XIII - FALSA ELIBERARE: ADMINISTRATIVUL

Mislea, Jilava, Botoşani, Arad şi, în sfârşit, ELIBERAREA.

În aceste condiţii a sosit şi ziua eliberării mele. Ar fi trebuit să fie 9 iulie 1958.

În ziua de 9 iulie am fost scoasă din mizerabila noastră celulă şi dusă nu la "camera oglinzilor" ci la izolatorul de sub scară. Singurul lucru care mă deosebea de cele pedepsite era doar faptul că mi se aducea zilnic mâncarea. Asistenta medicală a venit să-mi facă vaccinul împotriva tifosului. Oare aşa se proceda înainte de eliberare? Când a venit E. de serviciu am întrebat-o de ce nu mi se dau lucrurile de la magazie şi de ce sunt ţinută la izolator. Mi-a spus că aşa a dispus Fleşeru. Eram neliniştită, totul era ciudat, dar mi-am impus să nu mă agit, să aştept liniştită clarificarea acestei bizarerii.

În ziua de 15 iulie sunt dusă la magazie imediat după "deschidere". Reuşesc să leg de bagajul doamnei Liliana bagajul meu cu câteva haine mai călduroase. Rămân înmărmurită când mă uit la medalia Sfintei Tereza pe care o ţineam la magazie din cauza percheziţiilor dese. M-ar fi durut dacă mi-ar fi fost confiscată. Dar medalia mea nu mai era în starea ei normală. Din cauza umezelii, cred, vopseaua s-a alterat. Din ochii Sfintei Tereza două dâre adânci curgeau peste obraji, desfigurând chipul dulce.

Mi s-a întunecat sufletul, o presimţire grea, apăsătoare, mi-a paralizat gândurile. Aveam intuiţia certă că protectoarea mea m-a părăsit, plângându-mi de milă. Nimic nu m-ar fi putut convinge că era o simplă întâmplare. Sfânta Tereza sau mă părăsea cu părere de rău sau îmi anunţa o grea suferinţă.

La percheziţionarea bagajului mi-au fost confiscate toate lucrurile frumoase pe care le-am adunat preţ de zece ani, fie cadouri primite la diverse aniversări, fie obiecte lucrate de mine însămi, fie daruri primite de la colegele care rămâneau, cu scopul de a le duce la familiile lor. Am protestat dar mi-au spus că nu am voie să scot afară "secrete de fabricaţie". Justificarea era atât de absurdă că am rămas fără replică. Poţi să găseşti răspuns la ceva cât de cât logic, dar la enormităţi de felul celei de mai sus ce poţi să mai obiectezi?

Le-am spus, totuşi, că eu am condus atelierul de cusături româneşti şi, ca atare, port în capul meu toate modelele, multe create chiar de mine, aşa că ar trebui să-mi confişte şi capul. Unele obiecte ar fi meritat să se numească opere de artă, toate aveau o încărcătură emoţională şi pierderea lor mi-a sfâşiat sufletul. Cel mai mult am regretat un fel de sacoşă pe care brodasem motivele de pe cojocelul Căpitanului. Doamna Lilica Codrea nu avea acest cojocel, o minune de broderie, executată de cojocari ardeleni din Mărginime, special pentru Căpitan. Pieptarul era împodobit cu chenare înguste dar foarte bogate în ornamentaţie, executate cu fineţe şi rafinament, ceea ce era fascinant, cu totul ieşit din comun, era faţa pieptarului. Nu ştiu exact cum aş putea să o descriu ca să degaje acea atmosferă de mit, acel inefabil mistic care părea să-l sugereze pe însuşi Căpitanul. Motivul era executat în roşu, negru şi aur, era un fel de cruce alcătuită dintr-o împletitură care puteau reprezenta fie balauri, fie crengi de copac misţjc, inexistent în natură. Din această împletitură ieşeau spre exterior fie capete de balaur cu limbile bifurcate scoase mult în afară, fie boboci de floare nemaivăzută, cu stamine lungi ca nişte limbi de foc. Tot motivul sugera domolirea unor forţe puternice prin cruce, prin suferinţă.

Peste ani, când am ieşit din galeria temniţelor comuniste, am încercat să reconstitui motivul dar nu mi-a reuşit. Dacă aş fi putut să o fac imediat cred că mi-ar fi ieşit pentru că mă impresionase foarte mult, dar peste ani memoria mea nu mai era capabilă să redea centimetru cu centimetru minunea de pe cojoc. Nu ştiu dacă a încercat cineva să reproducă această broderie, regret enorm că eu nu am fost vrednică să o păstrez; era, fără îndoială, o comoară de mare preţ.

La fel de mult regret că n-am găsit o formulă prin care să reuşesc să păstrez textele preluate de la Maica Mihaela. Ar fi fost mult mai bine dacă le-aş fi memorat, căci foaia memoriei n-ar fi putut fi confiscată. Chiar dacă aş fi pierdut ceva cuvinte, tot aş fi salvat ceva. În orice caz, mai mult decât nimic. Acum îmi stăruie în suflet doar regretul că s-a pierdut ceva nespus de frumos, fragmente din viaţa unei fiinţe excepţionale, luptătoare, vitează şi visătoare, suavă în acelaşi timp. Mărturiile îngrămădite cu multă grijă într-un suflet de neînlocuit au plecat odată cu ea ca să vorbească cerului de oamenii care i-au iubit comorile. Ceva, totuşi, a rămas: cuvintele ultime pe care le-a scos Nana Sofica din Miercurea Ciuc.

Iată ceea ce se poate numi "Testamentul" lăsat de Maica Mihaela:

"Vor veni mulţi care vă vor sili să recunoaşteţi că Mişcarea Legionară a avut un drum greşit şi că tot restul luptei a fost o nebunie. Tuturor acestora le veţi răspunde răspicat: El N-AU GREŞIT. Ei ne-au scos din fundul unei adânci prăpăstii de întuneric, dezmăţ şi necredinţă. Au aprins o lumină şi au mers cu toţii cu ochii ţintă spre ea. Dacă am greşit că am scos sabia, am şi acceptat să fim răpuşi de ea şi este adevărat că am curmat vieţi de oameni pe care nu aveam dreptul să le frângemm, dar astăzi, ridicaţi pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost odată călăuze, vedem cărarea cea adevărată şi suntem siguri de lumină.

Am vorbit despre Hristos şi am mers, în parte, după puteri, pe urma lui.

Acum suntem total ai lui Hristos şi, alături de El, drumul nostru înseamnă dragoste, numai dragoste şi lăsarea tuturor celorlalte şi a răzbunării în seama lui Dumnezeu.

Grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi apoi de a o îndeplini întocmai."

Am revenit în izolatorul 1 deşi mă aşteptam să fiu dusă, măcar acum, în "camera oglinzilor". Nu mi s-a dat fier de călcat, mi-am umezit mâinile şi am întins cât de cât rochiţa cu care m-am îmbrăcat pentru eliberare. O aveam de la Anişoara şi-mi era foarte dragă.

Asistenta a venit să-mi facă ultima doză de vaccin antitific. În timp ce mă injecta mi-a şoptit:

"- Să mă ierţi că te-am chinuit. N-aş fi făcut-o dacă ştiam . . ."

A plecat fără alte lămuriri; am întors pe toate feţele cuvintele ei şi am ajuns la concluzia că a aflat despre soarta mea ceva ce îi inspira compasiune, dar n-a avut curajul să-mi spună ce anume mi se pregătise.

Seara, după ce toate activităţile penitenciarului s-au încheiat, am fost scoasă, spre uimirea mea, la plimbare. Nu era sergenta de serviciu ci un miliţian căruia îi spusesem cândva "Musolini". Aplica regulamentul într-un stil cazon, neînduplecat, fără nici o abatere.

Era o înserare superbă de vară. Din curte puteam admira panta muntelui din faţa penitenciarului. O poieniţă aduna pe verdele strălucitor al ierbii lumina apusului de soare. Briza de munte aducea parfum de flori de tei şi mă miram că la mijlocul lui iulie mai erau înfloriţi pomii adoraţi de Eminescu.

Foarte multe clipe din viaţa de temniţă s-au estompat, unele au plecat iremediabil pe apa uitării. Înserarea aceasta, însă, mi-a rămas atât de vie încât o pot reconstitui, cu exactitate, până în cel mai mic detaliu.

Musolini stătea pe una din treptele scării şi privea o vrăbiuţă care se scălda în voie în nisipul de sub ziduri. Astfel am putut cerceta şi cutiuţa noastră poştală unde am găsit un bileţel cu adresa mea, care arăta în felul acesta: PI, ceea ce însemna Pa, indicativul meu în morse. Am avut impresia că, pe culoarul de la etaj, cineva supraveghea W.C.- urile, deci ar fi putut să ma vadă. De aceea ţineam bileţelul în pumn, gata să-l înghit la nevoie.

La terminarea plimbării i-am mulţumit sergentului pentru evidenta sa bunăvoinţă. M-a privit cu indulgenţă, cu căldură chiar şi, oftând, mi-a spus:

"- Măcar atât de la noi, de la Dumnezeu mai mult."

Trebuie să mărturisesc că felul în care a pronunţat "Dumnezeu" m-a uluit şi chiar m-a emoţionat. Am simţit din nou acel gol imens care creştea dintr-o sumbră presimţire.

Oare ce mă aştepta că până şi inima sergentului intransigent se înmuiase?

Am intrat sub scară şi, aşezându-mă în vizetă, am citit repede bileţelul. Era de la Adela şi-mi ura, în numele tuturor, "eliberare uşoară".

Bizară urare!

Abia am apucat să arunc în tinetă biletul că am auzit ridicându-se vizeta. Am auzit clar şi şoaptele:

"- Nu a luat nimic, uite că stă cuminte pe tinetă."

"- Hai să intrăm să vedem dacă n-a ridicat, totuşi, ceva."

"- Ba, mai bine raportăm că n-am găsit nimic, e destul de amărâtă săraca."

Şi cei doi, trimişi de cel care mă supraveghease de la fereastra etajului doi, au plecat fără să mă percheziţioneze cum, probabil, li s-a ordonat.

Era pentru a treia oară când eram compătimită de "vigilenţa proletară", suficiente motive ca să am o noapte de coşmar.

În toţi cei zece ani de închisoare mă persecuta un coşmar care revenea din când în când sub diferite forme. Elementul care se repeta în fiecare era cifra patru. Uneori mă aflam într-un cimitir enorm şi întortocheat ca un labirint care avea totuşi patru porţi de ieşire. Le căutam înebunită şi nu le găseam. Altă dată naufragiam într-un râu uriaş, nevoiaş şi învolburat. După ore de înot mă apropiam, istovită, de ţărmul luminos şi încântător dar nu mai reuşeam să fac cele patru brasuri care mă despărţeau de liman. Mereu mă aflam într-o împrejurare în care patru elemente se interpuneau între dezastru şi salvare.

Acum traversam un deşert imens şub un soare necruţător. Nu mai puteam înainte decât târându-mă. Patru târâşuri mă despărţeau de oaza salvatoare, dar, ca de obicei, m-am trezit istovită de efort fără să ştiu dacă am ajuns la capătul încercării.

În zorii zilei, înainte de a începe programul, am fost scoasă din izolator şi condusă la birourile care se aflau în afara incintei. Mi s-a dat să semnez biletul de eliberare pe care se menţiona că am fost condamnată zece ani temniţă grea pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale şi că mi-am executat pedeapsa între 15 iulie 1948 - 15 iulie 1958 (deşi am fost arestată în 9 iulie. Probabil că abia pe 15 iulie procuratura avizase arestarea mea). Am semnat eliberarea dar, în loc să mi se înmâneze biletul, mi s-au luat din nou amprentele digitale pentru fişa de încarcerare. Era atât de neobişnuit procedeul că am îngheţat, pur şi simplu.

Am fost apoi luată în primire de un locotenent din paza închisorii care mi-a făcut semn să ies.

În curte mă aştepta un mic pluton format din patru ostaşi şi un sergent. Toţi purtau puşti, chiar şi locotenentul avea pistolul ataşat la centură. M-au luat între ei şi am pornit spre necunoscut.

De ce atât de mulţi pentru o singură femeie care trebuia să fie eliberată şi de ce înarmaţi până în dinţi? N-am găsit decât o singură explicaţie: voi fi executată, acesta este plutonul de execuţie. Aşadar, sfârşitul! După zece ani de calvar mi se cerea jertfa supremă. Ce mai puteam face? Nu-mi era frică. Nu eram emoţionată. Golul din piept a dispărut ca prin farmec, o linişte calmă dar îngheţată a pus stăpânire pe gândurile mele până aici atât de învolburate. Mi-am amintit că trebuie să spun "Lumină lină", rugăciunea care ţinea loc de lumânare, de spovedanie şi de prohod. Am început s-o spun maşinal, fără să mă opresc la înţelesul adânc al cuvintelor. Îmi distrăgeau atenţia căsuţele curate, împodobite cu flori de muşcată, adormite încă la răsăritul soarelui. M-am oprit din rugăgiune, remarcând discrepanţa: "Venind la apusul soarelui", ori acum era un minunat răsărit de soare ce poleia cu lumină orăşelul pitoresc şi teii care, într-adevăr, erau încă înfloriţi.

Ajunsesem la marginea oraşului, în spatele gării. Mă aşteptam să o luăm spre pădure unde bănuiam că era un loc unde se făceau execuţiile, dar locotenentul a ordonat ostaşilor să plece. Între sergent şi locotenent, care mă ţineau între ei la foarte mică distanţă, am trecut pe peron. Locotenentul m-a postat lângă zidul gării, într-un colţ mai ferit, iar pe sergent l-a aşezat în faţa mea cu ordinul: "Să nu o scapi din ochi!" Locotenentul a intrat în gară. Sergentul, cu arma în spinare, cu baioneta trasă pe ea şi mâinile pe cureaua puştii, mă privea cu mare atenţie. Părea neliniştit, îl măcina un gând. La un moment dat mi-a şoptit:

"- Nu te lasă să pleci acasă. Nu ştiu unde te trimit, vei primi hrană rece pentru două zile; ai mai primit nişte ani. Ce să zic? Vai de tine! Eşti primul caz, toţi sunt înlemniţi."

I-am mulţumit, şoptind:

"- Vai de mama mea!"

O vedeam aşteptând zadarnic să apar din negura anilor ce ne-au despărţit. Aşadar nu voi fi executată. Eram aproape dezamăgită. Liniştea pe care mi-o dăduse gândul că voi cădea la picioarele Jertfei într-o prea frumoasă zi de vară, în plină tinereţe încă, s-a spulberat, s-a făcut ţăndări. Vârtejul gândurilor m-a luat din nou în primire. Mai am de făcut! Pentru ce şi în baza cărei sentinţe, a cărui act legal? Aşa, pe la spate, fără proces, după un simulacru de legalitate? După zece ani? Cruzimea acestei fărădelegi mi se părea mai insuportabilă decât execuţia.

Trenul la care era ataşată duba a venit repede. M-au luat în primire trei sergenţi care m-au introdus într-o celulă mică şi s-au dus repede să vadă ce e cu mine. Nu ştiu ce au citit acolo dar au venit să-mi spună că, dacă le promit că stau liniştită pe bancă, îmi lasă uşa deschisă. Au încercat să intre în vorbă cu mine. Erau curioşi să afle cât mai multe de la mine. Dar răspunsurile mele monosilabice (da, nu) i-au descurajat.

Nu se simţea mişcare în jurul meu. Eram singură în toată duba? Sau "călătorii" erau atât de disciplinaţi ca nu li se simţea prezenţa?

Ce-or fi citit în hârtii că le inspira milă, lor, care au probat de atâtea ori că nu au sentimente ci doar instincte?! Şi unde mă duc, în ce depărtări, de este nevoie de două zile (mi se înmânase, într-adevăr, hrană rece pe două zile)?

Nu-mi dădeam seama pe unde trece trenul care gonea, în ce mă priveşte, spre necunoscut. Duba era ataşată după locomotivă care depăşea gara la oprire. De altfel obloanele de la ferestruică erau atât de perfecte încât nu puteam vedea în afară. Ascultam cu atenţie vorbele oamenilor când opream prin gări dar ele ajungeau la mine difuze, nu le puteam înţelege. Conducătorii dubei îmi lăsau din când în când uşa deschisă dar bunăvoinţa lor nu mergea până acolo încât să-mi spună unde mă vor preda. Din timp în timp erau mişcări pe care le percepeam: uneori se urcau, alte ori coborau fiinţe din vagonul dubă. Uneori se auzea şi zornăit de lanţuri. Eram plimbaţi din nou prin toate localităţile în care duba trebuia să colecteze sau să depună deţinuţi. Întrucât aceştia nu erau zgomotoşi, presupun că erau politici.

O spaimă pe care nici nu îndrăzneam să mi-o mărturisesc începuse să-şi facă loc printre gândurile mele. Dacă la sfârşitul pedepsei mă "repatriază" şi mă deportează în U.R.S.S.? Fac eforturi mari să scap de acest gând sâcâitor. Astfel m-am hotărât să nu mai fac nici o presupunere, să mă las în voia valului. Mi-am închipuit viaţa ca o mare agitată. Un val te ridică pe culme şi apoi te prăbuşeşte în abis. Uneori ai şansa ca un alt val să te ridice pe creastă şi să te prăbuşească apoi aruncându-te pe ţărm. Zdrobit sau salvat? Rămâne de văzut. Încerc să spun o rugăciune dar cuvintele trec pe lângă înţelegerea mea. Nu mă aprind, nu mă alină, rămân ancorată într-o indiferenţă somnolentă. Realizez că, de fapt, nu mi-am prea făcut vise în legătură cu eliberarea mea. Să fi fost o nedesluşită premoniţie? Din când în când mă fură somnul. Dar somnul meu nu este uitare, este coşmar.

Şi aşa "m-am tot întors şi m-am tot dus" până când a sosit şi punctul final al călătoriei mele ce ar fi trebuit să fie spre "eliberare".

Eram la Câmpina. M-a luat în primire un sergent pe care nu-l cunoşteam. Mi-a făcut semn să-l urmez. În spatele gării mă aştepta camionul penitenciarului Mislea, bun la toate, bun şi la cărat bălegar, bun şi la cărat deţinute. Mă urc în camion. Sergentul nu ridică prelata, probabil mă consideră o delincventă de drept comun. Se urcă în cabină, lângă şofer şi pornim cu o viteză moderată spre Mislea.

Aş fi putut să mă bucur de frumuseţea verii revărsată generos peste câmpii şi dealuri, dar înregistrez mecanic, fără participare, minunile îmbietoare pe care le traversăm. Aşa cum stau, ghemuită în bena camionului, mă văd gonind spre un destin pe care îl întrezăresc. Voi fi ţinută în condiţii de exterminare până când moartea va veni să mă elibereze. Prigonitorii noştri nu se mulţumeau să ne ia direct viaţa, prea ar fi fost eroică jertfa noastră. Moartea pe care ne-o rezervau ei era una ca aceasta: colindând toate închisorile mizerabile, uitate de cei dragi, fără nici o legătură cu viaţa, o moarte lentă, fără demnitate: în frig, foame, teroare şi uitare.

Desăvârşit e concepută fapta urii lor! încerc să-mi imaginez cum ne vom înfăţişa cu toţii la judecata de apoi. Încerc să-mi imaginez cum ne vor putea privi în faţă cei care ne prigonesc acum. Încerc să-mi imaginez cum va fi judecată atunci naţiunea din care facem parte, atât victime cât şi călăi şi un fragment de rugăciune mi se agaţă de imaginea gândurilor.

"... Şi îţi cer iertare pentru toţi acei ce nu cred în Tine, nu Ţi se închină, nu nădăjduiesc în Tine şi nu Te iubesc."

O milă imensă îmi inundă fiinţă, o milă grea, apăsătoare pentru toţi şi pentru toate. O simt ca un gol imens sub stern, ca un nod înăbuşitor în gât.

O, dac-aş putea să plâng!

În sfârşit am ajuns. Camionul parcurge încet aleea cu plopi. Frunzişul lor bogat freamătă strălucitor sub lumina soarelui şi par a-mi spune: "Dacă tot ai venit, fii binevenită!" Nu mă simt deloc binevenită. Locurile atât de cunoscute nu mi se par aceleaşi. Livada splendidă, florile superbe, mi se par ostile. Sub pleoape mi se încheagă silueta celei care am fost când am păşit pentru prima oară pe aleea cu plopi. Mă simt atât de îmbătrânită încât chipul tânăr încadrat de codiţe a celei care am fost îmi face un rău aproape fizic. Strâng pleoapele că să strivesc imaginea.

Intru în primul birou de lângă poartă însoţită de sergent. La birou se afla maiorul Dorobanţu (sau poate era colonel acum?) cu aceeaşi morgă arogantă, dispreţuitoare, întinde mâna după plicul adus de sergent fără să mă scape din ochi. Uluirea lui este evidentă, mă simt jalnică sub privirea lui scrutătoare. Deschide plicul, îl citeşte, face o pauză lungă, penibilă, apoi îmi spune cu o voce aproape umană:

"- Ce-ai mai făcut, Oţel, că, uite, ţi-au mai dat patru ani, condamnare administrativă dar fără drepturi. Nu ai drept de muncă, la scrisoare, la pachet, şi aşa mai departe. Ştii tu cum este."

Deci, încă patru ani. Aproape jumătate din ce am executat deja. Ceea ce mi se pare năucitor era perspectiva ce o deschidea acest monstruos abuz. O pedeapsă apreciată de tribunal nu avea nici o valoare. Sentinţa putea fi prelungită fără limite, la bunul plac al oricărui satrap. Adică, o limită toi exista: nefiinţa. M-am gândit la mama şi am simţit pe obraji şuvoiul fierbinte al lacrimilor. În sfârşit plângeam, dar îmi era cumplit de greu că o făceam în faţa unui om pentru care nu aveam nici o stimă.

I-am spus că-mi pare rău de această slăbiciune dar mă gândeam la mama mea. Sigur că este greu pentru cineva care nu este în cauză să înţeleagă ce înseamnă să aştepţi, minut cu minut, să treacă zece ani de zile ca să afli că toată această incomensurabilă aşteptare s-a topit într-o himeră (zece ani = trei mii şase sute cincizeci de zile = optzeci şi şapte de mii şase sute de ore = cinci milioane două sute cincizeci şi şase de mii de minute)

Comandantul închisorii a înălţat uşor din umeri fără să spună nici un cuvânt. Părea să zică: "N-am nici o putere." Până şi pe unul ca el întâmplarea îl pusese pe gânduri. Eram prima deţinută politică ce, după zece ani de temniţă draconică, mai primea patru ani pentru aceeaşi incriminare. Era un vârf al performanţelor atinse de justiţia comunistă. "Care drepturi ale omului?"

Am fost introdusă într-o cameră mică a dispensarului. Era camera în care, cu mulţi ani în urmă, am fost "internată" cu o gravă infecţie la ochi. Avea aceleaşi trei paturi, două noptiere, o tinetă şi o găleată pentru apă. Acum geamul înalt, era spoit cu var, oberiichtul era nevopsit. În cameră se mai afla o fiinţă, Ileana. S-a uitat cu milă la mica mea bocceluţă. Abia atunci am realizat cât de imprudentă am fost că nu-mi oprisem măcar un pulover fără de care, iarna, zeghea nu însemna mare lucru.

Ileana s-a arătat prietenoasă, era nespus de bucuroasă că, în sfârşit, nu mai este singură. Mi-a povestit ore întregi despre ea, despre viaţa ei şi despre motivul pentru care se afla în anchetă. Era comunistă şi atee, se bucurase de multă încredere, avusese sarcini importante, printre care şi supravegherea lui Mihail Sadoveanu. Infiltrată în ambasada italiană, s-a gândit să profite de ocazie şi a încercat o "ieşire" cu ajutorul unui important funcţionar italian. A eşuat şi acum aştepta rezolvarea favorabilă a situaţiei ei. Se baza pe relaţiile de nomenclatură şi pe serviciile aduse regimului comunist. Mi-a fost chiar milă de ea şi i-am spus, în mare, de ce mă aflam acolo.

Repede mi-am dat seama că Ileana are grave devieri de la un comportament normal. A avut o ieşire care chiar m-a speriat şi m-am gândit ce aş putea să fac să scap de prezenţa ei. Şi atunci am început să-i povestesc despre fapte legionare, având grijă să fie toate petrecute în spaţiul interbelic. "Terapia" a dat rezultate imediate, Ileana a plecat spre Bucureşti şi m-a lăsat singură. Era foarte sigură că nu se va mai întoarce, mi-a lăsat o rochiţă de vară şi un prosop. Mă întreb ce-or fi zis anchetatorii când au văzut că tot "materialul" adus de Ileana este "perimat". Ileana însă, nu m-a iertat. A revenit cu o ură nesecată împotriva mea şi a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să mă "demaşte" ca informatoare. Am rămas singură, supusă unui regim sever, ultrasecret.

Mislea era din nou închisoare centrală pentru delincventele de drept comun. Eram ţinută tot timpul zilei închisă, "programul" meu se desfăşura în toiul nopţii când temniţa era adormită. Eram dusă la duş o dată pe săptămână după ce se lăsa întunericul şi, totdeauna, cu prosopul pe cap şi tras peste faţă.

Într-o zi am auzit ţipete în curtea dispensarului. M-am ridicat în picioare pe geam şi am văzut despre ce era vorba. Trântită jos, se afla o femeie, cu încheieturile mâinilor bandajate, fapt ce indica încercarea de sinucidere prin tăierea venelor. Mi-am amintit că fusese cineva la cabinetul medical mai spre dimineaţă şi miliţianca o certa că n-a făcut altceva decât să-şi agraveze situaţia. Acum unul din sergenţi o lovise brutal cu piciorul în timp ce, enervată la culme, femeia, deşi în dificultate, îl insulta copios:

"- Te-ai văzut mare, cioară ordinară. Sute de femei stau sub cizma ta."

Sergenta de serviciu încerca să-l potolească pe sergent, evident, scăpat de sub control. Femeia s-a ridicat şi a fost condusă, în halul în care se afla, la izolator. Când am coborât de la geam am văzut-o pe gardianca brunetă şi răutăcioasă răsucindu-se pe călcâie şi pornind în viteză spre poartă. Probabil, mă văzuse şi alerga să mă raporteze. Dar mie nu-mi păsa de ce va urma. Scena m-a tulburat profund, era de o cruzime greu de suportat în starea deprimantă în care mă aflam. M-am aşezat pe marginea patului şi-am izbucnit într-un plâns plin de suspine. Era o descărcare nervoasă, îmi era milă de toată suferinţa pe care de ani de zile o tot vedeam desfăşurându-se sub ochii mei, crudă, implacabilă, interminabilă. Am auzit paşi şi vizeta ridicându-se. M-am oprit brusc, n-aş fi vrut să mă găsească plângând cei alertaţi de gardianca. Nu a intrat, însă, nimeni, am auzit vocea comandantului:

"- Cred că te-ai înşelat. Nu-i arde ei să se urce la geam! S-o lăsăm în pace."

La scurt timp am auzit-o pe pedepsită cântând. Avea o voce plină, frumoasă, cultivată. Era uluitor să ascult, în izolatorul cumplit de la Mislea, arii din Cio-Cio-San, Tosca, Boema... Era, probabil, o frontieristă.

Când era coana Mărguţa de serviciu noaptea mă scotea la plimbare (de fapt, aşa ar fi trebuit să facă toate, dar, de cele mai multe ori, uitau sau se făceau că uită de mine). Mă plimbam printre rondourile cu flori, sub bolta înstelată, dar starea de spirit în care mă aflam nu mă lăsa să mă bucur de acest privilegiu. Coana Mărguţa, cu firea ei duioasă, încerca să mă încurajeze, dar, de cele mai multe ori, îmi respecta tăcerea. Odată m-a întrebat la ce mă gândesc şi, fiind într-o stare sufletească ceva mai înclinată spre mărturisiri, i-am povestit cum cerul încărcat de stele îmi aminteşte de nopţile senine din copilăria mea, când, după ce luam cina în cerdac, părinţii ne cântau cântece de leagăn. Vocile lor frumoase ne umpleau de încântare:

"... Priveşte-n sus un câmp întreg de stele,

Sclipiri de-argint şi..."

Mă înecase plânsul şi coana Mărguţa a oftat cu înţelegerea ei de mamă duioasă. Nu ştiu în ce măsură a realizat ce însemnau pentru mama zilele de aşteptare zadarnică, fapt este că, după ce m-a ţinut pe săturate sub mângâierea brizei de vară, la intrarea în celulă mi-a spus că Maica Sfântă are grijă de toate mamele şi să fiu atentă la pernă. Coana Mărguţa îmi ascunsese sub pernă două mere de vară, rumene şi parfumate. Le-am mângâiat luciul răcoros, gestul acesta de omenie în pustiul de ură în care fusesem azvârlită merita o rugăciune. Am îngenunchiat şi, după atâtea zile de secetă sufletească, am putut să mă rog cu lacrimi. Femeia aceasta cumsecade nici nu s-a gândit cât risca. În timpul plimbării, uneori, mi se făcea percheziţia camerei. Cât de scump ar fi plătit imprudenţa de a încerca să bucure inima cătrănită a unei "bandite", dacă ar fi picat peste camera mea o astfel de percheziţie.

Coana Mărguţa îmi mai făcea o favoare, la fel de riscantă. Când era de serviciu ziua îmi punea în gamelă mâncarea de regim, pregătită pentru deţinutele bolnave, internate în camera mare a spitalului. În cea de-a doua cameră mică, vecină cu a mea, se afla o ţigăncuşă hoaţă care tocmai născuse. Era foarte tânără, coana Mărguţa o lăsa liberă prin curte şi am putut s-o văd de aproape printr-o gaură pe care ţigăncuşă o făcuse la un colţ al ferestrei mele ca să pot vedea culoarul. Avea ochi cu totul neobişnuiţi, singurii pe care i-am văzut de acest fel, aveau culoarea toporaşilor. Pusa, aşa o strigau la fereastră ţigăncile care veneau la consult la cabinetul dispensarului, se plictisea de moarte, izolată cum era, şi abia aştepta să-i fie ridicat copilul ca să se poată întoarce în secţie. Seara, după închidere, mă striga la uşă şi mă punea să-i povestesc filme sau, dacă avea chef de vorbă, îmi spunea ea din isprăvile vieţii ei de hoaţă cu mult talent ("dar de la Dumnezeu", spunea ea) pentru care buzunăritul sau desprinderea unei brăţări fără a fi prinsă era o floare la ureche.

Pusa mi-a spus într-o seară: "Coana Mărguţa vă iubeşte foarte mult, vă pune în gamelă tot ce se dă mai bun la spital." Pusa îmi spunea impersonal: "domnişoară".

Faptul acesta m-a determinat să arunc mâncarea la tinetă. Până la observaţia Pusei o lăsam, pur şi simplu, la uşă, neatinsă. O făceam cu mare regret dar eram incapabilă să o înghit. Era, probabil, un fenomen de stres. Când mâncarea era de la "comun" nici nu-mi băteam capul, o lăsam neatinsă în gamelă.

În scurtă vreme m-am pomenit cu locotenentul major Găvan (aşa mi-a spus Pusa că se numeşte) însoţit de o miliţiancă micuţă, brunetă şi foarte răutăcioasă.

"- De ce vrei să-mi faci necazuri?" m-a întrebat ofiţerul. "De ce faci refuz de hrană?"

"- Dar nu fac refuz de hrană, n-am făcut nici o declaraţie în acest sens."

"- Nu, tu faci refuz de hrană nedeclarat. Mi-au raportat miliţiencele că arunci mâncarea sau nu o ridici de la uşă."

"- Nu fac refuz de hrană, puţină pâine pot să înghit. Pur şi simplu organismul meu refuză hrana, îmi este rău dacă mă forţez să înghit mâncare."

"- De ce? Crezi că poţi rezista astfel? Vrei să mori?"

"- Cred că este urmarea şocului prin care am trecut. Nu-mi pasă dacă rezist, încerc să mă cruţ făcându-mi cât mai puţin rău."

"- Noi cum putem să te ajutăm? Să nu-mi ceri ceva ce mi-e cu neputinţă să obţin. Tovarăşul comandant e în concediu de odihnă, gândeşte-te că nu-mi e deloc plăcut să raportez mai departe că eşti în grevă. Ştii care sunt urmările. Ne-ar fi şi nouă neplăcut să te hrănim cu forţa. Ştiu că o scrisoare acasă te-ar linişti dar tocmai lucrul acesta nu-l vei putea obţine în nici un fel."

"- Dacă aş putea citi?... Ştiu că Mislea are bibliotecă. Poate că ceva cărţi mi-ar face bine, mi-ar ajuta să mă restabilesc."

"- Vom încerca."

Promisiunea ofiţerului Găvan nu m-a liniştit. Vorbea şi el ca să spună ceva!

Seara coana Mărguţa mi-a pus în gamelă nişte macaroane cu brânză. Cu câtă plăcere le-aş fi mâncat altădată! Acum, însă, îmi făceau rău. Nu suportam mâncarea, neurovegetativul nu se poate domina.

Spre mirarea mea, peste câteva zile a venit miliţiancă ce avea, probabil, în sarcină biblioteca şi mi-a adus opera dramatică a lui Mihail Sebastian. Timp de trei săptămâni, cât a durat concediul comandantului, am primit cărţi de la bibliotecă. A fost, într-adevăr, un tratament pozitiv. Au încetat vomismentele, am început să simt din nou foamea. Dar cel mai mult a contat faptul că mă puteam sustrage vieţii de temniţă. Am căutat să citesc cărţile participând intens, integrându-mă total universului lor. Mă aşezam în postura unuia dintre personaje şi, după ce terminam de citit, încercam să-mi imaginez alte soluţii, "rescriind" textul în funcţie de noile schimbări. Acest exerciţiu îl făceam în intervalele în care bibliotecara mă lăsa fără cărţi. Când m-a anunţat că mi se retrage dreptul la lectură aveam deja o mică bibliotecă în memorie la care puteam face apel când singurătatea devenea prea apăsătoare. Era destul de variată mica mea bibliotecă.

Importantă sau mai puţin importantă, mi-am făcut din fiecare carte o piatră pentru un templu al spiritului. Niciodată n-am realizat ca în această perioadă câtă frumuseţe a pus Creatorul în sufletul omenesc! Şi cât de fragilă este această frumuseţe când, din adânc, se ridică, sălbatică, primitivă, fiara!

Gestul ofiţerului Găvan m-a ajutat să trec peste un grav moment limită. Fabuloasa mea "eliberare" mă aruncase în cea mai profundă dezolare ce mi-a fost dat să cunosc pe parcursul celor 14 ani de temniţă. Valul de care vorbea Nataliţa mă prăbuşise într-un abis din care m-au ridicat Cezar Petrescu, Eminescu, Mihail Sebastian şi alţii. Odată echilibrul recâştigat, mi-am organizat viaţa în funcţie de "programul" zilnic, "deschiderea", dejunul, prânzul, cina, "închiderea", uneori plimbarea nocturnă şi, săptămânal, duşul. Aveam grijă să nu pierd noţiunea timpului, mi s-ar fi părut dramatic să nu ştiu în ce lună şi în ce zi mă aflu. Clipele se scurgeau încet, zilele erau extrem de lungi, dar treceau, totuşi, şi m-am pomenit în toamnă. Frigul începuse să-şi trimită fiorii.

Am obţinut de la comandant permisiunea de a-mi vărui camera. A trebuit să o fac fără scară, bălăbănindu-mă cu tineta cocoţată peste noptieră, a fost o curată nebunie şi probabil că este meritul îngerului păzitor că nu m-am prăbuşit şi am scăpat teafără. Acum camera mea mirosea a proaspăt şi îmi părea bine că şi duşumelele, pe care am învăţat să le spăl doar cu o găleată de apă, începuseră să aibă culoarea gălbuie de scândură bine întreţinută. Astfel am stârpit libărcile şi păianjenii. Ieşirea din şoc, însă, n-a rămas fără urmări. Au început să apară echimoze mari şi mi-am dat seama că ar putea fi scorbut. Întâi am fost tentată să las boala să-şi urmeze evoluţia, mi-am zis apoi că am obligaţia să o semnalez şi, la o deschidere la care participa şi comandantul, am cerut să fiu asistată medical. Spre uimirea mea comandantul n-a urlat, ca de obicei, că nu-mi permite regulamentul şi m-a dus personal la cabinetul medical, asistând la interogatoriul la care m-a supus doctoriţa. Cu o voce rece, indiferentă, dar destul de apăsat, doctoriţa a confirmat temerea mea. Nu era vorba de simple vânătăi, cum insinua comandantul, era scorbut într-o fază gravă. Se impunea un tratament cu vitamina C şi, fapt nemaiauzit, comandantul a dispus să mi se injecteze doza necesară până ce vânătăile vor dispărea. Şi aşa am primit şase fiole de vitamina C care mi-au fost injectate de asistenta tânără ce purta codiţe încă şi era foarte plăcută.

Pe la mijloc de toamnă am avut o mare surpriză. M-am pomenit în cameră cu o nouă victimă care, spre stupoarea mea, era Cocoloş. Ce suflet de aur avea fiinţa aceasta! Revenise la închisoare în condiţii atât de nefericite şi totuşi a avut puterea să-mi povestească despre tot ce se petrecuse între timp în ţară şi în lume: războaie, zboruri în cosmos, prefaceri sociale, rivalitatea dintre cele două puteri, etc. Aflam acum adevărata tragedie prin care trecuse Ungaria în toamna lui 1956 şi consecinţele care se prelungeau în tot lagărul socialist.

Asistenta nu şi-a putut ascunde bucuria când, venind să-mi facă injecţia, a văzut că nu mai sunt singură.

" - Acum n-o să mai fii atât de tristă", mi-a spus.

" - Da, nefericirea ei este bucurie pentru mine, sumbră bucurie, n-am ce zice!"

Cocoloş a plecat din închisoare în domiciliu obligatoriu pe Bărăgan. Dar, fiind în apropiere de părinţi, pleca foarte des la ei deşi depăşea distanţa de 15 km impusă de condiţiile restrictive. Colegii ar fi acoperit-o dacă s-ar fi ivit un control. S-a căsătorit şi era fericită. Într-o zi, spălând rufele, i-a scăpat de pe deget inelul. Nu şi-a dat seama şi l-a aruncat cu apa în iarbă. Inelul s-a rostogolit, era de negăsit. O presimţire rea i-a străpuns sufletul; l-au căutat cu toţii până când l-au găsit. Dar premoniţia s-a adeverit. Cocoloş purta un copil şi, chiar în preajma zile de naştere a acestuia, au venit securiştii să o aresteze din nou. Primise şi ea o pedeapsă administrativă, tot atât de "justificată" cât şi cele primite de toate câte au căzut victime al acestui abuz. Au fost imploraţi cu disperare să o lase să nască şi apoi s-o ridice; s-au oferit părinţii şi soţul să fie ţinuţi în arest ca garanţi, dar totul a fost inutil. Apărătorii puterii acţionau fără "cruţare", lozinca ce i-a călăuzit vreme de decenii în exterminarea opozanţilor.

Pornind cu maşina - dubă pe drumurile pline de hârtoape, punga cu apă s-a rupt şi Cocoloş a intrat în travaliu. Au oprit la spitalul cel mai apropiat (cel din Comăneşti, dacă ţin bine minte) dar copilul aproape se sufocase. Născut în asemenea condiţii, copilul a fost lăsat să moară. Soţul şi părinţii lui Cocoloş au primit într-o cutiuţă pe cel mai tânăr român martir al prigoanei comuniste. Fără cea mai elementară grijă faţă de o astfel de traumă, Cocoloş a fost adusă la Mislea. Avea încă figura caracteristică femeilor însărcinate, burta nu i se retrăsese încă. Îşi purta durerea cu demnitate, în ochii ei atât de calzi şi de frumoşi coborâseră umbrele unei tristeţi care le-a ucis luminile. Mi-am amintit de casa părinţilor ei de la Cernăuţi, minunaţii ei părinţi care ne primeau cu atâta duioşie! Cât de frumos creştea în spiritualitatea din-acea casă dragostea pentru ţara noastră creştină, atât de ameninţată. Dar nici în cele mai crude scenarii la care ne-arfi dus o imaginaţie bolnavă n-am fi putut ajunge la barbaria la care a fost supusă dulcea lor fetiţă, atât de sensibilă, adevărat suflet de poetă.

Şi, în aceste condiţii, Cocoloş mai găsea puterea să mă consoleze, povestindu-mi cu răbdare de înger ce se mai întâmplase în lumea din care lipseam, iată, de peste un deceniu. Trăiam ca două naufragiate aruncate undeva, într-un pustiu de ură şi duşmănie dar ne era bine numai pentru faptul că eram împreună.

De Cocoloş am mai aflat, fiind în libertate, de la "Europa liberă". Se afla în lotul Ben Coriaciu, lot care făcea greva foamei pe Trocadero pentru reîntregirea familiei. Soţii Otparlic îşi cereau fiul, care purta numele mamei, Eugen. Am dedus că reuşiseră să plece lăsându-şi în ţară fiul (alt fiu pierdut!), aşa cum era obiceiul, ca ostatic garant şi acum luptau să-l recâştige. După ani am aflat că Eugenia (atât de iubită de noi sub numele de Cocoloş) s-a stins din viaţa aceasta. Nădăjduiesc că Blândul Iisus i-a primit jertfa şi că se află la "loc luminat". De multe ori, în nopţi de toamnă, privind cerul înstelat, îmi amintesc de plimbările noastre nocturne, printre rondurile de flori din faţa dispensarului, la Mislea şi o lacrimă duioasă îmi tremură pe marginea sufletului. Iubirea noastră, Eugenia, avea parfum de floare: floare de toamnă duioasă şi tristă, ca toate poveştile noastre!

N-a trecut mult timp şi ne-am pomenit scoase din cămăruţa noastră şi duse, pentru a nu ştiu câta oară, în celula 14, celula de pe colţ, complet izolată, celula din clădirea veche, care prezenta, totuşi, marele avantaj că avea două laturi spre grădină.

Am găsit, spre uluirea noastră, celula populată. Au fost ridicate legionarele care se aflau pe Bărăgan, în domiciliu obligatoriu şi au fost aduse de la Miercurea Ciuc cele care trebuiau să se elibereze în urma mea. O parte din cele care veneau din D. O. (domiciliu obligatoriu) aveau numele schimbate, se căsătoriseră între timp; Viorica, Gica F., Doamna Lilica aveau de suportat acum şi despărţirea de soţii lor. Doamna Lilica se numea acum Praporgescu dar schimbarea numelui n-a pus-o la adăpost aşa cum i se promisese. Nici numele Praporgescu nu era pe placul roşiilor. Prea era şi acesta un nume aurit de istorie. Unele dintre D.O. - iste se schimbaseră mult, altele erau aproape neschimbate. Astfel, frumoasa Corina s-a îngrăşat, Stanca arăta la fel de frumoasă şi de echilibrată ca în ziua când ne-am despărţit la hornul de la Miercurea Ciuc. Goţi era foarte abătută, mi-a mărturisit că suportă greu şocul revenirii în temniţă şi că ar fi preferat să rămână în continuare deţinută decât să se reacomodeze regimului de detenţie exterminativă de care aproape uitase, chiar în condiţiile mizere din Bărăgan. Nu eram prea sigură că are dreptate. Mi se părea că mi-ar fi priit o scurtă "vacanţă" în care să-mi revăd familia. Oricum, ambele alternative mi se păreau de o cruzime feroce. Era limpede că nu se urmărea executarea unei pedepse, ci exterminarea noastră.

Din repetare în repetare pedeapsa administrativă devenea o condamnare pe viaţă. Doamna Bobi, Lucica se aflau deja în noi termene de pedeapsă administrativă. De aceea secretul în care eram ţinute trebuia să fie absolut. Nimeni nu trebuia să afle de existenţa noastră. Pentru ai noştri eram de pe acum înmormântate. Mama, văzând că nu mai vin acasă, a făcut o cerere către Ministerul de Interne cerând, în caz că am decedat în închisoare, cadavrul meu. Nu mai ştiu exact ce a cerut biata mamă înebunită, am găsit printre hârtiile dânsei, acasă, răspunsul laconic al M.A.I.: "Deţinuta Oţel Aspazia mai are pedeapsă de executat."

Erau şi fetele de la Miercurea Ciuc care executaseră deja zece ani d pedeapsă penală şi, asemeni mie, primiseră pedepse administrative. Mă uitam cu jale la Gigi şi Adela, Tinereţea lor încă mai suna a cântec, un cântec ce era mai degrabă un suspin. Nana deţinea recordul. Primise şase ani, mă depăşise. După teoria lui Goţi, era mai bine să primeşti totul cu ghiotura, dintr-o lovitură. Nu-mi pot da seama dacă era de preferat să ucizi speranţa din doi în doi ani, sau o dată pentru totdeauna.

Un caz aparte era Genia P. Ea a fost ridicată din libertate. Executase prima pedeapsă, fusese liberă o bucată de vreme şi acum era adusă din nou sub pedeapsă administrativă. De "bun venit" ne-a dăruit fiecăreia o batistă nouă, sperând că se va adeveri superstiţia că o batistă nouă dată în dar înseamnă despărţire. Genia dorea libertatea, dorea să nu mai fie cu noi în temniţă. Se bucurase că a nimerit între noi, era sigură că-şi va amăgi zilele cu lecţiile de limbi străine pe care le organiza magistral dar nu se mai simţea capabilă să îndure fără ranchiună arpacaş cu gărgăriţe şi naftalină frig, teroare, promiscuitate şi izolare. În cazul ei teoria lui Goţi era perfect valabilă.

Aşadar, din nou singure sub binecunoscutul regim de exterminare. Eram un mic univers închis într-o capsulă, sub legi guvernate de tiranie. Treaba noastră se reducea la trecerea cât mai rapidă şi cât mai discret în nefiinţă. Numai că noi nu prea ne grăbeam să le facem pe plac.

Ne-am organizat viaţa în funcţie de ritualul temniţei încercând, cât ne stătea nouă în puteri, să ne menţinem echilibrul moral şi sănătatea spirituală. Important era să fim împreună, să nu ne singularizăm. Noi am învăţat, pe parcursul anilor lungi şi grei de detenţie, că acolo unde sunt adunate trei în numele Domnului, se află o mică biserică. Noi cunoşteam adevărata valoare a ceea ce însemna "a fi împreună". Maria C, care s-a retras din echipă şi s-a închis în ea a devenit o tragedie, atât pentru ea cât şi pentru noi: o cruce în plus, ce a trebuit s-o ducem cu resemnare şi înţelegere.

Timpul dintre "programele" regulamentare îl împărţeam între rugăciuni, povestiri, lecţii şi preocupări neregulamentare. Genia, care venea din libertate, ne-a adus o mulţime de veşti. Cei de afară au uitat cu totul de noi. Românii s-au acomodat noului regim, cei mai mulţi devenind experţi în viaţa duplicitară. Pragmaticii (se ferea să spună "ariviştii") făceau jocul puterii sau deveneau puterea însăşi. Schimbările erau radicale, valorile inversate, statul poliţienesc conducea cu mână sigură soarta ţării. Şi totuşi, în lumea urâţită, materialistă, lipsită de idealurile înalte, puteai să-ţi aranjezi o viaţă personală dacă acceptai marginalizarea şi respectai, cu minime compromisuri, rigorile severe ale celor două puteri de temut: partidul şi securitatea. Genia era mulţumită de felul în care se aranjase. Nu se angajase la stat, dădea lecţii de limbi străine unor grupuri de medici şi ingineri care aveau nevoie de astfel de cunoştinţe, cu avizul tacit al puterii.

Multe din fetele trecute prin închisori au căutat să se alinieze. Unele şi-au alcătuit familie, altele şi-au refăcut studiile, altele s-au mulţumit cu mici slujbe, ducând o viaţă obscură dar lipsită de riscul de a fi mereu restructurate pe bază de cazier. Cel mai greu a fost pentru cele ce purtau pecete legionară. În general, istoria ţării era cumplit distorsionată dar nimic nu egala tratamentul la care a fost supusă Mişcarea legionară. Nu exista blestem mai cumplit decât să fii înfierat cu numele de legionar. Erai urmărit cu cruzime până în al şaptelea neam, cu tot ce se atingea de tine.

Unele dintre cele care crezuseră odată în ţelul acestei mişcări, se deziceau acum cu obstinaţie. Cele mai multe, însă, erau sever controlate în continuare, chemate la anchete de verificare, plimbate prin locuri de muncă mizere, mereu disponibilizate din cauză de cazier. Unele găsiseră la eliberare adevărate tragedii. Maria I., de exemplu, îşi găsise copiii complet sălbăticiţi, analfabeţi, ostracizaţi din şcoli, ca unii ce erau copii de "bandiţi". Au fost şi cazuri când familia nu şi-a mai primit ruda "rătăcită" sau cazuri când s-au făcut denuţări între rude de gradul întâi. Societatea era foarte bine supravegheată prin informatori, un sistem foarte bine organizat şi foarte eficient; nici nu ştiai dacă mai poţi avea încredere în cineva.

Genia mi-a adus şi mie veşti. Fratele meu era inginer în Bucureşti, s-a căsătorit cu Angela şi aveau, pentru moment, un băieţel. Cu jenă, Genia mi-a recomandat să mă aştept la o primire foarte rece din partea Angelei. Ea spunea, ori de câte ori avea ocazia, că se delimitează de mine şi că mă antipatizează profund. Nu ştia dacă e sinceră sau se pune la adăpost de influenţa nefastă ce o prezentam în "autobiografia" fratelui meu. Ea nu lucra, stătea acasă, avea sănătatea şubrezită de cele două ictere pe care le contractase. Era foarte elegantă şi bine acomodată la noua viaţă. Păstra unele relaţii cu fete din închisoare: Iulia, în primul rând, Dochia M., Sima, Sica şi altele.

Fetele din D.O. ne-au adus poveştile cutremurătoare de la Piteşti, Gherla, Canal. În sfârşit, cunoşteam în întregime planul diabolic prin care trebuia distrus tineretul studenţesc, de fapt, viitorul intelectualităţii române, pentru că prezentul fusese îngropat deja la Sighet şi la Aiud. Satanismul cel mai aberant şi cel mai experimentat se năpustise cu furie să înece în minciună şi în mocirlă rugul de credinţă care se înălţa spre cerul patriei incendiat de flamurile roşii.

De-a lungul veacurilor, Răul absolut îşi diversificase metodele, constituindu-se în doctrina comunistă, codul de distrugere a lui Homo Religiosus. Ascultând vocea domoală a Gicăi F. povestind cu evlavie tot ce ştia despre "liturghiile" satanice de la Piteşti, din sursă directă (soţul ei), am înţeles mai clar ca niciodată cât de grea este lupta cu cel rău. Atât de grea încât, pentru a-i asigura şansa de victorie, însuşi Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer şi S-a făcut Om. De la peştera cea săracă până la cruce El a însemnat drumul ce trebuie parcurs cu jaloanele iubirii. El a arătat că pentru izbăvirea de cel rău trebuie să lupţi. Nu există victorie fără luptă, nici luptă fără suferinţă şi nici luptă dreaptă în afara iubirii. Iubirea înseamnă, însă, jertfă, înseamnă răni, înseamnă cunună de spini, suplicii, crucificare, înseamnă Golgota. Sublimul constă în faptul că în lucrarea lui Dumnezeu nu există înfrângere ci victorie sigură. Prin Golgota lisus a biruit lumea. Cine se bate pentru El e sigur de înviere. De aceea, la Piteşti, nu moartea trupului trecător era esenţială, ci moartea sufletului. Supliciile urmăreau spargerea conştiinţei, degradarea spirituală până la dezgustul de sine însuşi: lisus trebuia gonit de pe altarul sufletului omenesc şi, pentru aceasta, sufletul trebuia constrâns, prin tortură fizică şi infinit mai multe suplicii morale. Blasfemiile practicate acolo sunt dovada certă a scopului urmărit.

Până la urmă oribilul experiment a fost stopat. Nu pentru că Fiara - Om a realizat că rezultatul nu duce la nimic. Ci pentru că Satan a realizat că rezultatul experimentului nu înseamnă victoria sa. O conştiinţă spartă cu metode draconice nu înseamnă o conştiinţă câştigată, liberul arbitru siluit în asemenea hal nu însemna liberă consimţire. Satan ştia mai bine decât Fiara - Om de care se slujise că lisus va reuşi să redea gloria pierdută schiloditului care a fost umilit prin neputinţa de a îndura până la sfârşit.

Ne-am rugat în comun şi, mai ales, ne-am rugat în parte, în taină, pentru toţi cei ce au fost supuşi cruntului experiment. Şi am mulţumit Bunului Iisus că ne-a chemat la o suferinţă infinit mai uşoară ca a lor. Ar fi trebuit să ne rugăm şi pentru călăi. Într-un fel, şi aceştia erau torturaţi ai Satanei, dar, în ce mă priveşte, mărturisesc că-mi era cu neputinţă s-o fac. Dar m-am rugat intens, cu convingere şi, în unele cazuri, cu disperare ca să-mi ferească Dumnezeu sufletul de ură. Nu m-am rugat atât de mult pentru eliberarea mea cât m-am rugat să fiu scutită de ură. "Dumnezeule mare, ajută-mă să nu-i urăsc pe hidoşii aceştia, care sunt aproapele meu şi nefericita Ta zidire!"

Fetele din D.O. ne-au adus şi poveşti frumoase, de solidaritate şi iubire, înălţătoare, duioase, tonifiante.

Pe mine m-a impresionat unul din cântecele compuse de bărbaţi. De multe ori, în nopţi de vară cu stele căzătoare, mai fredonez ultima strofă a acelui cântec:

"Dormi, Domniţa mea, nu plânge,

La fereastră ploi de stele mor

Şi-orice stea e-o lacrimă de sânge

Care cade-n noapte şi se stinge

Pe mormântul drag al viselor."

Cântecul acesta vorbea direct inimii mele. Nu era incendiar, nu avea nimic haiducesc în el. Deşi nostalgic şi uşor trist, el era îmbibat de iubire.

Nu era vorba de acea iubire nestăvilită care ne invadează fiinţa şi nu se alină trezind în noi suferinţa că nu putem lărgi marginile finitului până lă amploarea infinitului. Era, mai de grabă, o iubire lipsită de tensiune, care pluteşte în noi lin şi alinător ca o lumină de candelă. O iubire mai mult jertfelnică, gingaşă şi smerită care acoperă sufletul cu pace şi resemnare.

Cântecul acesta îmi făcea mult bine. Mă făcea să plutesc într-o visare fermecătoare, mă bucura, mă umplea de lumină. M-am gândit de multe ori cum a fost posibil să supravieţuim Calvarului. Închise în spaţii strâmte, supuse unui regim de exterminare, fiind obligate să ne cunoaştem până la saturaţie toate limitele, noi, totuşi, nu ne-am sfâşiat între noi şi nu ne-am pierdut minţile pentru că am descoperit puterea rugăciunii şi am luptat să ne însuşim treptele dragostei. A fost o adevărată revelaţie pentru mine când, peste ani, am aflat, sintetizate în mod magistral, aceste trepte care ne-au ajutat nu numai să ne suportăm ci să ne iubim cunoscându-ne aşa cum eram, cu bune şi rele.

Îmi pare rău că nu-mi amintesc autorul comentariului, era, cred, o predică, am ascultat-o la Vocea Americii într-un moment de mare secetă sufletească. Am reţinut-o în datele ei esenţiale, mi-a adus bucurie, lumină şi claritate faţă de viaţa de temniţă. Nu mă pot abţine să n-o reproduc în rezumat aşa cum a reţinut-o memoria mea. Se intitula "Cele douăsprezece culori ale dragostei" şi demonstra care este caracterul dragostei "agape" aşa cum se evidenţiază în capitolul 13,1 — Către Corinteni.

1. Răbdarea. Dragostea este îndelung răbdătoare. Răbdătoare cu tine însuţi, răbdătoare cu aproapele tău. Dragostea te şlefuieşte, îţi formează caracterul, lucrarea aceasta cere răbdare.

2. Bunătatea. Dragostea este plină de bunătate. Nu umileşte, nu loveşte, nu aduce nefericire, nu îndurerează, nu este dură. Ai atâta bunătate câtă dorinţă ai să aduci fericire.

3. Bucuria. Dragostea nu pizmuieşte, se bucură pentru calităţile şi succesele aproapelui, se bucură pentru el, se bucură de prezenţa lui. Total lipsită de invidie, compătimeşte pe cei care nu se pot bucura.

4. Modestia. Dragostea nu se laudă pe sine. Se bucură în tăcere, în adâncul inimii. Bogăţia lăuntrică este atât de mare că nu are nevoie de laudă.

Umilinţa. (Smerenia) Dragostea nu se umflă de mândrie. Nu detronează, nu calcă în picioare, nu dispreţuieşte, doreşte grandoarea aproapelui. Acceptă locul său în ierarhia creaţiei, nu se ridică mai sus decât este locul său. Nu dispreţuieşte pe cel slab, îl ajută.

6. Politeţea. Dragostea nu se poartă necuviincios. Nu este vulgară, are stil, îi plac manierele alese, respinge mojicia, alege tot ce este frumos, delicat, sensibil. Este cuviincioasă în aspect, în vorbire, în comportare. Are maniere chiar şi faţă de cei ce lovesc.

7. Altruismul. Dragostea nu caută folosul său. Nu cere, dăruieşte. Nu caută cât obţine, ci cât poate dărui. Lipsa de dragoste duce la egoism, ultima consecinţă a lipsei de dragoste este "Homo homini lupus".

8. Stăpânirea de sine. Dragostea este calmă, nu se mânie. Mânia blochează discernământul Spiritul blocat sd face glas al diavolului, care vorbeşte prin cel mâniat cil cuvinte necugetate, grele, ucigătoare. Dragostea nu este iute din fire, nu-şi permite nervozitatea.

9. Gândirea curată. Dragostea nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Are toate intenţiile curate, lipsite de câştig. E în afară de orice minciună. Când ai gânduri necurate în legătură cu aproapele, nu gândurile să te lupţi să le alungi, ci caută să acumulezi dragoste.

10. Discreţia. Dragostea acoperă totul. Nu vrea să rănească ci să refacă. Vorbirea de rău este o asasinară a caracterului dragostei. Demascarea vine de la diavol.

11. Optimiscum creator. Dragostea crede totul şi speră totul. Dragostea crede în înălţare şi speră până ce visul cel bun se împlineşte. Speranţa dă avânt şi putere. Când nu mai crezi şi nu mai speri e semn sigur că nu mai iubeşti. Eşti creativ cât timp ai dragoste. Fără dragoste, distrugi.

12. Jertfa. Ca să atingi perfecţiunea dragostei trebuie să jertfeşti. Trebuie să-ţi iei Crucea în spate ca să urci Calvarul, cu toate consecinţele lui. Dăruind totul şi pe tine însuţi obţii dragostea jertfitoare, dragostea agape, singura care te împlineşte, te face desăvârşit.

Privind în trecutul nostru de veterane ale temniţelor comuniste constat că, încetul cu încetul, am reuşit să ne însuşim câte ceva din aceste minunate culori ale dragostei. Salvarea noastră a fost descoperirea că numai prin culorile dragostei se poate supravieţui în universul concentraţionar. Acesta este marele miracol al supravieţuirii noastre. Nu ne-a fost uşor, am căzut şi ne-am ridicat şi iar am căzut dar până la urmă am izbutit. Toiagul nostru a fost rugăciunea. Ne-am rugat în comun şi ne-am rugat în parte. Ne-am rugat pentru noi şi pentru toţi ai noştri, pentru prieteni şi pentru duşmani şi ne-am rugat mai ales să nu ne părăsească cele trei mari virtuţi: credinţa, speranţa şi iubirea. Mai ales iubirea.

Aşa că, împreună fiind, ne-am reluat viaţa noastră cea de toate zilele, făcând tot ce ne stătea în puteri ca să convieţuim în pace şi în iubire. Am avut şi eu partea mea de contribuţie. Pe lângă paraclisul pe care mi-l făceam în fiecare seară şi alte rugăciuni, am povestit cât am putut de fidel cărţile pe care le-am citit în sihăstria de la dispensar. Mai aveam la îndemână şi povestirile Maicii Mihaela pe care le-am reprodus fidel, avându-le încă proaspete în memorie. Ne-am îmbogăţit albumul de poezii, romanţe şi rugăciuni şi cu tot ceea ce ne-au adus D.O. - istele. Gigi ne-a dăruit poezii noi, compuse la Miercurea Ciuc, unele din ele marcate de tristeţe, suferinţa ei se vădea creatoare. Nu mă pot împiedica să reproduc un "Sfârşit de cântec" care a avut o rezonanţă deosebită în sufletul meu şi cred că nu numai în al meu.

"Cândva primăveri fluturară, pe rând, deasupra-mi, largi aripi de soare

Şi sufletul meu tremura ca un cuib plin de cântec, de freamăt, de floare.

Atâta senin coborâse în el din largile lumi azurate

Că sta ca o cupă umplută-n belşug cu cer auriu, pe înserate.

De-atunci peste creştetul lui au trecut nostalgice-n zbor călătoare

Şi-ntregul senin auriu s-a topit, chinuit de dor şi aşteptare.

Nici firavul vis nu-l mai pot aduna sub streaşină mea cenuşie,

Mi-e sufletul strâmb şi pieziş ca un cuib ce se năruie-n noaptea pustie.

Azi moare şi ultimul cânt mistuit, aşa cum sfârşeşte-o iubire

Şi spuza tăcerii înăbuşe-ncet şi ultima lui tresărire.

De-acum în zadar primăverile-aştept cu năvală de aripi şi floare,

Mi-e sufletul gol ca un cuib jefuit de cântec, de viaţă, de soare."

De câte ori ne-am simţit sufletele jefuite de viaţă, de cântec, de soare!

Mişcarea anticomunistă la care am aderat cu toi elanul tinereţii ne aducea numai suferinţă şi defăimare. Cei mulţi şi "cuminţi" nu înţelegeau nimic din jertfa noastră, dar noi speram că va fi primită acolo, Sus, unde, cândva, se va hotărî soarta învierii neamului românesc.

Şi aşa ne-am făurit un Crăciun de temniţă şi un Paşti de temniţă, liniştite şi unite în universul nostru strâmt care, singuratic şi dramatic, îşi executa mişcarea de rotaţie şi de revoluţie.

Şi totuşi, eu nu mă pot lăuda că am trecut cu pace peste Sfintele Paşti. L-am aşteptat, la fel ca în fiecare an, rugându-ne împreună. Am reconstituit, pe cât ne ajuta memoria, toate momentele importante, mulţumindu-l Fiului ce venise să ridice, prin Jertfă, păcatele lumii. Stihul din Prohod "Primăvară dulce..." a trezit în sufletul meu o incomodă şi nedorită furtună. Ar fi trebuit să fiu "acasă", cu familia, dacă... N-am închis ochii toată noaptea şi, ca să mă liniştesc, m-am refugiat în cuvinte care s-au închegat într-o poveste de primăvară. Iat-o:

"De undeva, din depărtare, un glas mă chema în primăvară, duios şi pătrunzător ca un dor, ca un zvon de iubire. Dar chemarea nu avea răsunet în sufletul meu. Ci glasul chema necontenit, duios şi stăruitor ca un dor, ca un zvon de iubire.

Şi, într-un târziu, am întrebat încet şi zguduitor:

Unde este primăvara mea?

Şi toate ecourile sufletului au repetat prelung şi răscolitor:

Unde este primăvară?

Şi nu era în suflet nici un răspuns. În tăcerea încremenită din străfunduri, doar fâşii mari de durere îşi multiplicau la nesfârşit sfâşierea.

În depărtare, pe gene lungi de cer albastru atârnau lacrimi, în care un soare, abia ghicit undeva, aprindea strălucire de topaz. Fulgi de frumuseţe inefabilă umpleau necuprinsele spaţii şi, sub înaltele cupole de văzduh, în dangăte răsunătoare, glasul a început să strige: Vine primăvara! - duios şi clocotitor ca un dor, ca un zvon de iubire.

Şi, deodată, în suflet, din sfâşiere în sfâşiere, au început să se înalţe arome nemaicunoscute. În fire lungi şi subţiri se între tăiau arome. De pretutindeni aromea a durere, a renunţare şi sacrificiu. Şi toate împreună aromeau a miracol. În mare taină, nevăzute fire de miracol se urzeau între ele şi nu mai era în suflet nici o sfâşiere. Din tămâierul sufletului, buna mireasma urca într-o linişte îndurerată, dar dulce spre înalturi şi se aşeza, inponderabil, pe fulgii de frumuseţe care continuau să colinde peste vastele spaţii. Şi a fost aşa de mare taina acestei contopiri că un fascicol mare de lumină a brăzdat, de la Răsărit la Apus, infinitele spaţii. Era un zâmbet şi o Bună Vestire.

Undeva, Divinul zâmbea iar primăvara cânta duios şi mistuitor ca un dor, ca un zvon de iubire."

Cum stihia comunistă nu avea linişte, la sfârşit de primăvară ne-am pomenit din nou transferate la Jilava.

Pentru noi, clujencele, Jilava era un "teritoriu" necunoscut. Ştiam de la celelalte cum arată dar una e să ţi-o imaginezi şi alta e să o vezi. Ne-a fost dat şi nouă să coborâm în "fortul 13" şi să spunem, parafrazând o sintagmă latină, "et in hades ego".

Ne-a primit un gradat scund, roşcat, vorbindu-ne cu o politeţe zeflemitoare care se adresa atât faptului că eram "culte" cât şi pentru că eram din cele cu "ciucuri verzi". Le-a recomandat ciracilor din subordine să ne facă o percheziţie foarte atentă, care, de fapt, nu era necesară, pentru că eram în Jilava "în tranziţie". Dar "vigilenţa proletară" nu strica niciodată mai ales când era vorba de "bandiţi".

Spre surpriza mea, printre miliţieni se afla un clujean din perioada anchetelor care m-a recunoscut cu un:

"- Ce mai faci, Albă ca Zăpada (se referea la părul meu alb), n-ai mai terminat cu închisorile?"

Am trecut pe lângă clădirile bărbaţilor spre aripa Jciupercărie" unde se afla secţia rezervată femeilor. Ne-a luat în primire Valerica, o cunoşteam de la Mislea, dar câtă deosebire între cea de atunci şi cea de acum! Crescuse foarte mult pe latura ei negHativă; insolenţa şi pofta pentru putere făcuseră din ea exact omul potrivit la locul potrivit.

Nu ne-a separat şi, în început de vară, celula era suportabilă. Rândunelele îşi reluaseră viaţa în cuibul fixat pe reţeaua becului. Seara Valerica ne permitea să ţinem geamul deschis, dovadă că la acea oră eram singurele locatare ale secţiei. Groapa cu maluri foarte înalte în care ne plimbam în jumătatea de oră permisă, avea câteva brazde de iarbă şi flori. Peste celulele săpate adânc în malul de pământ creştea o iarbă minunată, atât cât puteam vedea de jos. Uneori, o văcuţă ce părea, din cauza distanţei, o miniatură, venea să pască chiar pe celula noastră.

Regimul era riguros aplicat, mâncarea era, ca peste tot, mizerabilă.

Îmi amintesc cu multă neplăcere de un incident care m-a făcut să sufăr.

Într-o seară, Valerica se oprise în faţa geamului nostru deschis. Genia, care suferea din cauza promiscuităţii de care se dezobişnuise, mi-a cerut să vorbesc cu Valerica să ne acorde a doua zi o oră la spălătorie pentru a ne spăla lenjeria.

Ştiam că nu voi obţine nimic dar mi-am făcut datoria şi i-am explicat Valericăi că suntem femei şi am avea nevoie să ne spălăm lenjeria intimă. Valerica era în dispoziţia ei specifică, pusă pe harţă şi mi-a răspuns cu morga ei de mare şefă: "Nu permite regulamentul." l-am spus scurt: "Mulţumesc." Şi am plecat de la geam. Dar Genia m-a primit cu reproş, revoltată la culme:

"- Pentru ce-i mulţumeşti? Pentru ceea ce nu ţi-a aprobat?"

Am rămas puţin şocată. Oare Genia mă considera laşă, se aştepta să mă iau la harţă cu gardianca? Uitase că noi, toate, ajunsesem la concluzia că harţa cu miliţienii nu are nici un rost? Că a răspunde la un limbaj violent cu violenţă înseamnă să te aşezi pe aceeaşi treaptă cu sălbăticia? Sigur, Genia pierduse obişnuinţa stăpânirii de sine! Nu i-am răspuns în nici un fel. Dar Valerica o auzise. Şi a sancţionat-o cum ştia ea:

"- Treci în mijlocul camerei şi rămâi în picioare până la stingere. Mi-a mulţumit pentru că i-am dat singurul răspuns pe care puteam să i-l dau, deşteapto!"

M-a costat atât de mult întâmplarea încât am plâns. Dacă m-aş fi certat cu Valerica, aş fi stat eu în locul Geniei, tot fără să fi obţinut aprobarea pentru spălătorie şi aş fi călcat câteva din cele 12 trepte ale iubirii. Chiar dacă aveam acoperire morală pentru gestul meu, pedepsirea Geniei m-a durut. M-a durut mai ales pentru că Valerica părea că înţelesese just "politeţea" mea. După trei săptămâni a sosit şi plecarea din Jilava, încotro? Imposibil să aflăm. Am fost transportate la trenul cu dubă în infernalele maşini - dubă. Înghesuite până la refuz, aproape nu aveam aer. Duba nu avea alt mijloc de aerisire decât o serie de găurele prin care nu ajungea aer nici la cele care se aflau lângă ele. Aveam un rău colosal şi multe ne rugam cu disperare să-l putem suporta fără accidente neplăcute.

În sfârşit, am pornit din nou spre necunoscut. Imposibil să ne dăm seama spre ce meleag. Trenul ne purtase o bună bucată din zi spre nord. Noaptea am petrecut-o aşa cum eram, înghesuite în celulele mici ale dubei. Cele mai curajoase s-au urcat în plasa pentru bagaje. Pe la o bucată de noapte Adela a surprins discuţia dintre doi ceferişti, sau poate ostaşi aduşi pentru paza dubei, desprinsă de la tren şi trasă la o linie moartă:

"- Măi, ia te uită unde au dus duba, tocmai la mama huciului!"

Şi Adela a exclamat, cu toată bucuria descoperirii în voce:

"- Suntem în Bucovina, am auzit pronunţat "huciul" lui Păzi!"

În zorii zilei am auzit discuţia dintre conducătorul trenului - probabil - şi comandantul dubei, cu care se făcea manevră de ataşare la o nouă garnitură:

"- Trebuie să ne ataşezi la trenul de Botoşani. Greşit am fost aduşi la Câmpul Lung." (Adela avea dreptate, fusesem în Bucovina.)

Oare de ce la Botoşani? La Botoşani era familia lui O. şi tot aici îşi petrecuse doamna Bobi Marin copilăria, adolescenţa. Ce-o fi fost în sufletele lor?!

La Botoşani am fost cazate în închisoarea rezervată deţinutelor de drept comun. O clădire cu un singur nivel, condusă de un gradat foarte cumsecade, Ursachi. Îmi amintesc de o miliţiancă în vârstă şi de una tânără, frumuşică plăcută, prietenoasă, Petruţa. Curtea de plimbare era plină «le troscot, umblam cu picioarele goale, simţeam căldura ierbii pătrunzând în oasele noastre stâlcite de reumatisme.

Eram împreună, într-o cameră mare cu multe paturi etajate, nici nu le-am ocupat pe toate. Camera era lângă bucătărie, auzeam discuţiile femeilor de la dreptul comun care ne pregăteau mâncarea. Ştiam când vom avea ciorbă de burtă pentru că se auzea cum îşi ascuţeau cuţitele, zgomot salutat de Gigi cu:

"- Taie puiul!"

Când se făcea linişte între "programe" şi secţia era numai sub pază ei Petruţa ne anunţa:

"- Puteţi face economie de vedere."

Se putea dormi atunci în voia cea bună sfidând regulamentul.

Singurul neajuns îl constituia Ileana. Ni se ataşase de la Jilava. Spunea în stânga şi în dreapta că sunt unealta securităţii, care, din cauza mea, o persecuta. Minţea cu atâta ardoare că, până la urmă, credea cu sinceritate că eu sunt pricina pentru care securitatea nu o ia în considerare.

A făcut o enterită urâtă. Suspectată de dezinterie, a fost izolată. A cerut să fie adusă careva să o îngrijească; m-am oferit eu. Am încercat să-i explic că nu am nici o legătură cu menţinerea ei în temniţă, dar n-am reuşit s-o conving. Probabil că informaţiile pe care i le-am furnizat la Mislea au pus-o într-o situaţie ridicolă sau, ceea ce era mai rău pentru ea, securitatea concluzionase că nu mai e valoroasă pentru ei afară. Se va strădui să se reabiliteze prin noi, ţinând repetat greva foamei, timp în care era izolată şi îşi făcea, probabil, raportul. Îi simţeam stânjenitor ura dar mai mult decât milă nu eram capabilă să-i ofer. În fond, recunosc că-i era foarte greu să se acomodeze felului nostru de a suporta temniţa.

Am petrecut o iarnă în care aş putea spune că n-am suferit de frig. Am obţinut aprobarea să ni se aducă praful de cărbune rămas de le brichetele sfărâmicioase. Îl frământam cu apă şi formam din el mingii rotunde, care, puse peste cele câteva bucăţele de lemn, ardeau, răspândind o căldură plăcută cum n-am avut niciodată în lunga noastră întemniţare.

Şi la Botoşani iernile erau tot grele. La program simţeam asprimea gerului vântul trecea prin zeghile noastre ca prin ciur. Aveam ca tovarăşe de suferinţă ciorile. N-am văzut oraş cu mai multe ciori ca Botoşanii. Dimineaţa se ridicau din parcul oraşului şi plecau după hrană, spre câmpuri, stoluri, stoluri, întunecând cerul, asurzind împrejurimile cu croncănitul lor funebru. Ne-am gândit că Sfânta Fecioară, înduioşată de atâtea paraclise şi acatiste rostite în onoarea ei, a obţinut pentru noi o uşurare, un fel de vacantă, aici, la Botoşani, vacanţă pe care am ştiut să o preţuim. Din nefericire, n-a durat mult. Primăvara a venit cu schimbări. Am fost mutate la închisoarea de pe deal, un fel de cazarmă prevăzută cu cele mai groase obloane de lemn la ferestrele în permanenţă închise. Doamna Bobi ne-a spus că era chiar cazarma tatălui său.

Am fost cazate într-o cameră mare, la început, împreună. Era de o murdărie greu de imaginat. Pereţii erau murdari într-un hal fără de hal, cu tot felul de urme pe ei, am simţit că mi se întoarce stomacul pe dos. Cu toată rezistenţa câştigată ani de zile la promiscuitate, aşa ceva era de nesuportat.

Am găsit nişte zdrenţe de zeghe şi ne-am apucat să frecăm pereţii. Mai rău nici că se putea. Se stârnise un nor de praf din varul desprins de pe pereţi. Viorica ne-a spus cu îngrijorare că era mai bine să încetăm pentru că nu facem decât să stârnim microbii. Nici duşumelele nu arătau mai strălucit. Scândurile nu se vedeau de sub stratul gros de motorină năclăită cu praf.

N-am stat în condiţiile acestea decât două - trei zile. Am fost din nou separate în două grupuri şi cazate în două camere diferite, fără posibilitate de comunicare prin pereţi. A trebuit să ne facem legături prin W.C. şi curtea de plimbare care aveau puţine posibilităţi de a ascunde bileţele fără să fii văzut de supraveghetor. Curţile de plimbare aveau pereţi despărţitori înalţi, depăşeau înălţimea unui om. Practic, arătau ca nişte camere fără acoperiş. Pe margini aveau brazde de portulac şi, ici - colo, câte o tufă de păpădie care, în timpul cald, foloseau ca tratament pentru acelea dintre noi mai afectate de avitaminoze. Era şi o curte neînchisă, plină de troscot, plantă cu care eram tratate de enterocolite.

Camera noastră era mai defavorizată decât cealaltă pentru că le aveam şi pe Ileana şi pe Maria C. la noi. Ne-am gândit să corespondăm prin şnuruleţe, cu noduri, în morse. Luam două fire şi făceam noduri, pe un singur fir pentru puncte şi pe ambele fire pentru linie. Era un procedeu necunoscut încă de gardieni, deci sigur, dar mai greu de descifrat. Condiţia esenţială era să se delimiteze cu distanţe mai mari cuvintele, altfel rezulte, un scris continuu, greu de înţeles. Pe un fir se putea transmite un mesaj foarte scurt. În plus, nu le puteam descifra decât noaptea, în pat, ocrotite de ochii Ilenei, ca să nu-i oferim motiv de delaţiune şi ai Mariei care sublinia cu un râs sarcastic orice activitate neregulamentară. Maria era, în general, calmă. Închisă într-o tăcere desăvârşită, îşi exprima doar prin gesturi ostentaţia plină de ură faţă de programul nostru de viaţă. Contrazicea tot ce constituia pentru noi regulă de convieţuire indispensabilă pentru supravieţuire. Mie mi-a adresat o singură dată câteva cuvinte care m-au uluit şi m-au îndurerat:

"- Totdeauna am avut impresia că tu semeni foarte bine cu ceva şi nu ştiam cu ce. Acum am descoperit. Tu semeni cu un vultur. Aşa, pari nobilă, generoasă, dar pe mine nu mă mai poţi păcăli. Oricât de arătoasă ai fi, nu eşti decât o pasăre de pradă şi te voi urî."

Camera noastră avea, totuşi un avantaj. Avea uşa la colţ, nu la mijloc, ceea ce ne asigura o bună porţiune din cameră ce nu se vedea prin vizetă. Aici, cele mai istovite se puteau odihni şi în cursul zilei.

La Botoşani a sosit o caravană pentru control T.B.C. Cu această ocazie am aflat că purtam sechele T.B.C. pe ambii plămâni. Era într-o perioadă când eram foarte slabă şi înghiţeam cu greu mâncarea, deşi făceam parte dintre persoanele care suportau greu foamea. Starea mea fizică nu l-a împiedicat pedirectorul Dinică să-mi aplice, ca sancţiune, bătaia. Ne aflam în plină vară, într-o mizerie de nedescris. Obloanele late şi groase nu permiteau ventilaţia, căldura din cameră era de nesuportat. În plus, era o criză de apă datorită căreia o zi întreagă aveam la dispoziţie doar o cănită de apă, care abia dacă ne satisfăcea setea. Situaţia aceasta ne ţinea într-un fel de somnolenţă, cu greu rezistam să stăm ţepene, conforme regulamentului, de la cinci dimineaţa până la zece seara.

În duminica fatală era Petruţa de serviciu. În toată temniţa era o linişte deplină. În consecinţă ne-am urcat în paturi şi ne-am aşternut pe somn. Când dormeam mai profund am auzit zăvoarele la uşă. Am sărit ca broaştele în tău, cu greu ne-am aşezat în front şi am dat obişnuitul raport în faţa unei inspecţii venite inopinat de la un nivel superior. Nu ni s-a spus nimic nouă dar, după fizionomia comandantului şi ochii măriţi ai Petruţei, am ştiut că nu ne aşteaptă nimic bun.

Nu am fost pedepsite pe loc. Comandantul a aşteptat ziua de duş şi a intrat în celulă imediat după întoarcerea noastră. Abia am reuşit să ascundem sub perne rufele ude şi alte lucruri, ca de pildă gamele oprite cu mâncare, lucru ce era interzis. Directorul, cu un baston, a răsturnat toate pernele, cred că n-a fost pat în care să nu găsească măcar o batistă udă dacă nu altceva. Înşiruite în front, aşteptam să vedem ce va urma. Comandantul a spus sec: "Şefa de cameră, ieşi pe sală." Corina şi Stanca au protestat vehement, spunând că nu e drept să fiu pedepsită pentru felul în care arăta camera imediat ce ne-am întors de la baie. Comandantul le-a ordonat să iasă şi ele pe sală. Am fost prima care am intrat la bătaie. Într-o cameră goală mă aştepta un gealat cu o curea lată, de o lungime respectabilă. Comandantul, cu o voce perfidă, m-a sfătuit să ţin mâinile strâns între genunchi şi, după ce am primit prima lovitură, am înţeles de ce. Sergentul a ridicat cu ambele mâini cureaua şi m-a pleznit cu atâta violenţă încât am simţit că mă spulber în mii de bucăţele. Dacă, instinctiv, aş fi dus mâinile la spate, sigur mi le-ar fi fracturat, atât de sălbatic cădeau loviturile.

Nu ştiu dacă, mirat că nu urlu sau din satisfacţia de a mă vedea schimonosită de durere, comandantul se aplecase ca să-mi vadă chipul, plecat mult în faţă. Mic de statură cum era, mi s-a părut o stârpitură vrednică de dispreţ. Simţeam cum ura urcă din adâncurile tenebroase ale sufletului meu şi mă bucuram că forţa acestui sentiment, de care m-am ferit atâţia ani, îmi dădea tăria să nu mă prăbuşesc sub lovituri.

Petruţa m-a luat în primire şi m-a aşezat pe sală cu faţa la perete. Am avut timp să observ că se adusese masa şi că hârdăul cu mâncare era în faţa celului noastre. Imediat mi s-a alăturat Corina. Eu îmi acoperisem faţa cu mâinile şi mă căzneam să-mi domolesc durerile prin autosugestie. Corina mi-a şoptit: "Te rog să nu plângi." Mi-am luat mâinile de pe faţă şi am observat că faţa palidă a Corinei se crispează de spaimă. A tăcut fără să mai spună nimic, cred că s-a speriat de ura pe care a citit-o în ochii mei.

Când ni s-a alăturat şi Stanca la perete ne aşteptam să ne introducă în celulă. Petruţa, însă, i-a şoptit ceva comandantului şi au plecat, fără noi, spre cameră. Am auzit vocea Vioricăi; vorbea foarte hotărât dar n-am înţeles ce spune. Comandantul s-a proţăpit în faţa mea şi mi-a spus:

"- Du-te şi linişteşte-le pe cele din cameră. Fac refuz de hrană în bloc. Să nu vă împingă păcatul să-mi forţaţi mâna."

Am venit în cameră şi le-am explicat că nu e bine să se expună riscurilor pe care le presupune o grevă colectivă, dar fetele erau atât de revoltate încât nici nu vroiau să ia în considerare argumentele mele. Până la urmă le-am convins că este mult mai bine să cerem un procuror sau un ofiţer politic de la regiune. Am ieşit din nou pe sală şi i-am spus comandantului că se va ridica greva în momentul în care un ofiţer politic sau un procuror va veni să stea de vorbă cu noi. Comandantul mi-a spus că nu- e nevoie să prelungim povestea, va chema imediat pe ofiţerul politic. Am primit mâncarea şi, într-adevăr, a doua zi, toate trei şi încă două -trei fete din cameră am fost scoase la raport la ofiţerul politic.

A avut ce auzi! Punctul principal al cererii noastre era să fim duse la o închisoare de femei. Cu pedepse administrative şi nu penale nu aveam ce căuta într-un penitenciar organizat pentru pedepsirea recalcitranţilor (ştiam lucrul acesta de la vecinul fetelor din cealaltă cameră, care fusese adus în lanţuri pentru că era "recalcitrant").

Spatele meu, însă, arăta îngrozitor. La baie toate miliţiencele s-au perindat să vadă ce a putut să facă din spatele meu colegul lor de serviciu. Mai cumplit, însă, arăta sufletul meu. Mi-am propus să ţin post negru până la amiază timp de 40 de zile ca să fiu eliberată de ura şi revolta care clocoteau în sufletul meu. Mă rugam mult în coltul camerei ferit de vizetă. Fetele îmi înţelegeau impasul, mă rugam cu disperare ca să mă ajute. Gica F. m-a învăţat să cânt "îngerul a strigat" după glasul bisericesc (noi îl cântam pe cel cult) ştiind că-mi place foarte mult. Nana m-a învăţat "La râul Vavilonului" considerând că mă va ajuta să trec pragul acestei încercări.

Ileana nu vroia să creadă că am fost bătută, dar chiar şi ea s-a îngrozit când mi-a văzut spatele. Nu eram obişnuită să dorm pe burtă, singura poziţie convenabilă acum. Noaptea îmi reluam inconştient poziţia mea obişnuită pe dreapta, fapt care îmi provoca dureri cumplite. A trecut multă vreme până când vânătăile mi s-au estompat. Scăpată de dureri mi se părea curios că nu mai trebuie să-mi înăbuş suspinul care mă chinuia dându-mi un sentiment umilitor de teroare.

Curând am fost mutate iar împreună, din nou într-o cameră cu motorină năclăită pe jos. l-am cerut Petruţei cioburi din sticlă şi, cu răbdare de deţinută politic, am răzuit, centimetru cu centimetru, scândurile. Ele tot negre au rămas dar, cel puţin, nu mai erau cleioase. Petruţa a întrebat-o pe Gigi dacă e adevărat că sunt informatoare; era ciudat şi pentru ea ca o informatoare să fie astfel maltratată. Se simţea prost şi pentru faptul că directorul o pusese să-mi facă raport de pedepsire. Gigi a asigurat-o că nici vorbă să fiu informatoare şi că mi-am pus pielea la bătaie şi pentru cadre care m-au pedepsit. Ileana, deci, a fost crezută şi abia întâmplarea cu bătaia m-a scos din suspiciune, ca să se ştie că nu suntem supărate, i-am făcut Petruţei o pisicuţă pe care Gigi a modelat-o iar eu am îmbrăcat-o. Făceam aluzie la "economia de vedere" şi la torsul somnolent al unei pisici.

Nu ştiu dacă ieşirea la ofiţerul politic a avut drept urmare plecarea noastră de la Botoşani. Cred, mai degrabă, că cei de sus au ajuns la convingerea că tot mai bine eram ascunse într-un penitenciar de femei. Aşa se face că părăseam şi acest oraş căruia, eu, personal, aveam să-i păstrez multă vreme o amintire deplorabilă. Dănică ne-a "onorat" cu prezenţa lui la plecare. Mi-l amintesc coborând scările alături de mine şi de Gigi, încercând să fie amabil. Gigi i-a răspuns monosilabic uşurându-mi plăcerea de a nu-l lua în seamă. Dumnezeu să-l ierte! Nu ştiu dacă deţinuţii care i-au fost sub mână pot spune acelaşi lucru.

De această dată, fantezia celor care dispuneau de viaţa noastră ne-a expediat tocmai la Arad. Închisoarea se afla la o distanţă de câţiva kilometri de oraş. Avea o aşezare frumoasă pe larga luncă a Mureşului şi părea şi aceasta o cazarmă militară. Putea fi şi o veche închisoare stil Maria Tereza.

Am primit o celulă spaţioasă la etaj. Curând am aflat că la parter se aflau deţinutele condamnate penal. Lucrau împletituri din nuiele şi primeau pachete de acasă dacă îndeplineau norma. Veneau la etaj la spălător care-şi merita numele. Erau robinete pe două şiruri deasupra unor chiuvete din beton. În sfârşit, ne puteam spăla ca lumea.

Noi am rămas în secţie închisă, fără drept la scrisoare şi pachet. Dar eram scoase la curăţenia de la spălător, W.C.-uri şi scări şi la spălatul gamelelor pentru întregul penitenciar. Primeam mâncare în marmide militare şi trebuia să le urcăm singure la etaj. La început aveam impresia că ne dezmembrăm sub greutatea lor dar, în curând am reuşit să ne obişnuim şi cu această povară. Cât de adevărat este că exerciţiul formează meşterul!

Am primit, la sugestia noastră şi cu aprobarea conducerii, dreptul de a lucra pentru înfrumuseţarea

penitenciarului! Nana ne-a învăţat să confecţionăm flori artificiale în acest scop. Din pânza cu care erau ambalate pachetele, curăţată de scrisul cu chimic al adreselor cu ajutorul clorului, am făcut perdeluţe la indicaţia unei gardience care era entuziasmată să decoreze penitenciarul.

În general, paza era mai sobră, ne împăcăm bine cu gardiencele, erau mulţumite că executam corvezile fără probleme, chiar şi pe cele mai scârboase, ca desfundatul W.C. - urilor şi chiuvetelor.

Ne petreceam timpul după regulile noastre, erau, împreună şi ne bucuram de acest lucru. Genia conducea lecţiile de limbă germană, Stanca făcea cu noi exerciţii de limbă rusă, ilustrate de Jeni cu poezii din clasicii ruşi, Puşkin, Lermontov şi chiar cu cântece din repertoriul corului Jarin. Era ciudat că, pe lângă lungul şir de rugăciuni şi acatiste, am învăţat şi un fragment din Demon. Prima parte, portretul demonului descris după canoanele romantismului, m-a făcut să mă întreb dacă diavolul este capabil să aibă nostalgia paradisului. Doamna Lilica se ocupa de franceza noastră şi o făceam să râdă cu poftă când îi traduceam ad literam proverbe româneşti. Am început să "scriem" şi un roman poliţist, "Maşina de scris", la desfăşurarea căruia, zilnic, contribuia o altă persoană. În felul acesta nu se ştia niciodată ce curs va lua povestirea şi cum vor evolua eroii.

În timpul iernii aveam probleme cu Maria. Deschidea geamul şi nu accepta să fie închis decât atunci când interveneau, cu duritate, miliţiencele. Biata de ea, s-a ales din acest sport cu nasul îngheţat! Doctorul închisorii era la fel de neputincios ca toţi ceilalţi în privinţa medicamentelor, dar acorda bolnavelor dreptul de a sta în pat şi ziua, iar miliţiencele nu ţineau morţiş la măsura absurdă de a sta cu ochii deschişi către vizetă, pentru că regulamentul nu permitea somnul decât de la zece seara până la cinci dimineaţa.

Mi-au rămas în amintire Sfintele Paşti, mai binş zis săptămânile postului mare. Doamna Bobi Marin mă învăţa acatistul Mântuitorului şi acest exerciţiu de memorie îmi cobora în suflet o evlavie care mă emoţiona până la lacrimi.

Primăvara sfintelor sărbători era frumoasă. Am fost scoase să plantăm zorele şi alte flori în jurul penitenciarului; pământul reavăn şi focul făcut din vrejurile uscate ne-au amintit de alte zile, din alt veac, petrecute într-o copilărie îndepărtată care, parcă, nici nu mai era a noastră, atât de mult ne îmbătrânise restriştea. În nopţile când emoţia nu mă lăsa să dorm repetam icosele şi condacele acatistului care-L proslăvea atât de cuprinzător pe Mântuitor şi închinam câte un mic imn primăverii acesteia atât de sfinţită de prezenţa Lui binecuvântată, lată unul de care îmi mai amintesc:

"Acea primăvară părea că vine din toate direcţiile.

Venea dinspre cer, în reverberaţii de lumină pură; pură ca o inimă plecată adânc în rugăciune, pe altarul iubirii fără "de sine".

Venea dinspre pământ, clocotind de seve ca un zvon de ape multe; ca o inimă eliberată de frânele eu/ui, gonind nestăvilit spre limanul unei iubiri fără "de sine".

Venea dinspre trecut, din catacombele amintirii, în imnuri arzătoare; ca o inimă cuprinsă de flăcările de adorare ale iubirii fără "de sine".

Venea dinspre viitor în valuri de arome, înmiresmată ca o inimă ce cade şi se mistuie total în abisul infinit al iubirii fără "de sine".

Da, primăvara aceea venea din toate direcţiile şi foarte de sus.

Venea de pe Cruce, unde însăşi Iubirea se jertfea pe sine."

Începuseră să plece fetele cu doi şi apoi cu trei ani dar nu toate. Unele au primit prelungiri prin dublarea pedepsei iniţiale. Nimeni nu putea să descifreze criteriile după care securitatea se juca astfel cu vieţile noastre. Pentru noi, atât plecarea celor mai norocoase, cât şi rămânerea celor mai ghinioniste erau copleşitoare. Ne bucuram pentru cele care plecau dar ne durea despărţirea, sufeream cumplit pentru cele care rămâneau dar ne bucuram că, cel puţin, eram împreună. În ce mă priveşte, fiecare plecare era, pe lângă bucurie şi speranţă şi o extrem de dureroasă sfâşiere. Plecau spre un "mai bine", fără îndoială, dar ştiam că n-o să le mai văd; în condiţiile date, întâlnirea noastră afară însemna, pur şi simplu, revenirea în temniţă, fără proces, pe baza unei simple pedepse administrative. Mă durea despărţirea deşi ştiam că iubirea care ne lega era lăuntrică, rămânea închisă în taina inimii pentru totdeauna. Din fericire, fetele care veneau la expirarea pedepsei din temniţă erau din ce în ce mai puţine, aşa că, pe nesimţite, numărul nostru a început să scadă.

Una din cele mai grele încercări prin care am trecut în această perioadă a fost boala Doamnei Lilica. Zilnic, pe parcursul unor anumite ore, febra i se ridica în jurul a 40° , însoţită de nişte frisoane puternice care o lăsau, pur şi simplu, istovită. Deşi medicii au avut destulă bunăvoinţă, diagnosticul nu a putut fi stabilit cu precizie, se presupunea că e ceva legat de rinichi. De tratament, nici nu se punea problema. În opinia medicilor care au consultat-o, Doamna Lilica avea să sucombe doborâtă de febra extrem de ridicată. Era atât de slăbită că nici nu se mai putea purta pe picioare, o duceam pe braţe, două dintre noi făcându-i scăunel din mâinile noastre. Ne mai ştiind ce să facem, ne-am hotărât ca, timp de 40 de zile, să organizăm o rugăciune continuă. Cineva ne-a spus că această rugăciune funcţionează ca şi sfântul maslu. S-ar putea să fie spre însănătoşire, dar s-ar putea să fie spre alt deznodământ. Doamna Lilica a acceptat cu bucurie rugăciunea, promiţând că, atunci când nu are febră, ne va urmări şi ea. Toate credeam cu tărie că va fi spre însănătoşire.

Ne-am hotărât ca fiecare verigă din lanţul care s-a format să spună un rozar, dura cam 20 de minute. Fiecare ştia de la cine primeşte rugăciunea şi cui trebuie să o transmită. Atenţionarea se făcea prin atingerea braţului, ultima boabă din rozar fiind comună ca să nu se creeze nici o fisură. Problema mai grea era în timpul mesei şi, mai ales, în timpul nopţii, când era pericol să te prindă somnul, dat fiind faptul că, prin repetare, rugăciunea avea o monotonie care putea induce o stare de somnolenţă.

Noi ne vedeam de rugăciune, febra şi frisoanele îşi vedeau de periodicitatea lor dar, pe măsură ce ne apropiam de sfârşitul intervalului crizele se scurtau. În cea de-a 40-a zi criza n-a mai avut loc şi, peste două săptămâni, Doamna Lilica lucra cot la cot cu noi la căratul paturilor grele de metal de la magazie la etaj pentru "mobilarea" unei celule destinată "colectivistelor" (femei de la ţară care erau considerate ca oponente colectivizării). Miracolul a fost atât de evident încât inimile noastre se transformaseră într-un rug de emoţie trăită aproape ca o spaimă.

La scurt interval de la însănătoşirea Doamnei Lilica a venit o inspecţie pe linie sanitară. (Se ordonese un examen de sânge şi unul coprologic pe toată temniţa precum şi vaccinul antitific.) întâmplător, medicul inspector cunoştea cazul Doamnei Lilica şi, vădit uimit, l-a întrebat pe doctorul nostru:

"- Ce- a avut şi cum ai făcut-o sănătoasă?"

Răspunsul a fost uluitor:

"- Aşa cum nu ştiu ce a avut, nu ştiu nici cum s-a făcut sănătoasă. Le puteţi întreba pe ele, sunt singurele care vă pot lămuri."

Bineînţeles că n-am fost "consultate" şi, ca atare, inspectorul a rămas fără răspuns.

Cum eu eram cea mai apropiată de termenul de eliberare, Doamna Lilica m-a rugat să intru în prima biserică ce o voi întâlni ca să mulţumesc Sfintei Fecioare pentru darul preţios ce i l-a făcut. Ceea ce am şi făcut la Timişoara.

Apropierea zilei de 15 iulie începuse să-mi dea frisoane. Îmi impuneam să nu mă ambalez prea tare ca să nu fiu lovită ca prima dată. Dar reuşeam cu greu să-mi menţin calmul. Mă ajutam de trei rugăciuni, una către Domnul lisus, una către Sfânta Fecioară şi una către Sfânta Tereza, care, din cauza repetării, mi-au rămas atât de adânc întipărite în memorie încât şi azi mă pomenesc că se desfăşoară de la sine, fără să-mi dau seama când şi de ce îmi apar în gând.

In dimineaţa zile de 10 iulie, în timp ce spălam scările, ni s-a ordonat să intrăm în cameră şi să ne aşezăm cu faţa la perete. Aşa se făceau scoaterile din cameră a persoanei care, fie că se elibera, fie că era dusă la un plus de anchetă. Emoţia era mare pentru că nici o pedeapsă nu expira la 10 iulie. Fiecare aşteptam cu sufletul la gură să simţim pe umărul cui se opreşte mâna gardiencei. Persoana astfel atinsă trebuia să-şi facă bagajul în tăcere şi tot în tăcere să părăsească celula, fără nici un cuvânt de rămas bun. Restul părăseau peretele abia când se închidea uşa. Mărturisesc că mi-a stat inima în loc când am realizat că eu sunt cea aleasă de soartă. Faptul că eram scoasă din cameră înainte de expirarea pedepsei nu era de bun augur.

Pe sală mă aşteptau medicul, un sergent şi gardianca de serviciu. Am fost dusă într-o celulă goală unde miliţianca mi-a dat bagajul de la magazie şi mi-a făcut o percheziţie foarte sumară. Am constatat că Stanca ataşase la bagajul meu lucrurile ei, eu n-am putut lăsa altceva decât o parte din lucrurile din cameră. Şi faptul că n-am fost dusă la magazie mi s-a părut de rău augur. Doctorul mă privea foarte atent, ar fi vrut să ştie cum s-a făcut bine Doamna Lilica. Mi-a spus că a avizat starea sănătăţii mele şi, înţelegând ce mă preocupa, mi-a spus că voi fi dusă la penitenciarul din Arad, probabil, pentru eliberare.

Zorelele plantate în primăvară erau înflorite, o revărsare de cupe albastre sub un cer de vară înalt şi intens albastru. În curte ne aştepta o maşină de teren care transporta câteva funcţionare de la temniţă la Arad. Sergentul m-a invitat să iau loc pe bancheta din spate. Funcţionarele mă priveau curioase, fără pic de jenă, mă simţeam ca un urs la circ.

Penitenciarul din Arad era o clădire impunătoare, ca toate închisorile ridicate de austrieci în Transilvania. Sergentul m-a predat "în poartă". Mi-am dat seama că închisoarea era ocupată mai mult de bărbaţi de drept comun.

Venirea mea era însoţită de fluiere insistente şi care-i avertizau pe deţinuţi să se aşeze cu faţa la perete. Am parcurs fără ochelari pe ochi etaje şi culoare şi am fost introdusă pe un colţ al clădirii într-o celulă cu un singur pat. Deci, din nou izolată.

Cum era şi firesc, au început să mă bântuie tot felul de gânduri. Un semn discret m-a dus la singurul perete pe care-l aveam în comun în stânga celulei mele. Era un bărbat care vroia să ştie ce vecin nou i-a fost adus. Cele câteva detalii despre mine l-au amuţit. Era proaspăt condamnat şi faptul că se putea sta în închisoare 14 ani de zile fără nici o legătură cu familia i se părea mai mult decât înfricoşător. Era atât de speriat că nu m-a mai deranjat. M-a lăsat în prada supoziţiilor, care de care mai pesimistă.

Nu mă deranjau decât când mi se aducea hrana. Nici ritualul de închidere şi deschidere nu mi-l aplicau, nici nu mă controlau dacă respect regulamentul cu privire la somn. A treia zi de la sosirea mea a venit de srviciu un sergent care mă cunoştea de la penitenciarul politic. El m-a scos în timpul nopţii la spălător, la golitul tinetei şi la plimbare într-una din curţile gen cameră fără acoperiş. Am privit cerul nopţii de vară, bogat înstelat. Oare aveam şi eu o stea călăuzitoare acolo, sus, pe firmament? Mă întrebam ca profesorul nostru, Lucian Blaga, dacă nu arunca nimeni cu piatra în steaua mea fără noroc? Aş fi vrut să profit de bunăvoinţa sergentului şi să-l întreb dacă ştie ceva în legătură cu mine, dar mi s-a părut inutil demersul. Îl puneam, cel mult, într-o situaţie penibilă, dacă era un om de omenie, aşa cum părea să fie. M-a ţinut foarte mult, sau poate numai mie mi s-a părut pentru că, în pofida agitaţiei mele lăuntrice, timpul se târa greoi spre un deznodământ pe care mi-l doream cât mai imediat deşi ştiam că, odată sosit, s-ar putea să mă strivească sub povara inexorabilului.

La revenirea în celulă, sergentul m-a întrebat câţi ani am ispăşit. La auzul celor 14 ani a murmurat: "Cum ai putut să-i înduri?!" Apoi mi-a şoptit că nu ştie ce mi se pregăteşte. Am fost adusă la închisoarea din Arad la un ordin telefonic de la Bucureşti. Informaţia nu putea să mă liniştească. Deci era din nou o problemă cu eliberarea mea. Am simţit că intru din nou în panică. Dacă vroiam să n-o iau razna, trebuia să fac orice ca să nu-mi pierd cumpătul. Am încercat să mă rog dar, cum mi se întâmpla mereu când mă aflam în mare dificultate, nu mă puteam concentra. Gândurile scăpau de sub control, puteam, din când în când, să rostesc scurta rugăciune a inimii. Nu-mi mai rămânea decât evadarea. Îmi plăcea, din când în când, să mă întorc la poveştile mele medievale. Voi căuta, deci, să-mi fac o plăsmuire cât mai lungă, să evadez în spirit, într-o lume fictivă care să mă absoarbă, să-mi anuleze realitatea sumbră. Cu un efort de voinţă am pornit spre lumea mirifică a fanteziei.

Iată una din aceste fantezii:

"Cum trăia, de la o vreme, mai mult singură, Bătrâna-Doamnă a părăsit Cetatea fără alai, chiar şi fără bătrânul diac Vito/d. Vroia să ajungă la templu, să se reculeagă în cea mai deplină tăcere şi, eventual, să se bucure de prezenta sacerdotului, Sfinţia-Sa-Cea-Bună. Coborî cărarea, păşind cu fereală, absorbită de gânduri. Dar, pe măsură ce înainta, frumuseţi edenice o împresurau, umplându-i sufletul de uluire. Era o sfântă dimineaţă de vară în care binecuvântările raiului se revărsau peste întreaga fire, aşezând miracole încântătoare în văzduh, pe pământ, peste ape. Nici un augur rău nu părea să tulbure desăvârşirea zilei. Un cer cu limpezime de lacrimă se sprijinea uşor pe marginile zenitului, arcuindu-se în apogeu înalt, de un albastru intens ce făcea ca nemărginirea să pară şi mai de necuprins. Un soare superb trimitea belşug de lumină blajină scăldând întreaga fire într-o diafană neprihănire. O căldură învăluitoare răsfăţa cu nespuse delicii o vegetaţie izbucnită la viaţă într-un total elan de bucurie. Un zefir uşor ca o părere legăna, abia ghicit, corole de flori ce răspândeau valuri de culoare şi miresme şi înfiora ramuri tremurătoare şi ierburi înalte. Ape limpezi adunau în adâncul lor toate aceste minuni, nestituindu-le într-o uşoară clătinare de unde, vastităţii. Natura respira calm, inundată de acest ocean de frumuseţe şi un susur lin, ca un suspin de fericire, înălţa psalmi de recunoştinţă şi adorare Creatorului Sublim, Carele, poate că privea în acel ceas, cu nespusă milă şi îngăduinţă, furnicarul de oameni, năpustit pe uliţele Cetăţii sub teribilul impuls al Necesităţii.

Bătrâna-Doamnă suferea. Purta în inimă o Rană. O purta blând, cu resemnare, nici un "de ce?"nu tulbura liniştea lăuntrică şi totuşi o tristeţe fără vârstă, purceasă ca de la facerea lumii, punea hotar necruţător între suflet şi bucuria cu care Divinul îşi binecuvânta creaţiunea.

Pe drum is-a alăturat un Pelerin, care tulbura armonia celestă cu o ternă etalare de sine. Sufletul Bătrânei-Doamne se retrăsese şi mai adânc în spatele zidului de tristeţe. Deşi bucuria iscată din Frumuseţe palpita tot mai intens în fiecare secundă ce se topea în neantul devenit imediat Trecut, deşi îşi amintea de frenezia ce-i fusese dăruită în repetate rânduri de Clipă, sufletul ei rămânea împietrit. Într-un târziu, ungând abia conturat se iscă pe marginea înţelegerii: înţelepciunea Supremă îi dăruise o durere atât de profundă pentru ca toate clipele dureroas ce-i vor urma să nu mai pară a fi durere. Murmură în gând: Binecuvântat să fie Marele şi Bunul!

Pelerinul, vorbind mereu, Bătrâna-Doamnă, tăcând mereu, ajunseră pe aleea Templului. Lumina soarelui aşeza cunună sclipitoare pe furia sa zve/tă. În jurul crucii de pe cupolă Frumuseţea se potenţa şi mai desăvârşit. Pe laturile aleii străluceau superbe tufe de trandafiri. Pe frontispiciu, Frumuseţea luase chipul Sfintei Fecioare. Sufletul Bătrânei-Doamne fu străbătut de un fior cald de evlavie:

Maria, Roşa Mistica, Mater Eclesiae, ora pro nobis!

Sfinţia-Sa-Cea-Bună nu oficia, dar se afla la Templu. Le ieşi în întâmpinare cu un surâs de bunăvoinţă, darsurâsui era trist. Bătrâna-Doamnă văzu cu claritate că şi Sfinţia-Sa-Cea-Bună purta înjuru-i un nimb de tristeţe, o altă tristeţe decât a ei. Cele două tristeţi puneau între cele două suflete o distanţă abia perceptibilă dar tăioasă ca o lamă de cea mai mare fineţe. Inima Bătrănei-Doamne se făcu ghem de durere, regreta distanţa dintre suflete, dar nici un suspin nu tulbură Clipa.

Pelerinul, copleşit de mulţumirea de sine, nu avea nici un fel de nimb. Nu înţelegea mare lucru dar intui că e de prisos. Plecă.

Sfinţia-Sa-Cea-Bună începu să povestească despre Templu. Bătrâna-Doamnă răspundea din când în când, la întâmplare. Vorbele veneau din lumi diferite şi nu spuneau ce ar fi vrut să spună. Cădeau între cei doi, grele, ca nişte roade nefolositoare. În cele din urmă s-au îndreptat spre poartă. Paşii lor răsunau înăbuşit pe alee, vătuiţi de clăbuci mari de tristeţe. Bătrâna-Doamnă aştepta încă acel ceva nedefinit, acel ceva ce decurgea din toată splendoarea zilei aceleia, aştepta gestul sacerdotal care să nu-i facă zadarnic pelerinajul, aştepte Miracolul.

În dreptul unei tufe de trandafir acoperite cu splendide potire înfocate, Sfinţia-Sa-Cea-Bună se opri. Inima Bătrânei-Doamne aproape încetă să mai bată, o emoţie puternică îi copleşi întreaga flintă.

Mâna sacerdotului atinse cu delicateţe cupa unei roze, eliberă miresme/e întemniţate în corolă şi văzduhul se umplu de o bună aromă duhovnicească. În potirul rozei atinse apăru un înger, unul din acei îngeri mici, care coboară foarte mult ca să dea strălucire lucrurilor pe care le ating. Dormea copleşit de lumină şi mireasmă şi, poate, de aceea, trandafirul părea un foc viu, fără arsură însă. Îngerul trezit se înălţă grăbit, în repezi scânteieri solare urzind Clipei veşmânt de veşnicie.

Sufletele celor doi se descătuşară de Eu, plutiră liber în oceanul de Frumuseţe. Cuvântul ce nu fu rostit îi purtă într-o odihnitoare uitare de sine.

SflnţiaSa-Cea-Bună retrase mâna şi miresmele intrară din nou în potirul trandafirului. Secundele suspendate în Clipă începură să curgă din nou, inexorabil. Eul fiecăruia se reînfăşură în propria tristeţe şi paşii îşi re/uară mersul.

Bătrâna-Doamnă şovăi în pragul porţii. Ar fi vrut să găsească o rostire pentru Cuvântul ce nu Arsese pronunţat dar nu găsea nimic pe potrivă. Tăcu, deşi părea că Sfinţia-Sa-Cea-Bună era în aşteptare. Ea păstră în inimă amintirea Cuvântului nerostit şi un plâns zguduitor se dezlănţuipe întinderi mari de suflet."

Plânsul mi-a făcut bine. Mă simţeam atât de singură aruncată în celula aceasta fără să ştiu ce mai vor prigonitorii noştri de la mine. Pelerinajul meu m-a scos din decrepitudinea la care m-au osândit - a câta oară? - şi mi-a încălzit inima copleşită de spaimă cu un firicel de speranţă. Cât de adevărat este că poţi să-ţi pierzi minţile dacă te părăseşte speranţa! Cineva îmi vorbea din nou, în gând sau în inimă:

"Bateţi-vă pentru Mine! Veţi primi răni, sigur, nu este luptă fără suferinţă şi nici victorie fără luptă. Dar credeţi în Iubirea Mea, cu Mine veţi învinge, căci Eu am biruit lumea! în lucrarea ce se face în numele Lui Dumnezeu nu este înfrângere, ci victorie sigură. Eu nu consimt să pierd nici un suflet pentru că fiecare M-a costat stropi de sânge. Ca să cobor la voi cu tot cerul Meu am acceptat Calvarul. Ca să faceţi din inima voastră altarul Meu, nu trebuie decât să Mă chemaţi cu sinceritate."

Am putut să mă rog îndelung şi m-am liniştit. Am înţeles mai mult ca oricând cât de neînsemnată este suferinţa mea pentru un dar atât de mare: să suferi "ad majorem Dei gloriam".

În după amiaza zilei de 14 iulie am auzit fluierele răsunând prin temniţă, am simţit clar că sunt pentru mine şi că, în sfârşit, voi afla ce mi s-a mai pregătit. Am intrat într-un birou unde mă aştepta o anchetatoare (pentru prima oară o femeie, pe parcursul celor 14 ani!). A fost o anchetă lungă, foarte minuţioasă, de genul celor numite "de verificare". Persoana se arăta când incisivă, când amabilă, era versată în astfel de anchete. Mi-a strecurat pe parcurs câteva informaţii despre familie; nu ştia nimic despre tatăl meu, ştia despre mama că e pensionară pe undeva, prin Moldova (lucru ce mi s-a părut ciudat, eu o credeam în Transilvania), ştia despre fratele meu că e în Bucureşti, că e căsătorit cu Angela, care nu mă agreează şi că au un băieţel. Mi-a dat şi numele străzii unde locuiau. (S-a dovedit a fi o adresă veche). În final mi-a spus că, de fapt, venise cu avizul favorabil al "tov. colonel" pentru eliberarea mea. M-a întrebat ce mâncare voi cere mai întâi şi a fost uluită să afle că voi cere pâine.

Imediat ce am terminat această obositoare anchetă am fost introdusă în biroul comandantului. Era îmbrăcat în uniformă şi avea biletul meu de eliberare în faţă. M-a pus să-l citesc şi am aflat că Tribunalul Militar Cluj m-a condamnat la 14 ani. Astfel, cei patru ani erau ascunşi într-o sentinţă care a fost, de fapt, de zece ani, dar îmi era indiferent cum erau botezaţi anii aceştia, adevărat era că i-am executat aşa cum scria acolo: "temniţă grea". Comandantul mi-a spus că în noaptea aceea voi dormi încă în penitenciar, dar speră să nu am coşmaruri. Îmi înmânase actul cu câteva ore mai devreme ca să pot pleca dimineaţa înainte de a se deschide birourile. Era politicos, mă trata ca pe un om liber. Am trecut pe la casierie unde mi s-a eliberat strict costul unui bilet până la Bucureşti.

Vecinul a fost îngrijorat că am lipsit atât de mult din celulă. A fost foarte emoţionat să afle că, în sfârşit, plecam în libertate după ce făcusem atâta amar de ani "pe degeaba" (mi s-a părut pitorească expresia şi am reţinut-o).

Într-adevăr, la ora cinci dimineaţa, am fost scoasă din celulă, dusă dincolo de poartă unde am fost lăsată în stradă în totală nedumerire. Din fericire, în poartă era sergentul care mă cunoştea. "Eşti liberă", mi-a spus; "Ştii să te duci la gară?"

"- Nu cunosc deloc oraşul.", i-am răspuns.

Sergentul s-a gândit puţin şi apoi mi-a spus:

"- E dimineaţă tare şi acum nu e nimeni care să mă controleze. Dacă renunţi să aştepţi pacheţelul cu hrană pentru drum, te conduc eu până la lina de tramvai, de acolo mergi pe lângă linia de tramvai până ai să vezi gara."

Şi sergentul a riscat să părăsească postul ca să-mi uşureze drumul spre gară! La linia de tramvai mi-a întins mâna milităreşte şi mi-a urat noroc, că voi avea nevoie de el. Ştia omul bine că aşa era!

Nu era lume multă pe stradă, dar nu exista persoană care să nu se uite la mine ca la urs. Oare scria pe fruntea mea "ieşită din temniţă"?

Nu realizam că eram, de fapt, o apariţie bizară. Aveam părul foarte alb şi faţa foarte tânără, fără nici un rid. Deşi eram în luna lui Cuptor, faţa mea era albă şi ea ca o coală de hârtie, nici urmă de bronz. Toată lumea avea în picioare sandale uşoare, eu aveam pantofii închişi, primiţi de la Stanca, cu cel puţin un număr mai mare decât purtam eu. Femeile aveau fuste uşoare, foarte largi, purtate pe jupoane, aşa era moda. Eu aveam, în plină vară, o fustă dreaptă, din stofă, tot de la Stanca. În plus, mai aveam în mână o sacoşă ciudată, confecţionată dintr-o bluză galbenă peste găurile căreia brodasem crenguţe de liliac. Cum să nu întoarcă privirile după mine?

În drum spre gară cineva pierduse o splendidă caisă şi era cât pe ce să mă plec fulgerător să o ridic. N-am făcut-o, nu pentru că mi-a fost ruşine, ci pentru că n-aş fi putut să o împart la toate câte erau în celulă!

M-am speriat şi, până la gară, mi-am repetat obsedant:

Eşti liberă, eşti liberă, învaţă că eşti liberă! Învaţă să uiţi!

Casiera de la gară şi-a dat imediat seama ce este cu mine şi m-a întrebat câtă închisoare am făcut. Când i-am spus numărul anilor a rămas un moment blocată şi apoi a exclamat:

"- Tulai, Doamne, cum de-ai putut să-i găteşti?!"

La Timişoara trenul trebuia schimbat. Aveam o întrerupere de câteva ceasuri. Am căutat o biserică şi am găsit acolo un preot în vârstă. Tocmai terminase liturghia. I-am spus că n-am nici un bănuţ dar că îl implor să mulţumească Domnului Dumnezeu pentru eliberarea Aspaziei, pentru însănătoşirea Elenei şi pentru izbăvirea din temniţă a celor pe care Blândul Iisus îi cunoaşte după nume şi după iubire.

Mă întorceam acasă! Proscrisă! Într-o lume guvernată de ură!

Şi totuşi sorbeam cu nesaţ lumina imperială şi căldura blajină a acestei veri, din anul Domnului 1962, când mi se schimba dominanta destinului şi, poate pentru că îmi simţeam sufletul inundat de o frântură din tinereţea mea întreruptă abrupt cu paisprezece ani în urmă, mi-au răsărit în gând câteva versuri ale lui Panait Cerna, demult uitate:

... "Puteri, ce puneţi între noi hotare!

Ameninţaţi, loviţi, răniţi mai tare!

C-un zâmbet în luminile privirii,

Cu milă şi blândeţe vă primim.

Nu tremurăm la gândul nimicirii,

Noi suntem mai puternici: NOI IUBIM."