X - MIERCUREA CIUC

Cu ocazia acestui transfer luăm contact cu duba -autobuz. O dubă pe roate de cauciuc, fără geamuri, fără bănci şi aproape fără aer. Câteva găuri la partea superioară a unuia dintre pereţi ţin loc de ventilaţie. Lumină - deloc; o beznă călătoare.

Coborâm într-o curte pătrată, pavată cu bolovani mari. Din fericire, pietrele sunt lustruite de multul mers. Ne aflăm în faţa unei clădiri în formă de U, cu parter şi etaj. Clădirea are culoare lungi, cu ferestre spre curte. De cealaltă parte a culoarului se văd uşile celulelor, cu zăvoare mari. Zidurile groase amintesc şi aici de închisorile transilvane, de tip Maria Tereza.

Urcăm câteva trepte de piatră. Ne aflăm într-un vestibul, din care se văd în faţă scările ce urcă la etaj. Noi o luăm spre stânga, la parter. Pe latura stângă se află acelaşi culoar îngust din care se intră în cinci celule. Trecem de prima uşă, ni se deschide următoarea, însemnată cu numărul 4. Suntem emoţionate, vom vedea cu cine vom împărţi noua "locuinţă". Trecem pragul şi inima ni se face mică. tn cameră se află doar patru paturi, aşezate pe două nivele. Celula are ziduri foarte groase şi este boltită. Din capul locului zidurile ni s-au părut saturate de suferinţa celor mulţi ce au trecut de-a lungul vremurilor acest prag nefericit. Sub boltă părea să fie adunată toată restriştea deţinutelor ce au ispăşit aici ani grei de temniţă.

Aşadar eram menţinute în izolare, despărţite de fiinţele pe care le îndrăgeam, cu care formam o singură inimă, capabilă să înfrunte surghiunul cel mai feroce. Zăvoarele au zornăit peste uşa masivă, ca un avertisment că ne aflam în temniţa tuturor interdicţiilor. Tn această peşteră, de unde erau izgonite toate valorile care ţin de condiţia de om, va trebui să ne organizăm viaţa. Mă simţeam eşuată pe un ţărm de ură şi prigoană neîntâlnite încă. Mă simţeam micşorată, traumatismul, fractura sufletească mă copleşea, suportam greu gândul izolării.

Inventarul camerei era cel obişnuit: vas pentru apă, tinetă, o băncuţă de lemn şi o sobă de tuci. Soba era însă neobişnuită. Avea uşa în exterior, deci aprinderea combustibilului se făcea de pe culoar. Avea burlane lungi care erau introduse în peretele vecin cu celula următoare. Geamul dădea spre curtea exterioară care, probabil, înconjura temniţa. Era îngustă - poate 20 m - şi acoperită de iarbă. Era împrejmuită de un zid înalt şi atât de gros că se putea merge pe el. Dincolo de gard - o clădire lungă, acoperită cu ţiglă roşie - vom afla că e o cazarmă. Pe acoperiş se aflau trei sau patru hogeaguri, nu-mi amintesc exact. Pe primul, care era chiar în dreptul ferestrei noastre, îşi avea cuibul o familie de berze.

Regulamentul închisorii era la fel de rigid şi sever ca la Dumbrăveni. Miliţieni morocănoşi, miliţience autoritare. Venise cu noi şi E.. Lângă noi, o singură persoană (era Lena), mai încolo, după o celulă goală, Elena.

"Programul" se face o singură dată pe zi în timpul plimbării. W.C. - urile sunt foarte rudimentare, cu destule găuri de şobolani, cutiuţe poştale pentru corespondenţă. Fetele sunt dispersate în celulele de la etaj. Ne-a fost uşor să refacem legăturile. Corespondam prin morse cusut pe petece - era mai sigur faţă de cerbicia cu care eram supravegheate. Nimeni din personalul de pază nu ar fi putut înţelege nimic din cârpele sau batistele însăilate cu aţă. Două fire însemna punct, patru fire însemna linie. Băieţii foloseau pentru linie două puncte apropiate (două bătăi scurte). În sistemul nostru înlocuisem cele două puncte mai apropiate cu linie; era mai clară şi mai rapidă comunicarea cu linie.

Acum am învăţat cele mai multe poezii de Radu Gyr. Deţinuţii care s-au eliberat le-au pus în circulaţie - a fost un proces pentru cei care le-au adunat şi le-au răspândit - şi în felul acesta au ajuns şi la noi.

Aveam voie să ducem în pod rufele la uscat. Cea care le înşira pe funie trebuia să ochească printre cele care erau deja întinse prosopul sau batista cu pricina şi s-o subtilizeze în aşa fel încât miliţianca să nu observe. Ajunsesem să executăm mişcarea atât de repede încât, cu toată agerimea ei, nici E. nu era capabilă să ne prindă.

Astfel au ajuns la noi sumedenie de poezii. Câtă bucurie puteau să ne aducă, ce profund ne regăseam în ele! Numai pentru mângâierea pe care a adus-o poetul în atâtea suflete şi ar fi destul ca să merite raiul.

Uneori aveam probleme cu descifrarea cuvintelor. În morse nu există ş,î, ă şi â. Astfel, prima strofă din "Scrisoarea tatei" am citit-o:

"Fiule, fiule, luna e calea...

Ca-n basm pan'la tine sunt mari si tari."

Ne-a trebuit mult timp să ne dăm seama că era vorba de "mări şi ţări".

Cu Elena a fost destul de uşor să luăm "contact". Fiind bolnavă, nu prea ieşea la program. Scotea tineta la uşă, noi o goleam şi în felul acesta am putut înfiripa o corespondenţă fixată pe faţa interioară a capacului de la tinetă, l-am trimis în felul acesta o pereche de şosete încropite din ce mai aveam şi noi. Am primit ca răspuns şi ca mulţumire, modelată în lut, o colivie cu un porumbel cu ramură de măslin în cioc. Execuţia era frumoasă. Ne-am dat seama că Elena avea talent şi sensibilitate.

Cu Lena a fost mai greu. Nu vroia să renunţe la intimitatea pe care şi-o făurise cu multă trudă. Fiind multă vreme singură, nu vroia să intre în marea familie a temniţei, cred că nici nu-şi închipuia cât de solidar puteai să fii cu ceilalţi, chiar şi între patru pereţi. În cele din urmă a cedat, a învăţat morse şi a intrat în legătură cu noi.

Lena povesteşte episodul acesta în cartea "Evadarea tăcută". Îmi pare foarte rău că o face cu multe inexactităţi şi, uneori, chiar cu rea credinţă. În primul rând nu eram cinci în celulă ci numai patru. Nu trei dintre noi eram studente ci toate patru. Nu aveam nici o bătrână printre noi şi chiar dacă ar fi fost careva în nici un caz n-ar fi fost capabilă să sugrume un copil de evreu. Afirmaţia mi se pare cumplit de compromiţătoare pentru cea care se vrea a fi "politică intelectuală cu coloană vertebrală".

Nu ne-am apropiat de dânsa pentru că aveam nevoie să se închidă un cerc de legătură. O stimam pentru dârzenia cu care făcea faţă unui regim unicelular, ieşit cu totul din tiparele celei mai elementare umanităţi, am învăţat să o iubim, nu ne-a fost de loc greu şi am fost lovite dureros când i-am citit cartea. Lena care a făcut cartea nu era Lena pe care am primit-o cu atâta afecţiune în marea noastră familie formată, după părerea ei, din gloata "mizerabilă" a unor femei ajunse conjunctural în închisoare.

E drept că nouă ne rezervă un capitol aparte; iată ce poate spune:

"Cum am mai spus vecinele mele erau legionare. La vârful Mişcării, un amestec de intelectuali pro-hitlerişti, de pseudo-intelectuali nemulţumiţi şi arivişti, de persoane aparţinând noii burghezii în luptă cu «finanţa evreiască", de aristocraţi decadenţi şi de câţiva iluminaţi. Prozeliţii, amestecătură de ţărănime exploatată şi înapoiată, de preoţi de sat, institutori mizerabil plătiţi, liceeni, studenţi şi de pleava mahalalelor, lacome de jafuri şi pogromuri. Drept momeală, ortodoxie primară, naţional - socialism de import, patriotism şovin şi obscurantist, cult morbid al morţii şi, mai ales, antisemitism, adică ură. Aceste fete tinere, la instigarea familiei sau a iubiţilor, ar fi dorit să instaureze o dictatură fascistă, să-i extermine pe evrei."

"Le puneam întrebări teoretice. Ele îmi răspundeau cu "Protocolul înţelepţilor din Sion". Totuşi ele se încurcaseră în aventura legionară şi datorită unor indiscutabile calităţi. Un clocot interior permanent. Nevoia de acţiune. Gustul riscului. O adevărată dorinţă de "mai bine", jalnic falsificată de la bază, mergând până la acceptarea sacrificiului suprem. Dar împinse şi de un defect de caracter. Frica, neputinţa de a-şi asuma propria răspundere. O turmă ascultătoare şi disciplinată. Având absolută nevoie de şef. Un lup deghizat în păstor. Acum , vecinele mele erau tulburate. Îşi puneau unele întrebări. Sufereau în faţa evidenţei răspunsurilor pe care refuzau încă să le accepte. Este uşor să te îmbeţi de ideea sacrificiului în toiul unor parade carnaveleşti. La adăpostul flamurilor şi al icoanelor. De ideea triumfului morţii, urlând cântece patriotice şi marşuri, având în frunte icoane purtate de preoţi care făgăduiau apoteoza drept răsplată a crimei."

Şi aşa mai departe, Lena se desfăşoară pe acest ton.

Asta n-ar fi nimic dar Lena merge mult prea departe atunci când afirmă că ne clătinam în crezul nostru otrăvit şi făceam chiar apel la cunoştinţele sale în materie de comunism.

Dacă nu am nici un îndemn să răspund infamiilor cu care maltratează cel mai elementar bun simţ, mă simt obligată să clarific acest punct care mă revoltă.

Nu numai Gigi vorbea cu Lena la perete. Dacă o chema pe Gigi şi ea era ocupată cu altceva, mergea una din noi să susţină conversaţia.

În ziua aceea Lena bătuse în perete:

"- Moralul meu are nevoie azi de un sprijin."

Gigi mi-a spus să merg eu pentru că, spunea ea, eu ştiu să ascult. Ceea ce am şi făcut. Una din "metodele" mele de a scoate omul dintr-o pasă rea era să-l pun să povestească ceva plăcut din viaţa sa. Şi astfel am făcut-o pe Lena să-mi povestească nostalgic despre o viaţă de cea mai autentică confortabilitate burgheză. O., care, ca de obicei, era de "planton" la vizetă, asculta povestirea Lenei şi, la un moment dat, mi-a spus:

"- Păzi, întreab-o ce înseamnă pentru ea comunismul."

Am înţeles nedumerirea lui O. Felul în care povestea Lena nu avea nimic din crezul proletar.

Deci întrebarea era clară, se referea la ea, la ce înseamnă pentru ea comunismul. Pentru noi era foarte clar ce însemna, de aceea ne-am şi ridicat împotriva lui jertfindu-ne de bună voie şi nesilite de nimeni întreaga noastră tinereţe.

Răspunsul ei a fost scurt: "- Pâine pentru toţi."

Atât însemna comunismul pentru Lena. Desigur, în acest "toţi" nu intra nomenclatura. "Fiecăruia după nevoile lui", ori noi ştiam deja că pentru nomenclatură nevoile depăşeau cu mult pragul "pâine pentru toţi".

Nu ne-am întins la polemică, cum n-o fac nici acum.

Dar poate spui acum, Lena, cu mâna pe inimă: ai simţit din partea noastră o cât de mică animozitate? Sau lipsă de respect? Ştiam în numele cărui crez te considerai mai "politică" decât multe altele. Cum am fi putut, deci, să-ţi vorbim despre "protocoale" şi despre "teorie legionară"? Noi te-am respectat şi pentru aceasta am evitat cu grijă tot ceea ce ar fi putut să te jignească. Îmi pare nespus de rău şi mă doare că nu ne-ai onorat, cu reciprocitate în cartea ta. Ţi-ar fi făcut cinste, crede-mă!

Cum ai putut să vorbeşti despre Mislea în termenii în care ai vorbit, când nu ai fost acolo nici o zi? Nu voi rectifica inexactităţile - sper că ele vor reieşi din această carte -, vreau să subliniez că Diri nu avea nici un motiv să simpatizeze legionarele. Dimpotrivă! Avea aceeaşi percepţie despre legionarism pe care o avea orice "bun comunist" şi avea şi motive personale să nu ne poată înghiţi. Nici una dintre noi nu i-a fost "favorită". Insinuările pe care le faci nu te onorează.

Iartă-mă, Lena, în spatele unei afirmaţii ca aceasta (că legionarele s-au infiltrat în administraţia atelierelor şi în viaţa lui Diri, acceptând să-i suporte "favorurile" în particular) este o infamie, un gând murdar.

Diri era licenţiată în filosofie. O interesau caracterele. Ştia să aprecieze calităţile oamenilor indiferent de opinia lor politică şi, mai ales, avea un fler aparte de a recunoaşte pe loc cinstea şi competenţa. Toate acestea îi veneau, probabil, din studiile de psihologie, dar şi din spirit de justiţie. N-a fost scutită de subiectivitate. Ne-a pălmuit şi ne-a insultat cum i-a venit la gură, dar a recunoscut, în ultimă instanţă, că eram cinstite, drepte, ordonate şi, marea majoritate, ferme şi incoruptibile.

Cât despre defecţiunea caracterelor noastre, care consta în frică, s-o lăsăm, mai bine, moartă.

Nici o altă organizaţie nu s-a opus "fericirii comuniste" cu mai mult curaj şi mai multă lepădare de sine. Ne-am ridicat împotriva comunismului cu mâinile goale, cu piepturile deschise, n-am avut altă unealtă decât credinţa noastră. Vorbesc despre noi, femeile. Singură recunoşti că prin curajul de a sfida rigoarea regimului inuman pe care şi tu l-ai suportat, am reuşit să menţinem o coeziune care ne-a dat forţă şi demnitate. Tu o numeşti solidaritate; noi o numim iubire.

Nu ştiu în ce categorie m-ai plasat pe mine. Adică nu ştiu care dintre noi ţinea, în mintea ta, loc de cele două bătrâne care ne conduceau cu mână de fier. După cum vezi cele două nu existau şi toate cele patru erau tinere, chiar dacă eu aveam părul complet alb (binefacerile anchetelor). În orice caz cele două clujence eram Gica P. şi cu mine. Eu am fost cea care a adus, în discuţia noastră la perete, vizita lui Pătrăşcanu, în toiul grevei studenţeşti, la Cluj. Mi-ai spus că erai în sală şi că-ţi aminteşti foarte bine huiduielile studenţeşti. Mi-a părut rău de sentimentul de frustrare pe care l-am simţit în glasul tău şi ţi-am spus că studenţii au apreciat fraza pe care a pronunţat-o Pătrăşcanu şi care însemna desolidarizare de şovinismul maghiar. Deşi a fost un luptător de frunte în introducerea bolşevismului în România, deşi n-a reuşit (poate nici n-a încercat) să facă nimic pentru cauza studenţească (doar repararea căminului pe cheltuiala statului), ne-a impresionat tragismul zguduitor al acestui bărbat nimicit de propriii tovarăşi de luptă.

Mi-am imaginat o clipă cum am suporta noi prigoana propriilor fraţi de suferinţă şi m-am cutremurat.

Mi-am amintit de femeia care se afla la etaj, deasupra celulei noastre (mi s-a spus că se numea Victoriţa Sârbu). Făcea parte tot din lotul vostru (cel puţin aşa susţinea în discursurile interminabile pe care le ţinea aproape zilnic, ore întregi. Îmi răsună şi acum în urechi cuvintele obsedante care soseau clar la noi prin fereastra deschisă: "- Eu care am avut onoarea să dau mâna cu marele Lenin! Eu care . .. ?"

Am simţit un patos - şi nu greşesc cuvântul -, am simţit cu acea parte caritabilă din inima fiecărui om, ce mare mişelie a fost procesul vostru! Te-am îmbrăţişat atunci, cu multă duioşie, cu prietenie - cred că ai simţit acest lucru. Păcat că n-ai păstrat tainică şi curată dăruirea noastră! Păcat! Ştiu că i-ai mulţumit lui Gigi.

Ai ştiut, oare, că mama lui Gigi a fost lipsită ani lungi de toţi cei trei copii ai ei (două fete şi un băiat) numai pentru faptul că aceştia aveau alt crez decât cel comunist? Crezi, oare, că ea i-a "instigat" să nu accepte ideologia marxist - leninistă, cea aducătoare de atâta nefericire în întreaga

lume? Poţi, oare, realiza de cât curaj avea nevoie ca să numere miile de zile care o despărţeai de ei? Şi crezi că ar fi fost capabilă, măcar o singură zi, să se "desolidarizeze" de ei? Mă aşteptam să gândeşti mai profund şi să-ţi cumpăneşti cuvintele, Lena; să te ierte Dumnezeu!

Viaţa noastră se scurgea monoton între coordonatele impuse de regulament. O. avea mare grijă de Gica P., frumoasa şi fragila Gica. Era un miracol supravieţuirea ei în închisoare deoarece o meningită tuberculoasă, peste care, din fericire, trecuse cu bine, constituia un pericol permanent mai ales iarna, când frigul se cuibărea în oasele noastre şi nu mai pleca până în vară. Ca să aibă parte cel puţin de odihnă, O. făcea planton la vizetă pentru ca Gica să mai poată fura ceva somn atât de important pentru sănătatea ei.

Noi ne cunoşteam de multă vreme, ne ştiam poveştile şi cărţile, nu prea aveam ce să ne mai povestim. De aceea încălcarea regulamentului era prima noastră preocupare.

În timpul zilei, pe parcursul întregului anotimp cald, urmăream viaţa familiei de berze de pe coşul cazărmii din faţa geamului nostru. Erau patru berze, doi pui şi doi maturi. Cât era ziua de mare berzele plecau şi veneau aducând mâncare puilor, care se dezvoltau foarte frumos. Am constatat că puii erau foarte politicoşi. Înainte de a primi mâncarea făceau mai multe plecăciuni, tocând a mulţumire, a bucurie, cu ciocurile lor lungi. Părinţii aveau mult spirit de sacrificiu, puii ocupau, probabil, în întregime cuibul deoarece maturii dormeau mai mult sprijiniţi într-un picior. Nu uitau niciodată să salute cu un tocat scurt, apusul soarelui.

Înainte de a începe lecţiile de zbor familia de berze a trecut printr-o mare încercare. S-a iscat o ploaie torenţială cu grindină. O grindină neobişnuit de mare, care i-a surprins pe maturi pe baltă, după mâncare. Puii rămaşi în cuib n-au putut suporta bombardamentul cu bucăţile de ghiaţă şi, în disperare, s-au lansat în zbor, fără să ştie cum s-o facă şi, neavând, probabil, aripile formate încă pentru o asemenea aventură. Cuibul a rămas dezolant de gol. După ce s-a liniştit ploaia ceva cu totul inedit s-a petrecut pe acoperişul cazărmii. Doi ostaşi se căzneau să aducă în cuib un pui de barză. Au reuşit să-l liniştească şi să-l aşeze în cuib, cu destul risc. Ne-a impresionat mult gestul lor. Spre seară a sosit şi una din berze. Cea de-a doua nu s-a mai întors. Am aflat de la miliţience (nu mai ţin minte dacă de la E. sau de la o blondă tânără care era destul de vorbăreaţă) că unul din pui a murit în cădere iar una din berzele mature s-a prăpădit pe baltă. Au rămas bărzoiul cel bătrân şi barza pui. Barza tânără avea la gât o umflătură din cauza căzăturii. O. a botezat-o „guşata". Guşata a luat lecţii de zbor cu bărzoiul, a trecut cu bine verificarea capacităţii de zbor şi a plecat cu stolul format în acest scop, spre sud.

Cu toată severitatea noi ne permiteam unele libertăţi, care nu au fost sancţionate. Cântam mult împreună, cântam pianissimo dar eram sigure că sentinelele postate în foişoareie de pază ne auzeau. Nu l -au sesizat niciodată pe ofiţerul politic.

Odată, ca să ne mai treacă urâtul, ne-am jucat cu literele. Alegeam o literă şi spuneam pe rând numele proprii care începeau cu litera respectivă, într-un domeniu anume stabilit.

În ziua aceea am ales litera C., domeniul literar. Printre numele înşirate au fost citate şi cele ale lui Călinescu, Codreanu, Cuza. Ne-am pomenit cu miliţianul de serviciu intrând ca o furie în celulă, ocărându-ne când ungureşte, când româneşte. Ne asigura că ne va învăţa el să facem politică reacţionară, lucru, evident, cu desăvârşire interzis. Noi n-am ripostat, ne-am dat seama că nu l-am fi putut convinge că jocul nostru era cu totul inofensiv pentru regimul comunist şi că exista un Călinescu, mare critic literar şi scriitor şi un Codreanu, poet gingaş din care chiar ştiam câteva versuri, iar Cuza era şi un eminent literat. Spre surprinderea noastră miliţianul nu ne-a făcut raport de pedepsire.

Viaţa noastră devenea din ce în ce mai grea. A venit toamna cu ploi interminabile, se apropia iarna cu frigul ei necruţător.

Orele de seară, de la închidere până la culcare, erau foarte greu de suportat. Foamea, frigul, o stare de somnolenţă şi de permanent frison erau formele dominante ale existenţei noastre. Eram fericite când focul, care ne asigura o oră plăcută, se făcea în acest interval. Mai ales frigul era necruţător. Un miliţian, probabil impresionat de ţinuta noastră zgribulită, ne-a spus:

„- La Miercurea Ciuc nouă luni pe an este frig iar trei luni este răcoare, sau nu este cald."

Se apropia Crăciunul şi momentele noastre de tăcere profundă deveneau mai lungi şi mai triste. Crăciunul, sărbătoare strâns legată de familie trezea în noi nostalgii după câte nu erau dar ar fi putut să fie. Am început să depanăm amintiri: copilărie, adolescenţă şi alte Crăciunuri petrecute în alte închisori şi mai ales la Mislea. La un moment dat O. a făcut o remarcă ce ne-a uluit:

„- Vă daţi seama că amintirile noastre sunt mai toate din închisoare?"

Îmi amintesc foarte clar ziua aceea. Aşa era! Tot ce nu era închisoare era proiectat într-un foarte departe, într-un foarte demult, petrecut în altă viaţă, pe alt tărâm.

Ne-au sleit cuvintele, ne-au încremenit gândurile. Ne înţelegeam şi ne respectam dezolarea. Orice cuvânt i-ar fi lărgit hotarul. Doruri vagi ne cutreierau nemilos fiinţa şi ne cantonau într-un vârtej de jale care ne absorbea până la anihilare. Un cer de smoală, fără stele, ne privea prin arcada ferestrei mărind senzaţia de frig. Totul era de gheaţă în jurul nostru, până şi apa din găleată avea o crustă de gheaţă.

Înfăşurate în zeghiile confecţionate din pătură de lână recondiţionată, aşa cum stăteam pe banca de lemn, în faţa paturilor în care nu aveam voie să intrăm decât la ora zece, aveam impresia că zidurile groase ne absorbeau cu lăcomie căldura trupurilor firave. Pustiite de puţinul viu din noi ne şi vedeam transformate în bizare stalactite, podoabe barbare pentru un labirint fără ieşire.

Brusc, tăcerea a fost sfâşiată de un vibrant dangăt de clopot. Era vecernie la biserica vecină cu temniţa. Sunetul amplificat sub bolta celulei ne-a trezit din toropire. În adâncă reculegere gândurile noastre au pornit spre Betleem. Cu ceea ce ştiam noi despre spaime, despre frig, despre osteneală, despre neprevăzut am reconstituit cu o acuitate care ne-a înfiorat inimile, drumul parcurs de Sfânta Fecioară atunci, de mult, în noaptea sfântă.

Retrăiam ca în vis vicisitudinile acelei călătorii adunate în prea inocenta inimă, a prea tinerei Sfinte Fecioare, aşa cum străbătea prin iarnă uliţele neospitaliere ale unui oraş suprapopulat, covârşită de grija pentru Sfânta Povară ajunsă la termen.

În timp ce urmăream paşii împleticiţi de oboseală ai Prea Curatei în căutarea unui adăpost au început să duduie în godinul de tuci cele câteva lemne şi pumnul de cărbuni care formau raţia de încălzire. Peste o frântură de ceas bucuria căldurii, deşi de scurtă durată, ne-a ajutat să intuim ca niciodată până atunci, câtă bucurie a însemnat pentru cei doi călători peştera în care cea mai imaculată fiinţă a acestui pământ s-a putut odihni pe maldărul de paie. Ce binecuvântare va fi însemnat blânda căldură dată de răsuflarea dobitoacelor din staul care în felul acesta, îl recunoşteau pe Stăpânul lumii! A fost dureroasă, aproape de nesuportat, înţelegerea deschisă prin suferinţă a miracolului Naşterii prin care Răscumpărătorul a făcut să tresalte de bucurie universul că s-a înfăptuit făgăduinţa surpării celui rău.

Ce cuvânt ar putea să exprime încărcătura de sens a unei astfel de clipe, izvor de speranţă mai certă decât realitatea mizerabilă în care ne-au ferecat cei lipsiţi de Dumnezeu!? Mereu se va naşte Pruncul Dumnezeu şi mereu va salva tot ce trebuie salvat. Steaua speranţei a poposit şi peste hruba aceasta şi a dat strălucire mizerabilei noastre celule, care nu se deosebea prea mult de un staul.

Noi nu aveam aur, smirnă şi tămâie, dar întocmai ca păstorii care, vrăjiţi de cântările cetelor îngereşti, şi-au exprimat uluirea şi extazul prin fluierele lor păstoreşti, am început şi noi să-L colindăm pe Domnul. Era tot ce-l puteam dărui. Aveam voci plăcute şi colindele noastre se înălţau armonios din prea plinul inimilor noastre. Am cântat tot ce ştiam în materie de colinde, tradiţionale, ale închisorilor, colinde culte. Uitasem cu desăvârşire că încălcăm atât de flagrant regulamentul. Ni se părea firesc că suntem lăsate în pace, că nimeni nu ne întrerupe colindul.

Abia când ne-am terminat repertoriul zăvoarele de la uşă s-au deschis brusc şi o echipă întreagă a năvălit în celulă: adjunctul comandantului, ofiţerul de serviciu (de fapt, plutonierul străjilor), majora şi sergenta de serviciu.

Ne-am aliniat şi am rostit formula de raport după regulile temniţei.

"- Ce ai de raportat?", m-a întrebat sec adjunctul.

"- Am cântat colinde „

"- Şi ce spune regulamentul?"

"- În celulă nu se cântă, nu se fluieră, nu se vorbeşte cu voce ridicată . . . dar aşteptăm şi noi Crăciunul. S-a întâmplat că ..."

Am aşteptat crispate avalanşa de injurii ce trebuia să se rostogolească peste noi. Ne era groază mai ales de expresii blasfemice care ne-ar fi spulberat, fără îndoială, bucuria ce ne inundase inimile în ceasul de har când ne-am putut înălţa colindul.

Comandantul secund ne-a măsurat pe fiecare în parte, ne-a privit în ochi cu dispreţ dar figura lui furioasă nu ne-a intimidat. A întâlnit priviri senine, iluminate, fără umbre de spaimă şi culpabilitate. Aşteptam liniştite să pronunţe felul de pedeapsă.

Oare ce resort de suflet omenesc l-a făcut să spună scurt: „Să nu se mai întâmple!"? A plecat brusc cu toată suita, aşa cum a intrat.

Ne-am bucurat cuminte, înţelepţeşte, cu sufletele parcă mai bătrâne şi mai smerite. Sfânta Fecioară şi Pruncul lisus primiseră ofranda colindelor noastre şi ne scutiseră de urmări.

Din voia Domnului, colindul nostru a nins cu fulgi de Crăciun peste temniţă şi, ca o confirmare că aşa s-a întâmplat, am auzit glasul ostaşului de pază care comunica tovarăşului său cu o nuanţă de regret în glas:

„- Gata, măi! S-au închis difuzoarele!"

Nu ne aşteptam la o schimbare. Tocmai primisem (se nimerise să fie de ziua Sfântului Neculai) echipament nou şi încălţăminte. Am făcut mult haz pe seama bocancilor bărbăteşti pe care i-am botezat imediat „troncălăi". Gigi m-a contrazis spunând că mai potrivit ar fi să-i botezăm „bădăranii".

Lena ne-a întrebat imediat prin morse:

„- Cine este bădăran?"

În tăcerea din celula ei Lena ne auzea uneori.

După puţine zile am auzit zgomot de paşi mulţi şi uşi deschise. Zornăitul zăvoarelor ne-a făcut să credem că se deschideau mai multe uşi concomitent.

Crezând că este o precheziţie de mai mare amploare am bătut cu pumnul (semn convenţional pentru percheziţie) în peretele Lenei şi am început să ascundem micile noastre C. D. - uri (corpuri delicte).

Nu mică ne-a fost mirarea când o voce (cine ştie cum s-a strecurat cineva până la uşa noastră) ne-a şoptit:

„- Plecăm în altă parte. Probabil la Mislea."

I-am comunicat Lenei vestea şi am intrat în aceleaşi emoţii prin care trecuserăm la Dumbrăveni.

Dar în scurt timp miliţianca de serviciu ne-a anunţat:

"- Pregătiţi-vă pentru plecare. Voi veni imediat să vă duc la magazie."

După plecarea ei, printre pregătiri, am întrebat-o pe Lena dacă a fost anunţată şi ea. Era dezolată că nu fusese anunţată. Noi nu aveam de unde şti dacă transferul nostru ne ducea spre "mai bine" sau spre "mai rău". Totuşi ne părea nespus de rău că o lăsam din nou singură şi înţelegeam perfect revolta, nota dominantă a mesajului ei scurt, de rămas bun.

Adio, Lena, sau poate, la revedere! Adio, Miercurea Ciuc! Fie să nu ne mai întoarcem niciodată aici! Şi, deşi nu eram superstiţioase, am tras puternic piciorul drept la ieşire, între toate închisorile prin care trecuserăm până atunci, Miercurea Ciuc era cea mai apăsătoare.