I-ANUL 1948!

Anul 1948! Parcurgând istoria, din cele mai vechi timpuri, se poate remarca existenţa unor date fatidice, ani care definesc generaţii nefericite, ani, borne de hotar între "înainte de ..." şi "după ce ...". Anul 1948 a fost un astfel de hotar. A fost o generaţie 1948 între o lume care se prăbuşea şi o alta care începea să se construiască din ruine. A fost o generaţie 1948 care a suprasaturat temniţele comuniste, o generaţie care prin suferinţe inimaginabile a încercat să pună stavilă celor mai crude şi celor mai sângeroase hoarde din cele care s-au tot năpustit peste biata noastră ţară. Mult încercata generaţie 1948 a trebuit să îndure cel mai perfid experiment ce s-a exercitat pe biata fiinţă umană, cu atât mai perfid cu cât călăii neamului românesc veneau ca prieteni ca eliberatori.

Îmi amintesc că pe Valea Frumoasei (defileul râului Sebeş) oierii, obişnuiţi din vremuri străvechi să citească în natură semnele unui nou an, primiseră începutul lui 1948 clătinând din cap cu mare îngrijorare. Semnele nu erau bune. Nu erau deloc bune. Într-adevăr pe măsură ce se desfăşurau lunile anului, se adevereau profeţiile făcute de natură. Mi-a fost dat să văd cu ochii mei două din aceste semne, cu totul neobişnuite.

Părinţii mei, învăţători refugiaţi din Cernăuţi, se stabiliseră în căjtunul Şugag - Bârsana, unul din multele cătune care alcătuiau comuna Şugag. Cătunele comunei Şugag se răspândeau pe coastele munţilor Sebeş: Şugag -Arţ, Şugag - Tău, Şugag - Mărtinie, Şugag - Bârsana, la distanţe apreciabile unele de altele. Pe defileu, într-o vale mai lărgită se afla Şugag - Centru unde erau administraţia comunei, biserica, o şcoală cu mai multe posturi, o piaţă, câteva prăvălii, casele funcţionarilor, casele oierilor mai înstăriţi, dispensarul, farmacia. Luată în ansamblul ei comuna era mare şi pitorească.

Cătunul Şugag - Bârsana era situat cam la 1400 metri altitudine şi avea un aspect deosebit. Urcând coasta muntelui te pomeneai pe un podiş întins ca o câmpie, străbătut pe mijloc de un drum de care. Casele însă se aflau situate pe coaste, la mare distanţă unele de altele, împrejmuite cu garduri înalte, apărătoare în calea lupilor şi a nămeţilor de zăpadă. Cătunul avea o şcoală situată la terminarea podişului către munţii cei înalţi. Avea o singură sală de clasă în care învăţau concomitent cele patru clase primare circa 30 de copii. Pentru director şcoala avea o cancelarie şi o cameră -bucătărie pentru locuit.

Părinţii mei locuiau în această cameră mobilată foarte sumar şi rudimentar. Tata era şi director şi învăţător, mama fiind în concediu de boală (era cardiacă). Fratele meu era student la Politehnică în Timişoara, eu la Litere şi Filosofie în Cluj.

Cătunul era una din acele aşezări ce nu păreau să sufere schimbări sub jocul vremii, era una din acele aşezări pe care Lucian Blaga le aşeza în anistorie, model al satului din Arca lui Noe. Ca să ajungi de pe podiş în Şugag - Centru nu aveai altă posibilitate decât să "te slobozi" pe una din cărările ce străbăteau pădurea formată din copaci cu frunze căzătoare. Pentru poveri aveai samarul măgăruşilor care, de altfel, erau folosiţi să transporte tarhatul turmei de oi când urcau la munte primăvara sau "tunau" de vale toamna.

Vacanţa Crăciunului 1947 - 1948 o petrecusem cu familia şi acum, la început de an, trebuia să revin la Cluj. Coboram repejor poteca pentru a ajunge la timp în Centru, de unde, cu o cursă locală ajungeam la Sebeş, orăşel situat la circa 27 km, chiar la confluenţa Sebeşului cu râul Mureş. La un moment dat poteca trecea prin marginea unei păduri de mesteacăn. Căzuse polei şi crenguţele fine ale copacilor erau învelite în gheaţă. Cum bătea un vânt iute dinspre culmi, poleiul suflat peste crenguţe se aşezase sub formă de prisme triunghiulare, transparente, ca de cristal. Răsărise soarele şi razele lui se dispersau în miile de prisme în curcubee scânteietoare, era o feerie de nedescris. Dar aşa, ireal de frumoasă cum era această pădure de curcubee, pentru oamenii locului era un semn înfricoşător. Ei nu-l mai văzuseră încă, dar ştiau de la bătrânii bătrânilor lor că fenomenul era extrem de rar şi "nu era a bine".

Cel de-al doilea fenomen, la fel de bizar, l-am văzut în vacanţa Sfintelor Paşti. S-a întâmplat în Săptămâna Mare. Toată regiunea era împodobită cu flori pentru că în anul 1948 Sfintele Paşti cădeau chiar la începutul lunii mai. Livezile de pe defileu şi de pe coastele ferite de curenţi erau în floare. Pădurile erau înverzite, acel verde crud şi strălucitor al reînvierii naturii. Briza de munte aducea parfum de cetină întinerită iar peste lunci păsări de tot felul se întreceau în triluri şi fluierături. În acel an Floriile îşi meritau numele, primăvara coborâse raiul pe pământ. Numai că imediat după Florii a căzut o zăpadă ca de mijloc de iarnă, cu îngheţ puternic şi toată splendoarea primăverii se prefăcu în toamnă. Pădurile ruginiseră subit ca în noiembrie, florile se înecaseră în zăpadă, crengi mari atârnau ca nişte braţe frânte de greul zăpezii. Era o jale, un prăpăd apocaliptic. Cu timpul frunzele arse au căzut, pomii au dat muguri noi şi apoi frunze noi, dar flori n-au mai fost. Doar salcâmii şi teii, arbori care înfloresc după luna mai, au avut belşug de floare.

Gândindu-mă doar la aceste două profeţii ale naturii, mie cel puţin îmi este clar că ele s-au împlinit întocmai. Ce zăpezi şi ce îngheţuri cumplite au trecut peste ţara noastră superbă ca o primăvară şi câte fapte eroice erau sortite să rămână simple flori de cireş în plină iarnă! Şi în acelaşi timp ce scântei de ourcubee aveau să ţâşnească din oasele zdrobite, din trupurile sfârtecate şi din hecatombele care au înghiţit rând pe rând toată gloria armatei române, toată elita politică a ţării, toată floarea intelectualităţii interbelice, tineretul lucid, generos şi dârz şi ţărănimea, fruntea satului românesc! Toate aceste categorii erau sortite să fie trimise pe apa lui Nefârtate de tăvălugul răului pustiitor. Preţ de o jumătate de veac lanţul încercărilor nu se va întrerupe pentru că revoluţia se derulează permanent: mereu se vor găsi "duşmani de clasă", rătăciţi de la linia partidului, deviaţi de dreapta, "cei ce nu sunt cu noi", nebunii care nu sunt capabili să înţeleagă "cea mai bună şi cea mai dreapta dintre lumi", milostivii din fire care erau osândiţi pentru "ajutor legionar", clerul şi monahii care erau "otrăvitorii cu opium ai popoarelor", dizidenţi vânduţi imperialismului şi aşa mai departe.

Toţi trebuiau "zdrobiţi fără cruţare" şi exterminaţi în fiinţa lor fizică, dar nu oricum, ci după ce au fost desfiinţaţi în demnitatea lor morală. Şi aceasta era cea mai nobilă sarcină de partid.

Cruzimile clocite de minţi satanice au coborât mult sub animalitate condiţia de om. Toate valorile morale au fost inversate. Şi pentru a fi realizată această răsturnare nimic n-a fost trecut cu vederea. Tot ce se poate imagina mai sălbatic şi mai reprobabil a fost depăşit. Nicăieri stahanovismul n-a fost mai eficient ca în materie de tortură şi teroare. Cei care au căzut în "moara dracilor" au fost victimele unor experimente care au depăşit tot ce se cunoaşte în materie de oroare. Se gândeşte oare cineva cu câtă ruşine stă împovărat neamul nostru românesc?

Generaţia tânără 1948 a fost supusă unui sistem de exterminare caracteristic bolşevismului dar amplificat de "originalităţi" mioritice. Nu au fost cruţate sufletele acestor tineri din care ponderea o deţineau legionarii. Au fost centrele studenţeşti "organizaţii teroriste de tip paramilitar fascist"? Au organizat crime împotriva ordinii sociale? Erau duşmanii propriului popor? Meritau să fie martirizaţi?

Legionarismul acestor centre era o şcoală de format caractere şi competenţe. Era un crez, o trăire, o stare de spirit. Poziţia constant anticomunistă era "marea lor vină". Erau lucizi, în această privinţă. Pentru ei "internaţionala bolşevică" însemna înrobirea popoarelor care nu. se putea realiza decât cu râuri de sânge şi munţi de cadavre. Din toate ororile prin care s-a încercat subjugarea diferitelor neamuri singurele victime care nu pot fi numărate sunt cele ale comunismului triumfător. Dacă o astfel de estimare ar fi. posibilă ea ar depăşi cu mult niveJul oricărui genocid cu noscut în istorie.

Pentru vina de a se opune ororii comuniste, tinerilor conştienţi de pericol li s-au schilodit trupurile, li s-au torturat sufletele, s-a intrat cu bocancii în conştiinţele lor, toate de o manieră pe care n-a încercat-o nici diavolul cu bietul Iov. Amploarea calvarului a fost terifiantă, supliciile fizice au spart toate barierele suportabilului, umilirile pentru demolarea demnităţii au fost supersatanice, sfâşierile sufleteşti de neimaginat, distrugerea personalităţii şi desfigurarea eului interior s-au realizat prin torturi diabolic diversificate. Starea de moarte civilă trebuia să spulbere orice ideal, orice speranţă de fericire trebuia să fie înăbuşită, nu-ţi era permisă decât o singură ipostază, cea de rob. Omul nou, omul reeducat, homo sovieticus era un robot supus unei caste privilegiate: activul de partid, nomenclatura. În teroarea dezlănţuită cei împuşcaţi deveneau eroi, cei omorâţi în bătaie sau exterminaţi prin înfometare şi incurie deveneau martiri; trebuia găsit însă un mijloc prin care mucenicii să nu devină nici eroi, nici martiri. Pentru acest scop exterminarea lentă combinată cu degradarea personalităţii era unica metodă.

Numai că în vârful suferinţei cei mai mulţi au fost aşteptaţi de Cel Răstignit şi înviat. E cumplit să înveţi pe propria piele că nu există înviere fără Răstignire. Dar este divin când ai deplină această cunoaştere. Mântuitorul, Dragostea nesfârşită, n-a putut să ne izbăvească decât printr-o jertfă nesfârşită. El ne-a ajutat să coborâm din Thabor şi să mergem în calea Crucii. El ne-a învăţat să murim şi a dat un sens sublim supliciilor. E minunat când, ajuns la convingerea că orice fericire îţi este închisă ai luciditatea să vezi că îţi rămâne totuşi una:

"Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră minţind din pricina Mea."

El ne-a izbăvit de viforul roşu ca şi de puţinătatea dăruirii noastre. El, singur, Marele Jertfit!

Nu ne-a stat nouă în putere să alegem între eroism şi martiraj, dar ne-a fost limpede că trebuie să trecem prin atâta suferinţă încât niciodată să nu mai fim capabili să adunăm în suflet sentimente negative. Dacă ai avut orgoliul să te oferi jertfă pentru învierea Neamului tău, trebuie să ai capacitatea să iubeşti nelimitat, căci jertfa se face din iubire şi nu orice fel de iubire ci una purificată prin suferinţă. La capăul Calvarului mucenicii au primit o sublimă binecuvântare: aceea care le dădea putere să iubească şi să IERTE. Experimentul cu totul ieşit din tiparele umanităţii a dus la un rezultat la fel de excepţional: a şlefuit o generaţie capabilă să IERTE.

Pe crucea de foc a răstignirii lui Mircea Vulcănescu scrie: "să nu ne răzbunaţi".

Cea mai zguduitoare rugăciune a lui Petre Ţuţea a fost: "îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru Neamul meu."

Prigonitori şi călăi, vă ascultăm fără să vă urâm cum ne acoperiţi cu invective şi insulte după ce ne-aţi trecut prin flăcările iadului. Vă ascultăm minciunile, calomniile, dispreţul, dezonoarea "emanate" de răutatea voastră, fără să osteniţi. Vă iertăm şi uneori, în clipe de graţie, ne rugăm pentru voi. Eu nu vă pot contempla ca pe oricare dintre fraţii mei deoarece voi înjosiţi în mine condiţia de om şi-mi ofensaţi iubirea. Mi-e milă de voi pentru că nu vă gândiţi că este un timp pentru orice. Este un timp pentru viaţă şi este un timp pentru moarte. Este un timp pentru faptă şi este un timp pentru răsplată. Mi-a trebuit mult timp să vă pot ierta. M-am rugat şi am postit ca să nu vă urăsc. Vă iert din toată inima pentru ce ne-aţi făcut şi mă rog să nu vă ardă adevărurile ce le-aţi ascuns şi nu le-aţi recunoscut şi lacrimile ce nu le-aţi plâns, dar trebuia să le plângeţi.

Fiecare dintre noi am învăţat să suportăm cu răbdare greşelile celor ce nu se mai pot îndrepta, ale celor ce nu sunt capabili să spună: "am greşit în faţa oamenilor şi a cerului". Voi n-aţi învăţat expresia "iartă-mă". E cumplită drama voastră. Această incapacitate a voastră este o piatră ce astupă izvoarele iubirii. Nu veţi cunoaşte niciodată acea dragoste plină de speranţă care mântuieşte, vindecă şi înalţă. " M-am hotărât să notez câte ceva din amintirile cu care am părăsit închisoarea. Va trebui să pomenesc câte ceva din câte ne-aţi făcut. Îmi pare rău. Mi-ar fi mult mai uşor să tac. Dar, deşi oamenii nu prea învaţă din experienţa altora poate vor fi câţiva care vor reţine că pentru a nu fi hidos nu e nevoie decât de o mică scânteie de omenie. Ferice de cei care o ţin nestinsă, mai ales în vremuri de restrişte.

Poate vor fi câţiva care vor citi printre rânduri ce mare lucru este să întinzi sau să primeşti mâna fratelui căzut în nenorocire. Poate voi reuşi să sugerez măcar că miracolul supravieţuirii noastre vine din Credinţă, din Speranţă şi din Iubire, din Iubire pentru nefericitul de lângă tine, iubire pentru toţi nefericiţii lumii, iubire pentru scânteiuţa de dumnezeire din tine însuţi, iubire pentru suferinţa şi milostivirea Celui ce a luat asupra Sa păcatul lumii nerecunoscătoare. Miracolul supravieţuirii noastre a constat în regăsirea noastră pe urcuşul Calvarului Său care trecea prin suferinţă şi iubire.

Poate veţi reuşi să înţelegeţi, voi cei care veţi citi aceste rânduri, pentru ce ne-au osândit la asemenea cumplite cazne. Orice om, până la dovedirea vinovăţiei se bucură de prezumţia de nevinovăţie. Pe noi ne-au condamnat nevinovaţi pentru prezumţia de vinovăţie, pentru că într-o lume demonizată toate sunt pe dos. Pe noi ne-au condamnat pentru ceea ce, eventual, am fi putut face, ne-au condamnat pentru o opinie care era a noastră, românească şi nu a lor, comunistă, ne-au condamnat pentru că am crezut cu tărie că în afară de Dumnezeu nu aflăm decât mişelie fără sfârşit.

***

Mi-am petrecut anii de studenţie între 1944 - 1948. Primul an de studiu l-am făcut la Sibiu unde se retrăsese Universitatea Regele Ferdinand I de la Cluj, în urma dictatului de la Viena (mai târziu se va numi Victor Babeş). La Sibiu n-am găsit un grup organizat de legionare, poate că era şi noi nu l-am putut contacta. Majoritatea legionarelor din Cernăuţi erau la laşi, câteva la Bucureşti, la Sibiu ne-am regăsit doar patru: Silvia G. la Medicină, Lili O. la Filosofie (nu s-au raliat nouă la Cluj) şi Maricica L. şi cu mine la Litere. Nu ne-a fost uşor să ne încadrăm în viaţa universitară. Fiind refugiate din teritoriul ocupat de sovietici eram mereu căutate de Comisia Aliată de Control pentru aplicarea art. 5 din armistiţiu. Cu o singură trăsătură de condei, numai pentru faptul că te-ai născut acolo te puteai trezi în Siberia. Au fost naivi care au crezut că vor ajunge la casele lor şi s-au anunţat de bună voie pentru repatriere. Chiar de la frontieră au luat drumul spre gheţurile eterne.

Tata obţinuse adeverinţă de la Comisia Aliată de Control că nu aparţinem repatrierii, dar nu era nici o certitudine că la un alt control comisia ar fi fost de aceeaşi părere. Faptul că te-ai născut acolo şi ai venit în ţară era o dovadă că erai duşmănos faţă de regimul comunist şi deci, vinovat.

La Sibiu am regăsit-o pe directoarea liceului meu de la Cernăuţi. Făcea parte din reputata familie Sbiera şi era soţia profesorului universitar Erast Diti Tarangul, decan al Facultăţii de Drept. Mă bucuram de aprecierea acestei adevărate Doamne, pe care o admiram şi o preţuiam. Profesorul l-a rugat pe secretar să mă treacă pe lista care era supusă controlului sovietic că sunt născută la Rădăuţi, nu la Cernăuţi, ca să îndeplinească dorinţa soţiei sale. Datorită acestei distinse protecţii, într-adevăr, nu am fost chemată niciodată la Comisia Aliată de Control.

Am avut şansa să mă pun la adăpost şi de o eventuală razie de noapte. Tot printr-o cernăuţeancă am fost recomandată doamnei Schuster, săsoaică, ce căuta o studentă în gazdă. Casa doamnei Schuster era rechiziţionată pentru consulatul francez, ea însăşi locuind într-o cameră cu bucătărie la etaj într-o aripă modestă a casei sale, foarte mare şi frumoasă de altfel. Mi-a oferit o cămăruţă de mansardă în care abia încăpea un pătuţ pentru o persoană şi o măsuţă pe care abia dacă puteam scrie. Nu era încălzită dar avea două mari calităţi: chiria era modică iar casa se afla sub drapel francez. Nici o comisie nu putea intra fără aviz diplomatic. Afară de aceasta scara de incendiu se afla chiar sub geamul mansardei. Lucram croitorie şi broderie la o familie din Cernăuţi şi mă puteam întreţine. Era anul cumplit în care saşii erau vânaţi pentru "reconstrucţie". Cum Sibiul avea un mare procent de locuitori saşi teroarea era de nedescris. În vecini un tânăr farmacist s-a hotărât să se sinucidă împreună cu soţia, prin tăierea venelor. Soţia a sucombat, bărbatul însă a fost ridicat, fie că n-a mai avut putere să-şi taie venele, fie că a fost recuperat. Doamna Schuster, datorită conjuncturii, a scăpat de deportare.

Cursurile de la Universitate erau extrem de interesante. Profesori de înaltă competenţă făceau ca sălile să fie pline nu numai de studenţi, ci şi de profesori secundari şi alţi intelectuali din afara Universităţii. Nu puteai să te rezumi numai la cursurile obligatorii, erau atâtea catedre care te ispiteau. Maricica urma şi cursuri la Conservator, secţia artă dramatică. Ne împrietenisem cu Tamara L. studentă la teologie. Ea ne introducea la cursurile ţinute de iluştrii profesori D. Stăniloae şi N. Mladin. Era o încântare să-i asculţi, tot ce spuneau se încadra perfect în ceea ce înţelegeam noi prin legionarism.

Anul următor a însemnat revenirea Universităţii la Cluj. Studenţimea voluntară, cot la cot cu armata română, au reuşit să transfere Universitatea. Populaţia maghiară, funcţionărimea, intrase masiv în P.C.R. pentru a păstra administraţia oraşului. Pentru ei radierea dictatului de la Viena era traumatizantă şi atitudinea lor era aceea a unor frustraţi. Ar fi făcut orice ca să împiedice revenirea studenţilor la Alma Mater.

Problema cea mare pentru studenţi era cazarea. Exista un singur cămin pentru fete şi locurile erau rezervate pentru facultăţile cu cursuri obligatorii. Cum la Litere şi Filosofie se puteau da examene fără prezenţă obligatorie, cazarea devenea o problemă personală. Pe de altă parte era foarte bine ca Universitatea să fie populată la întreaga ei capacitate. Aceeaşi problemă se punea şi la băieţi deşi pentru ei existau două cămine, unul din ele exclusiv pentru medicinişti. Preoţii români din cele două biserici, ortodoxă şi unită, au făcut apel la populaţia românească să-şi restrângă pe cât posibil spaţiul şi să primească studenţii români rămaşi fără locuinţă.

Vagabondând pe străzile Clujului, absolut debusolată, m-am pomenit faţă în faţă cu inginerul Mircea Gavrilă, cu cei doi copii mai mărişori de mână; veneau de la biserica lor unită. Tocmai comentau apelul şi copiii ar fi dorit să mă aducă pe mine în casa lor. Ne cunoşteam de la Şugag, unde ei erau veniţi în bejenie de la Cluj, noi de la Cernăuţi. Au considerat întâlnirea noastră providenţială şi m-au luat în casa lor. În primul an a fost şi Maricica cu mine. Apoi Maricica a locuit cu Dina şi am rămas singură. M-am bucurat de un tratament excepţional. M-am ataşat enorm de copii, erau minunaţi. Mircea Mircea (îi plăcea să se prezinte "Mircea la pătrat") era cel mai mare, un copil inteligent, sobru, cuminte, era în prima clasă. Camelia Mircea era o fetiţă blondă, cu un păr creţ, bogat, cu totul ieşit din comun. Încerca să înveţe pianul. Nu era încă la şcoală. Fetiţa cea mică, Mihaela era un mărgăritar de copil. Se auto - botezase Ma şi-mi găsise un nume complicat şi bizar care în gura ei suna mai mult a tril: Chichi -Bichi - Lir - Lir - Lir. Dina îmi mai spune şi azi uneori Chichi - Bichi, fapt ce mă face nostalgică. Nu ştiau anchetatorii povestea aceasta, căci mi-ar fi găsit un nume subversiv exotic. Aveau mania subversivităţii. Am zărit la o anchetă scris pe dosarul meu: "nume subversiv - Păzi", ceea ce mi s-a părut cu totul ridicol. Păzi era diminutivul numelui meu de botez.

Inginerul Mircea Gavrilă lucra la drumuri şi şosele, soţia sa, Margareta, nu lucra, avea grijă de familie.

Anul universitar s-a deschis la 16 ianuarie 1946 (dacă memoria nu mă înşeală). Se dăduse "indicaţia" ca deschiderea cursurilor să nu se facă în mod festiv sau cu lecţii speciale. În generaJ profesorii s-au conformat, totuşi unii au ţinut lecţii în afara programului trecut în prospecte. Unul dintre aceştia a fost decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie, Constantin Daicoviciu, puternic afirmat "de stânga". Cursul său de deschidere a fost "Dovezi arheologice pentru continuitatea populaţiei daco-romane în Transilvania traiană".

Sălile de curs erau neîncălzite, cu toate acestea studenţii s-au prezentat masiv la cursuri. Studenţii erau obişnuiţi cu privaţiunile şi profesorii nu mai puţin.

Refugiul, războiul cu bombardamentele şi privaţiunile inerente, "eliberarea" ţării cu toate ravagiile cunoscute (abuzuri, jafuri, violuri şi chiar asasinate), evenimentele care se succedau cu violenţă (6 martie, 8 noiembrie), toate frământările acelor ani n-au putut stăvili elanul studenţilor de a urma cursurile, de a-şi lua examenele, de a se pregăti temeinic pentru o carieră.

Îmi amintesc că într-una din zile am văzut zăpada din faţa bisericii universităţii pătată de sânge. Se şoptea că ar fi aparţinut unui ofiţer român împuşcat într-o altercaţie cu un ofiţer rus.

Viaţa nu era uşoară din cauza lipsurilor de tot felul. La cantina universităţii budinca din mămăligă cu ceapă prăjită era un deliciu, cartoful fiert în apă ţinea loc de pâine. O studentă putea să„cumpere "pe puncte" de la "economat" 2 m de finet sau pânză "americană". Îmi amintesc ca de un coşmar de condiţiile în.care s-a călătorit în această vreme: camioane militare, trenuri de marfă (bou - vagon), aglomerări sufocante. Mi-a rămas puternic întipărită în minte o călătorie cu "trenul foamei". Veneam în vacanţa de Crăciun cu un tren înţesat de bieţii moldoveni care veneau în Transilvania să cumpere pe covoare şi alte obiecte de valoare măcar "un kil¹ de mălai". Era anul de foamete, urmare a unei veri excesiv de secetoase. Aglomeraţia era atât de mare încât nu aveam cum coborî la Alba - lulia. Eram disperată, mă şi vedeam blocată până la un capăt de linie. Înduioşaţi de disperarea mea, bieţii oameni m-au trecut din braţe în braţe peste genunchii lor şi m-au coborât pe peron prin geamul vagonului.

Nu aveam cursuri, învăţam în biblioteci sau după stenograme. Dar universitarii se simţeau acasă şi treptat, treptat s-au reînodat toate tradiţiile. Era operă, era teatru, era cinematograf. Era Feleacul, era Hoia, era grădina botanică şi chiar cimitirul, în care se învăţa, în linişte, pentru examene.

Se refăceau şi legăturile legionare. Tinerii legionari participau la toate acţiunile care vegheau la păstrarea valorilor morale şi naţionale şi descurajau infiltrarea marxism - leninismului în viaţa universitară.

Dina reuşise să formeze un grup activ de studente, împărţit în trei grupe, ne cunoşteam totuşi între noi. Nu ştiam mare lucru despre activitatea Dinei, nu-i cunoşteam legăturile şi în general, dacă pe grupe ne întâlneam cu destulă regularitate, întâlnirile cu întreaga unitate erau evitate. Îmi amintesc doar trei: una la Dina acasă, când ne-am întâlnit cu Coculeana N., trimisa lui Titi G. de la Bucureşti, alta în aer liber la o discuţie cu Zizi M. şi o a treia la catedrala ortodoxă unde Dina a organizat un parastas pentru Titi G., omorâtă în anchetă înainte de arestările din 15 mai.

Grupul nostru era format din elemente cu activitate mai veche, dar erau şi elemente noi, cele mai multe din teritoriile ocupate:

• Alexandrina (Dina) T. - ardeleancă, orfană de ambii părinţi, o mare putere de dăruire, înclinaţie deosebită pentru "Litere"; Iulia C. - basarabeancă, frumuseţe energică, inteligenţă remarcabilă, spirit critic, realist;

• Teodora (Dori) L. - ardeleancă, înclinaţie pentru ştiinţele exacte, sensibilitate deosebită, interiorizare şi timiditate;

• Aspazia (Păzi) O. -subsemnata;

• Maria (Maricica) L. - bucovineancă, frumuseţe remarcabilă, ochi deosebit de expresivi, talent dramatic, un fel aparte, confuz, îm exprimare;

• Veronica O. - micuţă, cu un ascuns complex datorită taliei foarte scunde, o remarcabilă voce de alto, înclinaţie pentru filosofie;

• Ana (Anişoara) H. - bănăţeană, frumoasă tare, afectuoasă, sociabilă, multă putere de dăruire;

• Serafima (Sima) R. - basarabeancă, frumoasă, blondă cu ochi verzi, inteligenţă înclinată spre pozitivism, caracter ferm;

• Anastasia (Sica) M. - basarabeancă, frumoasă, brunetă cu ochi verzi, migdalaţi, sensibilă, eleganţă plină de istincţie;

• Nina M. - cea mai frumoasă din grup, o perfecţiune fizică; fire tăcută, retrasă, nevoie de afecţiune;

• Angela - Elena T. - moldoveancă, blondă, un păr bogat, cu totul ieşit din comun, o adevărată splendoare, ochi albaştri, o remarcabilă soprană;

• Lucia (Lucica) T. - frumuseţe moldovenească, spirit practic, va nega cu vehemenţă, mai târziu, implicarea ei în acest grup;

• Ecaterina (Tuta) C. - ardeleancă, singura care ne-a lăsat un puternic semn de întrebare.

În întâlnirile noastre ne străduiam să ne formăm caracterele după Cărticică şi ne ajutam să realizăm performanţe la studii. Cu puţinele noastre mijloace materiale mai încropeam câte un pachet de alimente şi medicamente pentru deţinuţii noştri de la Aiud. Aveam cunoştinţe printre studenţii legionari, adevăraţi fraţi pentru noi. Cu toţii alcătuiam o familie de spirit, căutând să ne formăm oameni bine instruiţi, cu caractere ferme, capabili să ne slujim cu hotărâre neamul şi să nu ne fie frică, dacă va fi nevoie, să murim "pentru ţară. Participam activ la tot felul de asociaţii cunoscute oficial şi care aveau acelaşi ţel: desăvârşirea pregătirii profesionale, niorale şi patriotice. In fervoarea ei, studenţimea era susţinută de profesori eminenţi, somităţi de înaltă clasă.

Viaţa universitară a tineretului studenţesc era coordonată de comitetul Petru Maior ajutat de delegaţi aleşi pe facultăţi şi pe ani de studiu. Printre colegii aleşi se aflau şi legionari. Astfel, activităţile studenţeşti erau foarte bine organizate.

La mare cinste se aflau festivităţile prin care anul VI de la Medicină îşi lua rămas bun de la viaţa studenţească. În aula Universităţii se depunea jurământul lui Hipocrat, se înmânau diplomele de doctori de către profesori în ţinută academică. Avea loc parada în care tinerii doctori purtau pantalon negru şi cămaşă albă, tinerele doctoriţe fuste negre şi bluze albe, iar pe cap purtau faimoasele şepci roşii. Se ţineau discursuri, se cânta străvechiul imn "Gaudeamus...". La fel de aşteptat era balul din luna mai (maialul) ţinut în splendidul parc al Agronomiei, cu lampioane în frunzişul crud al pomilor, în parfumul florilor cultivate pe solele experimentale ale facultăţii.

De o mare audienţă se bucura "Universitatea liberă", începând cu Duminica Ortodoxiei în toate duminicile postului mare după Sfânta Liturghie aveau loc conferinţe susţinute de profesori universitari nu numai de la Cluj dar şi din Bucureşti, laşi şi Timişoara.

Cele mai ample manifestări ale studenţimii din Cluj au fost serbările din 9 şi 10 mai 1946 şi greva studenţească, produsă ca urmare a agresiunii muncitorilor de la fabrica Dermata asupra căminului studenţesc Avram lancu din seara de 28 spre 29 mai 1946.

În ziua de 9 mai s-a sărbătorit bucuria terminării războiului cu revenirea Transilvaniei în hotarele ei fireşti şi a Universităţii transilvane la Cluj. S-au recitat poezii patriotice, s-au cântat cântece eroice, s-au cinstit eroii căzuţi pe câmpurile de luptă. După amiază studenţimea a fost convocată în sala festivă a Colegiului Academic spre a se pune la punct parada pentru ziua de 10 mai. A fost invitat comandantul garnizoanei militare Cluj (îmi scapă numele) care a răspuns invitaţiei. A fost primit cu îndelungi ovaţii. Comitetul a cerut permisiunea organizării paradei pentru 10 mai, promiţând ordine şi disciplină. Generalul a permis manifestaţia.

Studenţimea a venit în număr foarte mare în ţinuta obişnuită pentru festivităţi: pantalonii şi fustele negre, cămăşile şi bluzele albe. Încolonaţi pe facultăţi, pe şase rânduri, ca să fie ocupată toată strada, studenţii au pornit în pas cadenţat cu drapelul tricolor în faţă. Garda drapelului a fost încredinţată bucovinenilor. Dacă îmi aduc bine aminte drapelul a fost purtat de D. V., îmbrăcat în costumul naţional pe care îl purta de altfel în mod obişnuit, flancat de Maricica şi de mine, care purtam ii bucovinene. Cureaua cu care se fixa drapelul în diagonală peste pieptul purtătorului era de culoare neagră. Din acest motiv unii au interpretat faptul ca un semn de doliu după provinciile moldave, Bucovina de Nord, ţinutul Herţei şi Basarabia, osândite la înstrăinare. În pas de defilare studenţii scandau: "Re - ge - le!". Silabele cădeau exact pe cadenţa paşilor, dând manifestaţiei un efect extraordinar, emoţionant.

Doi colegi s-au urcat pe Opera Română cu un portret mare al regelui Mihai I, considerat atunci simbol al rezistenţei României la infiltrarea bolşevică în treburile ţării. Fără lozinci supărătoare, manifestaţia sublinia faptul că Transilvania era a României şi România era a românilor. La sfârşitul defilării generalul a fost aclamat, purtat pe umeri de studenţi. Se afirma în felul acesta admiraţia pentru vitejii şi jertfele armatei române ca şi mulţumirea pentru ajutorul nepreţuit pe care l-a dat armata la instalarea universităţii la Cluj (Alma Mater).

La scurt timp a mai avut loc un marş de protest de mai mică amploare, organizat de tineretul ţărănist la arestarea liderului Ilie Lazăr.

Cele două manifestaţii din 9 şi 10 mai au prilejuit pretexte pentru a se organiza o "pedepsire" a "cuibului de reacţionari" de la căminul studenţesc Avram lancu.

Astfel, în seara zilei de 28 mai, odată cu lăsarea întunericului, s-a stins brusc lumina în tot oraşul, chiar şi în cartierul clinicilor, unde se operau zi şi noapte bolnavi. Locuinţa familiei Mircea era pe strada Bisericii Ortodoxe, foarte aproape de cămin. Am auzit uruit mare de'camioane şi urlete înspăimântătoare în direcţia căminului. Noi stăteam pe terasă, seara fiind foarte plăcută. Întâmplător se aflau la mine Maricica şi Veronica. În timp ce Margareta a rămas să-i liniştească pe copii, noi am coborât în stradă să vedem ce se întâmplă. Aspectul străzii era înfricoşător. Mircea se căznea mereu să ne ţină lângă el ca să nu ne piardă în tălăzuirea mulţimii, în întunericul de iad, cutremurat de urlete sălbatice.

În scurtă vreme agresorii, care au coborât din camioane într-un număr impresionant, au început să arunce mingi din cârpe înmuiate în substanţe inflamabile şi aprinse, pe elementele din lemn ale clădirii cu intenţia de a le incendia. La lumina lor am văzut că uşa de la intrare era doborâtă şi tot parterul mişuna de muncitori înarmaţi cu bâte şi răngi, cu care îmi imaginam ce prăpăd puteau să facă în jur.

Studenţii şi lumea adunată din exterior nu puteau interveni deoarece un cordon compact de poliţişti în uniforme şi înarmaţi păzeau, vezi Doamne, să nu se producă o încăierare, de fapt îi ocroteau pe agresori să-şi poată vedea liniştiţi de ciomăgeală.

Se putea deduce, după furia care îi tălăzuia, că agresorii nu puteau ajunge la studenţii retraşi la etaje unde şi-au organizat apărarea. În căminul Avram lancu erau foarte mulţi studenţi care făcuseră frontul, erau bărbaţi încercaţi. Ei au încropit o baricadă inatacabilă din paturi de fier. Începuturile de incendiu erau imediat stinse. Se arunca prin geamuri cu apă, cu ţigle şi chiar cu noptiere. La un moment dat o voce foarte puternică a strigat din interior: "Colegi, nu răspundeţi la agresiune, mâine vor minţi că noi ne-am distrus căminul. Stingeţi numai flăcările şi umblaţi plecaţi sub nivelul geamurilor, ca să nu vă atingă, eventual, gloanţele."

Înfuriaţi că nu pot ajunge la studenţi, agresorii au început să tragă cu pistoalele. Şi-au mai potolit urletele şi au început să se desluşească lozincile. În româneşte se striga: "Să pedepsim reacţiunea studenţească!", iar în ungureşte: "Să curgă sânge de valah!".

A început un dialog între cei asediaţi şi cei de dincolo de cordonul poliţiei:

"- De ce nu ne ajutaţi? Unde este Agronomia?"

"- Unde este Mănăşturul?" (Mănăşturul era suburbia de lângă Agronomie care scrisese pe zid «până aici -democraţia, de aici - Mănăşturul")

"- Unde este armata română?"

"- De ce nu anunţaţi poliţia?"

Au venit şi răspunsurile lămuritoare:

"- Armata e la Agronomie. Are grijă să nu intre în oraş studenţii de la Agronomie şi cetăţenii din Mănăştur."

"- Poliţia păzeşte ca noi să nu-i împiedicăm pe vandali."

"- Sunteţi singuri! Ruşine!"

Asediul dura poate de două ore şi agresorii turbau de furie că nu pot avansa.

Lângă căminul Avram lancu se afla Poşta Militară Sovietică. Militarii ruşi stăteau în balcon şi priveau spectacolul, atât cât se vedea în jocul bulgărilor de foc, care nu încetau să cadă pe uşi şi pe geamuri. Dar, la un moment dat, ceva a spart glasvandul din spatele lor şi atunci s-au înfuriat. Unul dintre ei, cu o voce de bas, foarte puternică a cerut linişte şi a întrebat dacă ştie cineva limba rusă care să traducă ce au ei de spus. Un student basarabean a răspuns afirmativ şi a tradus somaţia ruşilor:

"- Agresorii să părăsească imediat căminul şi să plece de unde au venit. Aceasta este unica somaţie. In caz de nesupunere se va trage în plin cu mitraliera."

S-a făcut linişte deplină. Se părea că agresorii se vor retrage. Dar nu s-a auzit uruitul camioanelor. Acoperiţi de întuneric, agresorii, în linişte deplină, în şir, unul câte unul, au reînceput atacul. Numai că ruşii au aprins an petro - max puternic şi i-au prins, din plin în fascicolul de lumină: Imediat s-a auzit rafala de mitralieră. Ruşii au tras însă în aer.

Agresorii au înţeles că nu e glumă, s-au urcat în camioane şi duşi au fost. Poliţia nu s-a retras însă, nimeni nu avea voie să intre în cămin.

Ne-am dus la un poliţist care mi s-a părut mai blând şi l-am rugat să ne lase să vorbim cu fratele eu, care e în cămin (era o minciună). Am fost convingătoare, căci m-a lăsat să intru împreună cu Veronica. S-a aprins şi lumina. Tabloul era înfricoşător. Uşa era doborâtă. Jos era un grup de studenţi, care, ajutaţi de întuneric, s-au strecurat printre agresori şi au stins mereu focurile puse în diferite locuri mai uşor de incendiat. Pe unul din ei îl cunoştea Veronica. I se spunea "Buniţu" pentru că purta barbă, un lucru mai puţin obişnuit în acea vreme. Ei ne-au spus că portarul, care s-a opus năvălitorilor era stâlcit îngrozitor şi e la clinică acum. Şi Buniţu avea un cucui în frunte de toată frumuseţea. Băieţii controlau acum să nu fi rămas pe undeva vreo scânteie.

Biblioteca avea rafturi arse, câteva paturi care fuseseră introduse acolo din cauza aglomeraţiei din cămin aveau păturile şi saltelele pârlite. În bucătărie toate alimentele erau răsturnate în mijloc unele peste altele şi năclăite cu apă. Nimic nu se mai putea salva. Vesela şi chiuvetele erau făcute ţăndări cu răngile.

Sus, pe odihna scării, băieţii încercau să desfacă baricada. L-am zărit pe Vasile Havrilescu şi l-am chemat lângă baricadă ca să-mi spună dacă e nevoie să aducem bandaje şi dezinfectante. În iadul care fusese jos timp de mai multe ore, toţi credeam că cei din interior sunt făcuţi praf. Nimeni nu păţise nimic. Toţi erau teferi. Cei din afară erau lămuriţi prin ferestre că totul e în regulă şi erau convocaţi pentru ziua care urma, în faţa căminului. În sfârşit am plecat şi noi, au plecat şi poliţiştii, după câte ştiu, fără să întocmească un raport despre cele întâmplate.

De dimineaţă căminiştii au format echipe la toate intersecţiile şi i-au îndrumat pe colegi în faţa căminului, care arăta groaznic fiind afumat de la încercările de incendiere. A fost chemat preşedintele Comitetului Petru Maior, dar cum s-a spus că acesta era operat a venit vicepreşedintele care era părintele Valeriu Anania. Erau prezenţi şi rectorul universităţii secondat de decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie, Constantin Daicoviciu. Părintele Anania a vorbit în numele studenţilor, cerând reparaţii morale pentru studenţi şi materiale pentru căminul Avram lancu; în caz contrar se va declanşa grevă. Era urcat pe unul din geamurile faţadei. Era impresionantă figura lui de călugăr luminată de soarele care răsărea glorios, ca şi statura sa subliniată de cadrul ferestrei. Rolul său părea predestinat.

A răspuns Constantin Daicoviciu, sfidător, spunând că studenţii sunt vinovaţi pentru că au provocat atât supărarea muncitorilor cât şi a ungurilor. Aşa că studenţii să-şi vadă de treburile lor şi să nu se aştepte la nici un fel de satisfacţie. A fost fluierat copios.

S-a hotărât programul zilei. Studenţii nu vor merge la cursuri şi vor aştepta în sala festivă a Colegiului Studenţilor (mai târziu Casa Studenţilor) răspunsul Senatului Universitar, rugat să se pronunţe. Un grup de studenţi va pleca la comandamentul sovietic să mulţumească pentru intervenţia salutară. Comandantul sovietic, din balcon, a răspuns politicos studenţilor. Spunea că a fost informat de cele întâmplate şi consideră că intervenţia muncitorilor a fost o agresiune inadmisibilă şi o încercare nefericită de a destabiliza ordinea publică. "Autorităţile române să-şi facă datoria!", a spus comandantul sovietic care nu va retracta această afirmaţie. A fost salutat cu "Stalin! Stalin!"

În timpul acela rula la Cluj un film cu subiect din India, în care se vorbea mult de zeiţa Kali. Câţiva studenţi au strigat, pe lângă "Stalin!" şi "Kali!". De aici chestorul poliţiei -care nu era altul decât activistul de tristă faimă Crăciun - a alcătuit un dosar al organizaţiei subversive studenţeşti "Kali", dosar pe care avea să-l pună mai târziu sub nasul lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

Un alt grup de studenţi a mers la Poliţie pentru a cere eliberarea studenţilor arestaţi cu ocazia manifestărilor pentru Mie Lazăr. Grupul de studenţi protestatari va fi mereu schimbat în aşa fel încât Chestura să fie pichetată zi şi noapte până ce se va obţine eliberarea arestaţilor.

S-au trimis delegaţii la celelalte centre universitare pentru informare şi pentru solidarizare cu cauza studenţilor de la căminul Avram lancu. Sala festivă a Colegiului nu va fi părăsită decât în timpul nopţii.

În după amiaza aceleiaşi zile, 29 mai, au fost aduse pe scenă pupitrele pentru Senatorii Universităţii.

într-o linişte deplină, în timp ce studenţimea a stat în picioare, senatorii şi-au ocupat locurile. În stânga şi în dreapta, cei doi studenţi delegaţi la şedinţele Senatului, unde aveau drept de veto, dacă interesele studenţilor erau lezate, au rămas în picioare.

Înaintând până la marginea scenei, profesorul Traian Pop a dat citire actului încheiat în şedinţa extraordinară a Senatului. Documentul era un protest vehement la adresa agresiunii, înfierată ca un act de vandalism, de neconceput într-o ţară civilizată. Se cerea satisfacţie morală publică şi imediată pentru ofensa adusă unei instituţii de cultură şi repararea daunelor materiale aduse căminului Avram lancu.

Actul era încheiat în mai multe exemplare şi urma să fie trimis prin curieri speciali guvernului şi tuturor forurilor superioare care au tangenţă în rezolvarea problemei, precum şi la ziarele de mare tiraj. Senatul Universitar a fost ovaţionat îndelung; cum era de aşteptat, profesorii nu au dezamăgit.

Au început să sosească veştile. Întâi o simbolică grevă de solidaritate de două ore .la Oxford însoţită de o revistă în care erau fotografii cu chiuvetele sparte, bucătăria devastată şi biblioteca afumată. În seara atacului, în hotelul limitrof căminului Avram lancu se aflau studenţi britanici, veniţi să discute probleme legate de viitorul Congres studenţesc. A doua zi, prima lor grijă a fost să fotografieze aspecte ale vandalismului săvârşit de muncitorii "progresişti".

Au sosit declaraţiile de solidarizare totală la grevă a Universităţii de la Timişoara şi a Academiei de Studii Economice de la Braşov. De la Bucureşti adeziunile au venit pe facultăţi, nu-mi amintesc care s-au eschivat. Universitatea de la laşi, fiind penetrată de mulţi studenţi comunişti, a trimis totuşi liste cu mii de semnături de adeziune. Noi am considerat gestul sublim; era un mare curaj să nu te prezinţi la curs sub semnătură.

Greva şi-a urmat cursul. Era o poveste cu pătrunderea în fiecare zi în colegiu. Clădirea era înconjurată de armată cu baionetele trase pe arme. Studenţii înaintau compact, cu piepturile goale, către zidul de baionete. Când ajungeau aproape ostaşii lăsau armele în jos şi se lăsau înlăturaţi de studenţi. Frica nu înmuiase încă coloana vertebrală a românului. Ostaşii, tineri şi ei, fraternizau cu studenţii. Grosul studenţimii stătea în colegiu. Grupuri mici de studenţi voluntari se aşezau pe scările care duceau la sălile de curs. Spărgătorii de grevă trebuia să treacă printre ei. Mulţi se ruşinau şi nu mai intrau la curs. Profesorii ţineau cursurile pentru foarte puţini studenţi spărgători de grevă şi abordau subiecte care erau de fapt blamări. De exemplu, profesorul de sociologie le vorbea despre solidaritate ca fenomen social, cei de la limbi analizau baladele eroice, cei de la istorie rememorau cazurile de trădare şi aşa mai departe.

Odată extinsă greva în toată ţara, au început să sosească autorităţi bucureştene. Întâi a venit Gheorghe Gheorghiu Dej care n-a luat contact cu greviştii. A vorbit cu părintele Anania, cu profesorii şi cu autorităţile oraşului. Se spunea că a fost primit la Universitate cu multă răceală, că a vorbit profesorul Silviu Dragomir care i-a spus cu hotărâre tot ce trebuia spus şi ce nu vroia să audă Gheorghe Gheorghiu Dej. Se spunea că a fost sfătuit să nu ia contact direct cu studenţimea înflăcărată.

A venit apoi Lucreţiu Pătrăşcanu. El era sigur că va dezamorsa greva şi a venit la colegiu. Odată cu venirea lui au fost aduşi pe scenă, eliberaţi, şi studenţii arestaţi. Erau tunşi şi palizi. Cel care a mulţumit în numele tuturor pentru solidaritate a spus că vin de la Turda. Probabil Crăciun s-a temut că studenţii îi vor elibera cu forţa şi i-a expediat în afara Clujului.

Lucreţiu Pătrăşcanu a venit însoţit de Crăciun şi de dosarul "Kali" întocmit de acesta. Era cu adevărat gros. Ce o fi povestit acolo?

Colegiul era arhiplin. Arhitectul colegiului chiar avertizase că lojile şi balcoanele sunt încărcate peste limita de rezistenţă dar nimeni nu s-a clintit. Studenţii i-au strigat că au încredere în rezistenţa construcţiei sale.

Pătrăşcanu a început un rechizitoriu foarte sever în care acuza studenţimea reacţionară şi provocatoare. Era firesc să primească o lecţie drastică de la proletariatul devotat cauzei poporului sărac. Lecţia ar fi putut fi usturătoare dacă n-ar fi intervenit generozitatea sovietică. A fost fluierat prelung, sălbatec. Eram cu Maricica la balcon, însoţite de un camarad care excela în eleganţa ţinutei. Şi-a cerut iertare de la noi pentru lipsa de politeţe şi I-a fluierat ca la stână.

Potolindu-se vacarmul, un student de la drept I-a rugat să asculte, conform unui principiu de drept, şi partea cealaltă. I s-a acordat cuvântul şi, uşor ironică cu privire la organizaţia "Kali", pledoaria viitorului avocat a fost emoţionantă şi convingătoare. Se pare însă că ceea ce I-a convins pe ministrul de justiţie a fost faptul că i s-au tradus toate lozincile şovine ce s-au strigat în limba maghiară pe parcursul agresiunii. Chiar şi pentru noi, care le cunoşteam, şocul a fost puternic, pentru că erau pronunţate calm, fără ură, dar cu patos, într-o linişte de mormânt.

Atunci Lucreţiu Pătrăşcanu s-a ridicat în picioare şi a rostit fatalele cuvinte:

"Dacă aşa stau lucrurile, ridicaţi greva. Veţi primi satisfacţie pentru că înainte de a fi comunist sunt român."

După plecarea lui Pătrăşcanu s-a pus problema continuării grevei. Părintele Anania era vânat. Studenţii făceau pază în jurul lui. Îmi amintesc de unul dintre ei, Gheorghe Rednic, condamnat în procesul Centrului Studenţesc Cluj. Am aflat foarte târziu că a murit în închisoare la scurtă vreme după condamnare. Erau destui care spuneau că nu mai are nici un viitor continuarea grevei. S-a supus la vot. Părintele Anania a reuşit să păcălească poliţia şi a fost prezent la votare. S-a votat continuarea grevei. S-a cântat "Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea ni-e creştină".

În scurtă vreme s-a anunţat că părintele Anania a ridicat greva în faţa autorităţilor. Nimeni n-a prea crezut povestea şi atunci s-a recurs la închiderea sesiunii de examene. Puteai să te prezinţi la examen dacă te desolidarizai de grevă. Strategia s-a încercat la căminele studenţeşti, inclusiva al fetelor, dar n-a ţinut. Atunci s-a hotărât evacuarea forţată a studenţimii din oraş prin razii repetate. Toţi cei care se legitimau cu legitimaţii de student erau îmbarcaţi în "bou - vagon" şi trimişi "la vatră". Veronica a dormit o noapte la poliţie fiindcă, ptinsă într-o razie_ra refuzat să se legitimeze. A trebuit să plece, nu avea cum să se eschiveze.

Am mai avut răgaz totuşi să mergem într-o zi de duminică la Floreşti, un sat din apropierea Clujului. Corul nostru a dat răspunsurile la Sfânta Liturghie ca mulţumire pentru gestul sătenilor de aici care a impresionat toată românimea Clujului. Când au auzit că studenţii au rămas fără mâncare floreştenii au intrat cu carele în Cluj şi au adus pită, slană şi merinde. După Sfânta Liturghie sătenii ne-au luat câte doi pe la casele lor şi ne-au omenit. Eu am nimerit cu un coleg la o pereche de bătrânei care ne-au ospătat cu caş proaspăt, cu bulz umplut cu brânză de burduf şi cu balmoş făcut pe jântiţă.

Când am revenit în toamnă ne aştepta noua organizare a universităţilor. Din toate promisiunile ne-am ales cu căminul Avram lancu reparat şi reutilat. Dar comitetul Petru Maior şi orice altă societate studenţească au fost desfiinţate. Bradul de Crăciun (Moş Gerilă acum) a fost organizat la căminul Avram lancu de F.D.U., singura organizaţie studenţească permisă. Au_t fost de faţă atât rectorul cât şi profesorul Constantin Daieoviciu. Erau vizibil cuprinşi de euforie. Am asistat la această festivitate tovărăşească alături de Vasile Havrilescu şi Volodia Călinici. Am plecat deprimaţi, copleşiţi de tristeţe. Erau prea mulţi studenţii care se pliau pe noile "priorităţi".

***

Noi, fetele legionare, am fost atrase mai mult de F.O.R.S (Frăţia Ortodoxă' Română Studenţească). Participam, desigur, la toate manifestaţiile şi activităţile la care participau şi băieţii. Aveam fete şi în corul religios al universităţii care cânta la biserica ortodoxă a părintelui Ijjjţş^a Mureşan şi în ansamblul de dansuri naţionale, dar mai regulat veneam la şedinţele F.O.R.S. - ului. Se ţineau ^n fiecare sâmbătă după masă, pe parcursul întregului an universitar. Se prezentau creaţii literare originale, nuvele, schiţe, eseuri, poezii, exegeze, se ridicau şi se dezbăteau probleme de teologie, de filosofie, de etică. Profesori de teologie ne veneau în ajutor, uneori venea şi Preasfinţitul Episcop Nicolae Colan, un prelat de înaltă cultură. Venirea Arhieriei Sale era o adevărată sărbătoare. Uneori corul de la biserica ortodoxă a părintelui Florea Mureşan executa bucăţi corale, adevărate bijuterii. Era o atmosferă apropiată, de comuniune spirituală, se legau prietenii solide, care au rezistat peste ani. Îmi amintesc de respectul pe care îi aveam pentru comitet: mediciniştii Cărpinişan şi Răileanu şi părintele Anania. Răileanu cu deosebire era de o bunătate şi de o gingăşie rar întâlnite. Într-un moment grav mi-a scris o scrisoare care mi-a dat curaj şi putere; ce sensibilitate generoasă avea!

În deschiderea anului 1947 am prezentat şi eu o lucrare din specialitatea mea: "lisus Hristos în poezia lirică românească". A trebuit s-o ţin în două şedinţe. Fără să fie atotcuprinzătoare, lucrarea era destul de vastă. La a doua şedinţă a venit foarte multă lume. M-a bucurat mult interesul pentru tema tratată. Am fost flatată de invitaţia Preasfinţitului Nicotae Colan la reşedinţa episcopală, dar cel mai ales dar, au fost cele două prietenii pe care mi Ie-a dăruit bunul lisus: părintele loan (pe atunci Silviu lovan) şi maica Teodosia (pe atunci Zprica Laţcu) care tocmai publicase volumul de poezii "Osana Luminii" cu care încheiasem lucrarea mea.

Paralel cu F.O.R.S. - ul funcţiona A.S.T.R.U. (Asociaţia Studenţească a Tineretului Român Unit). Avea acelaşi caracter de polarizare a spiritualităţii creştine la viaţa studenţească. Între cele două societăţi era o sinceră şi caldă camaraderie. Ne invitam unii la alţii când erau programe mai deosebite, ţineam pe rând liturghiile la Biserica Universităţii, nu pierdeam nici o ocazie să ascultăm predicile monseniorului Ion Suciu, un prelat de o aleasă şi vastă cultură, cu un desăvârşit har al oratoriei, cu impact deosebit asupra tineretului. Acest venerat prelat, adoratul studenţimii clujene, va fi una din jertfele supreme, victimă a comunismului ateist. A plătit cu viaţa intransigenţa sa misionară.

Unele din societăţile studenţeşti erau conduse chiar de legionari. Aşa s-a întâmplat cu reînfiinţarea societăţii studenţimii bucovinene "Junimea". Profesorul bucovinean Erast Diti Tarangul de la catedra de drept administrativ ne-a pus în mână statutul vechii societăţi de la Cernăuţi. Secretarul său, Vasile Havrilşscu, a pornit la lucru. El era un legionar cu părinţii deportaţi sub ocupaţia din 1940. Era doctorand în drept şi secretarul seminarului de drept administrativ. Vasile s-a zbătut să obţină toate aprobările. L-am însoţit pe la toate uşile care au trebuit deschise începând cu rectoratul şi i-am admirat abilitatea cu care a obţinut păstrarea vechiului statut al Junimii care era, de fapt, statutul Arboroasei lui Ciprian Porumbescu. La şedinţa de constituire Vasile a constatat ce mulţi legionari erau printre bucovineni, şi mai ales, în comitetul ales şi, onest, l-a informat pe profesor. Răspunsul a fost uluitor: "Cu atât mai bine."

Odată înfiinţată Junimea, am pornit în căutarea foştilor preşedinţi ai societăţii care, automat, deveneau preşedinţi de onoare. Tot pe cunoştinţele profesorului Tarangul ne-am bazat mai mult. Astfel, la Dreptul Roman era profesorul Coroamă, la Limba Română era profesorul Alecu Procopovici, iar la Istorie Universală era profesorul Romulus Cândea. Deşi transilvănean i se acordase acest titlu pentru merite deosebite în viaţa Bucovinei (fusese chiar şi primar al Cernăuţilor). Ne-a impresionat profesorul Romulus Cândea. L-am abordat la intrarea în sala de curs şi l-am rugat să accepte în continuare titlul de preşedinte de onoare al Junimii reînfiinţate. A acceptat cu vădită emoţie şi ne-a invitat să asistăm la curs. Profesorul tocmai se întorsese dintr-o lungă convalescenţă (se murmura că fusese rănit într-o încercare de asasinat) şi asistentul tocmai avertizase pe studenţi să nu-i facă o primire prea ostentativă ca să nu-i facă mai rău. Studenţii l-au primit în picioare într-o tăcere solemnă. I s-au oferit flori, fără cuvinte. Gestul a fost înţeles şi profesorul l-a marcat cu o glumă:

"- Domnilor, căldura dumneavoastră mă dispensează de palton."

Era iarnă şi sălile de curs erau neîncălzite. A anunţatun curs special, închinat Bucovinei. A vorbit magistral, cu verva sa inegalabilă, punând în centrul discursului său figura lui Dimifrie Onciul (reputat istoric bucovinean).

Singura manifestare de răsunet a Junimii a fost înhumarea profesorului Alecu Procopovici. Venise la cursuri din lagărul de la Târgu Jiu unde fusese internat sub acuzaţia că a fost rectorul Universităţii în timpul regimului legionar. Acolo s-a îmbolnăvit grav şi şi-a terminat cursul "Filosofia frazei", la care ţinea foarjefmult, sub transfuzii. A murit exact la câteva zile după terminarea cursului şi a cerut prin testament să fie înmormântat după tradiţia Junimii. Ne-am constituit în comitetul cu funeraliile: Vasile Havrilescu, vicepreşedinte al societăţii, Vladimir Călinici, casierul ei şi eu, secretara Junimii.

Deşi foarte "de stânga", Constantin Daicoviciu ne-a dat aprobarea şi drapelul Facultăţii de Litere şi Filosofie. Am găsit un florar care a reuşit să ne facă coroana tradiţională: într-un cerc din frunze de stejar cu flori tricolore era aranjată emblema societăţii formată din cele patru iniţiale: V. C. F. J. (Vivat, Crescat, Floreat Junimea). Garda la catafalc au făcut-o doi dintre studenţii săi şi doi junimişti. Ultima gardă am făcut-o eu împreună cu Vasile. N-am să uit chipul frumos al doamnei Procopovici (care mi-a fost profesoară de română la Cernăuţi), încremenit de durere, acea durere fără lacrimi, care se consumă sfâşietor în inimă. M-a rugat să-i aşez eu garoafa albă la butoniera fracului. Am avut o emoţie cumplită când l-am atins; era ca o electrocutare. Profesorul avea chipul nespus de senin; părea că zâmbeşte. Paloarea sa, coală albă de hârtie, vorbea despre leucemie.

S-a vorbit din partea studenţilor şi din partea Academiei Române. Am avut o mare surpriză când am văzut că vorbitorul din partea Academiei Române, profesorul Silviu Dragomir, era îmbrăcat în ţinuta de gală a Junimii: frac, peste care strălucea diagonala tricoloră de preşedinte, o panglică tricoloră specială ţesută cu fir de aur la Viena. Cât de nobil a fost gestul său că şi-a onorat colegul în ultima sa dorinţă, fără să ţină cont de gafa noastră că nu l-am descoperit la timp!

La ieşirea din holul Universităţii două grupuri militare au tras salvele de onoare, căci profesorul era cavaler al ordinului Minai Viteazu.

Convoiul funebru a fost încadrat de junimişti. Pe perinuţa cu decoraţii se afla panglica de preşedinte a defunctului. La cavou, tinerii junimişti au încadrat grupul de preoţi. După efectuarea ecteniei a vorbit preşedintele activ al Junimii, Ion Gherman. Apoi, în timp ce aşezam peste sicriu panglica junimeană, în poziţie de drepţi, junimiştii au cântat, după tradiţie, ultima strofă din "Tricolorul" lui Ciprian Porumbescu. Cântecul solemn şi puternic aducea pe pământul Transilvaniei întregite salutul Bucovinei îndoliate, sfârtecată în două de o soartă vitregă.

Apoi, pe rând, junimiştii au aruncat peste sicriu pumnul de ţărână, care nu era al pământului natal, cum ar fi trebuit, dar era totuşi pământul ţării pe care o slujise şi o iubise cu ardoare profesorul Alecu Procopovici. Ne-a înduioşat faptul că profesorii Transilvaniei ne-au urmat gestul. Mi-a căzut privirea pe chipul profesorului de estetică, Liviu Rusu, când a aruncat bulgăraşul de pământ. Era răvăşit de emoţie.

Spre jalea noastră, la scurt timp după greva studenţească, rectorul ne-a chemat să ne anunţe că orice societate studenţească se desfiinţează. Singura care va exista de acum înainte va fi F.D.U. (Frontul Democratic Universitar).

Mărturisesc că din acel moment orice asociere care începe cu "front" îmi strecoară fiori reci pe şira spinării.

***

Sesiunea din vara anului 1948 se desfăşura într-o atmosferă de panică şi incertitudine: pensionări, comprimări, arestări. Zilnic auzeam de noi dispariţii. Arestările masive din 15 mai continuau. Studenţii erau ridicaţi de unde se nimerea, de pe stradă, de la cămin sau de la examene. Zvonurile despre atrocităţile petrecute în anchete treceau în cetate. Dincolo de zidurile aresturilor, veştile circulau, teroarea în masă şi abrutizarea prin frică nu se generalizaseră încă. Oamenii, chiar şi cei mai simpli, nu uitaseră încă sentimentele nobile, compasiunea şi solidaritatea. Pentru mulţi, veştile legate de arestări şi anchete treceau ca un fapt divers, pentru familiile atinse însemnau spaimă şi jale.

Pentru studenţimea legionară era clar că începuse o nouă prigoană, amplă şi feroce. Dumnezeu ne cerea o aprigă ascultare. La început nu m-am gândit la lucrul acesta, dar mai târziu, în anii de închisoare, mi-am dat seama că eram chemaţi. Ia o cruntă încercare şi eram conduşi treptat, treptat către un adevărat Calvar. Era oare necesar neamului nostru să trecem astfel prin furcile caudine? Domnul Cel Prea înalt ştie, dar cred că prea ar fi stupid ca atâta durere şi atâta suferinţă să nu însemne nimic. Ori în lumea lui Dumnezeu nimic nu este întâmplător. Eu încă mai aştept ca seminţele martirajului să dea roade.

Cred că fiecare din noi îşi poate descoperi etapele prin care a trecut. Eu cred că mi le-am desluşit şi cred că am fost ajutată să mă desprind încetul cu încetul de lumea "de afară" ca să pot parcurge "drumul spre centru" prin jale şi deznădejde dar şi prin sublim şi iubire.

Prima etapă a fost despărţirea definitivă de Cernăuţi, oraşul unei adolescente pline de farmec şi romantism. Am fost promoţia 1944, deci părăseam cei mai frumoşi ani, anii liceali, odată cu părăsirea acelui frumos colţ de ţară, încărcat de istorie, greu încercat de-a lungul vremurilor, Bucovina.

Încă de la începutul lui martie 1944 veştile dramatice despre mersul frontului duceau către un deznodământ nefericit. Mărţişorul pe care l-am trimis lui bădia Moisoi primise un răspuns neliniştitor. Bădia Moisoi era învăţătorul legionar căruia îi datoram în mare parte cunoştinţele despre Mişcarea Legionară şi ataşamentul de ea.

Ca orice învăţător tânăr, făcea frontul ca locotenent încă de la începutul campaniei. Îşi dăduse definitivatul în singurul concediu acordat în acest scop. Acum îmi spusese că se află la Jmerinka, localitate în Polonia pe care o considera ca o poartă de apărare a Cernăuţilor. Luptele erau crâncene, jertfele erau nenumărate, speranţele de a stăvili înaintarea reduse. Ne sfătuia să ne luăm măsuri de evacuare. Ce păcat că tata nu i-a ascultat sfatul! Cu adevărat, nu l-am mai văzut niciodată. Am citit în ziar că unităţile de la Jmerinka au fost decimate, nici nu se mai dădeau numele celor căzuţi. Erau menţionaţi doar supravieţuitorii citaţi cu ordin special. Murise oare eroic la Jmerinka? Tot în acea perioadă am aflat şi de dispariţia unchiului Emanoil, fratele cel mai mic al tatei. Căzuse prizonier, încă un chinuit prin lagărele comuniste.

La acel 1 Martie, clasa noastră, a Vlll-a A, de la Liceul Ortodox Elena Doamna, ne-am hotărât să oferim directoarei noastre, doamna Eugenia Tarangul, şi dirigintei noastre, domnişoara Motoc, un mărţişor cu totul inedit. Le-am invitat în clasă în timpul pauzei mari şi, trecând rând pe rând, am desenat pe tabla de rezervă, cu crete colorate, harta fizică a României Mari. Fiecare îşi exersase perfect segmentul, aşa că într-un sfert de oră harta a ieşit impecabilă. Mie îmi revenise să desenez cursul Nistrului, râul pe care strămoşii tatălui meu, ca răzeşi, au făcut strajă ţării. Momentul a fost copleşitor. Toate, începând cu doamna directoare, aveam lacrimi în ochi deoarece se contura limpede că vom fi frontiera cea pierdută. Am hotărât să păstrăm harta până la sfârşitul anului şcolar. Acest sfârşit a sosit neaşteptat de repede, la 18 martie. Căzuse Soroca; se auzeau tot mai aproape tunurile. Consiliul profesoral hotărâse să ne încheie mediile în stadiul în care ne aflam pentru a ne prezenta la bacalaureat în ţară. Ultimul trimestru urma să ni-l pregătim singure, plecam ca absolvente. "Banchetul de absolvire" a fost cu totul ieşit din comun şi de neuitat. La ultima oră de curs ne-am dat jos guleraşele albe de la uniforma şcolară în semn de doliu. Ca şefă de promoţie mi s-a oferit onoarea de a spune ultima rugăciune la ieşirea din clasă. Abia am reuşit s-o rostesc din cauza lacrimilor. Colegele, îmbrăţişate două câte două, hohoteau de plâns. A fost jalea pământului!Cineva a ridicat şi a fixat sus tabla cu harta noastră şi a scris sub ea:

"Cei care veţi cotropi şi liceul nostru să ştiţi că pentru noi aceasta este harta ţării noastre. O luăm astfel în sufletele noastre; de acolo nimeni nu o va putea smulge."

După masă ne-am adunat la una din colegele noastre. Tot în uniforme, fără guleraşe. Printre bagaje şi mobilă împachetată ne-âm jurat că nu vom uita niciodată că suntem ultima promoţie românească a liceului nostru. Ca şefă de promoţie am primit de la fiecare colegă un bucheţel de brânduşe, îndoliate flori de primăvară.

Colegele din cetăţuia liceului ne-am întâlnit în ultima şedinţă la părinţii lui Cocoloş (Eugenia R.), în casa lor aproape goală, fapt ce mărea senzaţia de cuib părăsit ce o aveam cu toate.. Se destrăma cuibul nostru, se încheia o perioadă frumoasă, care deja începea să fie amintire. De acum înainte vom fi în acelaşi front doar când ne va fi dor de adolescenţa noastră legionară. Despărţirea noastră a fost fără lacrimi, cu sfâşierea mută în care se consumă marile dureri. O scurtă rugăciune, un ultim salut al inimii spre cer şi uşa grea a destinului s-a închis lugubru în urma noastră.

Mă întorceam acasă, la o "acasă" care de mâine nu va mai fi a noastră. Păşeam automat pe străzile oraşului adolescenţei mele, fără să-l mai recunosc. O baghetă blestemată îi schimbase farmecul. Înecat în stridenţa evacuării, oraşul era de nerecunoscut. Strada care ducea la gară era blocată până în centrul oraşului cu munţi de bagaje care nu vor mai ajunge niciodată la destinaţie. Tramvaiele şi troleibuzele nu mai conteneau să ducă spre trenurile supraaglomerate populaţia care se retrăgea în ţară din faţa puhoiului cumplit care bubuia din guri de tun destul de apropiate. FIuierele stridente ale locomotivelor dominau vacarmul apocaliptic. Oraşul devenise brusc străin; se situa de pe acum dincolo de ţară. Ca nişte strigăte de disperare locomitivele anunţau din ce în ce mai des plecări fără de întoarcere. Se încheia atât de dramatic cea mai frumoasă etapă a vieţii mele, preludiu funest la ceea ce avea să urmeze.

A doua etapă a început cu refugiul cu un tren atât de aglomerat încât era o problemă să poţi sta pe ambele picioare. Am plecat cu mama şi fratele, tata a rămas să conducă trupe de premilitari, care se retrăgeau undeva, în Moldova. O goană nebună printre mişcări de trupe şi bombardamente, o odisee de şapte zile prin infern. Ciclul de acomodare cu situaţia de refugiat, slalomul printre spaime şi capcane avea să se termine cu întâlnirea cu tata, în frumoasa, încă, zi de 10 mai a anului 1944 când dânsul fusese numit director la şcoala din Şugag. Reuşisem, în vara lui 1944, să reiau unele legături cu oameni dragi. O descoperisem pe lolanda în Banat, pe Maricica la Sibiu, pe Coca la Vatra Dornei, familia Senic la Lugoj. Eram foarte legată de Tania Senic, prietenă cu suflet nobil, cu alese calităţi şi de fratele ei Anatolie, un tânăr sobru, inteligent, un caracter ferm faţă de care aveam o tandră şi puternică afecţiune. Părinţii lor erau tot învăţători, oameni devotaţi profesiunii lor. Mama lor era nemângâiată pentru că din prima ocupaţie sovietică îi rămăseseră la Odessa două fiice. Odată cu prăbuşirea frontului de răsărit şi punerea în aplicare a articolului 5 din armistiţiu biata mamă se cantonase într-o idee fixă. Vroia să se întoarcă în Basarabia cu speranţa că îşi va regăsi fiicele. Tania era disperată. Nu vroia sub nici un motiv să se întoarcă în "raiul" bolşevic pe care îl cunoscuse şi era sigură că nu vor găsi fetele şi vor ajunge în Siberia. Tania şi Anatolie ar ft acceptat să rămână singuri în ţară, dar mama nu vroia nici în ruptul capului să se despartă de ei. Ţinea morţiş să se "repatrieze" cu toţii.

Tania mi-a scris o scrisoare plină de patos în care mă implora să vin la ei, fiind sigură că numai eu pot să o conving că şi-ar fi sacrificat copiii pe care îi avea cert lângă ea pentru himera că îi va câştiga şi pe ceilalţi doi. Numai că în Transilvania erau încă lupte, erau mişcări de trupe peste tot. Mama mi-a interzis categoric să mă aventurez la un drum destul de lung în astfel de condiţii, l-am explicat că puteam ocoli zona mai riscantă plecând prin Oltenia, am implorat-o fierbinte să mă lase să încerc, dar mama, foarte generoasă de felul ei, a rămas de data aceasta neînduplecată. Ruşii erau peste tot, apucăturile lor trecuseră în legendă, mama ştia ce poate risca o fată tânără umblând singură printre trenuri cu circulaţie neregulată. Nu puteam pleca împotriva voinţei ei pentru ca să n-o supăr, dar şi pentru că fără bani nu puteam face nimic. Ori banii erau la mama.

l-am scris Taniei să vină cu Anatolie la mine, fără să spună părinţilor unde pleacă. În munţi vor putea sta în siguranţă. Practic o îndemnam să se rupă de părinţi. N-am «primit nici un răspuns: fie că scrisoarea mea a ajuns prea târziu, fie că a căzut în mâna părinţilor care au distrus-o. Am aflat că Anatolie ar fi fugit chiar din trenul care-i ducea spre nefericire. Din păcate nu a venit la noi, ci la o familie din Bucureşti, din acelaşi sat cu ei dar stabiliţi de multă vreme în ţară. Se pare că chiar mama a indicat comisarului sovietic unde poate fi găsit fiul.

Au plecat şi niciodată n-am mai avut ştiri ferme despre ei. Mi-a ajuns la ureche un zvon că, în disperare, Anatolie ar fi plecat voluntar pe front. O dimineaţă l-a găsit în nefiinţă între liniile frontului. Ar fi fost găsit împuşcat. Cine poate şti adevărul? Am trăit intens aceată tragedie, am suferit cât nu se poate spune. Mă mustra arzător conştiinţa că n-am făcut ce trebuia, că n-am întins o mână de salvare fratelui căzut în nenorocire. Poate că nu aş fi reuşit să o conving pe doamna Senic, dar cât de cumplit mi-e gândul că nici n-am încercat!

Tot în această etapă am participat pentru ultima oară la o tabără de tineret. Era o tabără de tinere refugiate din toate zonele ocupate, Ardeal, Bucovina, Basarabia, organizată în şcoala din comuna Daneş, pe Târnave, aproape de Sighişoara. Tabăra era organizată pe grupe, după clase, botezate cu nume sugestive: Muguraşi, Luminiţe, etc. Taberele erau organizate de Comisariatul refugiaţilor care făcea parte din Ministerul Afacerilor Interne. A.F.C. - ui (Asociaţia Femeilor Creştine) a colaborat cu Comisariatul Refugiaţilor în organizarea acestei tabere. Sufletul şi susţinerea taberelor organizate pentru tineretul refugiat de pe teritoriile cotropite au fost domnişoara Slivici şi Vasi Paraschivescu, încadrate de multă vreme în A.C.F.

Conducătoarea taberei organizată în şcoala comunei Daneş era Marga B., o medicinistă plină de energie, dotată cu un excelent spirit.de organizare, ajutată de Venera I., Jeni B., Cornelia M. şi altele.

Atât conducerea cât şi îndrumătoarele fiecărui grup erau studente legionare. În consecinţă viaţa din tabără se desfăşura pe coordonate legionare: educaţie, muncă, ordine, disciplină, curăţenie. Grupele făceau pe rând de serviciu pe tabără. Era o emulaţie ca tabăra să fie oglindă, împodobită cât mai original cu flori de câmp, ca masa să fie aranjată frumos, cu bucate gustoase. Legumele erau culese proaspăt din grădina cultivată de fetele taberei pe lotul şcolar.

Ziua se deschidea cu rugăciune şi se încheia la fel. Mi-au rămas vii în amintire mai ales careurile de seara. Razele apusului îmbrăcau într-o lumină specială chipurile tinerelor adunate în careu. Ochii plecaţi în reculegere, glasurile înălţate evlavios către cerul de seară, rugăciunea simplă, dar de o rară frumuseţe: "La Domnul vino, vino smerit!", toate coborau peste tabără o sfântă înserare. Natura părea un templu imens în care suflete tinere, curate, înălţau odă Creatorului. Tinerele taberei erau foarte credincioase. Imi amintesc că părintele din Daneş, având încredere în evlavia noastră, ne-a lăsat cheia bisericii ca, pe parcursul săptămânii, să ne închinăm în biserică. Grupul Luminiţe (bucovinencele) intram în bis'erică după masă, în ora de odihnă şi citeam câte şapte psalmi din Psaltire, rugăciune închinată nefericitei noastre provincii.

Şefa noastră se numea Anişoara S. Era o fiinţă micuţă şi subţirică, dar de o energie uluitoare. Mereu avea de alergat după tot felul de treburi; ni se părea o floare de volbură deoarece purta fuste foarte creţe şi totdeauna învolburate de fugă. Nu-mi amintesc să o fi văzut mergând domol.

Se cânta foarte mult în tabără. Fiecare grup cânta arii frumoase, armonizate pe două voci. Tabăra avea şi un imn în care se povestea despre nedreptatea făcută Ardealului, despre suspinul Bucovinei în dangătul de clopot al mănăstirilor sale şi despre plânsul Basarabiei voevodale:

"Ardealul geme, sfâşiat de fiara

Ce-a cutezat să calce sfânt pământ,

Iar Basarabia voevodală

Şopteşte-n plâns un aspru jurământ.

Şi Bucovina, tânăra fecioară,

Suspină-n dangătul de mănăstiri

Căci codrii ei sunt plini de freamăt iară

Şi arşi sub cnutul cruntei stăpâniri."

Refrenul era o profeţie ce nu s-a împlinit decât în parte:

"Vom fi ce-am fost, o Românie Mare,

Aşa cum am ştiut-o din trecut,

O ţară mândră ca o primăvară,

Un vis frumos din vremuri de demult."

Ne-a rămas doar visul frumos, neîmplinit, proiectat în trecut. Se ţineau comunicări pe teme literare, se făceau marşuri, focuri de tabără, se organizau serbări patriotice în satele din jur sau şezători comune cu tabăra de băieţi (organizată în acelaşi mod la Seieuş, la o distanţă de 3 km de Daneş). Se făcea sport, se juca de predilecţie volei. Se mergea la Sighişoara când se prezenta ceva interesant la teatru. Păstrez o amintire de neşters: prezentarea piesei lui Schiller, Hoţii. Piesa a fost frumos jucată dar mai impresionantă a fost revenirea la tabără. Ne-am întors la Daneş într-un marş de noapte, cu o lună plină ca în basme, cu un cer acoperit de stele mari, strălucitoare, un cer ce părea coborât mai jos, anume ca să ne lumineze drumul şerpuitor printre colinele podişului transilvan. Licuricii luminau în ierburile din livezi, briza dinspre Tâmăveni aducea o răcoare plăcută, freamătul pomilor uşor înfioraţi de suflul nopţii, miresmele verii şi tinereţea noastră, totul era sublim şi ne purta într-o lume edenică, fără războaie, fără refugii, fără nedreptăţi, o lume guvernată de iubire, de camaraderie.

Tabăra ar fi trebuit "să se închidă odată cu începerea anului şcolar, dar a venit 23 August. A căzut ca un trăznet peste armonia din tabără. Nu era greu de imaginat ce-ar fi făcut sovieticii cu tineretul fugit din calea lor, gata adunat în cele două tabere. Trebuiau dispersate cât mai urgent. S-a hotărât să plecăm imediat pe via casele noastre luând cu noi pe acelea dintre fete care, pentru moment, nu ştiau unde să meargă. Am luat cu mine o frumoasă bucovineancă, Flavia T. şi am pornit spre Şugag printre trenuri militare; unele mergeau spre est cu germani dezarmaţi de armata română, altele spre vest cu militarii români pe noile poziţii de luptă.

Se închidea o tabără?

Nu, se prăbuşea o lume.

Din fetele taberei aveam să o întâlnesc pe Veronica O., studentă la Cluj şi, în secţia de reţinute, pe una din studentele care condusese un grup. Îmi scapă numele. Mult mai târziu, la paraclisul nostru de la Mislea, m-am revăzut cu Anişoara S. Împreună cu ea mi-am împrospătat amintirile despre Daneş.

Ultima etapă, care-mi desfăcea legăturile cu lumea, a fost anul 1948.

Chiar în primele zile ale lunii ianuarie a plecat Bob Danciul la mănăstirea din Bixad. Bob era un prieten şi un îndrumător foarte preţuit de cetăţuia noastră de la Cernăuţi. Era pentru noi prototipul ideal al camaradului, aveam amintiri de neuitat legate de viaţa noastră ca legionare: vacanţele de vară (Bob studia la Bucureşti drept şi filosofie) cu mici excursii la cetatea Ţeţina (ruinele unei cetăţi de apărare a Cernăuţilor din vremuri voevodale), pelerinajele la schitul de pe Rarău (considerat cel mai venerat munte al legionarilor bucovineni), întâlnirile plăcute la aniversările unora dintre noi, toate îl aveau în centru pe Bob. Prezenţa lui însemna bucurie. Mă despărţisem de el la Daneş (a fost în conducerea taberei de la Seleuş) şi n-am mai ştiut de el. L-a regăsit la Bucureşti Vasile Havrilescu, plecat să soluţioneze probleme în legătură cu noul statut al funcţionarilor universitari. Prin Vasile am reluat legătura cu Bob. Am corespondat cu regularitate, primeam scrisori lungi, pline de gândurile lui, totdeauna frumoase, îmbrăcând sentimente totdeauna alese. M-a vizitat în câteva rânduri la Cluj, prilej de bucurie şi încântare. Familia Mircea l-a îndrăgit, nici nu se putea altfel. Ultima scrisoare de la el am primit-o la Crăciunul 1947. În ea mă anunţa că s-a hotărât să intre în monahism: "Plec la Bixad, Aspazia." spunea laconic în scrisoare. Deci Bob deschidea şirul despărţirilor din 1948.

La 5 ianuarie era la Cluj ca să-şi ia rămas bun de la toţi cei din oraş care eram legaţi sufleteşte de el. Margareta ş-a arătat a fi cea mai impresionată de această neaşteptată plecare, m-a rugat stăruitor să-mi adun toată puterea de convingere ca să-l opresc de la un astfel de drum.

Sigur că nu puteam interveni într-o hotărâre atât de personală şi atât de importantă. Am acceptat tot ce hotărâse Şob fără nici un cuvânt de împotrivire deşi simţeam cum creşte în mine golul, imens, sfâşietor, neînduplecat.

Bob nu regreta trecutul său legionar şi nu fugea de noua prigoană care se prefigura odată cu abdicarea regelui Mihai. Cunoştea gustul închisorii din timpul regimului carlist. Bob pleca la Bixad într-un moment de exaltare, din recunoştinţă vie faţă de- lisus. Trecuse printr-o puternică depresiune psihică, agravată mult de moartea mamei sale în bombardamentul din 4 aprilie 1944. Făcuse o criză acută de ateism din care a fost scos de monseniorul Vladimir Ghica, acest mare prelat, care l-a readus la credinţă într-un chip miraculos şi într-un timp record. Acurn nu vedea bucurie mai mare decât a sluji lui lisus. Trecuse la catolicism, dar monseniorul i-a indicat Bixadul, care era o mănăstire unită, îmi sunt vii în memorie cuvintele cu care încheia ultima lui scrisoare. M-au însoţit în închisoare şi în necazurile vieţii:

"Aduc laudă Tatălui că nu a dispreţuit tristeţea mea şi că mă întâmpină cu MÂNGÂIEREA şi mă primeşte cu IUBIREA, când eu aşteptam doar ÎNŢELEGEREA. Cânt bucuria că tristeţea mea a devenit prilej de iubire."

Margareta avea lacrimi în ochi şi mă privea mustrător cum de puteam să-l ascult cu atâta calm când îmi spunea că nu ne vom mai vedea niciodată şi nu ne vom mai scrie nici un rând, pentru că .intră în viaţa contemplativă. Mă ţinea de codiţe (purtam părul împletit în cozi) şi-mi spunea că s-a gândit mult cum să lase un mijlocitor între noi. S-a gândit la un prieten comun (poate Fănică) ce ar fi putut să-l viziteze din când în când, dar în cele din urmă s-a oprit la Sfânta Tereza de Lissieux. l-am spus că pentru mine, care sunt ortodoxă şi nu ştiu nimic despre ea, nu înseamnă prieten mijlocitor şi aş putea să o consider orice, chiar şi vrăjitoare.

"- Chiar este o dulce şi mult binevoitoare vrăjitoare de suflete. Eu o voi ruga să mijlocească relaţia noastră spirituală şi ea va veni singură să se prezinte ori de câte ori va fi nevoie să-ţi vină în ajutor."

N-am dat prea mare importanţă cuvintelor sale dar pe parcursul lungului meu drum prin aproape toate închisorile comuniste rezervate femeilor am avut ocazia să-i simt prezenţa cât se poate de concret.

Nu m-a lăsat să-l conduc până la poartă. Ne-am strâns mâinile camaradereşte şi a plecat fără a-şi întoarce capul. Îl priveam din capul scărilor cum dispare, smulgându-se din lumea noastră pentru a deveni părintele Agenor. Îmi simţeam inima ţăndări. Pe părintele Agenor l-am reîntâlnit după anul 1989, anul revoluţiei, l-am mulţumit pentru medierea Sfintei Tereza. M-a rugat să scriu despre bunăvoinţa ei. A plecat şi el spre Ierusalimul cel veşnic.

A urmat comprimarea postului meu de la Centrul de Studii şi Cercetări Transilvane, institut condus de profesorul Silviu Dragomir. Primisem aici un post de dactilografă datorită asistentului losif Pervain de la catedra mea principală de studiu, deţinută de profesorul Dimitrie Popovici, o somitate a Facultăţii de Litere şi Filosofie. Era mult de lucru, se dactilografiau comunicările cu privire la cercetările Centrului.

Lucram la volumul "Avram lancu" al profesorului Silviu Dragomir. Lucram cu plăcere, avea un scris citeţ, scria foarte frumos, iar subiectul era pe potrivă. Comprimarea postului meu îl punea în încurcătură, mai ales că şi dânsul fusese "pensionat". Era hotărât să-şi termine cât mai repede cartea şi să-şi pună opera la adăpost. Nu ştiu cât era premoniţie şi cât previziunea istoricului, dar avea dreptate să se grăbească. M-am angajat să continui dactilografierea. Lucrul s-a făcut în semi - clandestinitate. Am luat acasă maşina de scris. Veneam din când în când la profesor şi luam fascicolele scrise aducând pe cele bătute la maşina de scris. Când paginile erau atât de multe încât nu le puteam bate până la germenul fixat mă ajuta inginerul Mircea prin secretara de la serviciul său. A fost emoţionantă clipa când i-am adus profesorului ultimul capitol. Mi-a mulţumit cu căldură şi mi-a spus că îmi oferă doar în mod spiritual un volum semnat de Silviu Dragomir, cu cele mai vii mulţumiri." Am rămas cu impresia că profesorul se pregăteşte pentru ceva implacabil şi că vroia să lase ordine în urma sa. Mi s-a strâns inima. Într-adevăr, îl vedeam pentru ultima oară, la scurt timp a dispărut din oraş, încă un profesor ilustru care a demonstrat cu prisosinţă, virtute şi competenţă. Mult mai târziu, după eliberarea mea, cartea a apărut, dar profesorul nu mai era. Mi-am cumpărat-o şi mwam imaginat pe foaia, de titlu dedicaţia promisă de profesor la despărţirea noastră.

Atitudinea profesorului mi-a dat de gândit. Oare nu era timpul să mă străduiesc să-mi rezolv problemele, să las ordine în urma mea? Primul gând a fost să pun la adăpost familia Mircea. Am abuzat prea mult de bunăvoinţa lor şi nu voiam să-i expun la neajunsuri şi persecuţii. Mai încercasem odată să plec dar n-am fost convingătoare. Acum trebuia să o fac cu orice preţ, deşi îmi venea foarte greu să mă desprind, în special de copii. Am aşteptat o clipă potrivită şi ea s-a ivit. Margareta a plecat la Timişoara cu Ma în vizită la fratele ei. Mama ei venise să aibă grijă de familie până la întoarcere. Ştiam că mă va înţelege, l-am spus că trebuie să plec cât mai discret, că este absolut necesar să o fac pentru siguranţa familiei. Inteligentă, doamna a înţeles fără prea multe vorbe situaţia şi m-a aprobat întru totul. Dimineaţa, când erau toţi plecaţi, mi-am făcut bagajul şi, cu ajutorul lui Vasile, l-am scos discret prin geamul de la pivniţă, fără ca vecinii să observe plecarea mea. Când au revenit toţi acasă nu m-au mai văzut. M-am, stabilit pe strada Horia, în schimbul unei meditaţii, cu ajutorul camaradei Xenia, care mi-a fost prezentată de Dina.

Una din măsurile pentru care m-am felicitat a fost arderea tuturor scrisorilor primite. Ce s-ar fi întâmplat dacă mi le-ar fi confiscat Siguranţa Statului?

În acest interval de timp mi-am rezolvat şi problemele legate de îngrijirea sufletului. Prin intermediul Zoricăi am ajuns la Sâmbăta, la părintele Arsenie. Bunul părinte m-a luat în duhovnicie şi m-a absolvit de poverile păcatelor. Avea grijă Domnul să intru în gheena comunistă cu sufletul îngrijit şi împăcat cu cerul. Am petrecut la Sâmbăta Floriile, toată Săptămâna Patimilor şi prima zi a Sfintelor Paşti. A fost ultimul Paşte petrecut în libertate, înainte de arestare şi a fost divin. Prin grija părintelui Arsenie, aici totul era dominat de sacru.

Într-o seară, cu puţin înainte de arestare, m-am pomenit cu Silviu, acum părintele Ioan. Eu fusesem curierul care-l înştiinţase că părin tele Arsenie îl aşteaptă pentru călugărire. Era înveşmântat călugăr; îl vedeam pentru prima oară în această postură. Avea barbă, mai să nu-l recunosc dacă nu i-aş fi văzut ochii inconfundabili. Trebuia să-l conduc la profesorurştefan Pasca pentru a prezenta demisia Zoricăi. A fost o seară de neuitat. Mi-a povestit cum a fost trimis duhovnic la Vladimireşti după ce părintele Arsenie l-a călugărit alegându-i numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii. De la el am aflat că Zorica este deja la Vladimireşti şi mă aşteaptă ca să ne apucăm de lucru. Zorica lucrase la Muzeul Limbii Române, la dicţionar. Postul lui Sextil Puşcariu era acum ţinut de profesorul Ştefan Pasca, l-am spus părintelui loan că mă Îndoiesc că profesorul va accepta uşor demisia întrucât Zorica, cu studii temeinice de limbă greacă, era foarte utilă pentru etimologiile greceşti. Părintele loan mi-a explicat că tot ce ţine de Vladimireşti nu cunoaşte obstacol şi ca atare e sigur că nu va fi nici o problemă cu demisia Zoricăi.

Ne-am prezentat la Muzeu şi am aflat că profesorul era acolo. Ne-a primit imediat. Părea mirat că mă vede fhsoţită de un călugăr. L-am prezentat pe părintele loan ca venind din partea Zoricăi. Fără cuvinte, părintele i-a întins cererea de demisie scrisă de Zorica, cu caracterele inconfundabile ale scrisului său. Profesorul a citit-o, s-a ridicat brusc în picioare, apoi a mai parcurs odată cererea. După ce a terminat-o, a desfăcut gânditor stiloul, a aşternut pe cerere "se aprobă" şi a semnat fără nici un comentariu. Părintele Ioan avusese dreptate.

Am mers apoi la gazda Zoricăi, i-am împachetat lucrurile şi le-am adus la mine, unde părintele a hotărât să rămână. M-am mirat că nu le lua cu sine la Vladimireşti. Mi-a spus că Zorica nu are nevoie de ele.

Arestarea mea a urmat curând după plecarea părintelui loan. Mă fac vinovată de risipirea garderobei Zoricăi. Am aflat că, după desfiinţarea mănăstirii de la Vladimireşti şi după executarea condamnării sale, Zorica a căutat lucrurile pe care, evident, nu le-a mai găsit. Mă simt ca o hoaţă şi deşi părintele Ioan mi-a acordat absolvirea, nu pot să-mi iert pierderea bunurilor Zoricăi.

Pe Zorica n-am întâlnit-o în închisoare. Am aflat că a fost osândită patru ani pe care i-a făcut mai mult prin Văcăreşti. După cei patru ani a mai avut şi domiciliu obligatoriu. Zorica suferea de un handicap fizic, nici o justiţie din lume n-ar fi avut cruzimea să o închidă. Cea comunistă, însă, a făcut-o. Mi s-a spus că acuzaţia care i s-a adus a fost faptul că ar fi complotat împotriva statului printr-un imn al Vladimireştilor. Nu-mi amintesc cine ne-a adus cântecul în temniţă. Imi amintesc însă foarte bine aria cântecului şi cuvintele lui:

"Vreau să vă cântăm azi, mamă,

Cântecul cu o năframă,

Cum pe ea s-a-ntipărit

Chipul Celui Răstignit.

Neamul nostru-n sfâşiere

Şi lipsit de mângâiere,

Iată-l trist şi chinuit,

Chipul Celui Răstignit.

Cu mânuţa ta de mamă

Tinde-I dragostea năframă

Ca pe fruntea Lui s-alini

Focul rănilor de spini."

Pe Zorica n-am cunoscut-o ca maica Teodosia decât din convorbirile lungi pe care le-am avut despre ea cu maica Mihaela într-un timp când am avut un perete comun şi ne-am putut folosi de sistemul nostru de a vorbi în Morse. Maica Mihaela cunoştea bine sufletul avântat al Zoricăi, flacăra credinţei ei generând versuri de o rară frumuseţe. Câteva din versurile sale din volumul "Osana Luminii" au circulat prin închisoare, în special poezia "Pentru Tine, Doamne", cu predilecţie ultimile două strofe ale acestui minunat legământ al Zoricăi cu suferinţa:

"Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine,

Vreau să-mi frângă, albe, oasele sub roţi,

Vreau să-mi curgă, rumen, sângele din vine,

Trupul meu cel fraged să mi-l rupă toţi.

Îmbrăcată-n haina marilor dureri,

Suflet prins de vraja lumilor divine,

Să păşesc pe calea grelelor tăceri

Către Tine, Doamne, numai către Tine."

Dintre toţi închişii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie, cea mai mare condamnare a avut-o părintele loan, 25 de ani. Cred că nici gn preot român n-a fost mai calomniat şi mai insultat decât acest preot, exemplu de trăire creştină. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul. Dacă am în vedere o aserţiune rostită de Mama Sica, pe părintele loan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că l-a găsit capabil să poarte o cruce atât de grea.

L-am cunoscut pe părintele loan mai mult în ipostaza de Silviu Iovan. A venit spre mine în ziua în care îmi terminasem lucrarea susţinută lâ F.O.R.S. Mi-a dăruit atunci "Urmarea lui Hristos", această sublimă "osana" adusă dumnezeirii, acest imn de iubire neegalat încă. Numele părintelui loan mi-a rămas legat de această carte. Silviu avea un suflet cu limpezime de copil, o puritate ce nu putea fi fpruptă de nici un demon flămând de pervertirea sufletelor rpari. Uneori, în temniţă, când mi se oferea spectacolul trist al omului ne - om, mă gândeam la Silviu ca la o reabilitare a OMULUI.

Mi-l amintesc într-un amurg de primăvară timpurie, într-un Cluj în care nu bântuiau încă strigoii arestărilor. Ne întorceam de la Zorica unde clujenii legaţi de Sâmbăta şi de părintele Arsenie ne-am adunat să sărbătorim ziua de aniversare a poetei, despre care profesorul nostru, Dimitrie Popovici, spusese că ea a reuşit să atingă cerul poeziei pure. Fusese o zi minunată, în spiritul Sâmbetei, încheiată cu acel sublim "lumină lină", cântat atât de frecvent la vecerniile de la mănăstire. La plecare Silviu mi-a propus să ne plimbăm puţin prin primăvară. Era momentul în care ziua se scufundă în noapte şi cerul capătă un albastru intens. Ningea rar, cu fulgi mari, care, pe fondul albastru, păreau fluturaşi albi sau petale de floare. Silviu era într-o vervă de zile mari. Îmi povestea despre poezia lui Ducici, despre poeme albastre, despre flori albastre, despre ceruri şi ape albastre, era o revărsare de azur în cuvintele sale ce dădea o anume feerie clipei. Am numit această clipă "ora albastră" şi am identificat-o cu personalitatea părintelui loan. În anii lungi de temniţă, acolo unde obloanele sau varul de pe geamuri îmi permiteau să văd cerul, contemplam acest moment al zilei în declin, după care se instalează "ora albastră". Reuşisem cu timpul să deosebesc, după nuanţele de albastru ale acestei ore, cum va fi ziua următoare: geroasă sau caldă, ploioasă sau senină, calmă sau bântuită de vânturi. Pe-părintele loan aveam să-l reîntâlnesc în libertate, după 1989. Doamne, ce emoţie, ce regăsire!

***

Au început şi arestări printre studente. S-a aflat că a fost ridicată Tuta C, în urma unor arestări printre studenţii cu care a fost în legătură în timpul liceului. Apoi a fost ridicată de la cămin Veronica O. A urmat Maricica L. Însoţită de un bărbat necunoscut în cercul nostru, Maricica a fost văzută prin sălile în care se susţineau examene. Era clar că a fost adusă ca să indice pe cineva. Cum Maricica era considerată ca o soră a mea - eram văzute tot timpul împreună -, era clar că următoarea vizată eram eu. Pentru moment adresa mea cunoscută la Universitate era cea de la familia Mircea, aşa încât eram oarecum în siguranţă aici, pe strada Horia, dar era foarte imprudent să apar la examene. Am încercat să mă prezint la examene orale, în sălile de seminar, dar n-am reuşit să mă prezint decât la profesorul Ion Breazu. Am rămas cu examene nedate, nu mi-am luat niciodată licenţa. La eliberare nu mi s-au recunoscut examene luate, trebuia să refac toată facultatea.

Într-una din zile, când am venit să-mi iau subiectul pentru licenţă, m-a oprit pe scările Universităţii Nena B. Mă aşteptase ca să-mi dea două cărţi: una era un dar, se intitula "Acela pe Care voi nu-L ştiţi". Era vorba de lisus Hristos în ipostază euharistică. A doua mi-o împrumuta numai şi chiar m-a rugat să nu o rătăcesc pentru că ţinea foarte mult la ea. Era "Istoria unui suflet", o carte autobiografică a Sfintei Tereza de Lissieux. Nici un argument nu m-ar putea convinge că era vorba de o simplă coincidenţă. Venise vremea să-mi cunosc prietena mijlocitoare şi se prezenta singură, aşa cum mi-a promis Bob. Venise să mă pregătească pentru lupta de supravieţuire în temniţele comuniste, venise să mă înveţe "calea cea mică", eroismul de fiecare zi, izvorât din iubire şi din smerenie, venise să-mi arate cum se poate ajunge la cea mai preţioasă prietenie, prietenia Pruncului Sfânt.

Am reuşit să citesc cartea până la arestare, dar n-am reuşit să o restitui. Mi se făcea inima mică la gândul că Nena regreta rătăcirea cărţii şi mă judeca pentru lipsa de promptitudine. Dar Sfânta Tereza a vrut să rămână în casa mamei mele până la eliberarea mea. Printre puţinele lucruri pe care le-a recuperat mama de la Cluj când a fost la proces , a fost şi "Istoria unui suflet". La destui ani după eliberare am reuşit să o găsesc pe Nena şi să-i restitui cartea. M-a impresionat sora Nenei care a mângâiat cartea, spunând:

"- Bine ai venit acasă, Sfântă Tereza!"

Dina a hotărât că e bine să părăsesc Clujul, să merg la Şugag, să încerc să aflu dacă în munţii Sebeşului s-a organizat rezistenţa şi ce perspective ar fi pentru noi veniţi. bacă între timp lucrurile se mai liniştesc voi primi o telegramă cu textul: "Nunta va avea loc". Va trebui să fac un efort mare să-mi iau examenele şi, dacă se poate, şi licenţa ca să fiu cel puţin terminată din acest punct de vedere. Dacă telegrama va spune că "Nunta nu va avea loc" înseamnă că sunt în urmărire şi să caut un loc sigur pentru o vreme mai îndelungată.

În dumineca dinaintea plecării din Cluj am mers la biserica Universităţii. La ieşirea din biserică, în colţul străzii, mă aştepta inginerul Mircea cu cei trei copii. Le-am spus copiilor că plec într-o vacanţă mai lungă, că, pentru moment Imi iau rămas bun de la ei şi că îi rog să fie ca şi până acum, cuminţi şi frumoşi. Băiatul m-a privit foarte serios drept în ochi, era clar că nu credea că ne vom mai vedea. Fără cuvinte, mi-a strâns bărbăteşte mâna, stăpânindu-şi eroic lacrimile. Liuţa nu părea atât de lămurită ca fratele ei şi, duioasă, cu zâmbetul ei plin de candoare, m-a îmbrăţişat şi m-a rugat să-i caut când voi reveni în Cluj. Ma, din braţele tatălui ei ca să poată ajunge până la mine, m-a cuprins duios cu mânuţele după gât ca atunci când o duceam la culcare şi mi-a spus cu ciripitul ei de copilă alintată:

"- Chichi - Bichi, nu te uită Ma!"

Am făcut un efort de care nici eu nu mă credeam capabilă ca să rămân senină, să nu mă copleşească emoţia. Ne-am strâns mâinile cu efuziune şi ne-am despărţit cu sentimente de jale, era pentru totdeauna.

Am sperat intens că familia Mircea nu va avea de .suferit în faţa tăvălugului care mătura tot ce s-a atins de legiune sau de legionari. Eram atât de bucuroasă când am realizat că familia a scăpat cu bine din anchetele noastre! Dar inginerul Mircea n-a vrut să stea liniştit, vroia să ajute pe cei loviţi. A trimis mamei un pachet pentru mine şi s-a aflat, a primit de la Dina o "legătură" care l-a predat securităţii. Pentru aceasta a intrat într-un proces de ajutor legionar şi a luat patru ani. Cum s-o fi descurcat Margareta cu trei copii, fără serviciu?

Şi acum, după atâţia ani, mi strânge inima de jale când mă gândesc că poate au blestemat ziua în care le-am trecut pragul casei. Mi-e cumplit gândul că pentru tot binele ce mi l-au oferit cu atâta generozitate s-au ales cu prigoană şi suferinţă.

După eliberare i-am căutat în câteva rânduri prin Cluj. Reuşisem să prind un fir, adresa unei întreprinderi la care se angajase inginerul după eliberare. Mi-au spus că este transferat de' acolo şi nu cunosc unde. Era o precauţie? Cine poate şti! Târziu, la unul din congresele A.F.D.P.R., camaradul Gherasim mi-a anunţat moartea lui Mircea, urmată, la câteva luni, şi de a Margaretei. Gherasim nu ştia nimic despre existenţa unui fiu. Ştia numai de fiice. Una era în ţară, cealaltă peste hotare, dar nu ştia adresa lor. Nu-i voi putea uita niciodată, au fost a doua mea familie.