XII - DIN NOU LA MIERCUREA CIUC

Am descins în plină noapte la Miercurea Ciuc, cu un sentiment apăsător. Eram dezolate că eram aduse din nou în fortăreaţa Mariei Tereza, peştera nenorocită în care aveau să mi se îmbolnăvească definitiv şi iremediabil oasele şi plămânii.

Dezolarea devine sufocantă când îmi dau seama că sunt din nou smulsă dintre surate. Suntem şase, care nu vom mai fi cu celelalte: doamna Liliana, domnişoara Lizica, Nana Sofica, O., Viorica şi eu.

Trecem pe sub aceleaşi ziduri groase, saturate de mulţi şi grei ani de suferinţe. Sub bolţile arcuite ne primeşte din nou adunate, restriştea, potenţată de zornăitul zăvoarelor, simbol al tuturor interdicţiilor.

În această imensă peşteră, de unde vor fi izgonite toate valorile umanitare şi unde surghiunul va fi mai la el acasă ca niciunde în alte temniţe, era rezervată, cum bine ştiam, de rândul trecut, o aripă pentru un surghiun mai mare, cu atât mai crud cu cât era trăit ca o felie abandonată dintr-un întreg râvnit: surghiun din surghiun, precum lumină din lumină.

Aripa noastră este acum izolată de o uşă masivă care închide culoarul. Îi trecem pragul cu senzaţia că pe scândurile noi, cu miros încă de răşină, stă scris cu litere de foc: "Lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi!"

Prima celulă e rezervată pentru bolnavele T.B.C., următoarea va fi ocupată de Maica Mihaela, Meri şi Manţi. Urmăm noi, celula e înghesuită, cu şase paturi suprapuse pe două nivele, deci trei grupuri care abia încap.

Avem un alt director, Fleşeru şi miliţience noi. Una din ele, excesiv de agresivă, am poreclit-o "Orlanda". Alte celule o vor porecli "urlătoarea". Mai este una mică şi rea, Stolea, o alta frumoasă dar pătrunsă de "vigilenţa proletară". O majoră care se detaşează de celelalte printr-o ţinută mai politicoasă şi un limbaj mai îngrijit şi E. care pare a fi mai severă decât o ştiam. Explicaţia o vom avea imediat: directorul era croit după chipul şi asemănarea directorului de temniţă care nu tolerează nici firul de iarbă suspectat că ar putea pricinui o bucurie banditului reacţionar.

Avem un alt doctor, la fel de neputincios ca cel anterior care recunoştea că cele mai multe boli se datorează alimentaţiei. Este binevoitor - O. a prevăzut că nu va rezista mult şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Ne-a impresionat când a adus în buzunare medicamente de la spital pentru domnişoara Lizica. Îl impresionase atât de mult violenţa crizelor de astm pe care le făcea des în anotimpul rece încât uitase de pericolul la care se expunea. Noroc că celula noastră avea marele avantaj că era scutită de informatoare. Sanitara era o unguroaică prietenă cu E.. Era conştiincioasă dar nu prea avea cum să-şi arate această trăsătură pentru că se ştie că asistenţa medicală în temniţa comunistă era inexistentă.

Cu directorul "am făcut cunoştinţă" în foarte scurtă vreme. Îmi făcusem o pereche de papuci din cârpe şi în cel din dreapta îmi făcusem o ingenioasa "cutiuţă poştală". Directorul avea obiceiul să ne pândească de pe culoarul din dreapta când ieşeam la program. Era informat că prin W.C. se practica intens corespondenţă între celule. Nu găsiseră bileţele la controalele făcute pentru că bileţelele erau mici, făcute sul, băgate în cele mai mici crăpături. Şi chiar daca le-ar fi găsit, greu şi-ar fi dat seama că sunt bilete, unele din ele erau scrise în morse, cu aţă, altele cu semne bizare dinlr-un alfabet imaginat şi cunoscut doar de cele care îşi scriau.

În ziua aceea observase că mi-am făcut de lucru la papuc şi l-a dus mintea că poate fi locul în care îmi ascund "corespondenţa". La intrarea în celulă mă aştepta pe culoar cu miliţianul de serviciu şi cu sergenta lângă el. Cu mâinile în buzunare, cu glas de inchizitor, mi-a poruncit să scot papucul din piciorul drept. M-am executat cu foarte mult calm. Miliţianul l-a scuturat, l-a pipăit şi n-a descoperit nimic. În spatele lui, miliţianca zâmbea ironic:

"- De ce-ai umblat la papuc?"

"- Îmi intrase o pietricică şi mi-am scos-o."

"- Marş, potaie!", mi-a spus plin de năduf.

Mă întreb ce se întâmpla dacă mă descoperea.

Minciuna ne era mereu la îndemână, fără pic de remuşcare, când era vorba să ne înşelăm pândarii. Simţurile, imaginaţia, totul era pus în funcţiune în lupta pentru supravieţuire. Mişcările noastre erau repezi şi agile. Aveau ei paşi de pisică, urechile noastre erau mai agere şi îi depistam. Inventivitatea noastră nu avea limite şi n-am renunţat niciodată la încălcarea regulamentului, cu tot regimul de teroare instaurat în temniţă: izolatorul cu regim sever, cătuşele, percheziţiile din zece în zece zile. Versurile lui Radu Gyr nu erau o simplă metaforă: ochiul nostru

"Vede prin piatră şi prin Vecie

şi prin zăvoare de foc."

Teroarea devenise sora noastră cea de toate zilele, era atât de concretă încât o simţeam ca pe o persoană vie. Lovite din toate părţile, aveam la îndemână doar două căi de a ne apăra: credinţa în Dumnezeu şi iubirea. Era vital să fim împreună, să ne sprijinim, să nu admitem să se rupă lanţul care ne unea. Era, de asemenea, vital să nu lăsăm spiritul să lâncezească. Dacă degradarea noastră fizică nu o puteam opri, cea spirituală ne stătea în puteri, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o ferim de decrepitudine.

"Şi dacă-n urma trântei îndrăzneţe

beteag m-aleg şi sfâşiat şi rupt,

sunt mândru baremi c-am putut să lupt."

Faţă de ce ni se-ntâmpla, forţa noastră de a transfigura urâtul în suportabil prin iubire era greu pusă la încercare.

Chiar dacă consideram suferinţa ca un dar, ca o demnitate acordată celor care-l iubeau pe lisus, era foarte greu să ierţi şi să iubeşti oameni călăi.

Era un miliţian, noi îi spuneam "Hitler" pentru că semăna destul de mult cu acela. El avea o satisfacţie sadică de a te pune în cătuşe. Avea un adevărat ritual. Le punea aproape cu gingăşie şi apoi începea să le strângă treptat, treptat, fără să se uite ce face pentru că ochii lui examinau cu atenţie chipul victimei.

În clipa când vedea că chipul se schimonoseşte de durere, se ilumina de o mare satisfacţie.

Câtă rugăciune şi câtă iubire ca să poţi ierta o astfel de fiară cu chip de om, aproapele tău cel mai apropiat!

Dispoziţiile directorului, care se cobora până la a supraveghea personal deţinutele la W.C. - uri (fapt pentru care se scoseseră uşile), luau uneori aspecte incredibile.

Îmi amintesc până în cele mai mici detalii o zi de 24 ianuarie, când am fost percheziţionate vaginal. Au golit o celulă în care au adus mese pe care ne urcam pentru a fi percheziţionate. Miliţiencele aveau mănuşi de ginecolog pe mâna dreaptă şi un castron cu o soluţie de permanganat pentru o aşa zisă dezinfectare. Cât a fost de abject, cât a fost de umilitor?! După atâţia amar de ani, încă simt revolta pulsând în toată fiinţa mea; numai un scelerat poate să dea un astfel de ordin: o închisoare întreagă, sute de femei supuse unei asemenea înjosiri. Ce bombă dăunătoare comunismului putea să fie ascunsă acolo? Şi omul acesta avea soţie şi, poate, şi fiice. În orice caz avea o mamă. Pentru un astfel de gest nu poţi să spui din inimă "Dumnezeu să-l ierte!" dacă omul nu-şi cere iertare, dacă nu-şi recunoaşte inepţia.

Pe parcursul anilor petrecuţi la Miercurea Ciuc am avut parte de suficiente izolatoare.

Chiar în prima iarnă a trebuit să execut de două ori câte şapta zile - raport făcut de L. - pentru că am fost prinsă însemnând pe peretele de la W.C. cu "hieroglifele" noastre locul de unde trebuia luată corespondenţa pentru Gigi, Adela şi celelalte fete care ocupau o celulă la etaj. Apoi alte cinci zile - raport făcut de "Orlanda" - tot pentru ceva asemănător, în total 19 zile făcute una după alta, doar cu o demarcaţie de două zile între ele.

Izolatorul se afla la parter, patru celule izolate de restul temniţei. Primele şapte zile le-am executat în celula 1, care se afla sub scară, deci avea tavanul oblic. Era foarte mică, abia te puteai mişca: doi paşi de la uşă până la peretele din fund, scund, mai scund decât înălţimea mea. Te simţeai ca un animal sălbatec într-o cuşcă. Era şi cumplit de frig. Uşa de la intrare fiind mereu deschisă, aerul rece pătrundea sub scară; un frig de subterană. Celula aceea nu a fost niciodată încălzită, frigul era veşnic.

Două zile fără hrană, doar o gamelă cu apă sărată, cu gust de lături. A treia zi mâncarea de la cazan, urmată de alte două zile de post negru, acesta era ritmul "alimentar". De la cinci dimineaţa până la zece seara te învârteai bezmetic în celula complet goală ca să nu te transformi în sloi de gheaţă. La zece seara primeai o saltea de paie pe care o aşezai pe jos, nu aveai nici un loc mai ferit, peste tot era la fel de frig. Te culcai aşa cum erai îmbrăcată, numai în zeghe, fără nici o haină mai călduţă. După ce tremurai o bucată de vreme, cădeai într-un fel de toropeală soră cu moartea. Zilele se târau greu, orele se dilatau, păreau fără sfârşit. Nu te puteai spăla, nu erai scoasă la program. Tineta era singurul mobilier şi îţi era indiferent cum o foloseşti, oricum nu era golite decât la plecarea din celulă..

Frigul, foamea şi singurătatea erau la fel de chinuitoare şi îţi tăiau pofta de orice iniţiativă în a încerca ceva care să te sustragă. Îmi spun toate rugăciunile pe care le ştiam, recit versuri, câte mi le mai amintesc, încerc să cânt, dar nici un sunet nu se lasă intonat. Urmăresc succesiunea celulelor la program, după paşii care urcă sau coboară scările. Nu mă deranjează că îmi ciocănesc în cap, e oricum o mişcare vie în tăcerea care atârnă moartă de fiecare secundă. La un moment dat îmi dau seama că au fost aduse pedepsite în celulele 3 şi 4. Ciocănesc în peretele celulei 2 dar nu-mi răspunde nimeni, sunetele nu se pot auzi peste o cameră goală. Nu vorbesc tare pentru că de la celula 1 nu se poate vorbi. Fiind aproape de scară, deci şi de intrarea principală în temniţă, tot timpul era cineva care te putea auzi (era o permanentă foiala). Faptul se pedepsea cu dublarea pedepsei, era stupid să rişti cu şanse minime de a nu fi auzit.

Curând îmi dau seama că sunt două din surorile Kiriţescu, două din cele patru surori condamnate. Recunosc vocea Stancăi. Pe Stanca o cunoşteam; de fapt îi cunoşteam vocea şi mâna. Descoperisem că Stanca se afla în celula vecină cu noi. Cum burlanele de la sobele din celulă erau ataşate la un horn comun ne-a venit ideea că, scoţându-le, am putea comunica între noi. Aşa că, urcându-ne pe sobă, scoteam burlanele şi, prin golul deschis, introduceam mâinile. Stanca avea o strângere de mână francă, puternică şi o voce joasă şi stenică. Era o bucurie să mă întâlnesc cu ea, bucurie a fost şi întâlnirea cu ea mai târziu, când soarta ne-a adus în aceeaşi celulă. Stanca era o frumuseţe în toate privinţele.

Fetele vorbeau între ele, cu voce tare, în voia cea bună. Vorbeau în limba rusă. Deşi nu înţelegeam nimic îmi plăcea să le ascult. Îmi amintesc de părinţii mei care, atunci când voiau să-şi comunice ceva ce nu trebuia auzit de copii, se foloseau de această limbă.

Următoarele şapte zile le-am executat în celula 3. Era o începere mult mai mare, avea sus de tot o ferestruică ce dădea spre culoar, cu zăbrele în formă de cruce, ce îmi aminteau de celula de la Siguranţa din Cluj. În spate se afla o uşă zăvorâtă, nu-mi dau seama ce rost avea acolo şi încotro se deschidea. Mă puteam plimba în voie în lung şi în lat. În primele zile am încercat să desluşesc mici mesaje lăsate pe pereţi de cele care au cunoscut acest izolator. Desluşesc şi un calendar, cineva s-a temut că va pierde şirul zilelor. În timpul zile aud venind "de afară" râsete cristaline şi voci de copii. La un moment dat aud nişte apelative bizare: Coco, Caşcaval ... mi amintesc că Nana ne-a povestit de o deţinută cu mult pitoresc în prezenţa ei, "mama Armeanca". Era o ţigancă pedepsită pentru "frodoarcă" (trecere frauduloasă de frontieră) şi "boxiur" (depăşire de boxă).

Întorcându-se de la Buh (Bug) unde fusese deportată de "Handronescu" (Antonescu), mama Armeanca a cules câţiva copii rătăciţi de alţi deportaţi care se înapoiau în ţară şi pe care i-a botezat cu nume din cele mai ciudate (printre care şi Caşcaval) în clipe de dezolare, mama Armeanca se punea pe bocit pomenind, pe rând, copiii care o aşteptau acasă, miraţi că apriga lor mamă nu mai vine. Probabil că mama Armeanca a fost la izolator şi şi-a desfăşurat la diapazon înalt durerea în bocet şi alţi copii de dincolo de gard i-au preluat catalogul.

Prima noapte a fost greu de suportat. Mai ales din cauza frigului şi a foamei pe care le simţeam acut. Orele de la închidere până la ora zece sunt atât de lente în scurgerea lor încât mi dau impresia că am ieşit din dimensiunea temporală. Dar ceea ce îmi dă spaime sunt paşii mărunţi pe care-i simt trecând peste mine la scurt timp după ce m-am întins pe saltea. Mulţumesc în gând Domnului că sunt obligată să adorm cu lumina aprinsă. Întunericul ar mări senzaţia de spaimă. Închid strâns ochii şi refuz să constat cine se plimbă peste mine. Să fie şobolani? Să fie şoareci? Mai bine să nu ştiu. Fac un efort imens să mă conving că totul este doar o impresie. E atât de puternică concentrarea că simt o transpiraţie rece pe şira spinării. Decid să nu mă scol întrucât picioarele îmi sunt umflate, mă ustură pielea, atât este de întinsă peste butucii îngheţaţi. Somnul refuză să mă scoată din impas. Încerc să-mi creez un spaţiu mirific, o evadare în sublim prin poarta imaginaţiei, dar gândul sleit refuză să mă asculte. În cele din urmă alerg la picioarele Lui lisus. Îmi imaginez că-L caut şi-L găsesc şi stau de vorbă cu El:

"- Doamne, eu ştiu că undeva, în miezul ei, şi temniţa aceasta are o inimă. O inimă îngustă şi rece ca o celula, unde, după ce, Te-au îmbrăcat în straie cu vărgi de hulă şi ocară, Te-au azvârlit să zaci flămând de adevăr şi însetat de iubire. Ai binevoit, Doamne, să suferi împreună cu noi prigoana aceasta ca să ne uşurezi povara.

În seara aceasta m-a durut tare rău sufletul; m-am gândit la rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie. lată, sunt singură printre şobolani şi Iibărci. Pereţii aceştia sunt flămânzi de viul din mine. Încremeniţi, îmi absorb căldura, mi-e frig, mi-e foame şi mi-e atât de mare nevoia de ajutorul Tău. Cu Tine alături sunt altfel de cum vor "ei" să fiu. Dar eşti zăvorât, Doamne, şi nu voi cuteza să trec pragul celulei Tale.

Iată, am făcut rugăciune mare să nu mă prindă pândarui şi m-am târât pe genunchi, fără sunet, până la uşa celulei Tale. Vreau să-Ţi spun că Ţi-am adus două daruri pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.

Ţi-am adus candela sufletului meu. E săracă şi urâtă căci aurul sufletului meu e tare puţin şi lucrarea mea e fără meşteşug, neghioabă. Dar am făurit-o pe nicovala durerii, la flăcările suferinţei, de aceea ştiu că Tu îi vei spori valoarea.

Luminiţa ei e cât o sămânţă de mac, pentru că untdelemnul credinţei din care se hrăneşte e doar o picătură. Atât am putut stoarce din sâmburii faptelor bune. Înmulţeşte-l Tu, Doamne, ca vinul din Caanâ, ca pâinile din pustie.

Şi astfel, strălucită de Tine, îngăduie să lumineze în cel mai întunecat ungher al celulei Tale, candela sufletului meu, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.

Ţi-am mai adus floarea inimii mele. Este doar un biet fir de busuioc. L-am crescut greu. Pe steiul inimii mele abia dacă şi-au putut face loc rădăcini. Şi lacrima cu care l-am udat a fost sărată şi amară. Dar a crescut şi a înflorit din miracolul iubirii Tale.

Binevoieşte şi-l primeşte, Doamne, firul de busuioc al inimii mele, să aromească duhovniceşte în celula Ta, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie.

Şi-Ţi mulţumesc din adânc, Doamne, că ai binevoit să mă împărtăşeşti cu suferinţă."

Şi, deodată, lumina din izolator a devenit duioasă, mângâietoare. Mi se părea că celula miroase a busuioc şi o căldură plăcută mă învăluia cu gingăşie, cineva îmi vorbea fără cuvinte, n-aş putea să explic cum, dar le auzeam şi în gând şi în inimă.

"- Se află aici o inimă dezolată? Deschide-Mi, sunt prietenul tău, numele Meu este Iisus."

Şi somnul mi-a- îngreuiat pleoapele şi m-am prăbuşit în apele lui cu acea senzaţie de imponderabilitate pe care mi-o dădea întotdeauna starea febrilă.

Aşteptam ziua de mâncare, socotisem că va fi o zi de fasole şi mă bucuram că voi mânca singura mâncare ce semăna cât de cât cu o mâncare omenească. Şi era şi E. de serviciu. Speram că mă va favoriza puţin deşi gândul acesta nu era chiar prea frumos. Numai că E. a perceput acest favor cu totul altfel decât speram.

A cules cu polonicul toată "faţa" mâncării, turnând astfel în gamelă o zeamă chioară, fără boabe, un dezastru pentru foamea mea. Am pus o jumătate din cărămida de mămăligă, trebuie să recunosc că prăjeala a dat gust bun mălaiului. Mi-am oprit, deşi nu era voie, o jumătate din mămăligă şi, urcându-mă pe tinetă am reuşit s-o plasez pe gemuleţ. Voi avea cu ce să completez apa din ziua următoare.

Ziua următoare s-a întâmplat un lucru ciudat. Am auzit clar zăvoarele de la numărul 1 dar n-am auzit vocea locatarei pedepsite. Am auzit apoi paşi mulţi, şoapte, o voce care a spus clar: "întoarce-o cu faţa în jos" şi uşa de la celula 1 nu s-a mai închis. Paşii au revenit şi în celula mea au intrat directorul, politicul, majora şi sergenta. Îm timp ce am scos salteaua, directorul a inspectat pereţii. Când au revenit m-a întrebat:

"- Tu i-ai zgâriat?"

"- Nu, domnule comandant."

"- Cum de-ai reuşit să urci mămăliga pe geam?"

"- De pe tinetă."

A măsurat din ochi tineta, înălţimea mea, distanţa până la geam şi a plecat. Nu-mi venea să cred că Fleşeru avea o voce scăzută, nici vorbă de asprimea obişnuită şi n-a comentat cu urlete faptul că am îndrăznit să-mi opresc mămăligă pentru o zi când aveam dreptul doar la apă.

La scurt interval mi s-a schimbat tineta cu una mult mai scundă. Nu mai puteam ajunge la geam, dar puteam să stau pe ea mai confortabil, capacul nu avea mâner ca cealaltă. Am avut explicaţia faptului mai târziu.

Când am revenit în secţie am aflat că în celula 1 s-a spânzurat Elena Teodorescu. Mi-am amintit cât de supărată era pe mine la Mislea pentru că Diri despărţise prietenele, surorile şi mamele de fiice şi eu n-am făcut nimic ca să o opresc. Ce păcat că n-a putut depăşi clipa aceea neagră de disperare care te aruncă dincolo de instinctul de conservare. Acum credeam cu tărie că, din lumea umbrelor, putea să afle că atât Viorica cât şi eu am încercat să-i demonstrăm lui Diri că nu face bine. Demersul nostru a fost inutil. Diri avea informaţii că din Jilava a venit un lot masiv de informatoare şi nu mai avea chef să nu execute dispoziţiile pe care le primise de a face astfel de schimbări.

Nici azi nu ştiu ce o aruncase pe Elena într-o atât de neagră disperare. Unele spuneau că Fleşeru a acuzat-o pe ea că în toamnă ar fi scris pe perete "jos comuniştii". Era după octombrie 1956 când Ungaria încercase să scape de bolşevism. Altele spuneau că, aflând că s-a sistat plecarea celor cu pedepse de cinci ani n-a putut suporta prăbuşirea acestei speranţe. Plecase şi Elena. Avea să le întâlnească pe celelalte plecate: Doamna Elena Bunea, prinţesă de Widd, Doamna Liciu, soţia ilustrului magistrat.

Bănuiesc că gestul Elenei a zguduit puternic conştiinţa L, schimbându-i optica cu privire la vigilenţa proletară. Altfel nu pot să-mi explic gestul cu care, parcă, ar fi dorit să şteargă cele 14 zile cu care mă "onorase".

În cea de-a 14 - a zi a intrat în izolator cu o gamelă cu lapte călduţ. M-a rugat să-l beau cât pot de repede. Avea ochii strălucitori de emoţie şi-i tremura uşor mâna. A stat în uşă şi m-a păzit. Uitasem complet gustul laptelui. M-am executat şi mi-a prins bine. Nu aveam nici un resentiment pentru L.

Următoarele cinci zile le-am executat în celula 4. Era cea mai "simpatică". Fiind chiar pe colţ auzeam schimbul santinelelor, muzica difuzorului de la cazarmă, frânturi de glasuri difuze, estompate, oricum tăcerea de subterană era sfâşiată de sunete omeneşti. În afară de asta nu mai percepeam în timpul nopţii trecerea musafirilor nepoftiţi peste trupul meu întins la podea.

Consecinţa acestor zile de izolator aveam să o cunosc mult mai târziu, cu ocazia unei caravane care ne-a investigat radiologie: T.B.C. stabilizat la plămânul stâng şi subapical la dreptul, sechele pe care le port şi azi fără nici o grijă că s-ar putea activa. Eu nu m-am vindecat cu medicamente, ci cu rugăciuni şi ce vindecă Mântuitorul, vindecat rămâne.

De fiecare dată camaradele de cameră m-au aşteptat cu gingaşe gesturi care vizau refacerea mea. De fiecare dată doamna Liliana avea ceva compus, frumos, cum numai talentul şi sensibilitatea ei puteau să realizeze.

Prima pedeapsă a fost însoţită cu eseul "Mi-e foame, Doamne, tare mi-e foame!", a doua cu "Cântec de jale şi deznădejde" şi a treia cu o nespus de frumoasă poveste de prietenie între două plante, Viola biflora şi Corthusa matiolae. Nu ştiu dacă am reţinut exact denumirea şi dacă ortografierea este corectă. Am reţinut un timp pe de rost poemul, dar, cu vremea, l-am pierdut şi regret mult. Era vorba de simbioza dintre cele două plante pe care doamna Liliana Ie-a ales ca simbol al prieteniei.

Corthusa matiolae, viguroasă, se ancorează puternic pe un tanc de munte şi oferă ocrotire şi prietenie gingaşei Viole. Ca răsplată, plăpânda Viola înfloreşte două floricele cu care umple de mireasmă viaţa Corthusei lipsită de bucuria parfumată a florilor proprii. Odată cu sfârşitul anotimpului cald cele două prietene pornesc în lunga călătorie spre celălalt tărâr ca să dea socoteală de viaţa lor în faţa Creatorului.

Drumul este greu dar Corthusa, cu frunza ei generoasă, îşi ocroteşte prietena şi ajung cu bine la scaunul de judecată. Corthusa este zdrenţuită, arată ca vai de lume 0ai v'iola este neatinsă. Ea îşi culege cu gingăşie cele două floricele şi le oferă Creatorului Sublim, care le primeşte cu zâmbet de bunăvoinţă. Cerul se umple de suavul parfum de violete şi străluceşte în mii de topaze şi safire. Corthusa şi Viola şi-au împlinit menirea.

Pe doamna Liliana am întâlnit-o de mai multe ori în peregrinările mele prin diferite celule şi închisori, multe pe parcursul anilor, mulţi şi ei, petrecuţi în temniţele comuniste.

Condamnată la 20 de ani muncă silnică, la o vârstă înaintată, marcată de o sănătate şubrezită, doamna Liliana plătea (pe lângă atitudinea ei manifest anticomunistă şi prietenia cu Horia Sima) faptul că era soţia eminentului profesor universitar de la Politehnica din Timişoara, I. Protopopescu, condamnat la moarte de "justiţia" comunistă, ca fost ministru sub guvernarea lui Ion Antonescu.

Pe lângă toate rigorile inumane ale temniţelor comuniste, doamna Liliana terbuia să suporte şi chinurile arzătoare ale conştiinţei, încărcată de moartea sub anchetă a fratelui său, care o ajutase în tentativa, reuşită de altfel, de a-şi expedia soţul în lungul exil, dincolo de cortina de fier. Gândul că nefericita cumnată rămăsese să crească orfanii în condiţii atât de vitrege o tulbura şi îi dădea insomnii cumplite. I s-a întâmplat să nu închidă ochii zile şi nopţi în şir. O mistuia un dor nestins pentru nepoţii rămaşi fără părinte, două fetiţe şi un băieţel. Încerca să-şi aline suferinţa povestindu-ne despre năzdrăvăniile lor copilăreşti. Nepoţii doamnei Liliana făceau parte din comuniunea noastră, trăiau alături de noi. Numai că aceşti copii încremeniseră la vârsta la care au fost părăsiţi.

Înzestrată cu o inteligenţă foarte ascuţită şi foarte lucidă, doamna Liliana vedea clar, într-o lungă perspectivă şi nu se îmbăta cu iluzii. Ştia că şansa de a-i revedea ţinea de miracol.

Doamna Liliana era o persoană foarte cultivată. Povestea cu un farmec nespus, mărit de accentul său moldovenesc, la care n-ar fi renunţat pentru nimic în lume, tot felul de istorii din cele mai variate domenii.

Îmi amintesc de o frază prin care identifica fără greş dacă o persoană care se pretindea moldoveancă, era cu adevărat:

"- Dacă eşti moldoveancă, ia să-mi spui mata ce înseamnă: "o chicat perja din bagdadie ş-o feştelit prostirea di pi oghialul din crivat".

Cu povestirile sale, doamna Liliana a mângâiat multe suflete amărâte. Reuşea să emoţioneze inimi, să descreţească frunţi. Ceea ce o particulariza însă în mod cu totul excepţional, era pasiunea sa pentru botanică. Mândria sa era un foarte complex şi bine pus la punct ierbar, lucrare de o viaţă de om, cu care însă nu se mai putea întâlni, deoarece fusese distrus de viitorii culturnici. Cunoştea, în amănunţime ştiinţifică, un număr imens de plante, dar cu totul uluitor era felul în care caracteristicile ştiinţifice ale plantelor o ajutau să compună poveşti de o mare frumuseţe. În poveştile sale florile şi celelalte plante rotunjeau un destin, aveau un comportament, erau blânde sau dure, erau prietenoase, iubitoare sau egoiste şi rapace, erau folositoare sau inutile, caste sau desfrânate, inteligente, subtile sau grobiene; universul de plante al doamnei Liliana era absolut fascinant.

Deşi purta cu sine destui ani, doamna Liliana era tânără sufleteşte, intra cu plăcere în jocurile noastre, se antrena în polemicile noastre, era enciclopedia la care făceam apel atunci când aveam nevoie de cunoştinţe. Lucra mult, cu migală, cu mult bun gust, tot felul de mici atenţii, acul său scotea adevărate bijuterii miniaturale din tot felul de fire destrămate. Sarcina noastră era să o păzim să nu fie prinsă.
Era neîntrecută la cârpit. Reuşea să păstreze funcţionalitatea zdrenţelor ce deveniseră efectele noastre. Ciorapii săi de lână, pe care se întretăiau într-o ţesătură pedantă toate culorile curcubeului, deveniseră proverbiali.

Atunci când aveam norocul să fie în celulă o componenţă bună, procesele literare făceau deliciul serilor de veghe, mai ales iarna, când eram obligate să clănţănim de frig până la ora 22, la culcare.

Consideram că este o fiinţă foarte puternihâ, intolerantă faţă de slăbiciune, trecând peste zilele grele cu o orgolioasă indiferenţă. Participa la toate rugăciunile noastre şi remarca orice rugăciune nouă care se adăuga la diferite ocazii. Reacţiona cu multă spontaneitate la toate provocările şi reuşea să impună un anumit respect pândarilor noştri. Îmi vine în minte o scenă care ilustrează acest lucru: se schimbase ofiţerul politic, noul locotenent îşi luase în primire temniţa verificând "carcerele" (foile de încarcerare). După ce doamna Liliana a recitat obişnuita formulă în care trebuia să spui cum te numeşti, câţi ani ai fost condamnată şi articolul din codul penal (sau delictul) după care ai fost condamnată, locţiitorul politic a întrebat-o:

"- Pentru ce anume ai fost condamnată?

- Mi-am ajutat bărbatul să treacă frontiera.

- Pentru ce a fugit?

- Era condamnat la moarte.

- Foarte rău ai făcut că l-ai scăpat.

- Părerea dumneavoastră. Părerea mea este că am făcut foarte bine."

Ofiţerul a măsurat-o din cap până în picioare, gata să izbucnească la o asemenea îndrăzneală.

Calmă, fără nici o tresărire pe chipul cu trăsături nobile, doamna Liliana îl privea serios fără aversiune, poate cu un uşor, îndurerat dispreţ.

Ce o fi înţeles el din ţinuta acestei adevărate doamne nu putem şti. Dar n-a ordonat cele şapte zile de izolare cum era de aşteptat.

Şi totuşi doamna Liliana a suferit enorm; efortul de a înfrunta cu demnitate un regim inuman a fost aproape supraomenesc. Aveam să primesc confirmarea dramei ce se numea doamna Liliana şi care se mistuia alături de noi clocotitor sub o aparenţă îngheţată, acum la Miercurea Ciuc.

Întoarsă de la izolare doamna Liliana m-a primit cu un poem din care, spre marea mea părere de rău, nu-mi amintesc decât începutul:

"Mi-e foame, Doamne, tare mi-e foame!

Mi-e foame din gând şi din măruntaie

Şi sufletul meu moare de foame."

M-am întristat. Mi-am dat seama că sufletul doamnei Liliana a obosit să trăiască în felul în care eram obligate să trăim sau mai bine zis să murim şi că se apropie o criză. Lipsea doar picătura care să dezlănţuie dezastrul şi ea nu a întârziat să vină.

Am fost mutate din celula nr. 4 în condiţii incredibile chiar pentru noi care văzusem nenumărate forme de teroare. Transformaseră în celulă de locuit fosta cameră neagră a închisorii. Celula era aşezată pe colţ fiind cea mai friguroasă. Era mică, cele şase paturi suprapuse câte trei abia încăpeau. Avea un gemuleţ de 20/20 cm peste care, culmea meschinăriei, era bătut un oblonaş de lemn. Ne aflam într-o obscuritate enervantă, nici zi, nici noapte, expresia cea mai condensată a deprimării. Doamna Liliana ne-a anunţat că va face refuz de hrană. Greva foamei făceau numai muncitorii, noi eram bandiţi şi ne era permis numai refuzul hranei, care nici acesta nu era acceptat, deoarece erai hrănit artificial, cu furtunul, o crasă barbarie. Motivul pe care l-a găsit era ridicol şi nedrept; noi ştiam adevăratul motiv: se hotărâse să moară. Mai ştiam că hotărârile ei erau de nezdruncinat.

Dar eu m-am decis totuşi să lupt cu aspra sa hotărâre. I-am spus că ştiu de ce vrea să facă greva foamei, că nu pot să admit că vrea-să dea cu piciorul în atâta răbdare demnă şi că voi sta lângă dânsa şi mă voi ruga şi voi plânge până ce îşi va relua crucea şi o va duce mai departe cu aceeaşi superbă sforţare de până acum. M-am rugat gândindu-mă la toate amărăciunile care o copleşiseră în cele din urmă şi lacrimile mi-au venit în chip firesc.

M-a lăsat să mă rog şi să plâng ore, dar într-un târziu mi-a spus:

"- Încetează, am renunţat."

A urmat o confesiune care m-a cutremurat. M-am speriat când am înţeles cât de greu suporta, cu arme din ce în ce mai tocite, această cumplită restrişte năpustită peste viaţa ei în amurg, când omul are nevoie de linişte şi împăcare.

Cred că poemul ce mi l-a încredinţat atunci exprimă starea de spirit cu care şi-a reluat drumul Golgotei. Îl reproduc aşa cum l-a reţinut memoria:

CÂNTEC DE JALE Şl DEZNĂDEJDE

Hoo! Gândurile mele, haită de lupi năpustită în

mine,

Cum mă cutreieră, cum mă urlă, cum mă înhaţă,

cum mă înfulecă!

Hoo! Sufletul meu, cimitir părăsit, fără cântatul

cocoşilor,

Cum mă bântuie, neostoiţi, strigoii amintirilor!

Oh! Lacrimă, cum îmi înjunghii tu iezii albi ai

nădejdilor

Pe lespedea păgână a deznădejdii!

Oh! Dragoste, copil născut din lacrimi şi durere,

Cum te înfulecă iară şi iară, nedomolit, molohul

dorului!

Gândurile mele, lacrimile mele, pietre ascuţite în

drumul meu,

Cum îmi sfâşiaţi voi genunchii sufletului

Ce-şi târăşte neputincios urcuşul! Bate, inimă!

Bate, sârguieşte, grăbeşte,

Bate iute,

Să se surpe odată alcătuirea aceasta

Şi să îngroape sub dărâmături

Cucuveaua ce mi s-a cuibărit sub ţeastă

Şi ţiuie prelung si cobitor,

Cântec de jale şi deznădejde,

Bate, inimă! Bate!

O, bate-mi iute ceasul morţii

Până n-apuc să-mi încleştez pumnii,

Să mă ridic răcnind: DE CE?

Şi să mă dau pierzării.

Într-un foarte târziu, O., una din locatarele celulei nr. 4, mi-a povestit ceva cutremurător în legătură cu doamna Liliana.

Pentru nişte pricini intime, O. făgăduise Sfântului Anton că, timp de 40 de zile, va dărui în numele lui, infima bucăţică de pâine ce o primeam într-o vreme. Şi şi-a ţinut un timp făgăduiala, dar a părăsit-o înainte de cele 40 de zile.

Într-o zi doamna Liliana a chemat-o şi i-a spus că l-a visat pe Sfântul Anton. El venise s-o roage să-i amintească lui O. că a uitat ceva.

Nu mică i-a fost uimirea lui O. şi emoţia pe de o parte că Sfântul Anton îi primise sacrificiul şi-l dorea complet, pe de altă parte că tocmai doamna Liliana a fost aleasă ca mesager al său.

Am ascultat cu înfiorare povestea lui O. şi am conchis în sinea mea că Bunul Dumnezeu primea, prin intermediul ministrului Său Sfântul Anton, cu nespusă bunăvoinţă, jertfa celor două întemniţate, exprimată în ani grei de temniţă şi nu orice fel de temniţă ci una comunistă.

Venise şi luna martie dar zăpada nu se lăsa dusă. Frigul nu ne chinuia numai pe noi, ci şi pe ostaşii regimentului de vânători de lângă noi. Nu ştiu de ce trebuia să facă instrucţie până la o oră aşa de târzie, dar se întorceau în cazarmă exact înainte de ora zece pe care şi noi o aşteptam în chinuri polare. Veneau cântând "Toate armele şi toate gradele" cu voci răguşite de frig. "Compătimeam" cu ei, cum ar fi spus Nenea lancu. Unul din ofiţerii lor, când venea de serviciu pe garnizoană, alegea muzică de bună calitate, de cele mai multe ori din marii clasici şi o făcea să răsune puternic în difuzor astfel că aveam şi noi bucuria să auzim armoniile celeste, căci nicicând ca în clipele acelea n-am înţeles mai profund că muzica este ultimul cuvânt al artei şi cel mai apropiat de dumnezeire.

În ziua de 21 martie, exact la echinocţiu, am avut bucuria să vedem apariţia berzelor la vechiul cuib. Deşi era zăpadă, calendarul lor le-a adus fără greş la cuib în prima zi de primăvară. Biata "Guşată" avea însă mari probleme cu o altă barză. Rămasă probabil fără pereche, "intrusa" se insinua mereu pe lângă bărzoi şi, uneori, chiar încerca să o scoată pe "Guşată" din cuib. "Guşata" nu se lăsa intimidată şi, de cele mai multe ori, reuşea s-o alunge încă înainte de a ajunge la cuib. Avea loc pe acoperişul cazărmii o bătălie în toată regula cu aripile lor puternice.

Dar se apropia vremea cuibăritului şi, într-o bună zi, O. ne-a atras atenţia că "Guşata" a înfipt în marginea cuibului o creangă mare, care arăta ca un pomişor. Într-adevăr, era un semnal. Au apărut trei sau patru berze, nu-mi amintesc exact, care s-au aşezat pe câte un hoceag din cele multe de pe cazarmă. "Guşata" a făcut mai multe plecăciuni şi apoi a tocat îndelung. Probabil îşi exprima în felul ei problemele familiei. "Tribunalul" a ascultat apoi şi tocatul scurt al bărzoiului (am dedus noi) sau poate al "intrusei" şi apoi fiecare membru al "completului" a pronunţat foarte scurt "sentinţa". Era impresionant acest tribunal. Berzele stăteau într-un picior, neclintite, profilate pe cerul aurit de soarele în declin, implacabile ca destinul. Apoi au luat între ele pe "intrusă" şi duse au fost. "Guşata" şi-a văzut de bărzoiul ei, de cuibul ei şi de puii ei fără să mai fie molestată.

Mai târziu, peste ani, fetele care s-au reîntors din domiciliul obligatoriu de pe Bărăgan, ne-au povestit o judecată similară cu un sfârşit zguduitor, petrecut în casa Corneliei.

Pe bordeiul în care locuia Cornelia A. îşi aveau cuibul două berze. Cornelia pusese sub o găină căzută cloşcă nişte ouă de raţă. Găina a părăsit cuibul exact când răţuştele începuseră să ciocănească în ouă. Cornelia a avut nefericita idee să pună ouăle sub barza care clocea la rândul său. Spera că barza avea să clocească până la termen ouăle de răţuşcă. A aşteptat un moment potrivit când barza a părăsit cuibul pentru scurt timp şi a pus, alături de ouăle ei, pe cele părăsite de găină.

Barza s-a scandalizat de ceea ce găsise în cuib şi a tocat îndelung până ce s-a adunat "completul de judecată". Pe rând, "judecătorii" au examinat ciudăţenia din cuib, au "pronunţat" sentinţa şi au executat-o. Barza găsită vinovată, poate, de adulter a fost omorâtă cu lovituri puternice de cioc. Cornelia a fost nefericită. A luat barza, a îngropat-o şi a plantat pe mormântul ei un liliac alb, simbol al nevinovăţiei pe care biata victimă nu şi-a putut-o demonstra.

Viaţa la Miercurea Ciuc, în special după înăbuşirea revoltei maghiare, ajunsese de nesuportat. Percheziţiile se ţineau lanţ, pedepsele nu se mai terminau, frigul şi foamea completau aspectul unui regim de exterminare ajuns la paroxism. Tot felul de anchetatori ne chemau la discuţii fără noimă.

Faţă de camera de sus, noi o duceam mai bine dintr-un singur punct de vedere. Fiind înghesuite din capul locului, nu ne-au sporit efectivul până la sufocare, cum se întâmpla în camerele mai mari de la etaj.

Ne cunoşteam bine, nu aveam informatoare printre noi, aveam bine pus la punct un circuit de informaţii de la cameră la cameră. In afară de aceasta, bărbaţii care făceau corvezile din exterior, inclusiv bucătăria, aduceau regulat informaţii la celula 1 unde le primea micuţa dar curajoasa Tanti G. şi de unde se răspândeau în toată temniţa. Astfel am aflat ce s-a întâmplat în Ungaria şi ne-am explicat înăsprirea la care eram supuse, inclusiv sistarea oricărei forme de reducere a pedepselor.

Comunicam foarte bine pe culuarul nostru. Cu vecinele din dreapta foloseam burlanul, mai ales atunci când erau de transmis articole de îmbrăcăminte. Astfel, Stanca, apropiindu-se de eliberare, mi-a trimis blana de vulpe care-i căptuşea haina, pentru domnişoara Lizica. Ne-am strâns mâinile înainte de a fi scoasă din cameră pentru a fi dusă în "camera oglinzilor".

Era o cameră în care se izolau cele care urma să se elibereze, cu câteva zile înainte de eveniment. In aceste zile primea efectele personale de la magazie ca să repare şi să aranjeze hainele pentru intrarea în libertate. Numai că atât Stanca cât şi Viorica au nimerit în domiciliu obligatoriu pe Bărăgan, cum vom afla mult mai târziu.

Călătoria blănii de vulpe prin burlan ne-a prilejuit un moment de haz. Ne-am propus să scriem o poveste: "... era pe vremea când vulpile călătoreau prin hornuri...".

Cu vecinele din stânga am vorbit prin morse, sistem pe care l-au învăţat de la noi toate trei. Cea mai solicitată era maica Mihaela, care vorbea mult cu fiecare din noi. Aveam cu ea discuţii lungi pe diferite teme. Cu Nana Sofica depăna amintiri comune din viaţa legionară. Cu mine, la început, prefera să discute probleme de filosofie creştină şi de teologie. Aceasta pentru faptul că m-a confundat cu o altă prietenă a Zoricăi (maica Teodosia), pe nume Paia. Când a aflat că nu sunt Paia ci Păzi a schimbat subiectul discuţiilor noastre. Mi-a povestit despre oamenii Mişcării, cu predilecţie despre Căpitan. Povestea atât de frumos, avea o memorie fantastică, reţinuse o mulţime de întâmplări şi cuvinte pline de spiritualitate şi de înţelepciune rostite de Căpitan.. Le-am recut în morse pe una din bluzele mele brodate, cu gândul să le scot afară şi să le reproduc când va fi posibil, erau, pur şi simplu, fascinante, dar n-a fost să fie. N-am reuşit. Şi aşa s-a pierdut o comoară de mărturii păstrate cu exactitate şi cu evlavie într-o inimă binecuvântată de Dumnezeu.

Uneori vorbeam şi cu Manţi, îmi amintesc că mi-a spus odată poezia pe care a compus-o la moartea fratelui ei. Meri mi-a spus, însă, că Ie-a făcut multe zile amare, în special maicii Mihaela. Cu Meri comunicam şi prin sobă, iarna. Meri era scoasă să facă focurile. Înainte de a aranja lemnele şi cărbunii introducea obiectul care trebuia transmis. Noi ridicam repede capacul godinului şi luam obiectul în cauză. Totul trebuia făcu foarte repede. Meri devenise expertă şi, după câte ştiu, n-a fost niciodată prinsă.

Cu timpul, pentru că eram o cameră disciplinată, în sensul că ne acopeream foarte bine toate mişcările şi nu eram prinse (nu aveam informatoare printre noi), unele dintre miliţience au început să fie mai prietenoase faţă de noi. Cea care s-a apropiat mai mult de noi a fost L. Avea o fetiţă mică, Antonia, despre care ne povestea cu multă duioşie toate micile minuni: primul gângurit, primul râs, primele silabe. Cum eram echipate cu ace clandestine, ne-am hotărât să-i brodăm o rochiţă cu motive naţionale. L. a fost atât de încântată încât O. s-a hotărât să-i brodeze o altă rochiţă, cu Albă ca zăpada şi cei şapte pitici pe poale. Era pictură executată cu acul.

Între timp L, la insistenţele soţului ei, îşi depusese cererea de demisie. Nu era dotată cu calităţi de temniceră, deşi era foarte vigilentă. Probabil însă că acasă povestea despre viaţa deţinutelor şi soţul a hotărât că e mai bine pentru soţie să stea acasă, să aibă grijă de Antonia.

Aprobarea demisiei a venit mult mai repede decât se aşteptase şi n-a mai putut intra în temniţă. Rochiţa nu era terminată, dar văzuse suficient din ea ca să n-o mai poată uita. Aşa că, după un timp, a rugat-o pe Orlanda să i-o aducă.

În ziua aceea am fost scoase la program primele. Era o superbă dimineaţă de vară, luminoasă şi senină.

Orlanda ne-a ţinut sfertul tle oră regulamentar şi apoi ne-a condus la cameră. În loc să ne închidă, a intrat în celulă şi i-a spus lui O. să iasă puţin pe sală. Am crezut că a văzut-o ridicând "corespondenţa" lăsată de camerele de la etaj. O. a reintrat în celulă şi ne-a spus, spre stupoarea noastră, că i-a cerut rochiţa (terminată acum) ca să i-o ducă Antoniei.

Ştiam că L. oferise în locuinţa ei ospitalitate Orlandei, care venise disciplinar la Miercurea Ciuc, un oraş complet străin, fără posibilităţi de cazare. Probabil că, din acest motiv, avea încredere în această fiinţă total dezagreabilă. Deci O. i-a dat rochiţa pe sală, astfel că Orlanda s-a asigurat să nu fie martori de faţă. O. a început să citească scrisoarea destul de voluminoasă, scrisă cu un creion chimic pe pânză. Stăteam pe patul doamnei Liliana cu o stare de spirit deplorabilă. Am spus cu voce tare că am nişte presimţiri proaste deşi nu am nici un motiv; la plimbare am fost, veşti avem, rochiţa a plecat şi totuşi...Abia a apucat să spună doamna Liliana "ia nu mai cobi!", că uşa celulei s-a deschis brusc şi camera s-a umplut de miliţience şi miliţieni în frunte cu directorul adjunct. Cu multă prezenţă de spirit O., care avea biletul în mână, mi-a spus: "Toarnă-mi repede o cană cu apă pe mâini!". Odată cu apa, O. a dat drumul pânzei în tinetă. În învălmăşală, gestul nu a atras atenţia.

"- Încolonaţi-vă!", a spus tăios adjunctul.

Ne-am aşezat câte două şi am spus formula obişnuită. După ce am terminat adjunctul m-a întrebat:

"- Şefa de cameră, ce ai de raportat?" l-am spus că totul e în ordine şi atunci, înfuriat, ne-a ordonat să ieşim pe sală cu mâinile pe cap. Am ieşit aruncându-i priviri ucigaşe Orlandei, care rânjea dezgustător. Aveam acul în reverul de la cămaşă. Era unealta infracţiunii, aşa că era absolut necesar să nu fie găsit. Înşiruindu-ne cu faţa la zid, am scos fulgerător acul şi l-am introdus în gură. Am avut vaga impresie că Stolea m-a văzut, o pitică răutăcioasă dar cu reflexe întârziate. N-a reacţionat pe loc. Am fost percheziţionată la sânge, în timp ce miliţienii controlau celula într-un hal fără hal. Au scos paiele din saltele. Au găsit o navetă pentru dantelă a domnişoarei Lizica, ceva aţă colorată împletită în şnururi dar ac n-au găsit. După percheziţia corporală, la piele, Nana, domnişoara Lizica şi doamna Liliana au fost lăsate să intre în celulă. O., Viorica şi cu mine am rămas pe sală.

Prima care am fost scoasă din rând am fost eu. Mă conducea E., direcţia izolator. Pe drum E. m-a întrebat cum de am făcut o asemenea infamie. Orlanda a dus direct rochiţa la direcţiune spunând că noi i-am predat-o, denunţând-o pe L. că ne-a obligat să i-o brodăm. Cum eu făcusem două stagii de izolator la raportul lui L. se putea crede că i-am copt o răzbunare. Ceva m-a făcut să cred că E. nu-mi întinde o cursă şi i-am spus adevărul.

"- Ai, ticăloasa!", a exclamat E.. "Lasă că spun eu ce a făcut ea."

"- Să nu spuneţi nimic, ne vom descurca noi cumva, în nici un caz nu vom recunoaşte că am lucrat pentru Antonia. Vă rog mult să-i spuneţi lui L. să nu recunoască nimic."

"- Ştii, L. m-a rugat şi pe mine să-i scot rochiţa dar, fiind conştiincioasă faţă de uniformă, am refuzat-o. Am sfătuit-o să renunţe la rochiţă, chiar dacă doreşte mult să o aibă. Am, să spun la colegi că nu voi aţi predat rochiţa, ci că ticăloasa v-a prins lucrând la ea şi a confiscat-o punând-o în sarcină lui L. ca s-o înfunde în închisoare."

E. m-a introdus în celula trei. Am auzit tuşea lui Viorica la doi, dar O. nu a apărut. Abia a închis uşa în urma mea că E. s-a şi întors. M-a condus în biroul direcţiunii unde era instalat adjunctul.

În drum E. mi-a şoptit că Fleşeru este în concediu şi că adjunctul e mai cumsecade. Eram în mare încurcătură. Îmi închipuiam că cea care va fi anchetată după mine va fi O. şi nu ştiam ce versiune va fabrica ea între timp. M-am hotărât să fac pe proasta şi să spun că nu ştiu nimic ca să câştig timp, deşi habar nu aveam cum voi comunica cu O. Îmi era o frică de moarte să n-o fi dus pe ea la securitate, caz în care nu m-aş fi putut descurca.

La toate întrebările adjunctului am răspuns o singură dată că nu ştiu nimic şi apoi am refuzat să mai vorbesc.

S-a înfuriat la culme şi mi-a spus că mă trimite într-un loc de unde mă voi ruga în genunchi să mă scoată şi, dacă mă voi încăpăţâna să neg, voi deveni ca scândura pe care stau acum (o scândură plină de noduri de prea multul mers).

A chemat-o pe E., i-a dat o dispoziţie în şoaptă şi ne-a expediat.

E. era speriată. Mi-a spus că-i pare rău de mine, că am făcut aşa mulţi ani până acum şi că ar fi bine să spună devărul, că, în definitiv, L. şi-a făcut-o cu mâna ei, că mai aproape e cămaşa decât vestonul, că aceştia sunt hotărâţi să ne constrângă cu mijloace foarte dure.

Am liniştit-o spunându-i că Antonia e nevinovată, că nu merită să fie despărţită de mama ei şi că totul va fi bine dacă nu recunoşteam nimic. .

E. l-a chemat pe "Hitler" care mi-a aplicat cătuşele cu mâinile la spate, nu în faţă, strânse de-mi intrau în carne.

Am intrat în celula trei unde E. a deschis uşa din fund. Eram într-un beci adânc, erau multe trepte până jos. O lumină slabă care venea de la două lucarne la nivelul solului făcea ca totul să pară spectral, înfricoşător. Aerul închis, umezeala, un puternic miros de mucegai şi o răcoare neplăcută mi-au dat fiori pe şira spinării. Deşi era în plină vară, un frig neplăcut, stătut m-a luat în primire. Am rămas pe prima treaptă, care era ceva mai lată decât celelalte, ca să-mi revin din uluire şi să mă gândesc ce urmează să fac.

Mi-am amintit de Stolea şi m-am gândit că trebuie să scot acul din gură. Nu aveam altă soluţie decât să-l scuip, nu puteam să mă ajut de mâini. Asta însemna să-l pierd şi îmi părea nespus de rău. Când mă târguiam cu mine ce e mai bine de făcut am auzit umblându-se la uşa celulei. Bazându-mă pe instinctul meu, corect în multe cazuri, am aruncat la repezeală acul. Era E. care m-a scos pe culoar unde era mai multă lumină şi, cu multă jenă, şi-a cerut scuze că trebuie să mă caute în gură. Stolea mă denunţase. Am asigurat-o pe E. că nu am nimic împotrivă şi am deschis larg gura. E. nu şi-a introdus mâinile dar s-a uitat cu multă atenţie. Apoi m-a dus din nou în pivniţă spunându-mi că tot personalul e de partea noastră şi nu ne mai urăşte nimeni, ştiind acum că noi n-am denunţat pe nimeni şi că Orlanda era cea care a făcut denunţul.

Ajunsă în pivniţă am auzit bătăi în morse. Cineva bătea foarte tare deoarece credea că eu sunt jos în celula noastră şi ştia că sunetele se auzeau foarte clar de jos în sus, dar mai greu în sens invers. Faptul că bătea aşa de tare a fost salutar pentru că am putut să aud mesajul şi eu din pivniţă şi Viorica de la doi. Mă chema pe mine din partea lui O.

"- Vorbeşte tu, eu nu pot că sunt în cătuşe."

Persoana nu înţelegea ultimul meu cuvânt şi era de aşteptat pentru că în morse "catuse" nu însemna nimic dacă nu ştiai despre ce poate fi vorba. A înţeles însă că eu ascult şi mi-a relatat pe scurt povestea lui O.: Nana s-a întâlnit la Jilava cu surorile Samueli, care aflaseră pe la anchete că Nicola B. se căsătorise şi avea o fetiţă. Nicola se eliberase încă de la Mislea. Făcea parte din centrul Iaşi, era o fată cuminte, frumoasă în toate privinţele, merita să fie admirată şi iubită. Cum Viorica urma să se elibereze în vara aceea, O. s-a hotărât să brodeze o rochiţă pe care să i-o trimită pe această cale. Viorica o cunoştea şi ea pe Nicola. Totul era pus la punct prin morse.

Am confirmat primirea mesajului şi mi-am zis că acum rămâne să ne rugăm ca anchetatorii să nu ne bage în amănunte care ar putea fisura apărarea noastră.

Odată liniştită din această privinţă, mi-am zis că e cazul să-mi examinez hruba. Nefastă idee! Mi s-a părut că jos, pardoseala pivniţei este presărată cu smocuri de paie. Mai atentă, însă, am observat că paiele erau mişcătoare. Pivniţa colcăia de şobolani. Deci pe aceasta a mizat adjunctul. Atunci când voi realiza că mă aflu într-o groapă plină cu jivine, voi bate cu disperare în uşă şi voi cere de bună voie anchetă. Ei, n-am să-i fac pe plac! Dar orele au început să se scurgă şi nu venea nimeni să mă scoată de acolo. Ce voi face la noapte? îmi imaginam şobolani urcându-se pe mine, începând să mă ronţăie, nici nu mă puteam apăra cu mâinile, deoarece le aveam imobilizate la spate. Am băgat de seamă că şobolanii aceştia erau obişnuiţi cu oamenii. Nu le era frică de mine. Unul s-a apropiat şi m-a privit cu nişte ochi rotunzi, fără expresie dar n-a urcat până sus.

M-a cuprins o spaimă de moarte. Frica m-a paralizat cu totul, nu mai simţeam nici frig, nici durerea pricinuită de cătuşe, simţeam de pe acum turma de şobolani urcată pe mine.

Să mă sinucid, mi-a străfulgerat un gând. Mă arunc cu putere, cu capul în jos şi gata, termin toată teroarea care mă mai aşteaptă de acum înainte.

Mi-am revenit repede, dându-mi seama că era cel mai stupid lucru pe care-l puteam face. Pe lângă faptul că-mi pierdeam mântuirea sufletului nici nu era sigur că înălţimea era suficientă ca să-mi garanteze moartea. Şi atunci, rănită, printre şobolani, era lucrul cel mai rău ce mi se putea întâmpla.

Să bat în uşă? Mi-am dat seama că eram o pradă prea uşoară pentru anchetator aşa cum eram cu mintea tulburată de spaime şi apoi cu ce să bat în uşă ca să fiu auzită din catacomba aceasta? Eram încălţată cu papuci de cârpă care înăbuşeau bătăile, iar cătuşele erau puse de aşa manieră că nu puteam bate sonor cu ele, chiar dacă aş fi suportat durerile acerbe la fiece mişcare.

Să mă resemnez? Dar cum? Cu fiecare clipă spaima mea creştea uriaş, se transforma în panică, îmi pierdusem controlul de sine.

Şi, într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă:

"- Doamne! Nu mă lăsa!"

Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură.

Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşă.

Într-un târziu a venit E. să mă scoată pentru ca să mănânc mâncarea de seară. Mi-a scos cătuşele şi s-a uitat cu groază la mâinile mele. Aveau culoarea prunelor coapte. Se uita lung la mine, cred că arătam ciudat, eram în aceeaşi stare de vibraţie mistuitoare şi, totuşi, un calm desăvârşit acoperea clocotul interior greu de suportat.

"- Greu vă înţeleg pe voi, - mi-a spus E. - te-a pedepsit, noi vă pândim şi vă pedepsim că aşa sunt ordinele şi asta e pâinea noastră şi voi, în loc să ne urâţi, suportaţi chinuri ca să ne scăpaţi de necazuri. O, nici nu s-a terminat încă! Securitatea a cerut procuror de la Bucureşti. Va fi o anchetă grea."

"- Nu va fi - i-am răspuns - Sunt sigură că fetele se roagă pentru noi şi va fi bine pentru L. şi pentru Antonia."

E. nu m-a mai închis cu şobolanii şi a plecat să dea masa mai departe.

Am vorbit scurt cu Viorica, auzise mesajul şi era de acord că e mai bine să nu discutăm între noi.

N-a durat mult şi E. a venit din nou să mă scoată din celula 3 şi să mă ducă la celula 4. În celula 3 adusese pe altcineva. Vroiau să asgure izolare perfectă între incriminate. Faptul era în favoarea noastră. Luate prin surprindere şi perfect izolate, nu puteam fi suspectate că am pus la cale o poveste construită de noi.

Fata de la 3 m-a chemat la perete. Era S., o fată pe care o cunoscusem la Dumbrăveni. O fiinţă plăcută, foarte credincioasă, cred că chiar aceasta era vina ei, credinţa creştină, deoarece fusese condamnată pentru spionaj în favoarea Vaticanului.

S. vroia să mă încurajeze. M-a întrebat dacă sunt liniştită şi dacă am temeri, l-am spus că mi-aş dori să nu ne ducă la securitate, am oroare de bătăi şi nu ştiu până unde vor merge şi cât voi putea suporta. M-a sfătuit să mă rog şi să invoc pe morţii mei apropiaţi să mă ajute. M-a încredinţat că toată lumea e cu noi şi că se roagă pentru noi. Convorbirea cu S. m-a asigurat de solidaritatea întemniţatelor, de care, de altfel, nici nu mă îndoiam.

Seara am primit saltele dar nici S. nici eu n-am putut dormi. Intrase majora de rând şi a întrebat-o pe S. de ce nu doarme. Am auzît-o spunând că veghează din cauza unor pui de şobolani. Biata S. nu ştia ce este dincolo de uşă şi m-am hotărât că nu voi povesti în închisoare ce am văzut ca să nu se speria lumea. Şi azi sunt mândră că am putut păstra această taină deşi multe nopţi m-am trezit cu mii de ochi rotunzi şi fără pleoape roind în jurul meu. Un coşmar oribil, parcă vroiau să-mi intre în suflet, ochii aceia goi, inexpresivi.

Majora, văzând că nu dorm, mi-a spus să vin la vizetă. Vroia să-mi spună, în şoaptă, că L. nu va recunoaşte nimic, chiar dacă se va recurge la bătaie. Într-adevăr toată temniţa era cu noi.

După anchetă, când am revenit în cameră, am aflat că şi bărbaţii de la drept comun ne-au venit în ajutor. Unul din ei a reclamat-o pe "Urlătoarea" că i-a făcut o legătură cu cei de acasă pentru angajarea unui avocat. Delictul nu era atât de grav ca pentru politice, dar a avut menirea să o discrediteze total pe Orlanda, lucru foarte important când se punea problema cuvântului ei contra cuvântului nostru.

Au trecut, cred, două zile până la venirea anchetatorului. Era un procuror tânăr, instruit, venit de la Bucureşti asistat de un ofiţer de la securitatea locală.

Le-am spus povestea în aceeaşi stare de spirit care nu mă mai părăsise de la ieşirea din pivniţă. Eram de un calm atât de nefiresc încât i-am atras atenţia procurorului căci nu era lipsit de inteligenţă şi spirit de observaţie.

În timp ce ofiţerul de securitate spunea că "se observă în mine un proces de negaţie", procurorul s-a ridicat de pe scaun, s-a dat câţiva paşi înapoi şi a venit repezit spre mine. Mi-am zis că mă va pocni dar n-a făcut decât să lovească cu piciorul în scaunul meu.

"- Ce fel de nervi aveţi voi? - mi-a zis - Dacă mie îmi făcea cineva figura aceasta săream ca ars de pe scaun. Tu nici n-ai clipit măcar."

Da, mă miram şi eu în sinea mea, nici n-am clipit. Tăria ce vine de Sus este de neclintit.

Am răspuns nedumeririi procurorului cu sinceritate:

"- Credem în Cel de Sus."

S-a uitat la mine ca la ceva bizar şi mi-a spus cu ironie:

"- Mă aşteptam să-mi spui că eşti calmă pentru că spui adevărul."

Cu Viorica a discutat muzică, literatură. A confirmat doar că ar fi dus rochiţa la destinaţie. Am avut impresia că ştia exact care este adevărul, dar s-a hotărât să accepte felul perfect în care am închegat povestea şi a avut fineţea de spirit să nu cerceteze în profunzime declaraţiile şi cum le-am înştiinţat pe cele care, eventual, trebuiau să confirme spusele noastre.

Cred că l-a dezgustat gestul Orlandei şi e foarte posibil ca luciditatea lui să nu fi fost alterată încă de vigilenţa proletară. Consider că felul în care a soluţionat cazul i-a făcut cinste.

O. mi-a confirmat că şi ea credea la fel. I-a luat numai ei declaraţie în scris, pe care a lăsat-o să o formuleze singură, spunându-i:

"- Vezi cum o scrii ca să reziste adevărului."

Ca epilog la această întâmplare voi cita din cartea lui Lena pentru că spune frumos cum o temniţă întreagă, solidară, a rostit rugăciunea de mulţumire pentru acest sfârşit care a lipsit-o pe Antonia de rochiţă:

"Auzim paşii care se întorc, care coboară scara şi, în sfârşit, o tăcere solemnă învăluie penitenciarul. A sosit ora. Ora solidarităţii noastre. Murmur cuvintele rugăciunii. Ştiu că în toate celulele noastre mizerabile, sute de femei înfometate, hăituite, despărţite de familiile lor, de copiii lor, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru a fi salvat o paznică de închisoare. Pe una din acele femei care aplicau cu rigoare un regulament sadic, numai pentru că ea, între toate, a îndrăznit, din când în când, să zâmbească. Mă simt cuprinsă de o emoţie tragică. Simt fizic cum prin ziduri străbate fervoarea rugăciunii şi pune stăpânire pe mine, negând răul şi preamărind binele şi speranţa."

La întoarcerea noastră în celulă E. a intrat în schimbul de noapte. A venit la vizetă şi mi-a spus:

"- Şefa, vino la vizetă."

M-am apropiat şi mi-a şoptit în limba ei uşor maghiarizată:

"- Antonia sărută mână la voi. Şi mama întreabă ce ar putea face pentru voi."

"- Să meargă la biserică, să aprindă câteva lumânări şi să-o crească frumos pe Antonia."

L. n-a fost chemată la anchetă iar Orlanda a fost nevoită să-şi dea demisia.

Noi am hotărât că vom intitula povestea aceasta astfel: în închisoare s-a născut un copil şi numele lui era IUBIRE.

Am crezut că am scăpat cu atât, dar n-a fost să fie aşa. S-a întors Fleşeru şi a rămas, bănuiesc, nemulţumit de felul în care au decurs lucrurile.

Într-o bună zi au intrat iar în celula noastră, spunând să ne facem bagajele. Ne-am pomenit cu "domiciliul" schimbat. Am fost duse la etaj, unde, în fosta celulă de pedeapsă, au înghesuit, pe trei nivele, cele şase paturi de care aveam nevoie.

Celula se afla chiar pe colţul clădirii, fapt ce o făcea mai rece decât cele din interior. Avea un geam foarte mic, cam de 15-20 cm. Ca o expresie desăvârşită a cruzimii şi meschinăriei directorului, pătrăţelul acesta avea obloane de lemn şi era mai rău decât la ferestrele mari. Acelea, fiind arcuite, aveau un arc liber faţă de obloanele drepte, pe când aici acoperirea era perfectă. Din acest motiv lumina era foarte slabă. Era, de fapt, o obscuritate enervantă, nici zi, nici noapte, simbol al unei dezolări concentrate.

Întâi am crezut că suntem pedepsite în bloc şi că am fi readuse în locul vechi. Dar Fleşeru nu înceta să ne uimească. Răutatea lui era ingenioasă. Ne supunea acum unui supliciu de neimaginat pentru o fiinţă cât de cât umană. Avea, totuşi, chip de om şi, pe deasupra, era şi român. Viaţa noastră avea tot ce-i trebuia ca să se constituie într-un adevărat infern. Domnişoara Lizica era cea mai expusă deoarece astmul îi producea crize foarte dese şi foarte grele acum. Doamna Liliana a fost pe punctul de a face greva foamei. Am dus o luptă îndârjită ca să o determin să renunţe. Am încercat să vorbim cu fetele din penitenciar prin peretele comun cu W.C. - ui. Dar, cum am spus, sunetele care plecau de sus în jos se interceptau mai greu. Trebuia bătut tare şi riscul de a fi prinse era iminent. Aşa se face că odată ne-a surprins E.. Eu băteam pentru Adela care era jos, la perete, şi mă înţelegea greu. Sofica era lângă mine şi asculta şi ea ce spunea Adela, l-am explicat lui E. că nu puteam vorbi cu nimeni la un perete care era în exterior. Băteam, într-adevăr, la perete, dar o învăţam pe Sofica morse. De aceea am şi ales un perete care nu era comun cu o altă cameră. Spre surpriza noastră E. nu ne-a făcut raport. Poate ne-a crezut sau poate a considerat că aici eram mult mai pedepsite ca în izolatorul de jos.

Am încercat să ne umplem timpul lucrând ceva pentru majoră. Am imaginat o faţă de masă făcută din pătrate mici, brodate cu trandafiri, care puteau fi unite apoi cu şabac. Nana a încercat ceva brodat cu maci şi flori de câmp, dar nu ne-a mers. Fleşeru, personal, a reuşit, prin percheziţii repetate, să ne confişte materialele.