O trâmba de praf alerga
înnebunita pe soselele Dobrogei, de la apus la rasarit. Era într-o zi de
sfârsit de septembrie 1958. Fugeau cinci molotovuri, unul dupa altul, în
zbârnaitul de motoare, gata sa se încalece, cu noi în spinare, luati fara de
veste în zori de zi din Latesti.
Nebunatica se vedea acea
trâmba de praf, gonind întocmai ca pe vremea lui Stefan cel Mare, când tatarii
dadeau navala în Moldova. De-a lungul Dunarii, în goana nebuna s-au întins
masinile spre nord. La Vadul Oii, trecem Dunarea pe poduri plutitoare în
Dobrogea. Cu nori de praf dupa noi, în uruit de motoare, sagetam întinderea
pamântului dobrogean, fâsâind pe luciul soselei, spre est acum. Nu stiam unde
mergem. La un moment dat ne desprindem de soseaua spre Constanta si o luam spre
sud.
Tara Dobrogei, cu
domoale coline scaldate în soare, ne primeste într-o adâncitura de teren, pe o
panta usor ridicata spre vest. Cum noi veneam dinspre nord, lagarul Noua-Culme
era spre dreapta. În partea stânga era calea ferata, care cu ani în urma
servise canalul.
Suntem la portile
iadului din tara lui Dobrotici, lagarul de exterminare Noua-Culme, de gradul I.
Lagarul mortii. Ajunsi, portile se deschid larg, facând loc masinilor sa intre
în colonie.
Spre stupoarea noastra,
a celor care-l cunosteam de la Aiud, ne primeste, cu zâmbetul satanic pe buze,
maiorul Ioanitescu. Era comandantul coloniei. Hei! De acum încolo, aveam ce
plati, nu stiu pentru ce, dar... multi dintre noi, chiar cu viata.
Pe rând, unul dupa
altul, ne dam jos din masina. Plini de praf, din cap pâna-n picioare si cu
spaima-n vine, mergeam spre locul ordonat. De-o parte si de alta a drumului
principal, se desprindeau în adâncime baracile, unde aveam sa ne ducem amarul
ani în sir.
Cu revolutia din Ungaria
- 1956, URSS-ul înghite hapul servit de America. Pe plan politic au suferit o
înfrângere. Ei nu mai puteau acuza Apusul, în cadrul ONU-lui, ca agresori,
Franta si Anglia, cu canalul de Suez, deoarece cazusera ei în plasa, cu Ungaria.
Acum si ei erau acuzati de agresori. În urma acestei înfrângeri, URSS-ul ia
atitudine si dezlantuie în toate statele satelite o noua prigoana.
În 1958, iau fiinta
lagarele de exterminare de gradul I, unde sunt adunati toti cei care prezentau
un pericol pentru ei. Iar în 1959, un nou val de arestari în toata tara se
dezlantuie cu mai multa sete. Asa se face ca noi, cei ce speram ca dupa
domiciliul obligatoriu sa mai ajungem si acasa, ne trezim într-un lagar al
mortii, Noua-Culme. Aici, în sudalme si picioare în spate, ne bulucim într-o
camera de baraca.
— “Vedeti? Daca n-ati
fost cinstiti acasa la voi si ati început sa faceti iarasi politica.
Acum stati aici ca
animalele”, ne spune un ofiter.
La baraca, de pe o mica
terasa am intrat într-o camera lunga si întunecoasa. Pe o parte si pe alta erau
aranjate doua rânduri de paturi suprapuse. În stânga usii era un cuptor de
caramida, ca o teracota. În dreapta, pe tot peretele, erau ferestrele, batute
în cuie si cu geamurile vopsite cu var pe din afara, în asa fel ca sa nu se
poata vedea nimic ce se petrece în curtea lagarului. În fundul camerei mai era
o fereastra, prevazuta cu un gemulet care se deschidea pentru aerisire.
Aici am fost înghesuiti
peste 50 de oameni. Care cum am putut, am ocupat câte un pat. Eu m-am urcat
într-un pat suprapus. Iarna era mai cald. Sub mine era parintele Nicolae
Ciorbaru, dobrogean de origine, asa cum am mai spus. Vecin cu mine, în stânga,
la etaj, era prof. I.V. Georgescu. Dupa ce ne-am ocupat fiecare locul în
camera, se formeaza grupuri, grupuri de oameni, discutând fel de fel de
lucruri. Mirati, ne întrebam ce au de gând cu noi. Iata-ne în fata unui fapt
împlinit, ridicati pe nestiute, de acasa, domiciliul obligatoriu, apoi aruncati
undeva, în pustiu parca. De câte ori îl vedeam pe Ioanitescu ne trezeam la
realitate. Asa se desfasoara unul din primele episoade din infernul de la
Noua-Culme, lagarul mortii. Aici au fost adusi toti detinutii care se eliberau
din închisori si cei care, liberi fiind, erau considerati periculosi pentru existenta
statului.
Daca n-am murit în
închisoare, se spera ca în acest lagar ne vom gasi sfârsitul. Viata de aici era
un adevarat infern. În miez de iarna, flamânzi si goi, noaptea în baraca
tremuram de frig, iar ziua, în timpul muncii silnice, eram mânati din spate ca
vitele în jug. În adâncul fiintei noastre se înstapânise nelinistea, Un tremur
ne cuprinsese pe toti. Era tremurul silniciei si al umilintei. Voiau degradarea
omenescului din noi, anularea personalitatii. Se tintea la desfiintarea totala
a omului din noi. Acestea erau dezideratele comunismului.
Era pe la sfârsitul lui
ianuarie si începutul lui februarie 1959. Se lucra la viile de la Nazarcea. În
bataia Crivatului dezlantuit, noi duceam o viata trudnica. Din lagar mergeam pe
jos câte sase insi în rând, tinându-ne de brat, într-o coloana de 48 de oameni.
Mergeam tropaind pe drumul de piatra, o distanta de 7-8 km. Coloana era
încadrata de ostasii de paza ai securitatii.
Purtau, atârnat de gât,
un pistol mitraliera, cu degetul pe tragaci. Frigul, stârnit de vântul
dobrogean, ne îngheta fata si ochii lacrimau. În timpul mersului nu aveam voie
sa ne desprindem de brat. Daca încercam sa ne stergem ochii sau nasul, soldatul
striga la noi ca trage daca nu ne tinem de brat. Cu ochii lacrimând, cu nasul
curgând, ne duceam chinul în cadenta satanica.
Respirând în oftaturi,
în scrâsnet de dinti, ne uitam în sus disperati, cu ochii spre cer,
întrebându-ne:
— “Pâna când, Doamne?”
Asa ajungeam noi la
Nazarcea. Pe o coasta lina, de la est la vest, se întindea toata podgoria. Aici
trebuia sa refacem spalierul învechit al viei. Soldatii de paza întindeau tot
cordonul înconjurând locul de munca, se adaposteau în crama de la vie, împreuna
cu tehnicianul podgoriei. Batea vântul fara încetare. Zapada mare era
spulberata de vânt si calcata în picioare de noi, cât lucram la vie. Gerul,
înasprit de Crivat, musca din noi fara mila. Mantaua vargata si subtire nu ne
ajuta la nimic. Doar spatele, întorcându-l catre vânt, ce ne mai ocrotea.
Lucram doi câte doi în echipa. Faceam gropile adânci de 50 de cm. pentru
stâlpii de spalier. Erau stâlpi grei de stejar. Eu lucram cu un bun prieten al
meu, Toma Lintu, din Lugoj si el. A fost un om exceptional. Luptator “de-o
vesnicie”, cum putini s-au gasit împotriva comunismului. Se numara si el
printre cei care l-au sustinut pe Spiru Blanaru. De nastere a fost din Golet,
aproape de Caransebes. A fost învatator. Multe generatii de elevi au trecut
prin mâna lui. I-a învatat sa-si iubeasca neamul si tara, crezând în Hristos.
Adesea l-am revazut prin Lugoj, sprinten si vioi la cei 85 de ani. Acum a
trecut de la noi întru cele vesnice, cu zâmbetul pe buze, crezând cu tarie în
destinele neamului nostru. A mers pe urmele generalului Dragalina si ale lui
Eftimie Murgu.
Granicer si el al
Comunitatii de Avere din Caransebes. A murit în ziua de 4 ianuarie 1995, la
Lugoj, unde este înmormântat. Dumnezeu sa-l odihneasca în dragostea lui.
Acum, daca ne-am
încalzit un pic, amintindu-ne de frumosul trecut, sa ne întoarcem la Nazarcea,
la vie. În calea Crivatului, ne uitam unul la altul si ne îndemnam la
rezistenta. Toma îmi spunea sa nu ma las, ca trebuie sa ajungem acasa. În loc
de manusi aveam niste ciorapi trasi pe mâna. Asa manevram cazmaua la sapatul
gropilor. Când ajungeam la 30 cm. adâncime, ne bagam cu picioarele, pe rând în
groapa. Pamântul era înghetat la mare adâncime. Trudeam din greu pâna reuseam
sa sapam câte o groapa. Respiram anevoie în zvâcnete de inima. Tusind, ne
frecam mâinile si ne scuturam parca de rele. Se tineau ciucure de noi.
Printre rafalele
Crivatului, mai venea în spatele nostru gardianul, îndemnându-ne la munca
printr-o înjuratura. Groapa dupa groapa, cu mâinile înghetate si picioarele
amortite de frig, trecea timpul si se apropia ora plecarii în lagar. Tot timpul
lucrului nu mâncam nimic. Când ajungeam în colonie, primeam o gamela de ciorba
si 250 gr. de pâine. În câteva minute gamela era goala, fara sa reusim a ne
satura. De abia ne astâmparam foamea. Rebegiti de frig si uzi la picioare de
zapada framântata în atâtea ore de munca, ne îndreptam spre baraca noastra
pentru a ne odihni si noi cât de putin. Eram extenuati. În camera era un cuptor
de caramida, în forma de teracota. De abia se dezmortea camera si lemnele se si
terminau. Înfrigurati, ne culcam în graba.
Numai asa mai reuseam sa
ne încalzim, sub o patura zdrentuita. Salteaua era umpluta cu paie.
Scoteam ciorapii din
picioare, uzi leoarca, si-i puneam între cearsaf si saltea. Peste ei ne culcam,
ca de la caldura corpului, pâna dimineata sa se usuce. Asa, îi puteam încalta
din nou. A doua zi, începeam iarasi munca si lupta cu Crivatul, cu gerul, cu
drumul pâna la podgorie, cu înjuraturile gardienilor si ale unor soldati
înraiti. Acest ritm de munca a tinut tot timpul iernii, pâna când a început sa
se desprimavareze. Razele soarelui ne mai încalzeau putin. Sperantele noastre,
o data cu caldura soarelui, în bine, mai crescura. De multe ori, când veneam
obositi de la munca, de abia adormiti, într-o galagie infernala, în miez de
noapte, gardienii ca o haita de lupi ne sculau din somn, la perchezitie. În
plina iarna, afara ningând pe noi, ne dezbracau în pielea goala si ne faceau
control. În felul acesta ne luau si putinele clipe de odihna. Nu adormeam bine
si suna desteptarea. Ne pregateam de munca. Plecam cu noaptea în cap la vie. Asa
se scurgeau clipele vietii noastre în infernul comunist. Raiul bietului om,
dezvaluit lumii prin presa comunista.
Acum, când va istorisesc
aceste clipe de iad traite de noi, cei care am supravietuit, ne gasim la
sfârsit de secol XX, secolul cruzimii, al carui principiu de viata a fost ura,
minciuna, hotia, ateismul. Traim dictonul latin:
— “Homo homini lupus
est...”
Sfârsit de secol,
sfârsit de mileniu.
Fi-va oare si sfârsitul
urii dintre oameni? Fi-va oare începutul mileniului III si al secolului XXI un
început de dialog cu Dumnezeu? Al credintei si al dragostei între oameni? Se va
realiza oare acea armonie pe glob si unitate între oameni si popoare?
Fa, Doamne, ca în numele
sutelor de mii de eroi si martiri, care si-au dat viata pentru mai bine, sa se
realizeze acea dragoste crestina între toti fiii Pamântului.
Era pe la începutul
verii anului 1959. Peste lagar se abatuse o epidemie de gripa numita asiatica.
Moartea si-a luat partea ei din oameni. Ce eram noi slabiti si amarâti pâna la
declansarea epidemiei si ce ajunseseram cu totii dupa boala, niste stafii, unul
mai prapadit ca altul. Când a aparut gripa, în fiecare baraca s-au numarat cu
zecile bolnavii. Nu aveam nici un fel de tratament. Zaceam în pat, cu febra
mare, dureri de cap, ameteli, fara pofta de mâncare, cu tot cortegiul
simptomelor acestei epidemii. Cu noi aveam multi medici. Ei se îngrijeau de noi
cum puteau. Primisera de la infirmerie numai termometre. Ne încurajau cât
puteau. Printre cei care picasera la pat eram si eu. În tot timpul
închisorilor, n-am scapat ocazia ca acolo unde-i rau sa nu fiu si eu. Asta mi-a
fost crucea. Dar Dumnezeu m-a ajutat sa scap din toate închisorile, ca astazi
sa va pot povesti o mica parte si dupa puterile mele.
Cred ca nimeni si niciodata
nu va putea reda prin cuvinte infernul trait de noi toti în împaratia
comunismului.
În mijloc de tara
dobrogeana, frumoasa ca o gradina de rai, se ascunde undeva, printre usoare
coline, scaldate de razele soarelui stralucitor, un loc al patimirii neamului
românesc.
Acolo era iadul, acolo
era Noua-Culme. Fiecare baraca avea doua camere unde încapeau cam 40-50 de
oameni, claie peste gramada. Toate geamurile erau date cu var, asa cum am mai
spus, pe din afara, ca sa nu se poata vedea ce se petrece prin lagar. Desi erau
multe geamuri, lumina era slaba, ca-ntr-un amurg. De când ne sculam si pâna la
culcare, la ora 9 seara, nu aveam voie sa stam în pat. Pe mijlocul camerei era
o banca pe care de abia încapeau zece oameni. Cei 40-50 de oameni, pe rând numai,
de abia reuseam sa ne odihnim un pic. Ne dureau picioarele, ne durea spatele,
ne vâjâiau urechile, mâinile se balanganeau pe lânga corp. Clipa de clipa
traiam în chinurile iadului. Calvarul nostru, calvarul neamului românesc în
raiul comunist. Daca îndrazneam sa ne asezam un minut pe pat se deschidea usa
si eram chemati afara de gardian.
Acolo erau gealati cu
bâtele în mâinile lor, ca ale minerilor, care se asterneau pe noi lovind pe
unde nimereau.
Odata, am avut si eu
norocul sa fiu mângâiat de un astfel de par, lung de doi metri. Am rezistat,
dar nici pâna azi nu l-am uitat. Regimul acesta de camera îl aveam cu toti,
chiar si cei care nu puteau iesi la munca, fiind prea batrâni sau bolnavi.
Bineînteles, cei care ieseau la lucru aveau iadul lor. În camera sau la lucru,
chinurile se consumau fara exceptie. Nimeni care a trecut prin Noua-Culme nu
poate spune ca a avut norocul si a scapat într-o zi fara a fi batjocorit. Cei
care erau la camera, seara la culcare, picau în pat istoviti, mai rau ca într-o
zi de munca.
Acest fel de viata s-a
desfasurat pe un lung sir de ani. Eu l-am apucat aproape doi ani, aici la
Noua-Culme, din septembrie 1958 si pâna în mai 1960, când am fost dusi la
Periprava, la stuf.
În tot lagarul
Noua-Culme, singura baraca unde nu erau varuite geamurile era infirmeria.
Bolnavii nu prea puteau
sa se ridice la geam si sa priveasca în curtea lagarului. În restul baracilor
domnea umbra mortii. Aici la Noua-Culme era mai rau ca la Aiud, unde am facut
peste opt ani de închisoare. Desi Aiudul a fost una dintre cele mai crude
închisori din tara, despre care s-a dus vestea în toate colturile pamântului,
iadul de la Noua-Culme îl depasea. Se murea pe capete. Nu exista plimbare. Cei
de la munca nu mai aveau nevoie de plimbare, se miscau muncind.
Din cauza epidemiei de
gripa, despre care am mai vorbit, mi s-a redeschis procesul pulmonar. Asa am
fost internat la infirmerie, prin luna iunie 1959. Ajunsesem aici dus pe targa.
Aveam febra mare si
expectoratie din abundenta. Ca mine au fost adusi mai multi detinuti. Sa încep
cu Ion Lupu, din Orastie de loc. Era licentiat în stiinte economice. În prezent
este la Alba-Iulia. Mi-a ramas un prieten foarte bun, cu multa dragoste de om,
un mare român si bun luptator. M-am întâlnit cu el în 14 septembrie 1994, la Aiud,
cu ocazia sfintirii monumentului.
O data cu noi au fost
adusi Aurica Visovan si Misu Dragomirescu. Gemea infirmeria. Toti care au avut
odata un proces pulmonar, acum s-a redeschis.
Nu dupa mult timp,
Aurica Visovan a fost luat de securitate de la Noua-Culme si dus la interne. I
s-a intentat un nou proces, cautând sa-l condamne la moarte. Si cu el m-am
întâlnit tot în 14 sept. 1994, la Aiud. În prezent este la Sighetul Marmatiei,
cu patru nepoti pe lânga el. El este unul dintre titanii de la Pitesti, despre
care vorbeste Dumitru Bordeianu în cartea sa. N-au reusit sa-l înfrânga, cu tot
satanismul din ei, cei din echipa lui Turcanu.
Mihai Dragomirescu,
despre care am mai scris, asezat într-un pat în coltul din dreapta al
salonului, îsi ducea greul bolii cu multa seninatate. La el boala a facut
ravagii. N-a mai fost chip sa-si revina. Medicamente nu erau, decât aspirina si
termometre. Ori cu acestea, Misu Dragomirescu n-a putut depasi pragul mortii.
Într-o dimineata, tare în zori, si-a dat duhul. Toti din salon l-am plâns,
stiindu-l un bun român si mare luptator împotriva comunismului.
Într-o dimineata de
iunie 1959, pe la sfârsitul lunii, cu un cer senin si soare stralucitor, cu un
iz de nostalgie a vietii din libertate, privesc si eu pe geamul infirmeriei în curtea
lagarului. Acolo era o coloana de vreo 70 de detinuti, care mergeau la cariera
de piatra, pe albia canalului, parasita acum. În coada convoiului îl recunosc
pe unchiul meu Petru Berzescu. Nu era sa-l mai cunosc, numai os si piele. Un
schelet batut de vânt si sustinut de parul vietii. Parca-i sunau ciolanele în
vânt. O adevarata stafie, asa arata Petru Berzescu, unchiul meu. Închid ochii
si nu-mi vine sa cred. El era acela care în 23 ianuarie 1949, cu ani în urma,
împreuna cu celalalt unchi al meu, Ion Berzescu, Martin Copaceanu-Rica si cu
Martin Moatar, ma petreceau de la întâlnirea mea cu Spiru Blanaru, spre
Slatina-Timis. El era stranepotul lui mos Gheorghe Berda Berzescu, ostasul
Iancului.
În iadul de la
Noua-Culme ne gaseam acum doi stranepoti ai ostasului Gheorghe Berda, luptator
în armata Iancului, unul bolnav în infirmerie, iar altul, schelet îmbracat în
piele, o stafie.
Mergea la munca, la
piatra. De la lupta cu pistolul mitraliera în mâna împotriva comunismului, la
neputinta si la sunatul ciolanelor în vânt.
În noi mai ramasese
numai sufletul si nadejdea în mai bine. Asa arata, în acea vara din
1959, uica Patru, os si
piele, dar cu mult suflet. În mine s-a declansat un proces de revolta al
neputintei, al nemultumirii, al setei de a plati odata si odata calailor ceea
ce se cuvine.
Unchi si nepot, din
aceeasi tulpina a luptatorului de la 1848, din armata Iancului, Mos Gheorghe
Berda Berzescu, ne duceam greul în lagarul mortii de la Noua-Culme. El flamând
si straveziu în lumina soarelui, piele si os numai, încolonat în convoiul care
mergea la cariera de piatra, sa silniceasca acolo, iar eu, nepotul lui de
frate, ros de o boala de plamâni, pe un pat al infirmeriei. Cautându-ne unul pe
altul, strabateam, pas cu pas, iadul de la Noua-Culme.
Ce s-o fi petrecut în
sufletul însingurat al lui uica Patru, în acele zile grele? Cum s-or fi
desfasurat gândurile lui, atunci, în arsita soarelui, din acea vara fierbinte a
lui 1959? Nu stiu.
Doar atât stiu, ca-n
osânda amândoi, cu ochii în zare, traiam nostalgia locurilor de lupta, alaturi
de Spiru. În mâinile în care tinea atunci pistolul, acum, stafie cum era el,
tinea un târnacop. Cu el trudea la scosul pietrei. Flamând si gol se ducea sa
trudeasca la piatra. Veneau seara în amurg si luau masa, prânzul si cina la un
loc. Cu aceeasi mâncare insuficienta, câte o gamela de ciorba, de abia-si
potoleau foamea.
La infirmerie mâncarea
era mai buna. Eram în subzistenta ministerului sanatatii. Aveam dreptul la 750
g. de pâine. În vremea aceea lagarul avea în curtea lui, la o parte, o
crescatorie de porci. Îngrijitor era Ion Banda din Rusca, aproape de Teregova,
luptator si el în miscarea de rezistenta din Banat. Prin colonie el se misca
mai liber. Îl cunoscuse bine pe uica Patru. Asa stând lucrurile, profitând de
libertatea lui, l-am rugat sa-i dea o bucata de pâine de la mine. În felul
acesta l-am putut ajuta pe uica Patru. În fiecare dimineata îi dadeam lui Banda
câte o bucata de pâine pe fereastra de la camera mea, cu mult risc. Nea Ion
Banda, cu mult curaj, cu pâinea ascunsa în sân, cu ochii în patru, se strecura
printre oameni pâna la uica Patru, dându-i pâinea cu mult sânge rece, de
conspirator.
Cu adevarat era un mare
risc. Daca am fi fost prinsi, eu as fi fost dat afara din infirmerie, iar Ion
Banda dat afara de la munca lui. Cel de Sus ne-a ajutat însa, reusind la rândul
nostru sa-l ajutam pe uica Patru.
Ne luptam cu viata, dupa
puterile noastre, în acest iad, fara sfârsit parca, din acest colt de lume.
S-au scurs zilele-n sir
cu munca silnica în spate. Spre toamna auzim ca se formeaza un lot
de câteva sute de
oameni, urmând sa fim transferati în alta parte. Unde? Nu stia nimeni sa ne
spuna. Prin aer plutea speranta în mai bine. În acest lot a intrat si unchiul
meu, Petru Berzescu.
Când a venit de la Aiud,
i-au dat 72 de luni pedeapsa administrativa, adica 6 ani lagar. De plecare s-a
bucurat mult. Spera în mai bine. În acelasi timp, însa, îi parea rau ca ma lasa
aici, în iad. În fiecare dimineata noi ne vedeam la geam. Îi spusese Banda sa
se uite. Ne tinea la curent cu tot ce se întâmpla în lagar. Gardienii nu prea
veneau pe acolo. Era un loc ferit de ochii administratiei, mai la dos.
Ca-n orice lagar sau
închisoare, trebuie sa fie si o iesire din impas. Se vede bine ca lumea
aceasta, în tot complexul ei de existenta, este creata în baza unei legi, a
armoniei, cu tot raul din ea, care genereaza din imperfectiune. Raul nu este
altceva decât o absenta a binelui. Deci este o negatie. Ca principiu este numai
binele.
Sa speram în el, desi
azi, mai ales, raul se tine scai de noi. Sa luptam chiar cu pretul vietii
împotriva raului.
Lagarul mortii trebuia
sa-si defineasca prin fapte numele. El ne enunta continutul notiunii de moarte.
Noua-Culme, prin destin parca, ne indica noua, neamului românesc si mai târziu
lumii întregi ca am pasit pe culmi în afirmarea noastra si, cu noi, poporul
român, în lupta de rezistenta si de înfrângere a comunismului. Prin Noua-Culme
si prin întregul gulag românesc si îndeosebi prin Marea Revolutie din Decembrie
1989, neamul românesc a facut un salt pe verticala. A realizat dialogul cu
Dumnezeu.
În lagarul mortii,
Noua-Culme, al anului 1959, moartea începuse sa ne învaluie în mantaua ei din
ce în ce mai mult. Asa cum am mai spus, în vara anului 1959 se declanseaza o
epidemie de gripa numita “asiatica”. Într-o baraca cu geamurile varuite, unde
razele soarelui patrundeau slab de tot, mângâind pe cât era posibil niste fete
palide de stafii, se afla si generalul de artilerie Nicolae Stoenescu. În
timpul razboiului, sub conducerea maresalului Ion Antonescu, el a fost ministru
de finante. S-a comportat în mod exceptional, ca om si ministru, fara sa fie de
specialitate. Este drept ca a fost ajutat de Mircea Vulcanescu, un alt mare om
de cultura al poporului nostru, dar si un martir în lupta de rezistenta
împotriva comunismului. A murit la Aiud.
Generalul Nicolae
Stoienescu se numara printre marii generali ai armatei române în tara întregita
la 1918. Nevoile de organizare a armatei au aparut instantaneu, pentru ca la o
tara mare trebuia si o armata puternica. La arma artileriei a fost propus
Nicolae Stoenescu. Deci, ofiter superior de artilerie, professor la Scoala de
Razboi, se dovedeste a fi foarte capabil.
Acesta a fost generalul
Nicolae Stoenescu, care a murit ca un erou în lagarul mortii de la Noua-Culme
în vara anului 1959. Într-o încapere dintr-o baraca, în conditii inumane, fara
aer, fara lumina, fara putinta de a te odihni ziua pe pat, a murit stors de
boala si de batrânete, într-o cumplita izolare, într-un adevarat iad. A fost
aruncat într-o groapa, fara sicriu, cu niste zdrente pe el, ca un cersetor.
A fost un mare luptator
împotriva Comunismului.
În zilele noastre, în
primavara anului 1991, moare un alt general în închisoare, generalul Macri.
Este înmormântat cu onoruri militare, ca un erou, cu drapelul românesc pe
piept. Fusese închis sub acuzatia de genocid, în revolutia din 1989. Unde este
dreptatea? Generalul Nicolae Stoenescu moare la Noua-Culme, neîngrijit de
nimeni si este înmormântat în zdrente, fara sicriu, în timp ce un vinovat de
genocid este înmormântat cu onoruri, cu drapelul pe piept, drapel ce fusese
sfintit de sângele curs din piepturile goale ale tinerilor, care au fost
strapunse de gloantele trase de generalul Macri.
Strig în auzul întregii
lumi, s-a facut o mare nedreptate, s-a comis un sacrilegiu.
Acei ce vin dupa noi sa
judece drept si sa decida.
Cine este cu adevarat
erou al neamului românesc?
Generalul Stoenescu,
luptator împotriva Comunismului, sau generalul Macri, unul din vinovatii genocidului
din Decembrie 1989?
Unde sunteti, domnilor,
cei care în 22 Decembrie 1989 ati jurat, în fata tarii, ca veti sluji poporul
în numele binelui, adevarului si frumosului? Ca veti deschide larg portile
democratiei?
De ce ati profanat
drapelul pe care piepturile strapunse de gloantele lui Macri l-au sfintit?
Eu am fost prezent în
lagarul de la Noua-Culme, când generalul Stoenescu a murit. Acum pot depune
marturie de felul cum a murit si cu mine sunt miile de detinuti care au trecut
prin lagarul mortii.
La moartea lui, noi am
cântat în gând “Cu noi este Dumnezeu”. Preotii prezenti în lagar s-au rugat în
tacere si au slujit generalului nostru slujba de înmormântare. Noi am facut ce
am putut, cu sufletul curat. Voi, cei ce ati condus tara la înmormântarea gen.
Macri, ati profanat ceea ce altii au sfintit cu pretul vietii.
Sa stiti ca odata veti
plati în fata istoriei. Noi, cei care am luptat si acum la batrânete înca mai
luptam, credem cu tarie ca Dumnezeu este cu noi.
Începuse sa se desprimavareze.
Soarele parca se mai apropiase de noi, cei înfrigurati si chinuiti din
Noua-Culme. Se mai încalzeau bietele oase. Eram amortiti de frigul iernii
dobrogene. Sfârsiti de crivatul pustiitor de la rasarit, mai prindeam si noi
puteri când razele soarelui ne învaluiau. Prindeam si noi viata, ca gâzele
pamântului, visând la mai bine. Schelete
fiind, aratând ca niste stafii, ne înclestam în disperare de viata. De
dorul de a trai, de a supravietui, rugându-ne, voiam sa biruim, sa vietuim. Si
am reusit sa mai traim.
Soarele dobrogean parca
ne-a trezit la viata. Era prin martie 1959, anul marelui val de arestari în
tara. Tavalugul rosu trecuse din nou peste poporul nostru. De-a valma, tinerii
si batrânii tarii au umplut închisorile si lagarele. Li s-a parut lor c-au mai
ramas liberi dintre cei mai buni români.
Dupa ce am terminat
lucrul de la via din Nazarcea, am trecut la livada de caisi. Era un pic mai
departe decât via. Ne gaseam tot în sectorul fermei de stat Nazarcea. Începuse
taiatul pomilor de uscaturi. Coltul ierbii înviat ne îmbia la lucru. Desi eram
în lagarul mortii, ne trezeam parca la viata. Închideam pentru o clipa ochii si
ne credeam liberi. Omenescul din noi îsi cerea dreptul sau, libertatea de a
gândi, de a realiza, de a trai.
Pentru lucrul din livada
au fost scosi mai multi oameni. Erau zile când noi veneam cu remorca la lucru.
Dar, de cele mai multe ori, veneam pe jos, tot încolonati si tinându-ne de
brat.
Asa cum am mai scris,
soldatii care ne încadrau erau cu ochii pe noi si cu degetul pe tragaciul
pistolului mitraliera. În urma noastra veneau gardienii. Eram robi si nu aveam
dreptul la cuvânt.
Trebuia numai sa
silnicim în munca.
Livada era asezata tot
în dreapta soselei, cum mergeam la Nazarcea. De la sosea urcam o panta lina,
pâna pe culme, unde erau cladirile livezii. De acolo, livada se desfasura pe o
alta panta lina în jos, spre apus, cu mici portiuni de teren drept. În fata
ochilor, multimea de caisi aparea ca un colt de rai. De la magazia de unelte se
formau echipele de lucru, din câte doi detinuti. Fiecare echipa avea o scara
dubla, un ferestrau de mâna si doua foarfeci de curatat pomii. Cu cele necesare
la noi, ne desfasuram în livada. Eu eram cu Ion V. Georgescu. Împreuna lucrând
si povestind, nu stiam cum trecea timpul. Ne deplasam pe covorul verde de
iarba, de la cais la cais, curatindu-i de uscaturi si facând si taierile de
rod. De cele mai multe ori am avut timp frumos. În aceasta livada de caisi am
avut si clipe de fericire.
Adesea, în zvârcolirile
de iad ale lagarului, se întâmplau si acele momente sublime pe care N.
Steinhardt le semnalase în iadul închisorilor.
Cu Ion V. Georgescu am
trait aceste clipe. Îl ascultam cum îmi povestea, traind din plin cele auzite.
Din când în când mai gaseam câte o caisa uscata, întepenita pe câte o ramura. O
luam si o spargeam, mâncând sâmburele. Era amarui, cu gust de migdala. Flamânzi
fiind, ni se pareau deosebit de gustosi. Si asa povestind, ne miscam de la pom
la pom, uitând de noi. În povestirile lui, I.V. Georgescu avea grija sa-mi destainuiasca
si lucruri mari. Probleme de cultura, de istorie si mai ales din viata Miscarii
Legionare. Din marturisirile lui am înteles ca fusese ucenicul lui Nae Ionescu.
Prin el îl cunoscuse pe Corneliu Zelea Codreanu.
Într-o zi cu mult soare
si cu o boare de liniste în aer, printre caisii treziti la viata, îmi spune:
—“ Mai Tase, sa fii acum
atent la ceea ce-ti voi spune. Îti voi reproduce o discutie între Corneliu Z.
Codreanu si prof. Nae Ionescu, din vara anului 1937, la Bucuresti. Pentru mine
este de o mare importanta. Din acest dialog se contureaza personalitatea lui
Corneliu Zelea Codreanu.
Într-o buna zi din vara
anului 1937, Capitanul îl întâlneste pe prof. Nae Ionescu si-l antreneaza la o
discutie:
— “Domnule professor, as
vrea sa stam mai mult de vorba asupra unei probleme care ma preocupa de multa
vreme. Doresc sa-mi gasiti un text biblic, o dezlegare din învatatura crestina,
prin care sa-mi permita sa declansez o revolutie armata pentru a cuceri puterea
de stat în România. Acum, când suntem un milion de membri cu simpatizanti cu
tot, eu as putea în 24 de ore sa ocup aceasta putere. Suntem o miscare de mase,
cea mai puternica la ora actuala. Asta este o realitate. Dar fara voia lui
Dumnezeu nu se poate.”
— “Capitane, îmi cereti
un lucru extraordinar de greu. Ma voi stradui sa gasesc acest lucru, dar nu va
promit nimic.”
Dupa un anumit timp, mai
bine de o luna, prof. Nae Ionescu vine la Capitan si-i spune:
— “Capitane, nu am
reusit sa gasesc nici un text din Sfânta Scriptura în legatura cu ceea ce mi-ati
cerut. Eu nu cred ca cineva va putea gasi asa ceva.”
La cele auzite de la Nae
Ionescu, Corneliu Zelea Codreanu, senin la fata si parca luminat, a legat o
alta discutie cu Profesorul. Lega vorbele rar si apasat, într-un calm
desavârsit. Se parea ca-i dicteaza cineva.
— “Vedeti, domnule
professor, zice Capitanul. Pe umerii nostri apasa sarcina pe care ne-am luat-o
la Icoana în fata lui Dumnezeu, de a apara si promova fiinta neamului românesc.
Trebuie sa dovedim lumii
ca si poporul român, în mijlocul celorlalte popoare, are o misiune de la
Dumnezeu de îndeplinit. Noi am declansat o revolutie spirituala, care trebuie
dusa la îndeplinire. Noi trebuie sa mergem pe drumul convingerilor, dar fara
violenta.”
— “Asa s-a încheiat
dialogul între Corneliu Zelea Codreanu si Nae Ionescu. Eu de atunci, îmi spune
I.V. Georgescu, de când Nae Ionescu mi-a împartasit cele discutate cu
Capitanul, am cautat si eu acest text biblic. În Rusia, cât am stat la Polul
Nord, timp de aproape 11 ani, l-am cautat neîncetat. N-am reusit sa-l gasesc.
Capitanul a fost inspirat când a plecat pe drumul revolutiei spirituale. N-a
fost pentru violenta.”
Acum când scriu aceste
lucruri, ca teolog, ma duce gândul la dialogul început între Biserica Ortodoxa
si cea Romano-Catolica, în privinta unificarii, deschis cu multi ani în urma.
Ion Mota si Vasile
Marin, prin jertfa lor pentru Hristos, au facut primul pas în împacarea si
unirea celor doua mari biserici. Cândva acest lucru va fi o piatra de temelie
la unirea întru Hristos a celor doua mari biserici.
Încerc sa daltuiesc
figura unui om care, pasind prin viata, a lasat o dâra de lumina, cu urmele
pasilor lui adânc înfipte în lutul tarii, în care a trait, iubindu-si neamul si
glia stramoseasca de pe înaltimile lui Petre Tutea. Acesta a fost profesorul
universitar Ion V. Georgescu.
S-a nascut în 13
ianuarie 1909, în comuna Bascov, jud. Arges. Fiu de taran, cel mai mare din 5
copii, trei feciori si doua fete. A studiat teologia si literele la
Universitatea din Bucuresti, Dupa ce si-a luat licenta în teologie si istorie,
s-a dus la Atena pentru studii de specialitate, pregatindu-si teza de doctorat
în teologie. Acolo a stat doi ani, muncind din greu, culegând toate datele
cerute de studiul lui de specialitate si pregatindu-si cu multa sârguinta teza
de doctorat.
Întors în tara, dupa doi
ani de studii, a ocupat postul de secretar al facultatii de teologie din
Bucuresti. Dupa pregatiri minutioase, îsi sustine teza de doctorat în teologie,
uimindu-si profesorii din comisie prin felul cum a sustinut-o. Nu dupa mult
timp, îsi sustine si teza de doctorat în istorie la universitatea din
Bucuresti. Iata-l cu doua doctorate. În timpul acesta era asistent si secretar
la facultatea de teologie din Bucuresti.
A stat mult timp în
jurul lui Nae Ionescu, fiindu-i un apropiat ucenic. În clipele de ragaz, în
anii de închisoare, îmi povestea adesea despre discutiile avute cu Nae Ionescu.
Îl considera ca primul si cel mai mare gânditor si filozof care a creat scoala
în cultura româneasca. Dintre toti gânditorii nostri, Nae Ionescu a avut cei
mai multi ucenici. Calculat, a trimis pe multi dintre ei la studii în
strainatate, pregatind astfel elita de mâine a culturii neamului nostru
românesc.
Prin Nae Ionescu
cunoaste bine fenomenul legionar. Se integreaza revolutiei spirituale a
poporului nostru, axata pe coordonatele neamului si constantele crestine
ortodoxe.
Paralel cu studiile de
teologie, se ocupa si de studiile de istorie universala. În domeniul acesta îsi
alesese o lucrare care necesita multa munca si cercetari îndelungate pentru
elucidarea ei. Avea ca subiect “CIVILIZATIA DIN BELUCISTAN”.
Obtine o bursa
“Humboldt”, tot prin Nae Ionescu. Se pregatea sa plece în Belucistan. În timpul
acesta — 1937 — este arestat în mod abuziv si tinut doua luni, pâna când i-au
retras bursa. Cei din jurul regelui Carol al II-lea au uneltit împotriva lui,
reusind pâna la urma sa-I anuleze plecarea la studii. Îl stiau ca facând parte
dintre ucenicii lui Nae Ionescu. Iata ca, dintr-un început, drumul spinos îsi
deschide portile pentru Ion V. Georgescu.
În 1940, dupa ce se
decreteaza Statul national legionar, i se propune un post de ministru în
guvernul format de Gen, Ion Antonescu. Din prea multa modestie refuza. Cere, în
schimb, sa i se permita sa se ocupe de formarea omului în spiritualitatea
crestina ortodoxa a facultatii de teologie din Bucuresti. Din aceasta pozitie
avea un ascendent asupra profesorilor facultatii.
Ajunsese acum
conferentiar la catedra de Istoria Biblica. Parintele Vintilescu, un
oportunist, care era cu toti cei care erau la putere, vine la I.V. Georgescu
si-i cere sfatul cum sa ajunga sa stea de vorba cu Horia Sima. Stiindu-l o
lichea, îi spune:
— “Parintele Vintilescu,
sa stiti ca Horia Sima miroase de la distanta lichelele.”
La auzul acestei
înfruntari otelite, fara nici un cuvânt, îi întoarce spatele si pleaca. Din
acel moment Vintilescu i-a devenit dusman de moarte.
Dupa lovitura de stat a
lui Antonescu, botezata de el “rebeliune”, Vintilescu prinde aripi. Îl urmareste
pe I.V. Georgescu pas cu pas.
Plecând din tara, Horia
Sima lasa la conducerea Miscarii Legionare din tara pe Ion V. Georgescu. Pe
umerii lui apasa o sarcina grea. Destinele neamului alaturi de Horia Sima sunt
în mâinile lui. În 22 iunie, România declara razboi Rusiei. Prin uneltirile
lui, Vintilescu reuseste sa-l trimita pe front pe Ion V. Georgescu. Dupa doi
ani de front, se întoarce la catedra. Fiind bine pregatit, ajunge titularul
catedrei de Istoria Biblica la Facultatea de Teologie din Bucuresti. În
situatia aceasta îl prind evenimentele de la 23 august 1944. Era unul din
vârfurile Miscarii Legionare din tara.
Într-o zi de august
1945, pe la sfârsit de luna, cu seninul cerului scaldat de razele soarelui
dogoritor, Ion V. Georgescu, sumar îmbracat de vara, cu o camasa cu mâneci
scurte, pantaloni albi si cu sandale în picioare, venea de la facultate, agale,
spre casa. Se mai oprea din loc în loc, uitându-se pe la vitrine. Acasa îl
asteptau doi copii, Razvan si Bogdan, si sotia Ariana. În învalmaseala gândurilor se trezeste cu doi
barbati în floarea vârstei în fata, întrebându-l de sanatate, într-o româneasca
perfecta. Cei doi îl încadreaza între ei, prinzându-l de brate. Asa, cu mult
calm, îl poftesc cu ei pâna la masina. Îl obliga sa intre în masina si zboara
cu el pâna la aeroport, unde zoriti îl arunca de-a valma în avion. În avion,
tot timpul, cei doi mascau multa bunavointa si respect.
Iata-l pe Ion V.
Georgescu, în plina zi de vara a anului 1945, la 36 de ani, rapit de pe
strazile Bucurestiului, urcat în avion si dus la Moscova. Rapit de rusi. Dupa
ce si-a revenit din starea aceea de om bulversat, si-a dat seama ca-i rapit.
Mirarea si întrebarile se desfasurau de-a valma în capul lui. Intuia ca-i un
drum poate chiar fara întoarcere. Fiind sumar îmbracat, în avion a îndurat de
frig ca-n timp de iarna. Ajunsi la Moscova, de la aeroport, cu o masina, a fost
dus direct în fata lui Beria. Deci, rapirea lui Ion V. Georgescu se poate spune
ca a fost facuta de Beria. Aceasta se confirma si prin ceea ce voiau sa obtina
de la prizonier prin anchetele facute asupra lui timp îndelungat, sub presiune,
cu toate metodele binecunoscute de noi toti care am trecut prin infernul
comunist.
Zi de zi anchetat si
torturat, ajungem în luna octombrie 1945. Ne gasim la marea închisoare din
Moscova — Liublianka. De aici, noapte de noapte, se faceau presiuni asupra
prof. Ion V. Georgescu. La toate încercarile, sub toate metodele de ancheta,
atitudinea lui a fost una singura — N-a acceptat nici un compromis. Singurul
lui raspuns era: NU. Pe el nu l-a speriat nici amenintarea cu moartea. În tot
timpul anchetelor a fost supus la presiuni neobisnuite, cu foame, sete, neodihna si batai. L-au
amenintat si cu familia, anume ca vor lua masuri si asupra sotiei. Pâna la urma
au trecut si la aceste lucruri. Sotia a fost amenintata si data afara din
serviciu. Cu multa greutate a gasit de lucru la un atelier de fierarie în
Bucuresti si anume la forja, sa bata cu barosul. Sotia a executat tot felul de
munci, numai ca sa-i poata întretine pe cei doi copii, Razvan si Bogdan. Mai
târziu, au recurs si la alte lucruri, mai murdare, asupra ei, obligând-o chiar
sa divorteze. Asa s-au tinut lant anchetele si presiunile asupra lui, pâna prin
luna octombrie 1946, când i-au promis solemn ca daca va primi sa lucreze cu ei,
mergând în Apus, si va realiza cele propuse, îl vor pune în locul lui Petru
Groza. Raspunsul a fost NU.
Într-una din zilele lui
octombrie 1946, pe la orele 11,30, ancheta a luat sfârsit, fiind întrerupta
chiar si fraza. I.V. Georgescu a fost condus într-o alta celula, mai mare, cu
peretii si tavanul lacuiti cu negru. Pe jos era ciment mozaicat ca-ntr-o baie,
cu gura de canal pentru scurgerea apei. În tavan era montat un bec de 500 de
lumini. Prin gura canalului venea un zgomot ca de frigider. Avea, deci, în
camera instalat un microfon. Permanent era supravegheat.
Camera nu avea nici o
fereastra. Aerul era conditionat. Un an de zile n-a vazut lumina zilei, n-a
vazut fata de om, în afara de gardianul care-l pazea si avea grija de el si vorbea
româneste.
Atunci când, în tara,
sub senilele tancurilor rusesti, se implanta comunismul, zdrobind încercarile
de rezistenta, la Moscova, în închisoarea Liublianka, profesorul Ion V.
Georgescu era zavorât într-o camera de supliciu, cu peretii si tavanul lacuiti
în negru, fara lumina soarelui, cu un bec de 500 de lumini pentru a-i strica
ochii si sanatatea. La plimbare era scos numai în miez de noapte, pe terasa
închisorii. De acolo se vedea Moscova noaptea, o mare de lumini. Iata deci
programul de zi cu zi al prizonierului: în miez de noapte plimbarea, ziua prin
gura de canal se auzeau tot felul de strigate, muzica, galagie, un adevarat
infern. Toate acestea i se aplicau în mod deliberat prizonierului pentru faptul
ca nu rostea alt cuvânt decât NU, raspicat. Fusese seful Miscarii legionare în
tara, un ostas credincios al lui Horia Sima.
Din când în când, mai
venea câte un ofiter în timpul plimbarii pe terasa. Într-o noapte cu stele
multe pe cerul Moscovei, discutând, profesorul Georgescu, la un moment dat, l-a
întrebat pe ofiter:
— “Ce-ati face d-voastra
daca odata ati descoperi pe Dumnezeu dupa o stea, pe care acum o priviti cu
atâta indiferenta?”
Ofiterul s-a uitat lung
la el, n-a raspuns nimic si a plecat. De atunci, n-a mai venit nimeni la el. În
camera îl chinuiau lipsa de aer, foamea, setea si neodihna. Ochii îl jenau din
cauza luminii prea puternice a becului. Din când în când, gardianul, când se
întorcea de la plimbare, îi dadea câte o bucata de pâine. În soapta îi spunea
s-o manânce repede. Mai tâsnea din când în când acea bunatate a omului de
pretutindeni, farâma din divinitatea sadita de Dumnezeu în adâncul fiintei
umane. Asa s-au scurs zilele anului de izolare si-n octombrie 1947, exact la
aceeasi ora — 11,30 — în aceeasi zi, a fost chemat la ancheta, de acelasi
ofiter, continuându-se ancheta de la aceeasi fraza întrerupta, exact ca si când
nimic nu s-ar fi întâmplat. De aici se poate conclude la ce tehnica au ajuns în
a distruge tot ce-i omenesc si a anula orice personalitate din om. Ne întrebam acum,
la ce au folosit toate acestea? Acum, când în Rusia Partidul Comunist nu mai
are puterea. Din toata ancheta nu s-a putut ajunge la intimidarea lui Ion V.
Georgescu. N-au reusit sa-l condamne. I-au dat 20 de ani de lagar, pedeapsa
administrativa. Dupa doi ani de anchete si suplicii în marea închisoare
Liublianka din Moscova, Ion V. Georgescu este dus într-un lagar de munca din
nordul Siberiei, Verhoiansk — polul frigului.
De mentionat este faptul
ca prof. Ion V. Georgescu, în toti anii lui de patimire în gulagul rusesc, n-a
întâlnit nici un român. În asa fel a fost pazit de securitate încât nu a
reusit, niciodata, sa întâlneasca un român. Le era frica de evadare sau
razvratire. Pe unde s-a dus, Uhta, Irkutsk, Krasnoiarsk, Vorkuta, a muncit din
greu. Ajuns la Verhoiansk, polul frigului, a fost bagat în mina. Aici n-a stat
mult si a fost scos la suprafata, unde a muncit la exploatarea lemnului din
padurile Siberiei. În tot timpul lagarului, cei mai multi cu care a stat
împreuna au fost rusii.
Numai dupa aceea
chinezii. Cei mai revoltati împotriva regimului erau rusii. Ajunsese, dupa un
scurt interval de convietuire cu rusii, sa învete bine limba rusa. Conditiile
de viata erau grele.
Frigul îl chinuia greu
de tot. Aici unde era polul frigului, omul nu putea sa reziste mult. Cei mai
multi se îmbolnaveau de inima. Era asa de frig, ca daca scuipai, saliva pâna
jos ajungea ca o piatra. Pe lânga rusi si chinezi mai erau si alte
nationalitati, dar mai putini. Pe cei care i-a cunoscut mai bine dintre straini
erau chinezii. Se împrietenise bine cu ei. La un moment dat lagarul ramâne fara
medic. Ofiterul politic, care se ocupa cu dosarele detinutilor, vine la prof.
Georgescu si-i spune sa
ia în primire cabinetul medical. El ramâne surprins, întrebându-se de ce îi
cere lui lucrul acesta, când el nu este medic. Îi explica politicului acest
lucru, dar nu este înteles. Pe dosarul lui scria “doctor isteolog”. Adica,
doctor în istorie si teologie. Ofiterul nici nu voia sa stie de cele ce-i spune
prof. Georgescu. Stia un lucru si anume ca istiologia era o disciplina a
medicinii. Este bagat la arestul lagarului pentru nesupunere. Cu greu scapa de
acolo.
În zilele acelea grele
de arest, gândul lui zboara peste munti si vai, peste mari si tari, zbura cei
la de acasa. Fruntea lui boltita se înnoura. Intuia ca cei de acasa, din
România, sunt prigoniti si maltratati. Într-adevar, acasa era mult mai greu.
Sotia a trebuit sa divorteze pentru a putea creste copiii. Cu toate acestea,
securitatea n-a lasat-o în pace. Casa, care era proprietate personala, a luat-o
tot securitatea. Sotia si copiii au fost scosi în drum si-n casa a intrat un
ofiter de securitate.
Fratele prof. Georgescu
ajungând colonel de securitate, prin el securitatea îi facea tot felul de
sicane sotiei sale. Pâna la urma a fost obligata sa se recasatoreasca. La
vremea aceea nu se mai putea afla nimic de acasa, din tara.
Dorul de tara si gerul
aspru de la Verhoiansk l-au îmbolnavit de inima. Este internat în spital.
Acolo, spitalul era improvizat într-o cladire facuta din lemn. De acum începe
calvarul.
Puterile începeau sa-l
paraseasca, dorul de tara sa-l usuce si gândurile sa-l macine. Niciodata, el
n-a reusit sa-si piarda urmele în marea masa a detinutilor de toate neamurile,
sa scape de urmarirea securitatii. El era, numai si numai Ion V. Georgescu,
urmarit pâna în pânzele albe.
Viata acestui om,
constituie una din marile epopei ale neamului nostru. În tot acest timp se ruga
lui Dumnezeu. Iata ce mi-a declarat într-una din zile la “Noua-Culme”:
— “Mai Tase mai, esti
prietenul meu si-ti marturisesc din intimitatile mele. La vremea aceea, când ma
gaseam greu bolnav la Verhoiansk, ma rugam lui Dumnezeu, simtindu-L ca este viu
si-I cu mine. Asa ma rugam: — “Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu cel viu,
ajuta-ma, nu ma parasi!” — M-a ajutat si am venit si-n tara, ca acum sa ti le
spun tie. Poate ca tu le vei duce mai departe si unde trebuie.”
Dumnezeu a voit ca
teologul de frunte Ion V. Georgescu sa fie în acelasi timp si un mare
credincios, punându-si nadejdea în Dumnezeul cel viu. El ne îndemna sa ne rugam
lui Dumnezeu cu tarie si caldura sufleteasca.
Sa ne întoarcem la
Verhoiansk, în spitalul unde I.V. Georgescu suferea si se ruga. În urma
îndelungatei boli de inima, slabise mult de tot. Puterile începusera sa-l
paraseasca. La un moment dat nu mai putea nici sa umble singur pe picioare.
Într-o zi calduroasa de vara, bolnavii au fost scosi în curtea spitalului la
soare. Era o curte mare, din loc în loc cu iarba pe jos. L-au scos si pe Ion V.
Georgescu la soare pe un petec de iarba. Stând în sezut, se sprijinea si-n
mâini.
I se parea ca-i mai
usor. Îsi dadea seama de gravitatea bolii. Starea sufleteasca era în plin
zbucium. Îl copleseau amintirile, dorul de tara si de cei de acasa.
Cugetând asa, i se parea
ca se afla la limitele conditiei umane, la hotarele dintre fiinta si nefiinta.
Se producea parca o alunecare din planul existentei, în acela al altei
existente.
Constiinta lui oscila
între cele doua limite, atunci când cele doua lumi încercau sa-l atraga fiecare
în inima ei:
a). o lume necunoscuta,
dar extrem de îmbietoare;
b). alta, în care
soaptele celor doua voci se întâlneau, facându-l sa-si dea seama ca mai exista,
desi aluneca mereu spre punctul de a nu mai fi. Sau de a fi, dar altfel decât
înainte.
Acesta era mecanismul
gândirii lui în momentele de odihna pe petecul de iarba din curtea spitalului
din Verhoiansk. În clipele când cugetul lui se desfasura, el rupea cu mâna
dreapta firicele de iarba si le ducea la gura, mestecându-le îndelungat si apoi
înghitindu-le. În fata lui se afla un grup format din medicul sef si ajutoarele
lui, medici si sanitari. Le arata cu mâna spre Ion V. Georgescu cum manânca
iarba, spunându-le:
— “Vedeti voi omul
acela, care manânca iarba? Tine cu dintii de viata. Nu va muri. Se va salva
singur. Din iarba aceea culege tot felul de vitamine. Vointa lui de a trai îl
va scoate din impas.”
Întelegea acum foarte
bine limba rusa. Era stapân pe ea. Dupa o îndelungata suferinta în spitalul din
Verhoiansk, se mai întremeaza si-i scos din nou la munca.
Dupa aproape 11 ani de
suferinta în gulagul rusesc, în 1955, toamna vine în tara, când mai multi
români sunt eliberati din lagarele rusesti.
Înainte de a pleca spre
tara, prin luna noiembrie 1955, prof. Ion V. Georgescu, în mod insistent, a
fost solicitat sa ramâna în Rusia ca cercetator stiintific în cadrul
Universitatii din
Moscova. A refuzat
categoric acest lucru, la fel ca în anchetele lui din 1945-1947, mentinându-se
pe aceeasi pozitie, de luptator împotriva comunismului. Desi împovarat de ani,
cu fata brazdata de suferintele anilor petrecuti în gulagul rusesc, voia si
dorea din tot sufletul sa-si vada tara pe care a iubit-o cu pretul vietii lui,
cu toate ca aceasta tara, iubita atât de mult, prin cei care o conduceau, îl
rasplateste pe Ion V. Georgescu cu închisoarea de la Gherla, unde-si duce cu
fruntea senina mai departe calvarul.
În decembrie 1957, prof.
Ion V. Georgescu se elibereaza de la Gherla si este trimis în com. Latesti cu
domiciliul obligatoriu. Acolo, la Latesti, l-am întâlnit pentru prima data. De
atunci si pâna la moartea lui din 21 dec. 1976, am fost împreuna.
În Latesti, asa cum am
mai scris, am lucrat împreuna tot timpul cât am stat în aceasta comuna. Dupa
cum iarasi am mai scris, în 12 sept. 1958 am fost ridicati si dusi în lagarul
de la “Noua-Culme”, supranumit lagarul mortii.
Aici s-a lucrat munca
silnica, de istovire si de aruncare în moarte. Foarte rar aveam momente de
ragaz. Mai ales atunci când mai eram pedepsiti, ne aruncam la izolare, unde ne
mai odihneam. În rest, era iadul pe pamânt.
În acest iad, anul 1959,
vara, s-a încercat o înscenare de evadare. Se lucra la via din Nazarcea. Prin
aceasta tentativa s-a urmarit exterminarea lui Ion V. Georgescu. Pentru a
întelege lucrurile mai bine, va redau mai jos tristul episod al înscenarii de evadare,
pe care l-am publicat în saptamânalul “Lugojul” nr. 17 din 1991.
Ceea ce va istorisesc
acum este un episod trist, dar adevarat.
În acea vreme, în luna
iulie 1959, ma aflam la infirmeria lagarului, traind din plin urgia si zvârcolirile
celor de acolo. O buna parte din cele întâmplate este relatata si de Bucur
Stanescu în bilunarul AFDPR-ului — Rezistenta — nr. 2 din aprilie 1991,
Bucuresti. Pe Bucur Stanescu l-am cunoscut foarte bine. Am stat cu el în camera
la Noua-Culme. Este unul dintre ucenicii lui Lucian Blaga si Constantin Noica,
bine pregatit, atât pe linia culturii, cât si pe cea a caracterului.
A fost un luptator de
elita în rezistenta româneasca, cum de altfel a ramas si acum, desi este trecut
de 80 de ani. A fost professor de filozofie.
Într-o buna zi, când
coloana mergea, ca de obicei, la lucru la Nazarcea, gardienii se repezeau si
loveau în stânga si-n dreapta. Atunci, Bucur Stanescu, ajuns la exasperare,
într-un moment de dezechilibru psihic, face un salt în afara coloanei si fuge.
Se dezlantuie într-o fuga nebuna. Trece pe lânga caporal, seful escortei, si-i
spune:
— “Domnule caporal, vrea
sa ma bata! Eu fug de sub escorta.”
A început urmarirea. În
spatele lui Bucur se auzeau pasii ostasului care-si arma pusca, pregatit sa
traga. Cuprins de un fel de extaz, nemaifiindu-i frica de moarte, evadatul nu
avea de gând sa se opreasca. Astepta nerabdator sa simta lovitura glontului,
aducator de liniste si pace.
Ca prin vis aude o voce
gâtuita de emotie:
— “Domnule, nu mai fugi,
ca eu trebuie sa trag. Nu am încotro si e pacat. Eu nu vreau sa-mi încarc
sufletul cu viata d-voastra.” Lui Bucur nu-i venea sa creada. Cu toata starea
lui de transa, si-a dat seama ca tânarul ostas folosea o alta limba decât cea
oficiala: “Domnule”, si nu “Banditule”. Se vedea ca fortele latente ale
poporului român umpleau de har sufletul acestui tânar, al satului românesc,
îngrozit ca trebuie sa ucida. Bucur s-a oprit din fuga. Caporalul, seful
escortei, venea spre fugar, vizibil usurat, fara sa ameninte sau sa înjure.
Atunci, Stanescu îi spune:
— “Domnule caporal,
m-ati convins, socotelile mele sunt doar ale mele si nu am dreptul sa va
împovarez sufletul, nici existenta cu ele. M-am oprit, dar nu ma mai duc în
cordon, stau la pamânt, în apropierea d-voastra.”
Caporalul i-a explicat
ca nu-i da voie regulamentul sa faca asa ceva, dar l-a asigurat ca nu va fi
batut. Gardianul, Baspalian, uimit de comportarea lui Bucur si a caporalului, a
început sa loveasca în stânga si-n dreapta, în rândul coloanei de detinuti,
care urmareau si ei uimiti cele ce se petreceau. Când s-a apropiat de Bucur,
gardianul a început sa-l înjure si sa-l ameninte, repezindu-se sa-l loveasca.
Atunci caporalul i-a explicat ca detinutii sunt sub escorta lui, încheind:
— “D-voastra în interior
faceti ce vreti cu ei. Le aplicati regimul dorit, dar la lucru nu aveti dreptul
sa-i bateti ca se întâmpla ceea ce s-a întâmplat.”
Ajunsi la vie, Baspalian
i-a ordonat lui Stanescu sa se culce la pamânt. El s-a culcat, pastrându-si
însa sapa. Gardianului îi era frica de sapa. Se uita pe furis la Bucur.
Dintr-un salt a fost la el. Ca o fiara s-a napustit asupra sapei. Fulgerator,
Bucur s-a ridicat în picioare, cu mâinile înclestate pe sapa. A început lupta.
Gardianul era mai înalt si mai tânar, deci mai puternic decât Bucur. Prinzând
cu amândoua mâinile de coada sapei, se straduia sa i-o smulga.
Lupta a durat câteva
minute, dar lui Bucur Stanescu i s-a parut o vesnicie. A cazut în genunchi si
se vedea pierdut. Grabindu-se sa-i dea lovitura fatala, Baspalian a luat o mâna
de pe coada sapei si a prins de tais, fixându-l spre capul detinutului, unde
voia sa-l izbeasca. Printr-o încordare, Bucur a facut sa-i intre taisul sapei
în podul palmei, care începuse sa sângereze abundent.
Gardianul îl ameninta:
— “Mi-ai taiat mâna,
Dumnezeul ma-ti de bandit. Ai sa vezi tu la colonie.”
Apoi s-a îndepartat de
Stanescu, oblojindu-si rana cu o cârpa.
Bucuria si mândria
pusesera stapânire pe Bucur. Câstigase o batalie. Atât de mari erau starile
sufletesti, încât umbreau teama de ceea ce avea sa urmeze. Într-adevar,
razbunarea lui Baspalian a fost cumplita, de nedescris. În detasamentul de
munca era si profesorul Ion V. Georgescu, considerat pe atunci de securitate ca
unul dintre marii comandanti ai rezistentei românesti.
Ajunsi în colonie, Bucur
Stanescu si Ion V. Georgescu au fost scosi din coloana si dusi la izolare.
Profesorul Ion V. Georgescu nu facuse nimic. Se uita si el la cele ce se
petreceau. De acum începe calvarul. Securitatea se razbuna. Se ocupa pâna în
cele mai mici detalii pentru a înscena o evadare organizata, pusa la cale de
Ion V. Georgescu. Sunt dusi amândoi la izolare, în celule separate si anchetati
zile în sir. Au fost supusi la suplicii de neînchipuit. Ion V. Georgescu a
primit 100 de lovituri la spate, pâna la starea de lesin. La fel si Bucur
Stanescu. Securitatea voia cu orice pret sa scoata un proces de organizare a
detinutilor de la Noua-Culme sub conducerea lui Ion V. Georgescu si o evadare
în masa din lagar. Tot corpul era numai sânge si rani. Dumnezeu l-a întarit pe
Bucur Stanescu si n-a recunoscut nimic din cele înscenate de securitate în
legatura cu evadarea. Voiau sa-i condamne la moarte. Bucur Stanescu si-a
pastrat cumpatul. S-a mentinut pe pozitie, afirmând ca a avut un moment de
ratacire, de groaza, fugind de sub escorta. Aici este marele lui merit. Un om
exceptional, de un caracter cum rar se poate întâlni. A salvat viata unui om de
aleasa cultura, crescut si format de Nae Ionescu.
Dupa toate aceste
peripetii, într-un moment de disponibilitate, profesorul Ion V. Georgescu ma ia
deoparte si-mi spune:
— “Asculta, prietenul
meu cel mai bun, am sa-ti destainuiesc câteva lucruri foarte importante. Sa fii
cu mare bagare de seama. Daca tu scapi cu viata din acest iad, sa transmiti
mesajul meu celor în drept din conducerea Miscarii Legionare. Daca eu voi scapa
din acest infern si voi reusi sa ies afara înaintea ta, atunci nu mai ai
obligatia acestui mesaj. Vezi tu, ca securitatea este hotarâta sa ma lichideze.
Le sunt incomod. Ai vazut din aceasta înscenare de evadare, care nu le-a
reusit, dar eu m-am ales cu o suta de lovituri la spate. Si acum le simt.
Ceea ce-ti spun acum
este mesajul meu catre Horia Sima.
— La Moscova, în 1945
luna oct. mi s-a cerut de catre Beria, în cadrul anchetei urmatoarele:
1). Sa renunt la
Miscarea Legionara si sa colaborez cu ei.
2). Sa merg în Occident,
unde sa duc o activitate de anulare a Miscarii Legionare pe plan politic si
ideologic.
3). Sa-l suprim pe Horia
Sima, prin orice mijloace. În toate actiunile mele voi fi ajutat de oameni de
încredere, bine pregatiti si pusi la punct cu toate problemele. Daca voi face
acest lucru, voi fi bine rasplatit.
În 1946, spre sfârsitul
anchetelor, mi-au promis locul lui Petru Groza ca presedinte al Consiliului de
Ministri în România. Nu am primit acest lucru. Tu stii foarte bine toate astea
din cele ce ti-am povestit pâna acum de când ne-am împrietenit.
4). Eu am facut o
caracterizare a Miscarii Legionare în câteva zeci de pagini batute la masina. A
fost în cele din urma primita de conducerea politica a securitatii. Am reusit
sa scot Miscarea Legionara ca o miscare democrata, cu argumente bine sustinute.
N-a fost niciodata nici fascista, totalitara si nici comunista. Este o miscare
democrata, de centru. Este o caracteristica a fiintei neamului românesc. În
prezent se gaseste în dosarul meu de la Moscova.
Pentru mine, Horia Sima,
cu toate slabiciunile lui si cu tot omenescul din el, supus de multe ori
greselilor, este singurul care s-a dovedit capabil dintre noi toti.
Ascultându-l pe omul
care i-a înfruntat pe Beria si pe Stalin, cu pretul vietii, în 1946, la
Moscova, deci la ei acasa, m-am înfiorat. Îmi era teama ca nu voi fi în stare
sa fac acest lucru. Sa duc acest mesaj, al unuia dintre cei mai mari luptatori
din miscarea de rezistenta din infernul rosu — Ion V. Georgescu.
Tot timpul s-a
considerat un umil soldat în transee.
Daca tot m-a ales pe
mine sa duc acest mesaj, atunci m-am rugat lui Dumnezeu sa ma
ajute si sa ma lumineze.
Sa ma întareasca sa duc la îndeplinire aceasta misiune. În fata lui Dumnezeu si
a neamului românesc, eu mi-am facut datoria. Acest mesaj l-am transmis exact
asa cum este cel de fata. Daca n-a ajuns în mâinile lui Horia Sima, se fac
vinovati cei care l-au primit de la mine si nu l-au dus unde trebuie.
De la Noua-Culme, în
luna mai 1960, am fost dusi la Periprava. Viata din Periprava ne-a unit mai
mult, muncind tot timpul împreuna. Felul cum s-au scurs zilele noastre, aici în
colonie, constituie obiectul unor alte episoade.
Tin sa mentionez ca si
aici, la Periprava, Ion V. Georgescu era urmarit si anchetat de securitate
destul de des. Datorita atitudinii luate de el si a sfaturilor pe care ni le-a
dat noua, celor multi, am reusit sa ne salvam vietile, scapând de o noua
tentativa de reeducare, ce se pregatea cu mult.
S-a eliberat în 12 sept.
1962. Noi am continuat lupta împotriva celor care voiau sa instituie reeducarea
pâna în 1963, când am reusit sa-i dam pe nebuni peste cap.
Dupa eliberarea mea, din
6 mai 1964, am reusit sa iau legatura cu prof. Ion V. Georgescu, bucurându-ne
ca am scapat cu bine din infern. Ne faceam vizite la Bucuresti si Lugoj.
În 17 iunie 1976, când
am fost la el acasa, la Bucuresti, a tinut sa-mi spuna multe lucruri.
A fost chemat de multe
ori de securitate. Ba chiar l-au si retinut câte doua, trei zile. Securitatea
era la curent cu vizitele noastre, unul la altul. Mi-a si spus sa nu ma feresc
de prietenia noastra.
A declarat tot ce stia
despre noi. Asa-mi explic eu acum faptul ca aveam permanent un agent dupa mine.
Asta a fost si dupa revolutia din 1989. Nu este exclus ca si acum, acest
purtator de grija sa fie dupa mine. Ziua de 17 iunie 1976 a fost si ultima
întâlnire a noastra. În 21 dec. 1976 a murit în urma unui atac de cord. În
legatura cu moartea lui se pot spune multe lucruri. Când am fost la el, în
iunie 1976, mi-a destainuit unele lucruri care acum îmi dau de gândit. În acel
an, a facut un control medical, cu analizele respective, la Academia de Stiinte
Medicale, unde avea o nepoata angajata. Acolo, medicul respectiv i-a spus ca
tratamentul care i s-a aplicat, de ani de zile, a fost gresit. I-a provocat un
proces T.B.C. la fundul de ochi. Boala era destul de avansata si nu stiau daca
se mai poate face ceva. Într-adevar, nu s-a mai putut face nimic. În 21 dec.
1976 a decedat. S-ar putea interpreta ca acest tratament a fost aplicat gresit
cu buna intentie de catre medicul curant, care era si prof. universitar. Un
mare semn de întrebare.
Ion V. Georgescu a
luptat pâna la moarte împotriva comunismului, tot timpul de pe baricade.
Niciodata n-a regretat ca a mers pe acest drum, pentru ridicarea neamului
românesc.
Într-o zi, mi-a declarat
ca daca ar trebui s-o ia de la capat cu viata, tot pe acest drum ar merge.
Numele lui va fi mereu
pe buzele noastre. Figura lui va fi permanent în mijlocul nostru si vom striga
totdeauna prezent pentru el.
Eroismul de care a dat
dovada este legendar.