De la postul de militie
din Fetesti-Sat, militianul care era sef de post la Latesti ne ia în primire si
ne duce cu o caruta pâna în Latesti. Acolo am ajuns pe înserate. În timpul
asta, cât am asteptat la militie, la Fetesti, vine si Aurica Visovan dupa noi,
adus de alt militian. Ajunsi pe înserate la Latesti, toti trei, eu, Aurica
Visovan si Ghita Munteanu nedumeriti ne trezim pe un mamelon, presarat cu niste
mogâldete de case, toate acoperite cu paie. Pe ici, pe colo, mai erau acoperite
si cu stuf. Se înserase de-a binelea. La o casa mai aproape de noi licarea o
lumina slaba în fereastra. Era destul de joasa.
Seful de post bate la
usa discret. I se deschide numaidecât, aparând un om de statura mijlocie.
— “O... D-le sef, buna
seara! Ce s-a întâmplat?”
— “Nimic rau, d-le
Moise. Te rog, numai pentru noaptea asta, sa gazduiesti oamenii astia care i-am
adus acum de la Fetesti.”
— “Bine, d-le sef, s-a
facut.”
Si asa intram noi în
casa, putin cam stingheriti. Eu si cu Aurica Visovan ramasesem la d-l Moise,
iar Ghita Muntean este dus la alt binefacator din sat.
Intrati în camera, la
lumina lampii de petrol, d-l Moise ma recunoaste si ma îmbratiseaza.
Da mâna si cu Aurica, pe
care-l prezint cu multa atentie. Ne ofera cu bucurie doua scaune la o masa
asezata la geam. De o parte si de alta a mesei erau asezate doua paturi. În
camera mi s-a parut destul de cald. Avea un cuptor facut din caramida si cu
plita, unde-si facea de mâncare.
Lânga el era cladita
soba de paie. La lumina unei lampi de petrol, ne vedeam unii pe altii,
bucurându-ne si de acest fel de libertate.
Ca de sfârsit de
noiembrie, era destul de frig. Haine pentru iarna nu prea aveam. Speriati, am
îmbracat trei camasi pe noi si am luat tot ce aveam, ca sa ne fie mai cald. Eu
nu mai stiu cum voi fi aratat asa îmbracat, cu hainele acelea ponosite de la
Aiud, din bagaj, unde ani de zile au stat îngramadite. Numai bine cred ca nu.
Dupa ce am mai stat de
vorba cu d-l Moise, ne-am culcat. Cu Aurica în pat, ne-am odihnit destul de
bine. Soba cea mare se încalzea dupa ce o alimentai cu vreo doua cosuri cu
paie. Usa de alimentare o avea în antreu. Asa am trecut noi toata iarna, cu d-l
Moise împreuna. Deseori ma duceam cu Aurica, la Fetesti, cu câte un tractor.
Dadeam câte 10 lei tractoristului si pace. Când veneam acasa, o luam pe
scurtatura, peste câmp, 9 km. distanta. Mergeam cam greu. Nu aveam antrenament.
A doua zi, când ne-am
sculat, am cunoscut vecinii. În zilele urmatoare ne-am dus mai departe în sat,
cunoscând si pe altii. Vecin cu d-l Moise era parintele Nicolae Ciorbaru, din
Dobrogea. Statea cu
familia împreuna.
De cum am ajuns în
Fetesti, am scris acasa, anuntându-i ca m-am eliberat din închisoare si sunt cu
domiciliul obligatoriu în Baragan. De Sfântul Nicolae, în 6 decembrie 1957,
fiind ziua onomastica a parintelui Nicolae Ciorbaru, am fost invitati la masa,
unde ne-am simtit tare bine, atât eu, cât si Aurica Visovan. A fost prima
noastra masa de sarbatoare de când am intrat în închisoare.
Afara, iarna se pusese
asa cum de obicei sunt ele în Baragan, cu viscole stârnite de Crivatul
pustiitor. Eram, deci, în tara Crivatului. Tot acum, în decembrie, venise si
profesorul Ion V. Georgescu. Era gazduit de un vecin de-al nostru. Avea casa
peste drum de parintele Ciorbaru. N-a trecut nici o saptamâna si ai mei au
venit la mine, tata, mama si sotia mea. Nu-I vazusem de mai bine de 8 ani. Ei
au dat o telegrama ca vor veni, dar eu n-am primit-o. A doua zi dupa venirea
lor soseste si telegrama. Mare ne-a fost bucuria revederii noastre dupa atâta
vreme de despartire. Mi-au adus de toate, haine de iarna si încaltaminte. Acasa
totul era bine. Fiul meu Tibi, acum era mare, trecuse de 9 ani. Nu-l mai
vazusem din decembrie 1949, la vorbitorul din închisoarea militara din
Timisoara. Acum fiind în toiul iernii, n-au riscat o îmbolnavire a lui. La fel
si surorile mele Anica si Lenuta erau bine, împreuna cu nepoata mea, Anisoara.
M-am bucurat când am aflat ca Anica mai are un fecior, pe nume Mihai. Ei toti
îi spuneau Misu.
Domnul Moise îi primise
cu multa caldura sufleteasca. Mai vedea si el oameni din Lugojul lui de
altadata. Aurica, prietenul si fratele meu, s-a bucurat si el de cunostinta
familiei mele. Aurica si d-l Moise si-au gasit alta gazda pentru timpul cât vor
sta ai mei la mine. Parintii si sotia mea au ramas cu mine trei zile, timp în
care de-abia am reusit sa ne povestim atâtea lucruri. Vremea era frumoasa acum.
La despartire i-am condus pâna la marginea satului, de unde ei au plecat mai
departe spre Fetesti. Alt mijloc de locomotie nu era. Desi era timp de iarna si
frig, s-a nimerit o zi cu soare si pamântul uscat.
Dupa plecarea lor,
Aurica cu d-l Moise au venit acasa, reluându-ne firul vietii de toate zilele,
cu ineditul si farmecul ei. Am stat mult împreuna, pâna aproape de sfârsitul
iernii. Asa cum am mai spus, eu cu Aurica, deseori, ne duceam la Fetesti, fie
pe jos, fie cu vreo ocazie, mai ales cu câte un tractor. De întors, ne luam
traista în mâna si veneam pe scurtatura, peste câmp, acasa la Latesti.
Domnul Moise, ziua,
mergea la lucru, la I.A.S.-ul Bordusani. Era aproape de noi, nici 1 km. pâna la
birourile fermei, pe malul bratului Borcea. Între timp, acesta, Aurica si-a
gasit o casa destul de buna, aproape de locul unde locuiam. S-a apucat si a
reparat-o. Spre primavara s-a mutat în casa lui. Ramasesem acum numai cu d-l
Moise. Când au venit la mine ai mei, i-au adus si d-lui Moise pachet de la ai
lui din Lugoj. Din discutii cu d-l Moise am aflat ca în casa asta, înaintea
d-lui Moise, a locuit un var de-al meu, Gavrila Stoichescu, fiul lui Traian
Hubda, var al doilea cu mama mea, pe numele lui de familie tot Stoichescu, din
Teregova. Gavrila a facut parte din grupul lui Spiru Blanaru, în munte. A
participat la luptele de la Pietrele-Albe. Nu cu mult timp înaintea venirii
mele, se eliberase si el. S-a dus acasa la Teregova. N-am mai stiut nimic de
el. Ajunsesem deci sa stau în casa în care a locuit înaintea mea. M-am bucurat
când mi-a povestit Moise de el. Acum, varul meu Gavrila nu mai este printre
noi. A murit într-un accident de masina.
Spre Craciun, iarna s-a
asezat de-a binelea peste noi. Zapada mare si vântul dezlantuit din Dobrogea,
peste bietele noastre case, pitite de furia lui, voiau parca sa ne înghita. Era
Crivatul înfuriat. Alerga bezmetic peste câmpia întinsa, mânând din urma ciulinii
Baraganului. În fata casei, câtiva salcâmi destul de mari îndrazneau sa i se
împotriveasca. Din înclestarea lor se desprindea un geamat de nebun, un urlet
de te scotea din minti. Se aplecau salcâmii cu crengile la pamânt, facând parca
loc nebunului sa treaca. Eu si cu Aurica ne uitam pe geam la înclestarea
draceasca a Crivatului turbat cu tot ce-i sta în cale, case, pomi sau vreo
fiinta ratacita.
De Craciun ne-am dus la
biserica, unde slujea parintele Ioan Sârbu, un preot cu mult suflet si dragoste
de om. Biserica era amenajata într-o casa obisnuita, acoperita cu stuf. Zapada
era mare, de-abia ne-am facut loc de mers. Se vedeau carari de la fiecare casa,
pâna la drumul principal ce ducea la Sfat si de acolo la Biserica si scoala.
Parintele Sârbu mai era ajutat, de obicei, de parintele Iosif Ratec. Uneori,
mai venea si parintele Nicolae Ciorbaru, dar mai rar.
Asa, împreuna cu Aurica
Visovan si cu Ghita Munteanu, am cunoscut pe aproape toti oamenii din Latesti.
Cei mai vechi locuitori acolo, acum deveniti pentru noi bastinasi, erau
basarabenii. Mai vechi decât ei au fost banatenii, dar ei au plecat cu totii la
casele lor. În memoria locuitorilor de acolo, Latestiul ramasese ca o comuna a
banatenilor. Era destul d întinsa, dar foarte multe case acum erau parasite.
Cei, care i-am cunoscut mai întâi au fost cei veniti din închisori. D-l Moise
facea oficiul de prezentare. Mai erau printre ei si unii pe care-I întâlnisem
în puscarie, ca: Pop Grigore, Victor Florea, Iosif Ratec si altii. Apoi i-am
mai cunoscut pe Victor Tarniceru, inginer; Petru Varlan, inginer; Artemie
Colibaba, dulgher, un bucovinean cu multa dragoste în el, cel care scrisese
“Visul unui legionar”; pe Mihai Enescu, Stefan Pâcleanu, Victor Ioan Pica,
Victor Medrea, pe Mihai Dragomirescu, care a murit la Noua-Culme, în
infirmerie. Statea cu casa aproape de mine. Apoi, am mai cunoscut pe Nicolae
Guli, macedonean de origine; pe Midovschi, ofiter de aviatie si pe Ion Oarga
din Ardeal.
Basarabenii, ca cei mai
vechi locuitori de acolo, aveau acum gospodarii bine înjghebate, carute cu cai,
vaci cu lapte, porci si pasari de curte. Îi cunoscusem bine de tot si pe unii
dintre ei.
Erau angajati la
I.A.S.-ul din Bordusani. Pamântul de la casele parasite îl lucrau ei. Plateau
la Sfat o taxa.
Mai târziu, a venit la
Latesti si doctorul Sonea Octavian, din Brasov. S-a instalat destul de bine.
Venise la el si sotia, pentru a sta cu el. L-am cunoscut bine la Aiud. A lucrat
un timp în fabrica. Era un om deosebit. Într-o vreme a lucrat si rotarie, unde,
cât am putut, l-am ocrotit. Pe atunci era tare slabit. A tinut minte acest
lucru. În Latesti, când am avut nevoie de tratament, s-a ocupat mult de mine.
M-a ajutat.
Spre primavara,
ramasesem numai cu Moise în casa. Aurica Visovan îsi gasise, asa cum am mai
spus, o casa pe aproape. Nu mult dupa Aurica, mi-am gasit si eu o casa,
pregatindu-ma de mutat. Statusem destul de mult la d-l Moise. El ar fi dorit sa
nu plec si sa ramân cu el pâna la eliberare. Acest lucru n-a fost posibil din
partea mea. Îl încurcasem destul de mult în gospodaria lui, desi am contribuit
la întretinere cu de toate. Primavara se anunta timpurie. Profesorul Ion V.
Georgescu se mutase si el la casa lui, la margine de sat. Ne-am împrietenit
repede si asa am ramas, buni prieteni, pâna la sfârsitul vietii lui.
Aproape toti cei din
Latesti lucrau la IAS-ul Bordusani. Altii lucrau la Fetesti-Gara, în cadrul
CFR-ului. Acolo aveau o baraca, unde locuiau de luni si pâna sâmbata, când
veneau acasa la Latesti. Echipa era condusa de ing. Victor Tarniceru.
Prin luna martie a venit
la mine sotia mea pentru o zi. A fost trimisa de spitalul TBC Lugoj într-o
delegatie cu niste copii bolnavi de TBC-osos, la mare, la spitalul din
Navodari. La întoarcerea spre casa a venit si la mine la Latesti. M-am bucurat
mult de aceasta neasteptata vizita.
La început de aprilie se
încalzise bine de tot. Acum îmi luasem casa în primire. Lucram de zor la
amenajarea ei pentru locuit. A fost cam greu la început, dar pâna la urma am
razbit. I-am multumit d-lui Moise de dragostea cu care m-a adapostit si ajutat
pâna acum. Eu începusem sa lucrez la IAS Bordusani. Ne angajasem în echipa de
constructii. La început am lucrat la reparatul gardului de sârma ghimpata în
jurul fermei, apoi, mai târziu, la construitul de grajduri, ca dulgher. Ma
luase Artemie Colibaba pe lânga el. M-am descurcat destul de bine cu el
împreuna la construitul grajdurilor. Lucrarea o conducea inginerul Petru
Vârlan.
Tot în aprilie 1958,
mi-am lucrat si gradina de pe lânga casa. De cele mai multe ori, în gradina
osteneam dupa ce veneam de la lucru, în jurul orelor 5 dupa masa. Pâna seara
aveam timp destul de rupt oasele în gradina. Pe lânga porumb, cartofi si
fasole, mai pusesem multe lubenite si pepeni galbeni. Am avut o recolta de
lubenite si pepeni, în a doua jumatate a lui iulie si început de august 1958,
foarte bogata. Chiar atunci când au venit la mine tatal si fiul meu Tibi,
lubenitele si pepenii galbeni erau în toiul lor, al coptului. Camera mare era
plina de lubenite si pepeni galbeni. Multi din cei galbeni plezneau de copti ce
erau. Mâncam cât ne tinea burta. Desi avea numai 9 ani, fiul meu exclama:
— “N-am mâncat de când
sunt eu atâtia pepeni!”
Pusesem de toate în
gradina mea, tot ce trebuia unei gospodarii. Ma pregatisem de iarna.
Aveam doi ani de stat în
Baragan. Nu stiam ca aveam sa mai stau departe de casa înca 6 ani de aci
încolo.
În timpul cât erau ai
mei la mine, nu ma duceam la lucru. Ei ma sfatuiau sa nu lucrez. De cât am eu nevoie, îmi trimit bani de
acasa. Eu totusi lucram fara stirea lor. Când timpul, cu adevarat, a devenit
frumos, cu o primavara îmbietoare, noi ne mai plimbam prin sat, în zilele când
nu se lucra la IAS. În timpul acesta de plimbare am cunoscut-o si pe sotia
Capitanului, Doamna Elena Codreanu. Acum era casatorita cu generalul
Praporgescu.
La fel si pe Doamna
Maria Antonescu, sotia Maresalului Ion Antonescu. Erau acum îmbatrânite de vreme. Maria Antonescu era cu parul alb,
putin adusa de spate, cu un baston în mâna, îmbracata în negru, adesea se plimba
de una singura prin sat. Avea o figura distinsa, cu priviri sfredelitoare. Nu
prea lega discutii cu cei pe care-i întâlnea. Cu Doamna Codreanu am stat de
multe ori de vorba, dupa ce ne-am cunoscut. Era angajata femeie de serviciu la
scoala. Într-o zi, când eram împreuna cu sotia, în luna mai, am întâlnit-o
aproape de scoala. Atunci am vorbit mai mult cu ea. Ne cunostea pe toti cei
care veniseram din închisoare. Acum fiind numai noi doi si cu sotia mea, a
tinut sa-mi spuna ca a fost obligata sa se casatoreasca cu generalul
Praporgescu pentru a scapa de urmarire. Cu toate acestea, n-a scapat de ceea ce
a fugit. Din contra, a trebuit sa vina dupa ea si generalul, aici, în Latesti.
Am încercat s-o linistesc, spunându-i ca noi tot atât de mult tinem la ea ca si
înainte. Intuise faptul ca noi, în sinea noastra, am fi voit de la ea un
sacrificiu. Fusese sotia lui Cornel Zelea Codreanu, Capitanul. Acest lucru n-a
fost cu putinta si nici nu-i ceream lucrul acesta. Era o fire comunicativa si
cu multa caldura sufleteasca.
Întotdeauna însa, când
se întâlnea cu noi, evita sa ne spuna ceva despre Capitan. Se temea. Era
urmarita pas cu pas. Pentru noi era mult c-o avem cu noi. Alta data, când ne-am
mai întâlnit, era cu generalul împreuna. Era o zi calduroasa de mai, parca era
vara cu adevarat. Ne-am salutat cu mult respect, oprindu-ma la o vorba buna.
Simtea nevoia sa se destainuie. În sinea ei, procesul se desfasura fara
crutare. Era procesul culpei de a se fi coborât de pe culmile maretiei.
Oprindu-ma odata de
vorba, generalul Praporgescu deschide el discutia, spunându-mi:
— “Domnule professor, eu
am luat pe Elena de sotie numai pentru a o ocroti, a o apara de comunisti. Am
crezut ca, daca se casatoreste cu mine si ia alt nume, va fi lasata în pace,
dar m-am înselat, ca n-a fost sa fie asa. Ba din contra, am intrat si eu în
focul acesta. Nu-mi pare rau.
Am acceptat lupta si de
pe pozitiile acestea.”
La aceste discutii,
neasteptate de fapt, am încercat sa linistesc lucrurile, spunându-le ca n-au
gresit cu nimic. Dimpotriva, au facut bine urmând un drum firesc al omului pe
pamânt, mergând pe linia dragostei crestine, traind întru Hristos. Cu toate
acestea, acest complex al culpei, generat de sinele ei, n-a reusit nimeni sa-l
stinga. Tot timpul se simtea cu noi ca-ntr-o familie. Eram copiii Capitanului.
Fapt care o determina sa intuiasca pozitia ei de culpa. Tot timpul cât a stat
în Latesti a avut o atitudine demna. Toata lumea o respecta.
Dupa câte stiu, în 19
sept. 1958, când noi cei de la Latesti am fost ridicati si dusi la Noua-Culme,
fetele noastre au fost si ele ridicate de securitate si duse la Noua-Culme. Cu
ele a fost D-na Elena Codreanu.
Dupa cum am mai spus, în
timpul când eu nu aveam pe nimeni la mine, din familie, lucram în echipa de
constructii de la IAS-Bordusani, sub comanda ing. Vârlan. Ma alaturasem lui
Colibaba la dulgherie. Pentru mine a fost o binefacere sa lucrez ca dulgher în
cadrul echipei de constructii. Timpul trecea atât de repede, de nu-ti venea sa
crezi. Între orele 16 si 17 veneam de la lucru, acasa, destul de repede, uneori
chiar mai devreme. Aveam timp sa-mi fac de mâncare, chiar si pentru mai multe
zile. Dupa ce mâncam, intram în gradina si lucram pâna nu se mai vedea.
De 1 Mai ma trezesc cu
sotia mea la mine. Îsi luase o permisie de câteva zile, pentru care avea sa
înghita multe bobârnace si amenintari din partea doamnei doctor Popovici, omul
partidului. Pentru faptul ca era sotia mea, a unui bandit din grupul lui Spiru
Blanaru, la salarizare era pe ultima treapta. Când era vorba de premii, nu
primea nimic. Toti ceilalti, care stiau sa clampaneasca, primeau de trei ori pe
an premii.
M-am bucurat mult de tot
când am vazut-o. A venit împreuna cu colega ei Ria Moisescu, care legase o
corespondenta cu Victor Tarniceru. Acum pentru el venise de fapt. Ce-au facut,
ce n-au facut, dar pâna la urma s-au hotarât sa se casatoreasca. Dupa câteva
zile au plecat la Lugoj.
Mai târziu avea sa vina
Ria la Fetesti, transferata în interes de serviciu, ca asistenta medicala la
dispensarul din Fetesti-Gara si sa stea cu Victor, pâna când ne-a ridicat
securitatea, internându-ne în lagar la Noua-Culme.
Am uitat sa va spun ca
în cursul lunii aprilie 1958, au venit la mine si surorile mele Anica si
Lenuta. M-au ajutat sa mai fac reparatii la casa, unde de abia ma mutasem. Dupa
trei zile s-au dus acasa. Ramânând iarasi singur, m-am dus la lucru în echipa
mea. De cum plecase sotia mea acasa, la începutul lui mai 1958 si pâna la
venirea tatalui meu si a fiului Tibi, dupa Sfântul Ilie, 20 iulie, eu am
lucrat, zi de zi, la constructii IAS.
Iata-i si pe ei, în
sfârsit, ca vin la mine, tata si fiul meu. Am fost în gara la Fetesti,
asteptându-i. Era luna lui cuptor, cu o caldura de te coceai, nu alta. Se dau
jos din tren, dintr-o zapuseala într-alta. În gara te frigeai. O luam pe
scurtatura pâna la Latesti. Pe întinsul Câmpiei Baraganului, când soarele te
cocea, când iarna Crivatul se lua dupa ciulini, mai adia acum o boare
alinatoare de caldura. Simteam în fata cum aerul se misca, mai racorindu-ne un
pic. Asa am ajuns acasa, unde racoarea din camera ne linisti. Am si facut un tur
de orizont prin sat, dupa ce ne-am odihnit. Seara au facut cunostinta cu d-l
Georgescu, apoi cu parintele Iosif Ratec, cu Victor Tarniceru, cu d-l Moise si
o multime de alti cunoscuti si prieteni. S-au simtit tare bine la mine. Au stat
aproape o luna la Latesti, pâna dupa 20 august. Adesea, mergeam cu totii, în
timpul liber, în insula Borcea, într-o padurice plina de vegetatie si pajisti
cu iarba verde si matasoasa. Treceam bratul Borcea cu multa bucurie, înotând
pâna în insula, împreuna cu Victor Tarniceru si cu parintele Ratec. Pe Tibi, de
obicei îl trecea Victor în insula. Au fost zile pline de farmec si veselie, în
toata izolarea aceasta, voita de putere. Din aceasta frumoasa iesire la iarba
verde, ne întorceam vlaguiti de caldura soarelui, de baia facuta în Dunare si
de plaja de pe nisipul din poiana, acasa, unde ne asteptau lubenitele si
pepenii galbeni. Pe cei galbeni, adesea îi gaseam plezniti de copti ce erau si
cu un miros îmbatator. Fiecare din noi, dupa alegere ne luam câte un pepene si
cu lingura îi mântuiam. Erau nespus de buni.
Nici pâna azi nu stiu cu
ce impresie si amintiri o fi ramas fiul meu despre acele zile petrecute în vara
lui 1958 la Latesti. De câte ori am încercat sa depanam firul amintirilor, l-am
gasit într-o mutenie dezolanta. O data nu m-a întrebat, sau sa-mi spuna cum s-a
simtit acolo si cu ce a ramas în sufletul lui, din acele zile petrecute la
Latesti. Carui fapt sa-i datorez aceasta mutenie a lui? Nu stiu. De fapt, nu
numai de acest capitol este vorba aici, ci, în general, de toata perioada mea
de închisoare, de iad, n-a deschis gura cu o întrebare; pe unde am trecut? si
ce am îndurat? cunoscând cât de putin si el din acest trist capitol al istoriei
noastre. De ce? Nu stiu nici eu. De fapt, cu durere trebuie sa o spun ca nici
Horea, celalalt fiu al meu, nu m-a întrebat o data despre toate acestea.
Nepotii mei, care au ajuns, doi dintre ei, Adrian si Gabriel, la vârsta de 14
ani, iar Alina la 10 ani, nici ei nu ma întreaba nimic. Parca s-ar confrunta cu
o conspiratie împotriva mea si a neamului întreg, trecut prin iadul comunist.
Întotdeauna la cunoastere s-a ajuns prin cercetare, prin dorul de a afla.
Cunoasterea este un rezultat al stradaniei de zi cu zi, întrebând si adunând
cele auzite sau citite.
Le-am servit atâta
material scris. N-au pus mâna pe el. Stau cartile si revistele la mine, teanc,
si nici nu le rasfoiesc. Am mers pâna acolo ca le-am vârât pe gât carti si
reviste, dar nu stiu daca le-au rasfoit macar.
De ce? De ce? De ce
acest lucru?
Deseori, îi spun sotiei,
cu multa durere în suflet, ca am sa mor si copiii mei nu vin la mine sa ma
întrebe o vorba despre lupta noastra de rezistenta. Altii, straini de mine, vin
si ma întreaba.
De buna seama ca aici
este, cred eu, o lipsa de maturitate în gândire si o neputinta spirituala a
lor. Nu-si iubesc neamul îndeajuns. Sa ai în familie un martor al grozaviilor
petrecute sub dracescul imperiu comunist si sa nu doresti sa afli si sa stii
nimic din cele traite de ai tai!
Asta-i un mare pacat în
fata lui Dumnezeu si a neamului nostru.
Cunoscând, construiesti,
iar ignorând, dispari ca om pe linie spirituala.
Iata, fara sa vreau, am
facut o paranteza în rândul celor povestite, destainuindu-ma sau chiar
marturisindu-ma celor care vor veni dupa mine. Ma doare, dar acesta-i crudul
adevar.
Dar... sa ne întoarcem
la cele bune, iertând pe cei ce înca mai gresesc, poate, uneori, fara voia lor.
Tot în vremea asta, ma
apropiasem mult de domnul Georgescu. Ne împrietenisem chiar. I-am cunoscut
toata familia, sotia, copiii si cele doua surori, cum de altfel facuse si el cu
ai mei.
Doamna Ariana, sotia
lui, a stat mult timp cu el la Latesti. Se pregatise si el de iarna,
aprovizionându-se cu de toate, asa cum si eu facusem. De multe ori, îmi facea
si Victor Medrea câte-o vizita. Lui nu-i placea sa munceasca.
În aceste aduceri aminte
acord un capitol profesorului universitar Ion V. Georgescu, asa cum l-am
cunoscut si ce am reusit sa prind de la el, multe lucruri si chiar învatând.
Ori de câte ori am
ocazia sa vorbesc despre el, îmi vine în minte un sfat al lui, pe care mi-l
daduse în anul 1962, înainte de plecare, de eliberare. Tin neaparat sa încep cu
acest sfat, chiar daca vi l-am mai spus, chiar cu riscul repetarii. Atât de
mult ne apropiasem unul de altul, încât formam o unitate în gândire. Iata si
sfatul pe care mi l-a dat; care de altfel m-a ajutat mult în viata:
— “Mai Tase, acum eu o
sa plec acasa daca vor vrea astia sa-mi dea drumul. Nu se stie daca ne vom mai
vedea. Te sfatuiesc un lucru. Atunci când vei fi la o rascruce de drumuri, în a
lua o hotarâre, sau sa faci ceva, gândeste-te la mine, în gândul tau sa stai de
vorba cu mine si cam ce sfat ti-as da eu, ce ti-as spune eu sa faci, asa sa
faci. Daca faci treaba asta, tu nu vei gresi niciodata. Vei merge pe drumul cel
drept si curat. Între noi doi exista aceasta comuniune, unitate de vederi.”
Nu voi uita niciodata
acest sfat al celui mai bun prieten al meu. Desi am scris mult despre el, în
multe articole, totusi atâtea sunt pe care nu le-am scris si nici povestit
cuiva, n-am facut-o.
A fost un om deosebit.
Atât de deosebit încât a creat o unicitate, nu numai în lupta de rezistenta a
neamului românesc, dar si ca om de stiinta. Pe unde a trecut, a lasat urme, a
marcat lumea.
Dupa ce a venit din
Rusia, în decembrie 1955, a fost dus la Gherla, unde a mai stat înca doi ani,
tot fara condamnare, de altfel cum a stat si-n Rusia, la Polul Nord, la
Verhoiansk, polul frigului, si la Vorkuta, mai bine de 10 ani, tot timpul
urmarit si chinuit de securitate. În decembrie 1957 se elibereaza de la Gherla
si vine la Latesti cu domiciliul obligatoriu. Ca si mine, este primit de un om
în casa lui. Era peste drum de d-l Moise. Foarte des ne vedeam unul pe altul.
Nu-l cunoscusem pâna acum personal. Stiam despre el multe de la parintele
Mitoiu. Îi fusese professor la Facultatea de Teologie din Bucuresti. Dupa nume,
îl cunosteam foarte bine, as putea spune.
Afara era frig, frig si
zapada mare, ne facea sa ne gândim tot mai mult la felul cum ne vom împotrivi
Crivatului. Sotia si parintii venisera la mine. Într-o dupa masa, eu si cu
sotia mea aduceam un cos mare cu paie pentru încalzit soba în camera în care
stateam. Cum vom fi aratat noi la fata nu stiu, dar tocmai atunci Ion V.
Georgescu trecea prin fata noastra spre casa lui.
Bucuros si cu multa
dezinvoltura, ni se adreseaza:
— “Hei, tinerii, tinerii
trec voiosi si fericiti, pregatindu-se de noapte.”
Luat prin surprindere,
m-am îmbujorat la fata, cred eu, iar sotia mea, cum era blonda, s-a îmbujorat
si mai tare. Jucausa, lumina ochilor îi scaldase toata fata.
— “Da, îi raspund eu, ne
pregatim soba pentru noapte.”
Am dat mâna cu el,
prezentându-ne unii altora. Când am auzit ca-i Ion V. Georgescu, am ramas
surprins. Navaleau în mintea mea toate cele povestite de Mitoiu la Aiud.
Din acel moment
privirile noastre s-au întâlnit mereu si tot mai des. În orice sarbatoare îl
regaseam la biserica, într-un loc mai retras, de obicei pe dreapta.
Si el, ca si mine, când
a ajuns la Latesti a scris acasa. Adresa veche pe care el o stia nu mai era cea
reala. Scrisese sotiei, dar prin altcineva, bine cunoscut, si sigur de adresa.
Spera ca asa sotia lui va lua cunostinta ca-i în Latesti. În vremea asta, noi
ne-am apropiat mult. Eu, mai ales, ma simteam atras de el, desi între noi era o
mare diferenta, ca vârsta si pregatire. Eu, un biet absolvent al Institutului
de Teologie, cu diploma la mâna, pe când el professor universitar si om de
stiinta, totusi ceva ne apropiase. Timpul avea sa dovedeasca acest lucru, în
cei cinci ani de lagar pe care i-am facut zi de zi împreuna si înca 14 ani în
libertate.
Crezul nostru întru
Hristos si destinele neamului românesc erau comune. Slujeam aceluiasi crez, el
de pe pozitiile lui înalte, iar eu de pe umilul meu loc. Pe linie spirituala
era o mare asemanare.
De la o vreme, tot
asteptând sa primeasca o veste de acasa, începe sa se framânte.
Nelinistea luase loc în
sufletul lui. Într-o buna zi, simtind apropierea sufleteasca dintre noi, îmi
spune:
— “Iata ca tot ce am
sperat eu, timp de 12 ani de când am fost rapit de pe strada de rusi, ca voi
mai gasi pe ai mei în viata si-n pace se naruieste. De atâta vreme n-am mai
primit nimic.
Ce s-o fi întâmplat cu
ai mei nu stiu. Sunt tare amarât.”
— “Domnule professor, îi
spun eu, este bine sa sperati si sa mai asteptati. Eu cred ca nu-I nimic rau.
Totul va fi bine pâna la urma.”
Nu puteam întelege atât
de bine framântarile lui. Nu stiusem pe atunci nici conditiile în care
disparuse el în 1945 din Bucuresti. Aveam sa aflu de la el, mult mai târziu, în
lagarul de la Noua-Culme, despre viata lui, atât cea de acasa, în timpuri bune,
cât si de cea din deportarea lui în Siberia, la Verhoiansk, polul frigului.
Primavara se anuntase
din vreme. Totul în jurul nostru se trezea la viata. O data cu zvâcnetul ei,
din jurul nostru, în pomi si iarba, în ciripitul pasarilor, în zbenguiala lor,
în zumzaitul gâzelor, trezite la viata, în deschiderea de boboci a florilor de
primavara, începusem si noi sa ne miscam în acelasi ritm al vietii,
caracteristic primaverii, cautând fiecare sa ne lucram bucata de pamânt din
jurul casei. Viata, în suvoiul primaverii, ne purta cu ea, înainte, pe drumul
ei.
Mergeam acum, unul dupa
altul, destul de des. I.V. Georgescu, asa cum am mai spus, îsi alesese o casa
la margine de sat, loc destul de bun si cu multa liniste. Se ocupa de lucratul
gradinii si de amenajatul casei. Ca fiu de taran, nu era strain de lucrul
pamântului.
Iata ca într-o buna zi
de primavara, îi vine si lui o scrisoare de acasa. Sa fi vazut, Doamne, atunci,
ce bucurie a fost, de nedescris. Simtea cum totul navaleste în sufletul lui.
Lumea toata ar fi încaput atunci în el. Totul zumzaia, clocotea, se înalta în
trairea lui. Desi era destul de brunet, fata-i radia de lumina. Numai lumina de
Sus venita si-n sperante data. Sotia îi scrisese ca totul este bine, copiii
sanatosi si vor veni cât de curând la el. Îi scrisese si data sosirii. Doamne,
câta diferenta de stare de spirit exprimata de fata lui, a omului când trece de
la necaz la bucurie.
De peste doisprezece ani
nu-si mai vazuse sotia si copiii, Acum îi astepta. Un neastâmpar pusese
stapânire pe el. Simtea nevoia de a împartasi cuiva zbuciumul sufletului sau,
nazuintele lui, adesea sfarâmate. Asa am ajuns eu sa fiu acela caruia sa-i
destainuiasca pasul inimii lui.
Aveam sa fiu si de aci
înainte înca 19 ani, 5 de lagar si 14 de libertate, în care timp noi am purtat
corespondenta si ne-am vizitat.
Cât de putin, casa era
pusa în ordine si cu mult gust. O astepta pe doamna Ariana, si pe copiii lui.
L-am ajutat si noi, cei apropiati mult de el, mai ales Victor Tarniceru, la
amenajarea casei, Într-o zi apare si d-na Ariana cu copiii, Razvan si Bogdan. A
fost o mare bucurie pe toti, de nedescris. Dupa câteva zile de la sosirea lor,
cunoscându-i si eu bineînteles, linistea s-a asternut peste tot. La un moment
dat ma gasesc numai cu d-na Ariana. Îmi spune atunci de ce a trebuit sa
întârzie cu venirea mai bine de doua saptamâni.
— “Eu nu puteam sa viu
la el în halul în care aratam. Dupa o absenta de peste 12 ani, nu puteam sa
apar în fata barbatului fara dinti. I-as fi creat o deceptie, o impresie pe
care n-as fi sters-o niciodata. Mai ales ca noi am tinut extrem de mult unul la
altul.”
Iata deci ca eu unul nu
m-am gândit la acest lucru. Nici chiar sotul ei, I.V., nu s-a gândit asa.
Femeia însa, care-i simbolul vietii, viata însasi, intuieste mai bine ca-n viata,
omul trebuie sa tina seama de anumite reguli, de legi, precum cea a armoniei, a
frumosului, a elegantei, a prestantei.
Mai târziu avea sa-mi
povesteasca cu multa bucurie de felul în care vedea lucrurile d-na Ariana. De
prima data, copiii au fost extrem de rezervati. Cu timpul însa, lucrurile au
intrat în normal. Buna întelegere, armonia si chiar dragostea luasera loc
rezervei în familie.
Dupa câteva zile, sotia
si copiii au plecat acasa. Nu se terminase scoala. În timpul verii au venit si
au stat mai mult împreuna, aproape toata vara. Copiii se mai obisnuisera cu el.
Din fire era destul de sever cu ei, lucru pe care sotia l-a condamnat,
sfatuindu-l sa aiba mai multa întelegere.
În Latesti viata se
parea ca se desfasoara normal. Munceam de zor la IAS, de dimineata de la orele
7 pâna la orele 15, dupa masa. La orele 16 eram acasa. Dupa ce mâncam, pâna
seara ne saturam de lucru în gradina. În cadrul echipei, lucram alaturi de
Colibaba ca dulgher. Cu barda în mâna ciopleam si fasonam lemnul pentru
acoperis. Ma tineam de Colibaba. Mi-a prins tare bine lucrul acesta al
dulgheriei. Am învatat si eu ceva.
Gradina mi-am lucrat-o
la vreme. Tin sa mentionez ca, atâta vreme cât a fost tata la mine împreuna cu
fiul meu Tibi, nu am mai lucrat la ferma. Nu era de acord cu acest fapt. Nici
nu banuia ca eu lucrez la ferma. Numai dupa ce am fost internat în lagar, când
ei au venit sa ridice lucrurile, au ridicat si banii mei de la IAS, au aflat ca
eu am lucrat tot timpul. Nu puteam accepta ca eu sa fiu întretinut de ei. Tata
avea numai 500 de lei pensie, iar sotia mai avea doi batrâni si pe fiul meu de
întretinut. În Latesti erau multi care nu lucrau. Erau întretinuti de cei de
acasa.
Toata ziua îl vedeam pe
Cretulescu, bucurestean de loc, plimbându-se cu un motan tare frumos pe umar.
Vazând ca-i admir motanul, mi-a promis ca-mi da un motanel si mie. Avea
înfatisarea si caracteristicile unui motan salbatic. Arata ca un tigru, cu o
blana frumoasa, frumoasa de tot.
S-a tinut de vorba si
mi-a dat si mie un motanel. Ajuns la maturitate, motanelul meu devenise tare
aratos. Fiind eu arestat, în septembrie 1958, a ramas singur acasa, micut,
micut de tot. A avut grija de el vecinul meu cu casa, d-l Mitru, dobrogean de
obârsie. A fost chemat de securitate ca martor, dându-i-se si casa în primire
si având obligatia de a anunta familia mea sa vina sa-mi ridice lucrurile. Asa
s-a si întâmplat. Ai mei au venit la Latesti si au luat toate lucrurile, iar pe
motanel l-a luat sora mea Anica. L-a dus la Lugoj, unde s-a facut de toata
frumusetea. L-am prins si eu acasa în 1964, când am venit de la Periprava. M-am
bucurat tare mult când l-am vazut. A murit de batrân.
Sunt multi din Latesti
ale caror nume le-am uitat. Îmi aduc aminte de d-l Carandino, un om de o aleasa
cultura, dar extrem de rezervat, putin comunicativ. Pe noi, cei mai multi, ne
ocolea. Eram din Aiud si ciumati, parca. Faptul ca eram legionari îl determina
sa ne ocoleasca.
De racila asta nici azi
n-am scapat, în 1996, când scriu aceste lucruri. Desi Miscarea Legionara, ca
partid sau organizatie politica, nu mai exista, decât doar ca dainuire
spirituala, noi, cei care azi mai
traim, între 70 si 80 de ani, suntem legionari. Daca-i nevoie si ne ataca
cineva, noi ne aparam crezul pentru
care sutele de mii au murit si pentru care noi am luptat. Miscarea Legionara,
ca fenomen românesc, ea exista si va exista permanent întru apararea neamului.
Spre sfârsitul lui
august 1958, tata si cu fiul meu pleaca acasa. În septembrie începeau scolile.
Tata ma lasase destul de bine aranjat pentru iarna. Îmi procurasem caramida
buna pentru o soba de gatit în camera mica, în asa fel construita, ca sa se
lege cu soba, în forma de teracota, din camera mare. Cu planurile în fata
pentru realizare, lucram zi de zi ca dulgher. Ajunsesem pe acoperis. Mânuiam barda
ca un mester.
În gradina, porumbul se
apropia de copt. Asa lucrând, cu gândul cel drept si visând la un viitor mai
bun, ne miscam în tacere. Se simtea totusi o boare a nelinistii. Ceva plutea în
vazduh.
Postul de militie ne
tinea tot mai strâns. Mereu veneau de la centru ofiteri si ne chemau pe rând la
vorba, la chestionari de umplutura. Simteam ca ceva se pregateste împotriva
noastra.
Iata ca-n noaptea de 19
septembrie 1958, în crapat de ziua, pe la orele 5 dimineata, cineva bate la usa
cu putere ca sa deschid. Deschizând usa, apare un ofiter de militie si-mi spune
sa ma îmbrac si sa merg cu el. Cu inima zbatându-se în piept, ma pregatesc
îndelete, intuind ca un nou val de arestari se petrece acum în tara. Îl cheama,
cum am mai spus, pe vecinul meu, d-l Mitru si-i preda casa în primire. Sunt
luat de ofiter si dus catre sfat, unde erau mai multe masini, pline cu oameni.
Se facuse de ziua si era
19 septembrie 1958.
De acum, în surghiun,
pâna în anul 1964.