XI - DIN NOU LA MISLEA

Din nou în vagonul dubă ataşat la trenul care urma să ne ducă spre alte temniţe, poate, ceva mai calde decât cea pe care o părăseam cu un vădit sentiment de bucurie şi de speranţă, aceasta şi pentru că trenul a pornit spre sud (şi nu spre răsărit, care era spaima noastră ascunsă). Noi speram că vom fi puse din nou împreună, dar speranţa noastră a fost zadarnică. Ni s-a repartizat una din încăperile mici ale dubei ceea ce însemna, de fapt, şansa unui "confort" pentru că încăpeam numai bine în celula mişcătoare.

După ce ne-am "delectat" cu bucăţica de slănină sărată şi cu coltucul de pâine neagră, ne-am aşezat pe cântat. Întâi "O, Maria!" care devenise un fel de emblemă spirituală a micului nostru grup. Apoi colindele care formau repertoriul nostru destul de bogat. În anii mulţi pe care îi totalizam am avut timp să tot adunăm colinde din toate regiunile ţării, plus cele culte pe care le-am armonizat pe trei voci: Gigi era soprana noastră, Gica P. şi O. mezzosopranele, iar subsemnata reprezentam "alto"..

Însoţitorii noştri erau indiferenţi faţă de încălcarea regulamentului. Erau, probabil, satisfăcuţi că ne autocontrolam în sensul că păstram tăcere deplină cât timp staţiona trenul prin gări. La un moment dat am auzit clic-ul vizetei şi glasul miliţianului adresându-se tovarăşului său:

"- Măi, sunt numai patru, poţi să crezi una ca asta?"

Probabil că se plictiseau de moarte şi concertul nostru gratuit era pentru ei un divertisment.

Pentru noi era ceva cu totul diferit. E foarte greu să exprim în cuvinte cât de adevărat era că "azi toţi strămoşii cântă-n cor".

Colindul ne purta printre amintiri, când pe la casele noastre, când pe cunoscutele meleaguri ale ţării, când prin impresionante catedrale sau smerite bisericuţe, când pe locurile sfinte. Ni se părea că suntem amestecate printre îngeri, magi şi păstori ca să colindăm prin temniţele crunte în care lâncezeau "cruciaţii secolului douăzeci":

"Pentru-nsângeratul mag

Pune, Doamne, spini pe prag

Şi acoperă cu lut

Vefleemul meu pierdut."

Debarcate în Băicoi, ne-au încărcat în camionul cu prelată, pentru Mislea.

Împreună, din nou împreună; ne strângeam cu efuziune mâinile, ne schimbam mereu locurile ca să fim mai aproape. Ne regăseam prieteniile închegate pe parcursul anilor. Era un frig ucigător, dârdâiam de zor, dar cine are timp să-şi bată capul cu gerul şi cu vântul care bântuie vrăjmaş printre noi. Oare ce au de gând cu noi? Ne readuc la muncă? Ne vom revedea cu cele din ateliere? Vom fi din nou împreună, o familie mare?

Nu vedem pe unde trecem; printre crăpăturile scândurilor apar fragmente fugare de sate. Ştim că mergem la Mislea şi nu avem nevoie să ne orientăm în peisaj. Îl cunoaştem, îl putem parcurge cu ochii închişi, iată drumul şerpuitor care coboară în depresiune, în infern, iată Sărata, îngheţată, probabil, între malurile prăpăstioase, însoţită de pâlcurile de arini şi sălcii. Îmi amintesc până şi sclipirile metalice de pe suprafaţa apei, datorate petrolului, sclipiri care îmi sugerau apele Stix - ului, demarcaţie între libertate şi surghiun, între viaţă şi moarte civilă, lată şi închisoarea care domină culmea lină a dealului subcarpatic, trufaşă şi nesimţitoare, adevărată fortăreaţă medievală, setoasă de lacrimi şi suferinţă.

Am ajuns, suntem, într-adevăr la Mislea, scutite de carantină, intrăm în clădirea veche: magazie, percheziţie, rămânem în secţie închisă şi suntem despărţite în două grupuri. Fac parte din primul grup, sunt despărţită de cele pe cars le simţeam mai apropiate; observăm că separarea prietenelor a fost unul din criteriile pe baza cărora s-au stabilit gri purile. Intrăm în ceea ce noi ştiam că este celula cea mare. Surpriză! Ne întâmpină schimbări esenţiale. Celula mare, ca o hală altădată, este despărţită în două încăperi. Zidul despărţitor este încă umed. Geamurile mari, arcuite, sunt înlocuite cu ferestre mici, aproape pătrate, plasate foarte sus, zăbrelite. Este pentru prima dată când paturile se află la un singur nivel. Paturile ne aşteaptă cu cazarmamentul pe ele, trebuie să le aranjăm după tradiţia de aici. Acelaşi inventar; W.C. - ul separat, sobiţa de teracotă, mobilă, ciubărul pentru apă, cu capac de lemn, cu cana de metal.

Totul arată curat. Este un frig cumplit. Ocup primul pat de lângă W.C, alături de doamna Liliana. Paturile sunt grupate două câte două. Înţelegem de ce suntem scutite de etajarea lor: geamurile. De pe paturile de sus am fi putut privi în curtea bisericuţei. De la un singur nivel este cu neputinţă. Ne-au asigurat o izolare desăvârşită.

Reluăm viaţa obişnuită cu tot ceremonialul cunoscut. Deschidere, închidere, program cu plimbare, duş săptămânal, ore de masă. Aceeaşi masă, poate mai slabă decât până acum: cartofi, fasole, varză acră, arpacaş. Dimineaţa terci, la prânz, pe lângă ciorba foarte chioară, "chirpicul" de mămăligă. Au murat varză împreună cu gutui: este cumplit de acră.

Până la urmă primim a doua pătură, iarna se va prelungi până în aprilie. Martie va fi bântuit de viscole.

Personalul este complet schimbat. E un director tânăr şi au un mare număr de miliţience tinere, frumoase, muncitoare scoase din fabrică, puternic îndoctrinate.

Încercăm să luăm contact cu camera alăturată. Nu ne răspunde nimeni. Înţelegem că celelalte au fost plasate în cameră fără perete comun cu noi. Între noi se află un "tampon", fie deţinute "corecte" faţă de regulament, fie chiar o cameră goală. Nu-i nimic, ne refacem contactul prin bileţele puse în W.C. - ul de jos, când suntem scoase la plimbare.

În faţa clădirii vechi s-a improvizat o curticică pentru plimbare. Am descoperit că putem privi cum se desfăşoară "programul" căţărându-ne pe geamul de la W.C. Cu oarecare abilitate se poate face urcarea de pe scaunul W.C. - ului. Suntem avantajate de faptul că W.C. - ul nu poate fi supravegheat de la vizetă Trebuie însă o atenţie foarte mare, să nu fim văzute de miliţianca ce supraveghează plimbarea. Şi-au ascuţit şi ele abilitatea. Nu e nevoie să ridice mereu ochii la geamul cu pricina. Este suficient să observe persoanele care se învârtesc liniştite în cerc. Dacă una singură nu poate rezista tentaţiei şi ridică ochii spre geam e sigur că cineva se găseşte acolo. Este imposibil să ai o retragere de la geam mai rapidă decât aruncarea unei priviri.

Am fost surprinsă o singură dată de una din miliţiencele care mi-a arătat o ciudată atenţie, i-am uitat numele, îmi pare rău şi mă simt vinovată că l-am uitat. Mă scotea la făcut curăţenie pe sală ori de câte ori era de serviciu în tura de zi. Uneori, după ce terminam maturatul, mă invita să ne aşezăm pe una din treptele scării şi mă ruga să-i povestesc despre noi, despre viaţa noastră din temniţă. Uneori mă ruga să-i spun câte ceva despre mine, despre cum era înainte de "viaţa fericită din comunism". Era foarte frumoasă şi destul de isteaţă. Avea o asprime care, la început, mi-a displăcut, credeam că este răutăcioasă de la natură. Curând mi-am dat seama că asprimea caracterului i-a venit atât din educaţia primită în U.T.C. şi la şcoala poliţienească cât şi ca o instinctivă pavăză de apărare. Pentru că, în fond, "prietena" mea avea un suflet duios, însetat de un romantism care numai revoluţionar nu era.

La începutul acestei ciudate relaţii am bănuit-o de ceva foarte reprobabil din punctul meu de vedere. Credeam că vrea să mă transforme în informatoare şi eram cât se poate de precaută. Repede mi-am dat seama că era vorba de o stare confuză de care ea nu ştia cum să se apere. Mi-a mărturisit că la "orele de învăţământ politic" mereu li se atrăgea atenţia că suntem cele mai "fioroase bandite", duşmanii cei mai înrăiţi ai poporului, că suntem incapabile de a ne reeduca în spiritul omului nou.

Ne-a urmărit zile în şir la vizetă şi a constatat că nu aveam nimic fioros. Ne rugam atât de frumos, povesteam lucruri atât de interesante, ne îngrijeam bolnavele cu atâta bunăvoinţă, nu ne certam şi nu spuneam cuvinte urâte sau sudalme la adresa celor care ne pedepseau. Celelalte cântau mai mult decât noi (se referea la cealaltă jumătate a grupului legionar, îi părea rău că trebuie să le întrerupă; cântecele erau duioase, romanţe vechi, nu aveau nimic războinic în ele, nici vorbă de ură şi duşmănie.

Am evitat să alunec în discuţii angajante, de obicei îi spuneam că cel mai înţelept e să nu asculte cuvinte, să urmărească fapte şi să-şi tragă singură concluziile.

În ziua aceea mă văzuse clar în fereastră. S-a repezit cu furie pe scări şi a deschis violent uşa. Sigur, m-a găsit stând cuminte, regulamentar, pe marginea patului. Dar eram sigură că mă văzuse şi nu intenţionam să o mint. Era furioasă şi dezamăgită. Probabil o decepţionase faptul că mi-am găsit să calc atât de grav regulamentul chiar în tura ei. M-a apostrofat:

"- Oţel, dacă te mai prind în geam, îţi voi scoate ochii să te saturi de privit."

Mă aşteptam să-mi facă raport de pedepsire dar n-a făcut-o.

Într-o zi m-a rugat să-i dau ceva ca amintire. Am întrebat-o dacă are o batistă la ea. Avea. I-am luat-o şi i-am brodat pe colţ o floare a soarelui. Floarea avea chip de fată în loc de discul purtător de stamine, şi două cozi blonde ţineau loc de tulpină. (Miliţianca era blondă). I-a plăcut foarte mult amintirea şi nu a fost curioasă să afle de unde am avut acul şi aţa cu care am lucrat mica „alegorie".

A venit şi primăvara. În sfârşit am scăpat de iarnă şi de frig, au rămas cu noi în celulă doar foamea şi dorul. La Mislea primăvara se făcea simţită mai mult decât în alte închisori. Parfumul florilor de măr îmbălsăma şi curticica noastră de plimbare, ca să nu mai vorbesc de castanii înfloriţi.

Într-o zi una din miliţience, când ne-a scos la plimbare, avea în mână o crenguţă de măr înflorită. Priveam cu nesaţ delicata minune; miliţianca ne spunea în acest fel că undeva, dincolo de zidurile înalte şi groase, coborâse raiul primăverii. Îmi mai amintesc că această miliţiancă, tot blondă, ne-a cerut într-o zi cuvintele de la „O, brad frumos!", aparţinând, bineînţeles, lui Radu Gyr. Oare cum or fi răsunat în sufletul ei versurile:

„Şi-mi pare temniţa mormânt

Al tinereţei mele."!?

Era tânără ca şi noi, pornise dela ţară spre oraş, apoi, scoasă din fabrică, se făcuse temniceră; oare se va transforma în scorpie?

Acum, când scriu, îmi dau seama că am reţinut mai clar doar acele figuri care mai păstrau ceva urme de omenie neproletară. Fenomenul era rar şi de aceea de remarcat.

Astfel, de sus, de la fereastră, am remarcat, la plimbare, trei persoane îmbrăcate în straie ruseşti. De aceea le-am botezat „pufoaicele". Erau aduse din U.R.S.S. şi reţinute în închisorile româneşti. O. a remarcat gingăşia, silueta plină de graţie a uneia din ele. Pe mine m-a impresionat cea care a încercat să mănânce un cartof crud. Tocmai se scoteau de la magazie. Nu i-a plăcut, avea mult amidon! Se exprimase în ruseşte.

Am primit veşti că în ateliere e animaţie. Se făceau plecări/se pare-că unele pedepse, până la cinci ani, au fost graţiate sau amnistiate.

Un suflu de speranţă înoită adia printre deţinute o dată cu zefirul călduţ, care alina bietele noastre oase în care se acumulase un frig bătrân şi hain. Se vorbea că, după aceste loturi de cinci ani, se vor forma altele care vor merge până la zece ani.

Primăvara aceasta ne tulbura, ne trezea nostalgii. Ca să le reprimăm, cântam vechi şlagăre în care primăvara cânta prin crânguri sau aţipea prin gări. Odată am surprins-o pe doamna Liliana cu ochii umezi. La întrebarea mea mută mi-a răspuns: „Doamne, ce s-a ales de tinereţea voastră?!" Plecase tinereţea noastră strivind petale;de: iubire sub paşi În această atmosferă înviorată de veşti optimiste ne-am pomenit pregătite pentru o nouă plecare. Nu mai facem presupuneri.

Plecarea de la Mislea ne întristează.

Regimul foarte riguros şi aici, era uşor ameliorat de unele mici avantaje care diminuau promiscuitatea în care eram obligate să lâncezim.

Ni se face percheziţia obişnuită înainte de plecare. Eu sunt luată în primire de o militiancă brunetă, micuţă, pătrunsă de importanţa funcţiei. Are nişte ochi răi, gesturi brutale, mă indispune profund. Mă salvează blonda mea protectoare, care îi cere să mă lase pe mâna ei. Se preface că mă controlează cu rigoare maximă, ca să-mi poată vorbi în şoaptă. Este emoţionată, are ochii umezi, mă obligă să memorez adresa părinţilor ei de la ţară, un sat, pe undeva prin zonă. Nu ştie unde plecăm, se vorbeşte că undeva, în Ardeal, poate la Miercurea Ciuc. E sigură că voi pleca acasă înainte de expirarea pedepsei, şi mă face să-i promit solemn că o voi căuta acasă. Subliniază că nu mă va ierta dacă nu o voi căuta.

Azi îmi pare rău că nu mi-am ţinut promisiunea. O vreme i-am reţinut adresa, dar, cu timpul, am uitat-o. Nu numai că n-am plecat înainte de expirarea pedepsei ci am primit, în plus, aproape încă jumătate din ce primisem la tribunalul din Cluj. Mi-a rămas în amintire doar chipul ei frumos, fără nume, o imagine fugară, o fantasmă plăcută, desprinsă din plutonul de miliţience care mi-a traversat anii de temniţă.