DOMICILIUL OBLIGATORIU. LATESTI

De la postul de militie din Fetesti-Sat, militianul care era sef de post la Latesti ne ia în primire si ne duce cu o caruta pâna în Latesti. Acolo am ajuns pe înserate. În timpul asta, cât am asteptat la militie, la Fetesti, vine si Aurica Visovan dupa noi, adus de alt militian. Ajunsi pe înserate la Latesti, toti trei, eu, Aurica Visovan si Ghita Munteanu nedumeriti ne trezim pe un mamelon, presarat cu niste mogâldete de case, toate acoperite cu paie. Pe ici, pe colo, mai erau acoperite si cu stuf. Se înserase de-a binelea. La o casa mai aproape de noi licarea o lumina slaba în fereastra. Era destul de joasa.

Seful de post bate la usa discret. I se deschide numaidecât, aparând un om de statura mijlocie.

— “O... D-le sef, buna seara! Ce s-a întâmplat?”

— “Nimic rau, d-le Moise. Te rog, numai pentru noaptea asta, sa gazduiesti oamenii astia care i-am adus acum de la Fetesti.”

— “Bine, d-le sef, s-a facut.”

Si asa intram noi în casa, putin cam stingheriti. Eu si cu Aurica Visovan ramasesem la d-l Moise, iar Ghita Muntean este dus la alt binefacator din sat.

Intrati în camera, la lumina lampii de petrol, d-l Moise ma recunoaste si ma îmbratiseaza.

Da mâna si cu Aurica, pe care-l prezint cu multa atentie. Ne ofera cu bucurie doua scaune la o masa asezata la geam. De o parte si de alta a mesei erau asezate doua paturi. În camera mi s-a parut destul de cald. Avea un cuptor facut din caramida si cu plita, unde-si facea de mâncare.

Lânga el era cladita soba de paie. La lumina unei lampi de petrol, ne vedeam unii pe altii, bucurându-ne si de acest fel de libertate.

Ca de sfârsit de noiembrie, era destul de frig. Haine pentru iarna nu prea aveam. Speriati, am îmbracat trei camasi pe noi si am luat tot ce aveam, ca sa ne fie mai cald. Eu nu mai stiu cum voi fi aratat asa îmbracat, cu hainele acelea ponosite de la Aiud, din bagaj, unde ani de zile au stat îngramadite. Numai bine cred ca nu.

Dupa ce am mai stat de vorba cu d-l Moise, ne-am culcat. Cu Aurica în pat, ne-am odihnit destul de bine. Soba cea mare se încalzea dupa ce o alimentai cu vreo doua cosuri cu paie. Usa de alimentare o avea în antreu. Asa am trecut noi toata iarna, cu d-l Moise împreuna. Deseori ma duceam cu Aurica, la Fetesti, cu câte un tractor. Dadeam câte 10 lei tractoristului si pace. Când veneam acasa, o luam pe scurtatura, peste câmp, 9 km. distanta. Mergeam cam greu. Nu aveam antrenament.

A doua zi, când ne-am sculat, am cunoscut vecinii. În zilele urmatoare ne-am dus mai departe în sat, cunoscând si pe altii. Vecin cu d-l Moise era parintele Nicolae Ciorbaru, din

Dobrogea. Statea cu familia împreuna.

De cum am ajuns în Fetesti, am scris acasa, anuntându-i ca m-am eliberat din închisoare si sunt cu domiciliul obligatoriu în Baragan. De Sfântul Nicolae, în 6 decembrie 1957, fiind ziua onomastica a parintelui Nicolae Ciorbaru, am fost invitati la masa, unde ne-am simtit tare bine, atât eu, cât si Aurica Visovan. A fost prima noastra masa de sarbatoare de când am intrat în închisoare.

Afara, iarna se pusese asa cum de obicei sunt ele în Baragan, cu viscole stârnite de Crivatul pustiitor. Eram, deci, în tara Crivatului. Tot acum, în decembrie, venise si profesorul Ion V. Georgescu. Era gazduit de un vecin de-al nostru. Avea casa peste drum de parintele Ciorbaru. N-a trecut nici o saptamâna si ai mei au venit la mine, tata, mama si sotia mea. Nu-I vazusem de mai bine de 8 ani. Ei au dat o telegrama ca vor veni, dar eu n-am primit-o. A doua zi dupa venirea lor soseste si telegrama. Mare ne-a fost bucuria revederii noastre dupa atâta vreme de despartire. Mi-au adus de toate, haine de iarna si încaltaminte. Acasa totul era bine. Fiul meu Tibi, acum era mare, trecuse de 9 ani. Nu-l mai vazusem din decembrie 1949, la vorbitorul din închisoarea militara din Timisoara. Acum fiind în toiul iernii, n-au riscat o îmbolnavire a lui. La fel si surorile mele Anica si Lenuta erau bine, împreuna cu nepoata mea, Anisoara. M-am bucurat când am aflat ca Anica mai are un fecior, pe nume Mihai. Ei toti îi spuneau Misu.

Domnul Moise îi primise cu multa caldura sufleteasca. Mai vedea si el oameni din Lugojul lui de altadata. Aurica, prietenul si fratele meu, s-a bucurat si el de cunostinta familiei mele. Aurica si d-l Moise si-au gasit alta gazda pentru timpul cât vor sta ai mei la mine. Parintii si sotia mea au ramas cu mine trei zile, timp în care de-abia am reusit sa ne povestim atâtea lucruri. Vremea era frumoasa acum. La despartire i-am condus pâna la marginea satului, de unde ei au plecat mai departe spre Fetesti. Alt mijloc de locomotie nu era. Desi era timp de iarna si frig, s-a nimerit o zi cu soare si pamântul uscat.

Dupa plecarea lor, Aurica cu d-l Moise au venit acasa, reluându-ne firul vietii de toate zilele, cu ineditul si farmecul ei. Am stat mult împreuna, pâna aproape de sfârsitul iernii. Asa cum am mai spus, eu cu Aurica, deseori, ne duceam la Fetesti, fie pe jos, fie cu vreo ocazie, mai ales cu câte un tractor. De întors, ne luam traista în mâna si veneam pe scurtatura, peste câmp, acasa la Latesti.

Domnul Moise, ziua, mergea la lucru, la I.A.S.-ul Bordusani. Era aproape de noi, nici 1 km. pâna la birourile fermei, pe malul bratului Borcea. Între timp, acesta, Aurica si-a gasit o casa destul de buna, aproape de locul unde locuiam. S-a apucat si a reparat-o. Spre primavara s-a mutat în casa lui. Ramasesem acum numai cu d-l Moise. Când au venit la mine ai mei, i-au adus si d-lui Moise pachet de la ai lui din Lugoj. Din discutii cu d-l Moise am aflat ca în casa asta, înaintea d-lui Moise, a locuit un var de-al meu, Gavrila Stoichescu, fiul lui Traian Hubda, var al doilea cu mama mea, pe numele lui de familie tot Stoichescu, din Teregova. Gavrila a facut parte din grupul lui Spiru Blanaru, în munte. A participat la luptele de la Pietrele-Albe. Nu cu mult timp înaintea venirii mele, se eliberase si el. S-a dus acasa la Teregova. N-am mai stiut nimic de el. Ajunsesem deci sa stau în casa în care a locuit înaintea mea. M-am bucurat când mi-a povestit Moise de el. Acum, varul meu Gavrila nu mai este printre noi. A murit într-un accident de masina.

Spre Craciun, iarna s-a asezat de-a binelea peste noi. Zapada mare si vântul dezlantuit din Dobrogea, peste bietele noastre case, pitite de furia lui, voiau parca sa ne înghita. Era Crivatul înfuriat. Alerga bezmetic peste câmpia întinsa, mânând din urma ciulinii Baraganului. În fata casei, câtiva salcâmi destul de mari îndrazneau sa i se împotriveasca. Din înclestarea lor se desprindea un geamat de nebun, un urlet de te scotea din minti. Se aplecau salcâmii cu crengile la pamânt, facând parca loc nebunului sa treaca. Eu si cu Aurica ne uitam pe geam la înclestarea draceasca a Crivatului turbat cu tot ce-i sta în cale, case, pomi sau vreo fiinta ratacita.

De Craciun ne-am dus la biserica, unde slujea parintele Ioan Sârbu, un preot cu mult suflet si dragoste de om. Biserica era amenajata într-o casa obisnuita, acoperita cu stuf. Zapada era mare, de-abia ne-am facut loc de mers. Se vedeau carari de la fiecare casa, pâna la drumul principal ce ducea la Sfat si de acolo la Biserica si scoala. Parintele Sârbu mai era ajutat, de obicei, de parintele Iosif Ratec. Uneori, mai venea si parintele Nicolae Ciorbaru, dar mai rar.

Asa, împreuna cu Aurica Visovan si cu Ghita Munteanu, am cunoscut pe aproape toti oamenii din Latesti. Cei mai vechi locuitori acolo, acum deveniti pentru noi bastinasi, erau basarabenii. Mai vechi decât ei au fost banatenii, dar ei au plecat cu totii la casele lor. În memoria locuitorilor de acolo, Latestiul ramasese ca o comuna a banatenilor. Era destul d întinsa, dar foarte multe case acum erau parasite. Cei, care i-am cunoscut mai întâi au fost cei veniti din închisori. D-l Moise facea oficiul de prezentare. Mai erau printre ei si unii pe care-I întâlnisem în puscarie, ca: Pop Grigore, Victor Florea, Iosif Ratec si altii. Apoi i-am mai cunoscut pe Victor Tarniceru, inginer; Petru Varlan, inginer; Artemie Colibaba, dulgher, un bucovinean cu multa dragoste în el, cel care scrisese “Visul unui legionar”; pe Mihai Enescu, Stefan Pâcleanu, Victor Ioan Pica, Victor Medrea, pe Mihai Dragomirescu, care a murit la Noua-Culme, în infirmerie. Statea cu casa aproape de mine. Apoi, am mai cunoscut pe Nicolae Guli, macedonean de origine; pe Midovschi, ofiter de aviatie si pe Ion Oarga din Ardeal.

Basarabenii, ca cei mai vechi locuitori de acolo, aveau acum gospodarii bine înjghebate, carute cu cai, vaci cu lapte, porci si pasari de curte. Îi cunoscusem bine de tot si pe unii dintre ei.

Erau angajati la I.A.S.-ul din Bordusani. Pamântul de la casele parasite îl lucrau ei. Plateau la Sfat o taxa.

Mai târziu, a venit la Latesti si doctorul Sonea Octavian, din Brasov. S-a instalat destul de bine. Venise la el si sotia, pentru a sta cu el. L-am cunoscut bine la Aiud. A lucrat un timp în fabrica. Era un om deosebit. Într-o vreme a lucrat si rotarie, unde, cât am putut, l-am ocrotit. Pe atunci era tare slabit. A tinut minte acest lucru. În Latesti, când am avut nevoie de tratament, s-a ocupat mult de mine. M-a ajutat.

Spre primavara, ramasesem numai cu Moise în casa. Aurica Visovan îsi gasise, asa cum am mai spus, o casa pe aproape. Nu mult dupa Aurica, mi-am gasit si eu o casa, pregatindu-ma de mutat. Statusem destul de mult la d-l Moise. El ar fi dorit sa nu plec si sa ramân cu el pâna la eliberare. Acest lucru n-a fost posibil din partea mea. Îl încurcasem destul de mult în gospodaria lui, desi am contribuit la întretinere cu de toate. Primavara se anunta timpurie. Profesorul Ion V. Georgescu se mutase si el la casa lui, la margine de sat. Ne-am împrietenit repede si asa am ramas, buni prieteni, pâna la sfârsitul vietii lui.

Aproape toti cei din Latesti lucrau la IAS-ul Bordusani. Altii lucrau la Fetesti-Gara, în cadrul CFR-ului. Acolo aveau o baraca, unde locuiau de luni si pâna sâmbata, când veneau acasa la Latesti. Echipa era condusa de ing. Victor Tarniceru.

Prin luna martie a venit la mine sotia mea pentru o zi. A fost trimisa de spitalul TBC Lugoj într-o delegatie cu niste copii bolnavi de TBC-osos, la mare, la spitalul din Navodari. La întoarcerea spre casa a venit si la mine la Latesti. M-am bucurat mult de aceasta neasteptata vizita.

La început de aprilie se încalzise bine de tot. Acum îmi luasem casa în primire. Lucram de zor la amenajarea ei pentru locuit. A fost cam greu la început, dar pâna la urma am razbit. I-am multumit d-lui Moise de dragostea cu care m-a adapostit si ajutat pâna acum. Eu începusem sa lucrez la IAS Bordusani. Ne angajasem în echipa de constructii. La început am lucrat la reparatul gardului de sârma ghimpata în jurul fermei, apoi, mai târziu, la construitul de grajduri, ca dulgher. Ma luase Artemie Colibaba pe lânga el. M-am descurcat destul de bine cu el împreuna la construitul grajdurilor. Lucrarea o conducea inginerul Petru Vârlan.

Tot în aprilie 1958, mi-am lucrat si gradina de pe lânga casa. De cele mai multe ori, în gradina osteneam dupa ce veneam de la lucru, în jurul orelor 5 dupa masa. Pâna seara aveam timp destul de rupt oasele în gradina. Pe lânga porumb, cartofi si fasole, mai pusesem multe lubenite si pepeni galbeni. Am avut o recolta de lubenite si pepeni, în a doua jumatate a lui iulie si început de august 1958, foarte bogata. Chiar atunci când au venit la mine tatal si fiul meu Tibi, lubenitele si pepenii galbeni erau în toiul lor, al coptului. Camera mare era plina de lubenite si pepeni galbeni. Multi din cei galbeni plezneau de copti ce erau. Mâncam cât ne tinea burta. Desi avea numai 9 ani, fiul meu exclama:

— “N-am mâncat de când sunt eu atâtia pepeni!”

Pusesem de toate în gradina mea, tot ce trebuia unei gospodarii. Ma pregatisem de iarna.

Aveam doi ani de stat în Baragan. Nu stiam ca aveam sa mai stau departe de casa înca 6 ani de aci încolo.

În timpul cât erau ai mei la mine, nu ma duceam la lucru. Ei ma sfatuiau sa nu lucrez.  De cât am eu nevoie, îmi trimit bani de acasa. Eu totusi lucram fara stirea lor. Când timpul, cu adevarat, a devenit frumos, cu o primavara îmbietoare, noi ne mai plimbam prin sat, în zilele când nu se lucra la IAS. În timpul acesta de plimbare am cunoscut-o si pe sotia Capitanului, Doamna Elena Codreanu. Acum era casatorita cu generalul Praporgescu.

La fel si pe Doamna Maria Antonescu, sotia Maresalului Ion Antonescu. Erau acum îmbatrânite  de vreme. Maria Antonescu era cu parul alb, putin adusa de spate, cu un baston în mâna, îmbracata în negru, adesea se plimba de una singura prin sat. Avea o figura distinsa, cu priviri sfredelitoare. Nu prea lega discutii cu cei pe care-i întâlnea. Cu Doamna Codreanu am stat de multe ori de vorba, dupa ce ne-am cunoscut. Era angajata femeie de serviciu la scoala. Într-o zi, când eram împreuna cu sotia, în luna mai, am întâlnit-o aproape de scoala. Atunci am vorbit mai mult cu ea. Ne cunostea pe toti cei care veniseram din închisoare. Acum fiind numai noi doi si cu sotia mea, a tinut sa-mi spuna ca a fost obligata sa se casatoreasca cu generalul Praporgescu pentru a scapa de urmarire. Cu toate acestea, n-a scapat de ceea ce a fugit. Din contra, a trebuit sa vina dupa ea si generalul, aici, în Latesti. Am încercat s-o linistesc, spunându-i ca noi tot atât de mult tinem la ea ca si înainte. Intuise faptul ca noi, în sinea noastra, am fi voit de la ea un sacrificiu. Fusese sotia lui Cornel Zelea Codreanu, Capitanul. Acest lucru n-a fost cu putinta si nici nu-i ceream lucrul acesta. Era o fire comunicativa si cu multa caldura sufleteasca.

Întotdeauna însa, când se întâlnea cu noi, evita sa ne spuna ceva despre Capitan. Se temea. Era urmarita pas cu pas. Pentru noi era mult c-o avem cu noi. Alta data, când ne-am mai întâlnit, era cu generalul împreuna. Era o zi calduroasa de mai, parca era vara cu adevarat. Ne-am salutat cu mult respect, oprindu-ma la o vorba buna. Simtea nevoia sa se destainuie. În sinea ei, procesul se desfasura fara crutare. Era procesul culpei de a se fi coborât de pe culmile maretiei.

Oprindu-ma odata de vorba, generalul Praporgescu deschide el discutia, spunându-mi:

— “Domnule professor, eu am luat pe Elena de sotie numai pentru a o ocroti, a o apara de comunisti. Am crezut ca, daca se casatoreste cu mine si ia alt nume, va fi lasata în pace, dar m-am înselat, ca n-a fost sa fie asa. Ba din contra, am intrat si eu în focul acesta. Nu-mi pare rau.

Am acceptat lupta si de pe pozitiile acestea.”

La aceste discutii, neasteptate de fapt, am încercat sa linistesc lucrurile, spunându-le ca n-au gresit cu nimic. Dimpotriva, au facut bine urmând un drum firesc al omului pe pamânt, mergând pe linia dragostei crestine, traind întru Hristos. Cu toate acestea, acest complex al culpei, generat de sinele ei, n-a reusit nimeni sa-l stinga. Tot timpul se simtea cu noi ca-ntr-o familie. Eram copiii Capitanului. Fapt care o determina sa intuiasca pozitia ei de culpa. Tot timpul cât a stat în Latesti a avut o atitudine demna. Toata lumea o respecta.

Dupa câte stiu, în 19 sept. 1958, când noi cei de la Latesti am fost ridicati si dusi la Noua-Culme, fetele noastre au fost si ele ridicate de securitate si duse la Noua-Culme. Cu ele a fost D-na Elena Codreanu.

Dupa cum am mai spus, în timpul când eu nu aveam pe nimeni la mine, din familie, lucram în echipa de constructii de la IAS-Bordusani, sub comanda ing. Vârlan. Ma alaturasem lui Colibaba la dulgherie. Pentru mine a fost o binefacere sa lucrez ca dulgher în cadrul echipei de constructii. Timpul trecea atât de repede, de nu-ti venea sa crezi. Între orele 16 si 17 veneam de la lucru, acasa, destul de repede, uneori chiar mai devreme. Aveam timp sa-mi fac de mâncare, chiar si pentru mai multe zile. Dupa ce mâncam, intram în gradina si lucram pâna nu se mai vedea.

De 1 Mai ma trezesc cu sotia mea la mine. Îsi luase o permisie de câteva zile, pentru care avea sa înghita multe bobârnace si amenintari din partea doamnei doctor Popovici, omul partidului. Pentru faptul ca era sotia mea, a unui bandit din grupul lui Spiru Blanaru, la salarizare era pe ultima treapta. Când era vorba de premii, nu primea nimic. Toti ceilalti, care stiau sa clampaneasca, primeau de trei ori pe an premii.

M-am bucurat mult de tot când am vazut-o. A venit împreuna cu colega ei Ria Moisescu, care legase o corespondenta cu Victor Tarniceru. Acum pentru el venise de fapt. Ce-au facut, ce n-au facut, dar pâna la urma s-au hotarât sa se casatoreasca. Dupa câteva zile au plecat la Lugoj.

Mai târziu avea sa vina Ria la Fetesti, transferata în interes de serviciu, ca asistenta medicala la dispensarul din Fetesti-Gara si sa stea cu Victor, pâna când ne-a ridicat securitatea, internându-ne în lagar la Noua-Culme.

Am uitat sa va spun ca în cursul lunii aprilie 1958, au venit la mine si surorile mele Anica si Lenuta. M-au ajutat sa mai fac reparatii la casa, unde de abia ma mutasem. Dupa trei zile s-au dus acasa. Ramânând iarasi singur, m-am dus la lucru în echipa mea. De cum plecase sotia mea acasa, la începutul lui mai 1958 si pâna la venirea tatalui meu si a fiului Tibi, dupa Sfântul Ilie, 20 iulie, eu am lucrat, zi de zi, la constructii IAS.

Iata-i si pe ei, în sfârsit, ca vin la mine, tata si fiul meu. Am fost în gara la Fetesti, asteptându-i. Era luna lui cuptor, cu o caldura de te coceai, nu alta. Se dau jos din tren, dintr-o zapuseala într-alta. În gara te frigeai. O luam pe scurtatura pâna la Latesti. Pe întinsul Câmpiei Baraganului, când soarele te cocea, când iarna Crivatul se lua dupa ciulini, mai adia acum o boare alinatoare de caldura. Simteam în fata cum aerul se misca, mai racorindu-ne un pic. Asa am ajuns acasa, unde racoarea din camera ne linisti. Am si facut un tur de orizont prin sat, dupa ce ne-am odihnit. Seara au facut cunostinta cu d-l Georgescu, apoi cu parintele Iosif Ratec, cu Victor Tarniceru, cu d-l Moise si o multime de alti cunoscuti si prieteni. S-au simtit tare bine la mine. Au stat aproape o luna la Latesti, pâna dupa 20 august. Adesea, mergeam cu totii, în timpul liber, în insula Borcea, într-o padurice plina de vegetatie si pajisti cu iarba verde si matasoasa. Treceam bratul Borcea cu multa bucurie, înotând pâna în insula, împreuna cu Victor Tarniceru si cu parintele Ratec. Pe Tibi, de obicei îl trecea Victor în insula. Au fost zile pline de farmec si veselie, în toata izolarea aceasta, voita de putere. Din aceasta frumoasa iesire la iarba verde, ne întorceam vlaguiti de caldura soarelui, de baia facuta în Dunare si de plaja de pe nisipul din poiana, acasa, unde ne asteptau lubenitele si pepenii galbeni. Pe cei galbeni, adesea îi gaseam plezniti de copti ce erau si cu un miros îmbatator. Fiecare din noi, dupa alegere ne luam câte un pepene si cu lingura îi mântuiam. Erau nespus de buni.

Nici pâna azi nu stiu cu ce impresie si amintiri o fi ramas fiul meu despre acele zile petrecute în vara lui 1958 la Latesti. De câte ori am încercat sa depanam firul amintirilor, l-am gasit într-o mutenie dezolanta. O data nu m-a întrebat, sau sa-mi spuna cum s-a simtit acolo si cu ce a ramas în sufletul lui, din acele zile petrecute la Latesti. Carui fapt sa-i datorez aceasta mutenie a lui? Nu stiu. De fapt, nu numai de acest capitol este vorba aici, ci, în general, de toata perioada mea de închisoare, de iad, n-a deschis gura cu o întrebare; pe unde am trecut? si ce am îndurat? cunoscând cât de putin si el din acest trist capitol al istoriei noastre. De ce? Nu stiu nici eu. De fapt, cu durere trebuie sa o spun ca nici Horea, celalalt fiu al meu, nu m-a întrebat o data despre toate acestea. Nepotii mei, care au ajuns, doi dintre ei, Adrian si Gabriel, la vârsta de 14 ani, iar Alina la 10 ani, nici ei nu ma întreaba nimic. Parca s-ar confrunta cu o conspiratie împotriva mea si a neamului întreg, trecut prin iadul comunist. Întotdeauna la cunoastere s-a ajuns prin cercetare, prin dorul de a afla. Cunoasterea este un rezultat al stradaniei de zi cu zi, întrebând si adunând cele auzite sau citite.

Le-am servit atâta material scris. N-au pus mâna pe el. Stau cartile si revistele la mine, teanc, si nici nu le rasfoiesc. Am mers pâna acolo ca le-am vârât pe gât carti si reviste, dar nu stiu daca le-au rasfoit macar.

De ce? De ce? De ce acest lucru?

Deseori, îi spun sotiei, cu multa durere în suflet, ca am sa mor si copiii mei nu vin la mine sa ma întrebe o vorba despre lupta noastra de rezistenta. Altii, straini de mine, vin si ma întreaba.

De buna seama ca aici este, cred eu, o lipsa de maturitate în gândire si o neputinta spirituala a lor. Nu-si iubesc neamul îndeajuns. Sa ai în familie un martor al grozaviilor petrecute sub dracescul imperiu comunist si sa nu doresti sa afli si sa stii nimic din cele traite de ai tai!

Asta-i un mare pacat în fata lui Dumnezeu si a neamului nostru.

Cunoscând, construiesti, iar ignorând, dispari ca om pe linie spirituala.

Iata, fara sa vreau, am facut o paranteza în rândul celor povestite, destainuindu-ma sau chiar marturisindu-ma celor care vor veni dupa mine. Ma doare, dar acesta-i crudul adevar.

Dar... sa ne întoarcem la cele bune, iertând pe cei ce înca mai gresesc, poate, uneori, fara voia lor.

Tot în vremea asta, ma apropiasem mult de domnul Georgescu. Ne împrietenisem chiar. I-am cunoscut toata familia, sotia, copiii si cele doua surori, cum de altfel facuse si el cu ai mei.

Doamna Ariana, sotia lui, a stat mult timp cu el la Latesti. Se pregatise si el de iarna, aprovizionându-se cu de toate, asa cum si eu facusem. De multe ori, îmi facea si Victor Medrea câte-o vizita. Lui nu-i placea sa munceasca.

În aceste aduceri aminte acord un capitol profesorului universitar Ion V. Georgescu, asa cum l-am cunoscut si ce am reusit sa prind de la el, multe lucruri si chiar învatând.

Ori de câte ori am ocazia sa vorbesc despre el, îmi vine în minte un sfat al lui, pe care mi-l daduse în anul 1962, înainte de plecare, de eliberare. Tin neaparat sa încep cu acest sfat, chiar daca vi l-am mai spus, chiar cu riscul repetarii. Atât de mult ne apropiasem unul de altul, încât formam o unitate în gândire. Iata si sfatul pe care mi l-a dat; care de altfel m-a ajutat mult în viata:

— “Mai Tase, acum eu o sa plec acasa daca vor vrea astia sa-mi dea drumul. Nu se stie daca ne vom mai vedea. Te sfatuiesc un lucru. Atunci când vei fi la o rascruce de drumuri, în a lua o hotarâre, sau sa faci ceva, gândeste-te la mine, în gândul tau sa stai de vorba cu mine si cam ce sfat ti-as da eu, ce ti-as spune eu sa faci, asa sa faci. Daca faci treaba asta, tu nu vei gresi niciodata. Vei merge pe drumul cel drept si curat. Între noi doi exista aceasta comuniune, unitate de vederi.”

Nu voi uita niciodata acest sfat al celui mai bun prieten al meu. Desi am scris mult despre el, în multe articole, totusi atâtea sunt pe care nu le-am scris si nici povestit cuiva, n-am facut-o.

A fost un om deosebit. Atât de deosebit încât a creat o unicitate, nu numai în lupta de rezistenta a neamului românesc, dar si ca om de stiinta. Pe unde a trecut, a lasat urme, a marcat lumea.

Dupa ce a venit din Rusia, în decembrie 1955, a fost dus la Gherla, unde a mai stat înca doi ani, tot fara condamnare, de altfel cum a stat si-n Rusia, la Polul Nord, la Verhoiansk, polul frigului, si la Vorkuta, mai bine de 10 ani, tot timpul urmarit si chinuit de securitate. În decembrie 1957 se elibereaza de la Gherla si vine la Latesti cu domiciliul obligatoriu. Ca si mine, este primit de un om în casa lui. Era peste drum de d-l Moise. Foarte des ne vedeam unul pe altul. Nu-l cunoscusem pâna acum personal. Stiam despre el multe de la parintele Mitoiu. Îi fusese professor la Facultatea de Teologie din Bucuresti. Dupa nume, îl cunosteam foarte bine, as putea spune.

Afara era frig, frig si zapada mare, ne facea sa ne gândim tot mai mult la felul cum ne vom împotrivi Crivatului. Sotia si parintii venisera la mine. Într-o dupa masa, eu si cu sotia mea aduceam un cos mare cu paie pentru încalzit soba în camera în care stateam. Cum vom fi aratat noi la fata nu stiu, dar tocmai atunci Ion V. Georgescu trecea prin fata noastra spre casa lui.

Bucuros si cu multa dezinvoltura, ni se adreseaza:

— “Hei, tinerii, tinerii trec voiosi si fericiti, pregatindu-se de noapte.”

Luat prin surprindere, m-am îmbujorat la fata, cred eu, iar sotia mea, cum era blonda, s-a îmbujorat si mai tare. Jucausa, lumina ochilor îi scaldase toata fata.

— “Da, îi raspund eu, ne pregatim soba pentru noapte.”

Am dat mâna cu el, prezentându-ne unii altora. Când am auzit ca-i Ion V. Georgescu, am ramas surprins. Navaleau în mintea mea toate cele povestite de Mitoiu la Aiud.

Din acel moment privirile noastre s-au întâlnit mereu si tot mai des. În orice sarbatoare îl regaseam la biserica, într-un loc mai retras, de obicei pe dreapta.

Si el, ca si mine, când a ajuns la Latesti a scris acasa. Adresa veche pe care el o stia nu mai era cea reala. Scrisese sotiei, dar prin altcineva, bine cunoscut, si sigur de adresa. Spera ca asa sotia lui va lua cunostinta ca-i în Latesti. În vremea asta, noi ne-am apropiat mult. Eu, mai ales, ma simteam atras de el, desi între noi era o mare diferenta, ca vârsta si pregatire. Eu, un biet absolvent al Institutului de Teologie, cu diploma la mâna, pe când el professor universitar si om de stiinta, totusi ceva ne apropiase. Timpul avea sa dovedeasca acest lucru, în cei cinci ani de lagar pe care i-am facut zi de zi împreuna si înca 14 ani în libertate.

Crezul nostru întru Hristos si destinele neamului românesc erau comune. Slujeam aceluiasi crez, el de pe pozitiile lui înalte, iar eu de pe umilul meu loc. Pe linie spirituala era o mare asemanare.

De la o vreme, tot asteptând sa primeasca o veste de acasa, începe sa se framânte.

Nelinistea luase loc în sufletul lui. Într-o buna zi, simtind apropierea sufleteasca dintre noi, îmi spune:

— “Iata ca tot ce am sperat eu, timp de 12 ani de când am fost rapit de pe strada de rusi, ca voi mai gasi pe ai mei în viata si-n pace se naruieste. De atâta vreme n-am mai primit nimic.

Ce s-o fi întâmplat cu ai mei nu stiu. Sunt tare amarât.”

— “Domnule professor, îi spun eu, este bine sa sperati si sa mai asteptati. Eu cred ca nu-I nimic rau. Totul va fi bine pâna la urma.”

Nu puteam întelege atât de bine framântarile lui. Nu stiusem pe atunci nici conditiile în care disparuse el în 1945 din Bucuresti. Aveam sa aflu de la el, mult mai târziu, în lagarul de la Noua-Culme, despre viata lui, atât cea de acasa, în timpuri bune, cât si de cea din deportarea lui în Siberia, la Verhoiansk, polul frigului.

Primavara se anuntase din vreme. Totul în jurul nostru se trezea la viata. O data cu zvâcnetul ei, din jurul nostru, în pomi si iarba, în ciripitul pasarilor, în zbenguiala lor, în zumzaitul gâzelor, trezite la viata, în deschiderea de boboci a florilor de primavara, începusem si noi sa ne miscam în acelasi ritm al vietii, caracteristic primaverii, cautând fiecare sa ne lucram bucata de pamânt din jurul casei. Viata, în suvoiul primaverii, ne purta cu ea, înainte, pe drumul ei.

Mergeam acum, unul dupa altul, destul de des. I.V. Georgescu, asa cum am mai spus, îsi alesese o casa la margine de sat, loc destul de bun si cu multa liniste. Se ocupa de lucratul gradinii si de amenajatul casei. Ca fiu de taran, nu era strain de lucrul pamântului.

Iata ca într-o buna zi de primavara, îi vine si lui o scrisoare de acasa. Sa fi vazut, Doamne, atunci, ce bucurie a fost, de nedescris. Simtea cum totul navaleste în sufletul lui. Lumea toata ar fi încaput atunci în el. Totul zumzaia, clocotea, se înalta în trairea lui. Desi era destul de brunet, fata-i radia de lumina. Numai lumina de Sus venita si-n sperante data. Sotia îi scrisese ca totul este bine, copiii sanatosi si vor veni cât de curând la el. Îi scrisese si data sosirii. Doamne, câta diferenta de stare de spirit exprimata de fata lui, a omului când trece de la necaz la bucurie.

De peste doisprezece ani nu-si mai vazuse sotia si copiii, Acum îi astepta. Un neastâmpar pusese stapânire pe el. Simtea nevoia de a împartasi cuiva zbuciumul sufletului sau, nazuintele lui, adesea sfarâmate. Asa am ajuns eu sa fiu acela caruia sa-i destainuiasca pasul inimii lui.

Aveam sa fiu si de aci înainte înca 19 ani, 5 de lagar si 14 de libertate, în care timp noi am purtat corespondenta si ne-am vizitat.

Cât de putin, casa era pusa în ordine si cu mult gust. O astepta pe doamna Ariana, si pe copiii lui. L-am ajutat si noi, cei apropiati mult de el, mai ales Victor Tarniceru, la amenajarea casei, Într-o zi apare si d-na Ariana cu copiii, Razvan si Bogdan. A fost o mare bucurie pe toti, de nedescris. Dupa câteva zile de la sosirea lor, cunoscându-i si eu bineînteles, linistea s-a asternut peste tot. La un moment dat ma gasesc numai cu d-na Ariana. Îmi spune atunci de ce a trebuit sa întârzie cu venirea mai bine de doua saptamâni.

— “Eu nu puteam sa viu la el în halul în care aratam. Dupa o absenta de peste 12 ani, nu puteam sa apar în fata barbatului fara dinti. I-as fi creat o deceptie, o impresie pe care n-as fi sters-o niciodata. Mai ales ca noi am tinut extrem de mult unul la altul.”

Iata deci ca eu unul nu m-am gândit la acest lucru. Nici chiar sotul ei, I.V., nu s-a gândit asa. Femeia însa, care-i simbolul vietii, viata însasi, intuieste mai bine ca-n viata, omul trebuie sa tina seama de anumite reguli, de legi, precum cea a armoniei, a frumosului, a elegantei, a prestantei.

Mai târziu avea sa-mi povesteasca cu multa bucurie de felul în care vedea lucrurile d-na Ariana. De prima data, copiii au fost extrem de rezervati. Cu timpul însa, lucrurile au intrat în normal. Buna întelegere, armonia si chiar dragostea luasera loc rezervei în familie.

Dupa câteva zile, sotia si copiii au plecat acasa. Nu se terminase scoala. În timpul verii au venit si au stat mai mult împreuna, aproape toata vara. Copiii se mai obisnuisera cu el. Din fire era destul de sever cu ei, lucru pe care sotia l-a condamnat, sfatuindu-l sa aiba mai multa întelegere.

În Latesti viata se parea ca se desfasoara normal. Munceam de zor la IAS, de dimineata de la orele 7 pâna la orele 15, dupa masa. La orele 16 eram acasa. Dupa ce mâncam, pâna seara ne saturam de lucru în gradina. În cadrul echipei, lucram alaturi de Colibaba ca dulgher. Cu barda în mâna ciopleam si fasonam lemnul pentru acoperis. Ma tineam de Colibaba. Mi-a prins tare bine lucrul acesta al dulgheriei. Am învatat si eu ceva.

Gradina mi-am lucrat-o la vreme. Tin sa mentionez ca, atâta vreme cât a fost tata la mine împreuna cu fiul meu Tibi, nu am mai lucrat la ferma. Nu era de acord cu acest fapt. Nici nu banuia ca eu lucrez la ferma. Numai dupa ce am fost internat în lagar, când ei au venit sa ridice lucrurile, au ridicat si banii mei de la IAS, au aflat ca eu am lucrat tot timpul. Nu puteam accepta ca eu sa fiu întretinut de ei. Tata avea numai 500 de lei pensie, iar sotia mai avea doi batrâni si pe fiul meu de întretinut. În Latesti erau multi care nu lucrau. Erau întretinuti de cei de acasa.

Toata ziua îl vedeam pe Cretulescu, bucurestean de loc, plimbându-se cu un motan tare frumos pe umar. Vazând ca-i admir motanul, mi-a promis ca-mi da un motanel si mie. Avea înfatisarea si caracteristicile unui motan salbatic. Arata ca un tigru, cu o blana frumoasa, frumoasa de tot.

S-a tinut de vorba si mi-a dat si mie un motanel. Ajuns la maturitate, motanelul meu devenise tare aratos. Fiind eu arestat, în septembrie 1958, a ramas singur acasa, micut, micut de tot. A avut grija de el vecinul meu cu casa, d-l Mitru, dobrogean de obârsie. A fost chemat de securitate ca martor, dându-i-se si casa în primire si având obligatia de a anunta familia mea sa vina sa-mi ridice lucrurile. Asa s-a si întâmplat. Ai mei au venit la Latesti si au luat toate lucrurile, iar pe motanel l-a luat sora mea Anica. L-a dus la Lugoj, unde s-a facut de toata frumusetea. L-am prins si eu acasa în 1964, când am venit de la Periprava. M-am bucurat tare mult când l-am vazut. A murit de batrân.

Sunt multi din Latesti ale caror nume le-am uitat. Îmi aduc aminte de d-l Carandino, un om de o aleasa cultura, dar extrem de rezervat, putin comunicativ. Pe noi, cei mai multi, ne ocolea. Eram din Aiud si ciumati, parca. Faptul ca eram legionari îl determina sa ne ocoleasca.

De racila asta nici azi n-am scapat, în 1996, când scriu aceste lucruri. Desi Miscarea Legionara, ca partid sau organizatie politica, nu mai exista, decât doar ca dainuire spirituala, noi,  cei care azi mai traim, între 70 si 80 de ani, suntem legionari. Daca-i nevoie si ne ataca cineva,  noi ne aparam crezul pentru care sutele de mii au murit si pentru care noi am luptat. Miscarea Legionara, ca fenomen românesc, ea exista si va exista permanent întru apararea neamului.

Spre sfârsitul lui august 1958, tata si cu fiul meu pleaca acasa. În septembrie începeau scolile. Tata ma lasase destul de bine aranjat pentru iarna. Îmi procurasem caramida buna pentru o soba de gatit în camera mica, în asa fel construita, ca sa se lege cu soba, în forma de teracota, din camera mare. Cu planurile în fata pentru realizare, lucram zi de zi ca dulgher. Ajunsesem pe acoperis. Mânuiam barda ca un mester.

În gradina, porumbul se apropia de copt. Asa lucrând, cu gândul cel drept si visând la un viitor mai bun, ne miscam în tacere. Se simtea totusi o boare a nelinistii. Ceva plutea în vazduh.

Postul de militie ne tinea tot mai strâns. Mereu veneau de la centru ofiteri si ne chemau pe rând la vorba, la chestionari de umplutura. Simteam ca ceva se pregateste împotriva noastra.

Iata ca-n noaptea de 19 septembrie 1958, în crapat de ziua, pe la orele 5 dimineata, cineva bate la usa cu putere ca sa deschid. Deschizând usa, apare un ofiter de militie si-mi spune sa ma îmbrac si sa merg cu el. Cu inima zbatându-se în piept, ma pregatesc îndelete, intuind ca un nou val de arestari se petrece acum în tara. Îl cheama, cum am mai spus, pe vecinul meu, d-l Mitru si-i preda casa în primire. Sunt luat de ofiter si dus catre sfat, unde erau mai multe masini, pline cu oameni.

Se facuse de ziua si era 19 septembrie 1958.

De acum, în surghiun, pâna în anul 1964.