Fac o paranteza si va
prezint, în mare, ce au fost pentru noi închisorile din timpul comunismului, pe
lânga satanismul din ele.
Noi, cei care am trecut
prin universul concentrationar, putem spune, pe buna dreptate, ca am absolvit
si aceste mari universitati din scoala vietii. Închisoarea poate fi considerata
o înalta scoala atât pentru instruire, cât si pentru realizarea unei înalte
spiritualitati crestine. Pentru noi toti a fost o universitate. Aici s-au
format caractere, având ca dascali elita intelectualitatii interbelice. Aici,
în acest univers concentrationar, toti la un loc, maestrul si ucenicul, în
aceleasi conditii de viata, în iadul comunist, au realizat si conditii de
scoala înalta. Cei setosi s-au adapat de la cei înzestrati cu izvor nesecat de
cultura.
În conditii inumane, am
gasit calea de a ne instrui si forma lânga mari dascali ai neamului românesc,
asa cum au fost: Radu Gyr, Nichifor Crainic, George Manu, Ioan V. Georgescu,
Gheorghe Bratianu, Nicolae Steinhardt, Dumitru Staniloae, Constantin Noica,
Mircea Vulcanescu, Nicolae Mares, Traian Trifan, generalii Ioan Arbore, Iosif
Iacobici, Pantazi, amiralul Horia Macelaru si multi altii, pe care nu-i mai
stiu.
Pentru a ne împartasi
din marea cultura am recurs la toate mijloacele necesare, pe care, în mod
normal, mintea omeneasca nu le cuprinde.
1. În fabrica si spital
am reusit sa avem hârtie si creion.
2. În Celular si Zarca,
ne-am însusit alfabetul Morse, prin tevile de la calorifer sau prin
batai în perete, de la
camera la camera. Când vorbeam la perete, noi mai foloseam si gamela, pe care o
puneam pe perete, tinând loc de microfon. Puneam urechea pe gamela si ascultam.
Se auzea destul de bine. Cel care vorbea apropia buzele de fundul gamelei si
transmitea ce dorea el.
Marea noastra biblioteca
o constituiau peretii celulelor. Cu un ac sau cu un cui bine ascutit scriam pe
peretele alb tot ce ne însuseam de la dascalii nostri sau ce primeam de la unul
la altul prin viu grai. Poezii întregi scriam cu vârful de ac sau de cui, în
ordine si cu migala, pe peretele alb ca hârtia. Acolo treceam tot ce auzeam,
din toate disciplinele. Scrijeleam peretii cu cunostintele noastre pentru a
lasa si la altii care veneau dupa noi. Dupa cum pritocirea oamenilor prin
camere se facea destul de des, noi ajungeam sa citim pe pereti atâtea lucruri
bune, poezii sau alte cunostinte. N-a fost perete din camere sau celule în Aiud
sa nu aiba scrise coloane întregi de cunostinte.
De la o vreme,
conducerea închisorii se luase de grija. Nu mai stiau ce sa faca. Orice masura
luata de ei, avea o contramasura a noastra. Pâna la gasirea solutiei, noi ne
continuam munca în scoala noastra.
Asa s-a ajuns ca oameni
simpli, tarani, muncitori, elevi si chiar studenti sa învete limbi straine,
matematica, fizica, chimie, istorie, geografie si literatura. Ba de cele mai
multe ori îsi puneau la punct gramatica limbii române. Asa au fost unii din
teregovenii mei, ca Romulus Anculia-Miloi, care dupa ce a iesit din închisoare
si-a scris memoriile în opt caiete. Avea darul povestirii. De asemenea, unchii
mei Petru si Ion Berzescu, iesind afara, au continuat studiul, realizându-si
fiecare o frumoasa biblioteca si sporind-si darul de a vorbi. Ion Coltan, un
alt teregovan, a devenit un foarte bun cioplitor în piatra si zidar. Moise
Anculia-Pasule se pregatise în domeniul agriculturii. Afara si-a cultivat
pamântul ca un agronom. La fel, Petru Grozavescu-Maranu, Gheorghe
Ivanici-Casapu, Petru Maranu-Cornerevintu, Gheorghe Grozavescu-Mutu, Ion
Lazarescu, tatal si fiul, zisi But, au dovedit ca, pe buna dreptate, au
absolvit o universitate, tot teregoveni si ei.
Asa cum spune N.
Steinhardt, fiecare din noi am realizat si clipe de fericire în nefericirea din
iadul comunist.
Vazând Coller ca nu mai
are ce face cu noi, a recurs la o alta masura, mai diabolica. În toate camerele
si celulele din Aiud au stropit peretii cu ciment si var. În felul acesta,
peretele nu mai era curat ca hârtia, ci era denivelat prin stropitura. Asa au
reusit ca pe peretii camerelor sa nu mai apara scrisul.
Despre aceasta mare
scoala se pot spune multe lucruri.
Tocmai acest gulag cu
scoala lui, pe buna dreptate, defineste si chiar distinge Rasaritul de Apus în
Europa. Estul Europei, cel de dupa cortina de fier, a facut ca omul sa se
dezmeticeasca si sa tâsneasca spre o înalta spiritualitate crestina, asa cum
bine schiteaza, undeva, Soljenitîn.
Pe masura ce Rasaritul
se înalta, Apusul aluneca în haurile ateismului. O criza pe plan spiritual se
va asterne asupra lui. Atunci... ei vor ajunge sa bata la portile Rasaritului,
cum azi ei ne obliga pe noi sa batem la portile lor, pentru un trai mai bun, nu
pentru un suflet mai curat si mai nobil.
I. Caracteristica lor, a
Vestului, este o burta plina - materia.
II. Caracteristica
noastra, a Estului, este un suflet curat, dragostea întru HRISTOS.
În timp ce noi
scrijeleam pe pereti cu acul, prin lacrimi si sânge, pentru a ne pastra
identitatea de om si pentru a ne înalta spre cer, crezând în Hristos,
iubindu-ne unii pe altii, ei, Apusul, luptau pentru om ca individ, pentru
drepturile lui, ridicându-i statuie, decretându-l drept suprem ideal. În jurul
omului s-au schimbat constitutii si au fost îngenuncheate popoare.
Telul lor final este
omul, pe când al nostru este învierea, îndumnezeirea omului, Dumnezeu. Iata,
deci, cele doua profiluri ale Europei, Vestul si Estul. Spre final, cred într-o
armonizare si un echilibru între cei doi frati, Vestul si Estul.
Sa închidem paranteza si
sa ne întoarcem la episodul nostru.
*
Tot pe acum apare în
salonul nostru Octavian Radulescu. Îi spuneam Tavi. Ma împrietenisem bine cu
el. Era mai tânar si plin de viata. Vorbea cu toata lumea fiind destul de
comunicativ si binevoitor. Se leaga de o întâmplare destul de hazlie. Pe vremea
aceea gardian era un ungur, Barabas. Tare rau la suflet era si fricos de mama
focului. Într-o zi deschide usa pe neasteptate si-l surprinde pe Tavi Radulescu
cu un capat de creion în mâna. Nu l-a mai putut ascunde. Barabas pune mâna pe
creion, îl baga în buzunar si pleaca. Nu dupa mult timp vine iarasi în salon. Se
apropie de Tavi si-i cere datele. Era cu carnetul în mâna, gata sa-i noteze
numele. Nici una, nici doua, Tavi îi spune:
— “Domnule gardian, daca
îmi faceti raport eu am sa declar ca D-voastra mi-ati dat creionul. Sa stiti ca
asa am sa declar.”
— “Ce, esti nebun? Când
ti-am dat eu creionul?”
S-a uitat lung Barabas
la el si a plecat fara sa-i mai noteze numele. Gardianul s-a speriat, iar Tavi
al meu a scapat cu fata curata. Aveam sa-l întâlnesc pe Tavi la Aiud în 1994 —
14 sept., când s-a facut sfintirea monumentului. Ne-am adus aminte de sotia
asta, bucurându-ne mult de tot.
Iarna lui 1955 n-a mai
fost precum cea din 1954, grea si cu multa zapada. A fost mult mai blânda. Se încalzise destul de bine în
luna martie, când da peste mine si o hepatita. La ochi apare galbenul. Însotit
si de greturile respective. Nu mai puteam mânca. Vomitam destul de des, mai
ales dimineata pe nemâncate. Din stomac iesea o secretie verzuie si amara. Era
de la fiere. Când ma vede si ma consulta doctorul Costin, îmi spune ca am hepatita.
Îmi suspenda tratamentul cu Hidrazida si Pass. Trece la tratarea hepatitei.
Spitalul nu avea altceva decât urotropina si sare amara pentru drenarea bilei.
Iata ca nu mi-a fost dat sa am liniste, ci trebuia sa mai am si asta pe capul
meu. Gura îmi era amara, amara ca fierea. Dadeam numai verde afara. Se
îmbolnavise bila. Passul si Hidrazida ma dadusera peste cap. Cu mine în salon
mai era si Adrian Carausu, bolnav si el de tuberculoza. Vomita si el, dar mult
mai putin. Dupa consultul medical, ma pune la regim alimentar, fara sare si cu
ulei crud. Vine si Bogateanu la mine si ma vede. Aproba regimul alimentar, cu
pâine prajita si câte un gratar, când se poate. Îl cheama la el pe bucatarul
spitalului, care era un criminal de razboi, basarabean de origine, cu numele de
Pierdevara.
— “Mai bucatar, uite
aici, sa pregatesti si sa aduci la bolnavul acesta regimul pe care ti-l
prescriu eu, ai înteles?”
— “Da, domnule doctor,
am înteles. Dar va rog un lucru, sa mi-l dati mie în primire, sa fie bolnavul
meu si sa am eu grija de el. Sa pot veni la el cu mâncare de regim când pot
eu.”
— “Bine, Pierdevara, din
momentul acesta este bolnavul tau.”
Din acel moment, parca
mi-a pus Dumnezeu mâna în cap. Venea Pierdevara la mine de câte ori avea ceva
sa-mi aduca. Când venea, avea grija sa-mi spuna:
— “Mai omule, tu sa
asculti de mine, sa manânci, ca eu îti aduc de toate. Eu am sa te pun pe
picioare, dar sa ma asculti.”
Ajunsesem slab de tot,
numai umbra de mine. Ce mâncam dadeam afara. În timpul acesta doctorului Costin
i s-a adus un ajutor. Era doctorul Marcoci, medic militar. Îl introduce în
tainele spitalului. Vine cu el pe la toti bolnavii, expunându-i cazul fiecaruia
în parte. Se pregatea sa plece acasa. Îi expira pedeapsa. Eu la raze nu mai
puteam merge pe picioare. Ma ducea Marcoci în brate la control si apoi iarasi
în pat. Îmi balanganea si capul de slab ce eram. De la o vreme, varsaturile se
rarisera. Adrian Carausu n-a mai facut hepatita. Începusem sa mai manânc câte
ceva. Îmi aducea Pierdevara de toate. Pe la orele zece venea cu pâine prajita
si câte un gratar, dar numai când putea. Zaharul îl aducea într-o punga de
hârtie. Pe lânga mine, mai aveam si o oala cu ceai. De câte ori venea, tinea
sa-mi spuna, bucatarul meu:
— “Asculta, tu sa faci
asa cum îti spun eu, ca va fi bine. Ai auzit ce a spus Bogateanu?
Esti bolnavul meu. Eu am
grija de tine. Ai auzit?”
Cu acestea zise, pleca
de la mine. Întotdeauna venea cu gamela plina. Nu puteam sa manânc tot, era
prea mult. Pâinea prajita mi-a prins bine. A tinut-o asa cu regimul acesta pâna
în toamna anului 1956. Ma împrietenisem cu el. Tinea sa-mi spuna multe lucruri
de-ale lui. Fusese omul politicului, dar pe mine m-a ajutat. Eu stiam de acest
lucru si nu-i destainuiam nimic. Si lui îi datorez mult de tot. Poate chiar
viata, ca si lui Marcoci, de altfel, si mai târziu si doctorului Cornel
Petrasievici.
Iata ca vine si ziua
când doctorul Costin trebuie sa plece acasa. Cu o zi înainte este anuntat sa se
pregateasca. Vine la mine cu o cutie de lemn plina cu fiole pentru injectii si-mi
spune:
— “Mai Berzescule, eu
plec acasa. Îsi aduc tie aceste economii ale mele. Le dai tu cui vrei. Sunt
pentru voi. Ma bucur ca te las mai bine si sper sa scapi si tu cu bine. Merg
acasa cu sufletul împacat ca ai scapat de moarte. Tu stii acum ca eu te-am
îmbolnavit a doua oara. Sa ai grija de tine si sa fii cuminte. Sa fugi de
turnatori si de gardieni. Dumnezeu sa fie cu tine.” M-a îmbratisat cu multa
duiosie si cu lacrimi în ochi ne-am despartit.
Luase în primire
doctorul Marcoci. Era bun si el. Cât a ramas la spital, ne-a ajutat foarte
mult. A stat cutia cu injectii mult timp la mine sub pat. Am dat la toti care
au avut nevoie. Dupa o vreme, a venit Marcoci si a luat-o. Din cauza acestei
cutii aveam sa-l supar pe Dragon, care m-a îngrijit mult de tot. Zi si noapte
era la mine, ma ajuta. Atunci când nu puteam nici sa manânc, îmi ridica, cu
mâna stânga, capul si cu dreapta îmi dadea sa manânc cu lingura. Lui îi datorez
extraordinar de mult.
Vine într-o zi la mine
si-mi spune sa-i dau niste fiole unui bolnav. Ce mi-o fi venit mie atunci sa-l
refuz nu stiu, ca n-am facut-o niciodata. S-a suparat. Nu mi-a zis nimic si a
plecat prin salon. Vine la pat, ca era tot vecin cu mine si se aseaza pe el. Eu
îi spun sa ia injectiile care i le trebuie. Refuza si nu mai vrea sa vorbeasca
cu mine. Îmi parea rau. Gresisem. El nu ma ierta, desi era un suflet mare si
bun, cu multa dragoste fata de om, cinstit si corect, dar neiertator cu cei
slabi. Tot timpul mi-a parut rau de felul cum m-am purtat cu el. Când a fost luat
din camera, a venit la mine si si-a luat ramas bun. M-am bucurat de gestul
asta. Cred ca ma iertase. Îmi cer si acum iertare de la el. Aveam sa ma
întâlnesc cu el în 14 sept. 1994, la Aiud. A venit la mine cu multa bucurie. Nu
l-am mai recunoscut. Era batrân. Când mi-a spus ca-i Dragon, am sarit la el de
bucurie, intrând împreuna în închisoare, vizitând tot ce era de vizitat. Cu el
am stat cel mai mult de vorba.
Doctorul Marcoci îmi
continua tratamentul cu pneumotorax bilateral. Îmi spusese Costin ca am niste
gauri de necrezut. El spera sa ma vindec. Am uitat sa va spun ca în timpul lui
Costin am facut lichid la stângul. Deci, aveam hidrotorax si la dreptul,
pneumotorax. Asa m-a luat Marcoci în primire. Între timp apare din nou Zeana la
spital, în salonul nostru. Când ma vede ramâne mirat de ce am putut sa dau eu.
Doctorul Costin plecând
mi-a spus:
— “Sa stii ca plamânul
tau stâng a ajuns la ramolitie, nu mai lucreaza decât pentru el. Tu numai cu
dreptul mai traiesti. Sa ai grija. Din cauza lichidului ai o pahipleurita la
stângul.
Acum Marcoci trebuia sa
aiba grija de mine sa-mi scoata lichid din când în când. Îmi baga vitamina C
fiole în lichid. Asa l-am tinut doi ani, lichidul acesta. Odata era sa dau
ortul popii, daca nu era Zeana cu mine în salon.
Ma duce Marcoci jos la
raze ca sa-mi scoata lichid. Operatia de pneumotorax o facea acum doctorul
Bogateanu. Pâna când a învatat treaba asta l-a luat pe doctorul Zeana pe lânga
el.
Acum, când m-a luat pe
mine la raze, Zeana îi spune lui Marcoci sa fie atent Bogateanu sa nu-mi scoata
prea mult lichid, caci îmi poate provoca un soc. Ajung jos, pe masa de la raze,
unde Bogateanu îmi vede lichidul. Ma asez culcat pe masa ca sa mi-l scoata.
Termina operatia si ma duce Marcoci sus în salon. La un moment dat, dupa scurt timp,
eu nu mai pot sa respir. Zeana ma vede, se ridica din pat si bate la usa. Vine
Marcoci si Zeana îi spune:
— “Du-l repede jos pe
Berzescu si spune-i lui Bogateanu sa-i bage 300 cm. cubi de aer peste lichid. A
scos prea mult lichid si a facut un soc.”
Ma duce repede jos pe
masa. Bogateanu, speriat, încearca sa bage acul, dar nu nimereste imediat. A
treia oara, în sfârsit, reuseste si începe sa bage aer, asa cum i-a spus Zeana.
Îmi revin si încep sa respir mai bine. Ma învinetisem la fata. La plecarea de
la raze, Bogateanu îmi spune ca trei ore sa stau în sezut cu perina la spate si
sa nu ma misc. Daca mi-e sete, altcineva sa-mi dea apa. Si de data asta am
sarit peste moarte. Cu noi în salon mai fusese internat si Ghiata Ioan, un
sofer din Bucuresti. Plecând Dragon, Ghiata a avut grija de mine. Avea un
suflet mare. Se daruia îngrijirii bolnavilor. De altfel, toti legionarii au
facut asa, prin toate închisorile pe unde au trecut. Fara exceptie, toti s-au
daruit omului, în lumina lui Hristos. Ma vedea slab si prapadit.
S-a purtat cu mine ca si
cu fratele lui bun. Îi datorez multa recunostinta domnului Ion Ghiata,
multumindu-i din tot sufletul pentru tot ce a facut pentru mine.
Se apropia vara lui
1955. Era cald, cald de tot. Eu cu ambii plamâni tot în pioneze, la stângul
lichid, la dreptul pneumotorax, iar cu ficatul fixat la regim. Asa-mi petreceam
amarul.
Pierdevara se tinea dupa
mine. Adesea îmi spunea:
— “Eu te-am facut bine
si te-am salvat!”
Ma bucuram sincer. M-a
ajutat foarte mult. Doamne, ajuta-l pe unde-o fi, ca, poate, chiar m-a salvat de la moarte si el. Dac-o fi
murit, Dumnezeu sa-l ierte, c-a mai fost si om adevarat.
Tot în acest an se
elibereaza si el, Pierdevara al meu. Îi venise rândul sa plece acasa. A venit
la mine si si-a luat ramas bun. Ne-am îmbratisat si i-am multumit de toata
dragostea si grija ce mi-a purtat-o.
O data cu plecarea lui
Pierdevara, regimul meu de masa s-a schimbat. Noul bucatar nu se mai ocupa
îndeaproape de regimul hepatic. Primeam si pe mai departe fara sare la masa.
Hepatita mea nu cedase
mult. Cu acelasi regim aveam sa plec în 1956 la sectia a II-a.
Spre toamna, tot în
1955, nu-l mai vedem pe doctorul Marcoci. În locul lui apare doctorul Cornel
Petrasievici, un om înalt, desirat parca, de slab ce era, cu fata prelunga, osoasa.
Trece prin saloane pe la fiecare bolnav.
O data cu venirea lui,
se parea ca atmosfera se îmblânzise.
S-au scurs doi ani de
când peste Aiud stapân ajunsese Coller. Se simtea cum haturile erau tot mai strânse.
În atmosfera plutea parca un început de furtuna. Aiudul se misca pe nesimtite,
ca un colos. Seismele se faceau percepute de noi, vietuitoarele colosului.
Ca-nainte de furtuna, adesea aparentele înselau. Parea ca se abatuse si o boare
de pace, de liniste. Gardienii pareau mai blânzi, mai domoli, dar destul de
vigilenti. Se simtea de la distanta ca ceva se misca, se urzeste.
Ca animalul de prada,
pititi la pamânt, se pregateau sa sara asupra noastra. Din fabrica începusera
sa fie retrasi tot mai multi detinuti politici. Îi înlocuiau cu dreptul comun.
Din tara mereu soseau loturi, loturi de legionari. Se faceau pregatiri
minutioase în vederea unei mari lovituri, proiectata sa se dea în Aiud.
Scrâsnea Aiudul ca doua
falii ale pamântului, când se declansase cutremurul reeducarii.
Gemetele miilor de
oameni se faceau tot mai auzite ca un cutremur de pamânt.
Sa ne întoarcem la
întâmplarile noastre din salonul zece, din spital.
Doctorul Petrasievici
îsi luase în primire sectia lui de bolnavi din spital. A fost adus de la Zarca.
În locul lui l-au dus pe doctorul Marcoci. Când m-a consultat si a vazut cum
aratam, doctorul Petrasievici s-a speriat. Hepatita era pe sfârsite. Lichidul
de la plamânul stâng tot îsi mai facea de cap. La dreptul îmi baga aer. Mirat
m-a întrebat:
— “Cu ce mai respiri,
omule? Aveam o respiratie sacadata.
— “Aici trebuie sa facem
ceva.” — spune el.
Din vorba în vorba, afla
ca sunt din Lugoj. Povestindu-i de familie, îmi spune ca el a meditat-o pe sotia mea la franceza, când era
la liceul “Iulia Hasdeu” din Lugoj. Aveam sa ma conving de acest lucru când
m-am eliberat din închisoare. De aici încolo a fost extrem de atent cu mine.
Îmi continua tratamentul cu pneumotorax la dreptul. La stângul, lichidul
începuse sa scada. Permanent îmi introducea vitamina C, injectii, în lichid. O
data cu resorbtia lichidului, Petrasievici este de parere sa nu mai continuam
pneumotoraxul la stângul. Îl abandoneaza. El îmi spune ca-mi va dauna
sanatatii. Inima se va îmbolnavi. Asa ca, dupa ce noul an 1956 a venit si la
noi, eu faceam pneumotorax numai la dreptul.
Cu toate sperantele de
liniste si pace din Aiud, Coller strânge cercul tot mai tare.
Perchezitiile se
întetisera tot mai mult. Dupa cele spuse de Petrasievici, Zarca era ticsita
pâna la refuz. Iar eu, tot la locul meu, în acelasi pat, îmi duceam calvarul.
Ma gândeam mult la ai mei de acasa, mai ales dupa cele discutate cu doctorul
Petrasievici.
Sa ne întoarcem la
început de decembrie 1955, la spital. Într-o dupa-masa vine la mine un
plutonier cu halat alb luat numai pe umeri. Se apropie de patul meu si ma
întreaba încet, cum ma simt.
— “Nu te speria, eu sunt
din Lugoj. Am fost vecini cu casa, unde am locuit. Te cunosc, locuiai cu
parintii la nr. 3 pe Libertatii. Eu locuiam peste drum, în fata fântânii. Eu
sunt sârb, dar nascut în Lugoj. Acum sunt frizer aici la administratie.
Spune-mi ce vrei sa transmiti acasa, ce sa spun?”
Am ramas naucit si nu-l
credeam. Într-o doara l-am rugat sa comunice ca ma simt mai bine si ca voi veni
acasa.
— “Sa stii ca acasa este
totul bine. Copilul este mare si are 7 ani. Ai sa primesti o fotografie cu ei.
Ti-o va da Petrasievici.”
Doamne, parca se
pogorâse Duhul Sfânt peste mine. Simteam ca ard totul. Curgeau broboane de
sudoare de pe mine, pe fata si pe cap. Si mare a fost bucuria. A dat mâna cu
mine si zâmbind mi-a spus sa fiu cu curaj ca voi pleca acasa. M-am uitat dupa
el extaziat. În jurul meu nu era nimeni. Vecinii mei de pat erau speriati.
Credeau ca-i de la securitate pentru ancheta. Nu le-am spus nimic. Mi-era
frica. Daca un cuvânt iesea din gura mea, eram pierduti, eu, Petrasievici si
frizerul. Peste trei zile vine la mine Petrasievici cu o fotografie. Erau sotia
si fiul meu, Adrian, la 7 ani. Pe dosul fotografiei a fost ceva scris, dar a
sters totul doctorul. Asa, cu scrisul sters, daca ar pica în mâinile
gardienilor, nu s-ar întâmpla nimic. Asa s-a si întâmplat. Am declarat ca am
luat-o din bagaj, când mi-am luat din haine.
Zile întregi ma uitam la
fotografie. De sase ani si mai bine nu-i mai vazusem. Pe fiul meu îl lasasem de
patru luni. Îl mai vazusem în decembrie 1949, la vorbitor, la Timisoara,
închisoarea militara.
Cu toata vigilenta lui
Coller, am reusit sa primesc vesti de acasa si sa primesc o fotografie cu sotia
si fiul meu, de atunci facuta, în 1955.
Pe drept cuvânt, mi-am
spus atunci, asa bolnav cum eram:
— L-am înfrânt pe
Coller.
A fost un act de mare
curaj al doctorului Petrasievici si al plutonierului frizer. Ne putea costa
chiar viata, mai ales pe frizer, ca era membru de partid. La Dumnezeu toate-s
cu putinta.
S-a lucrat ca-n cea mai
temerara actiune de spionaj, totul pe tacute, numai în soapta si fara martori.
Cei din jurul meu n-au stiut nimic si nici n-au aflat vreodata de acest lucru.
N-am spus la nimeni nimic, cât am stat în Aiud. Doctorul Petrasievici n-a mai
comentat nimic despre acest lucru. Era însa extrem de multumit de bucuria mea.
As vrea ca pe aceasta cale sa-i multumesc mult de tot. A facut pentru mine
extrem de mult. S-a purtat ca un om adevarat. A avut în el atâta caldura
sufleteasca, încât pe multi i-a tamaduit numai cu dragostea din el. În Aiud, pe
unde a trecut, a lasat urmele lui de mare caldura sufleteasca. N-a tinut seama
de apartenenta politica.
Toti au fost fiii
acestui napastuit popor. Mai presus de toate a fost medicul întru Hristos. Acum,
în 1997, a murit.
La fel îi multumesc si
plutonierului-frizer de atunci, dac-o fi în viata. A facut pentru mine
extraordinar de mult.
Se plimba fotografia mea
de la om la om. Nimeni nu m-a întrebat de unde o am. Dar nici eu n-am spus la
nimeni nimic. Asa a patruns în sufletul meu o raza de lumina, de caldura
sufleteasca din partea familiei mele.
Pentru cei de afara pare
un lucru fara importanta, dar pentru noi, cei de sub zavoare, din întunericul
celulei, din mucegaiul podelei, din aerul îmbâcsit al urinei si fecalelor, din
durerile ranilor sângerânde, din siroaiele de lacrimi si sânge, este mare
lucru. Extraordinar de mare. O minune. Un semn de Sus, de întarire la
rezistenta era.
Simteam cum în firavul
meu trup patrundeau taria, sanatatea si nadejdea în mai bine.
Poate ca gresesc si sunt
subiectiv, dar eu am credinta ca acest lucru a fost cel mai puternic
medicament. A contribuit la vindecarea mea într-o mare masura.
Acum, navalesc în mintea
mea zilele de zbucium în lupta cu moartea. Mi-aduc aminte de vremea când
doctorul Bogateanu îmi facuse raportul pentru Administratie ca murisem. Din
vremea aceasta mi-amintesc de doua din visele mele mai semnificative.
a). Când ma gaseam între
viata si moarte, acel iulie fierbinte din 1954, într-o noapte visez: Se facea
ca, asa usor cum eram, într-o camasa lunga de noapte, alba, mergeam pe o carare
mai lata, plina de iarba verde si flori de câmp, asa cum era ea, când eu
copilarisem pe acolo, la salasul nostru de la Igeg. Acum, în visul meu, usor ca
un fulg de pasare, stateam în iarba tolanit pe stânga, proptit în mâna, lânga o
tufa de macris salbatic. Cu dreapta rupeam câte o frunza de macris si o duceam
la gura. Era tare bun si acrisor. Seninul cerului albastru, cu razele fierbinti
ale soarelui, îmi scalda fata. Era cald, cald de tot. Ma facea sa ma bucur de
viata aceea care de-abia mai pâlpâia în mine. Alaturi de mine, sotia mea, cu
parul balai, bogat în plete, revarsat pe sânii tineri, zvâcnind a viata si dor,
cu seninul cerului din ochii ei limpezi si mari, ma privea în mutenia ei cu
multa lacomie. Parca glas n-avea, dar la fel nici eu. Ma privea lung, lung de
tot, fara sa-mi spuna ceva. Si ea, ca
si mine, statea tolanita în iarba moale si verde, pe dreapta. O admiram mâncând
la frunze de macris. De la o vreme am încercat sa ma ridic, dar n-a fost chip.
Cum ma ridicam, cadeam
la loc în iarba. La încercarile mele nereusite, sotia mea sare si ma prinde de
mijloc si porneste cu mine pe carare greu de tot, dar totusi merge cu mine mai
departe printre florile de câmp si macris.
Asa mergând, m-am trezit
din vis, tot transpirat. Ma straduiam sa dau o dezlegare visului.
În focul meu de peste 40
de grade, îmi talmacesc visul.
— Din tot jocul acesta
cu moartea, voi scapa cu viata si voi ajunge acasa, alaturi de sotie.
Timpul avea sa
dovedeasca, din plin, ca asa a si fost. Am ajuns acasa si am îmbatrânit alaturi
de sotie.
b). Al doilea vis l-am
avut dupa ce trecusem hopul mortii.
Se facea ca eram tot la
salasul de la Igeg, dar mai cu putere, pe cararea aceea cu macris.
Ma straduiam sa-l ridic
de jos pe bunicul meu, dupa tata, Ion. Era tare slabit. Nu se putea tine pe
picioare. Eu nu reuseam sa-l ridic în nici un fel. Îl târam dupa mine cât
puteam. Pâna la urma n-am reusit sa-l salvez.
Aveam sa aflu, dupa
eliberarea mea din 1964, ca el murise în 1954, la vârsta de 87 de ani.
Întorcându-ma de la vis
la realitate, va pot spune ca dupa doua luni de la primirea vestilor si a
fotografiei de acasa, lichidul meu a început sa se resoarba. Pofta de mâncare a
reaparut.
Simteam la respiratie o
usurare. Umblam acum prin salon ca o sfârleaza. Clocotea parca viata în mine si
nadejdea de biruinta asupra raului.
Îl înfruntasem pe
Coller.
Ca sa ajungi în acest
salon trebuia sa treci prin salonul 10. Nu avea alta intrare decât pe aici. În
acest salon, bolnavi mai putin grav se internau. Au trecut pe aici multi
bolnavi de care eu nu-mi amintesc. Am cunoscut un tânar bihorean, Petru Sandru,
care cocheta cu muza. Scria versuri. Tot aici a fost internat si Constantin
Pascu. Aveam sa-l cunosc foarte bine si sa stau multi ani cu el în camera, atât
la Aiud, cât si-n lagare. Ne-a legat o prietenie curata si multa întelegere
între noi. Pentru noi toti, care mai supravietuim gulagului românesc, el este
unul dintre titanii de la Gherla. Dumnezeu i-a dat tarie sa reziste pâna la
sfârsit. Din acest salon avea sa auda prin ce am trecut eu în salonul mortii,
iulie 1954.
Între timp, în salonul
meu mai venisera Tavi Popa, înv., Constantin Butan, ing., Cepi Stere, medic.
Din nou a aparut si Ionel Zeana. Suntem în 1955. Era oarecare destindere. Noi
ne puteam misca mai liberi prin spital. Ne duceam unii la altii în vizita, mai
ales saloanele 9 si 10.
Tot timpul eram unii la
altii. Cu toate astea au fost cazuri când paza mai lua si masuri arbitrare, dupa
bunul plac, ca doar Coller era stapân. În salonul 9 a fost internat, dar mai
târziu, prin 1956, vara, si Ion Bohotici. Cu el am stat mult de vorba. Ne
obisnuiseram unii cu altii.
Dar iata ca lucrurile se
mai si schimba. Nu întotdeauna merg bine. Ne apropiam de toamna lui 1955, când
Petrasievici a venit ca medic la spital. Nu de mult timp, mai venea în vizita
prin saloanele noastre un tehnician sanitar, cu gradul de adjutant. Un om mai
mult înalt decât mijlociu, subtirel, cu ochii sfredelitori, îmbietori la ura,
cu o voce metalica si cam pitigaiata. Se sucea ca un paun printre noi. Avea
grija întotdeauna sa-i vedem gradele de ofiter adjutant. Adesea venea cu câte o
rigla în mâna. Mereu o chinuia, învârtind-o în fel si chip.
Într-o buna zi, dupa
masa, când linistea se asternuse în spital, vreo câtiva din noi, din salonul
10, duseram în vizita la cei din salonul 9.
Se realizase un zumzet
usor, parca de stup, în salon, desi se vorbea în soapta, dar eram opt insi care
veniseram în vizita. Nepasatori, depanam firul amintirilor. Se parea ca
lucrurile merg bine. Dar când îi e dat omului sa-l ia Sarsaila în cotarita, cum
spune o vorba din batrâni, îl ia si din usa bisericii.
Cam dupa orele trei
dupa-masa, când eram siguri ca nu-i nici un pericol, hop ca deschide usa de la
salon gardianul Barabas. Ca la o comanda, cei opt din salonul 10 ne ridicam în
picioare. Necuratul l-a adus pe Barabas peste noi. Unul câte unul defilam prin
fata gardianului spre salonul nostru. Ne fixa pe fiecare cu o privire
sfredelitoare. Ne fotografiase. Cuminti, cu capul plecat, trecem fiecare la
patul lui. În salon, o liniste de mormânt. Barabas închide usa de la salonul 9,
trece agale prin salonul nostru, uitându-se înca o data la fiecare din noi si
iese din salon. Toti taceam mâlc. Nu trece o ora si vine cu ofiterul adjutant
dupa el. Se opreste în dreptul patului meu, care era pe peretele cu usa de la
salonul 9 si întreaba:
— “Cine a fost în
salonul 9?”
Nimeni nu raspunde un
cuvânt. Scos din sarite, mai întreaba înc-o data acelasi lucru.
Tacere. Nimeni nici o
vorba. Începe sa se plimbe nervos prin salon. În acest timp eu judec ca cineva
trebuie sa ia aceasta sarcina. Altfel, cade beleaua pe tot salonul. Ma ridic
din pat si raspund:
— “Eu am fost, d-le
adjutant.” Asta s-a petrecut în timp scurt.
— “Bine, cum te
numesti?” Îmi noteaza numele. Acum asteptam sa ma scoata din spital.
Cineva trebuia sa ia
asupra lui aceasta abatere, salvând salonul de la pedeapsa. Adjutantul mai
întreaba înc-o data:
— “Numai el a fost în
salonul vecin, altii n-au mai fost?” El stia câti au fost, ca-i raportase
gardianul.
— “Bineee...”, exclama
el. Se întoarce spre mine si-mi spune:
— “Pentru ca ai fost
sincer si ai avut curajul raspunderii, tu nu patesti nimic. Ceilalti, care s-au
ascuns, vor fi scosi din spital.”
Cu carnetul în mâna,
trece cu gardianul pe la fiecare din cei care fuseseram în salonul 9. Îi
noteaza si pleaca. Dupa doua ore vine cu un tabel în mâna si le spune celor
sapte bolnavi sa-si faca bagajul. Desi grav bolnavi, au fost scosi din spital
si dusi pe Celular. Au fost extrem de operativi când era vorba de facut rau,
Daca ar fi fost vorba de a ajuta un bolnav cu medicamente, asta ar fi cerut
zile întregi pâna la aprobare, sau nu se mai proba.
De atunci, nimeni n-a
mai intrat în salonul 9 o bucata de vreme.
Anul 1956 aduce în
Europa un nou suflu de viata. Suflul libertatii începe sa-si faca loc si dupa
Cortina de Fier. Cade ispita acestei vraji de libertate Ungaria, care avea sa
plateasca scump încercarea de a-si cuceri libertatea, cu peste 600.000 de
disparuti si deportati în U.R.S.S.
Marile orase din
Transilvania si Banat, ca Tg. Mures, Cluj, Oradea, Arad, Timisoara, cunosc
framântari de mase în mirajul libertatii. Asupririle Comunismului determina
locuitorii acestor orase sa se miste si sa spere. Atât în Ungaria, cât si în
România se naste un climat de revolta împotriva opresorului. Cei de la
conducere nu mai erau siguri pe ziua de mâine. Se temeau. Oprimatii se miscau.
Multi, foarte multi din rândul membrilor de partid, visau la o întoarcere la
libertate, la ziua în care vor azvârli la gunoi carnetul de membru de partid.
În Aiud, cu toate ca era
Coller la conducere, era un climat de pace, de liniste. Se vorbea ca ne vor
lasa cu parul mare. Nu va mai trebui sa ne tundem la piele. Începusera sa fie
uitate ziare prin W.C.-uri, pe la anumite colturi prin fabrica. Citeam si noi
ce apucam. Nefiind siguri de ziua de mâine, gardienii nu stiau ce atitudine sa
ia. Prin oras, în mod sigur ca se discuta despre ce se întâmpla în UNGARIA.
Speriati si ei de noile întorsaturi, nu mai aveau grija noastra. Fiecare voia
sa scape de un cosmar — cizma ruseasca. Nu numai noi, cei întemnitati si
zavorâti, ne voiam liberi, dar si ei, cei care ne pazeau pe noi, doreau
libertatea, descatusarea de opresor.
Plutea, pe atunci, un
duh al libertatii deasupra Europei Centrale si de Est, deasupra celor de dupa
Cortina de Fier.
Nichita Hrusciov voia sa
fie altfel decât Stalin. Privirile lui se îndreptau spre Apus, spre lumea
libera. Probabil, intuise ca drumul cel bun nu este totalitarismul, ci
democratia, nu economia dirijata, ci aceea de piata. Cu toate acestea, nu s-a
putut desprinde de totalitarism. A mers pe drumul despotilor de la Kremlin,
realizând teroarea în rândul popoarelor. Au trebuit sa treaca ani multi pâna
când a aparut Gorbaciov, care a semnat sentinta de condamnare la moarte a
comunismului.
În Aiud, anul 1956 aduce
multa speranta în rândurile noastre, ca si-n cel al pazei, dar si un tragism
nebanuit, dupa cum vom vedea în cele ce urmeaza. Plutea nesiguranta însa.
Alternanta între teama si nadejde. Nimeni nu stia ce va fi mâine. Asa se
scurgeau zilele, una dupa alta, fara sa dai de un capat.
În spital, unde ma aflam
pe atunci, tot în acelasi pat, atmosfera era aceeasi ca-n toata închisoarea.
Mergeam zilnic la plimbare, mai degajati parca, asteptam ceva sa vina.
Informatii mai primeam de la noii veniti în spital. Cât puteau, ei ne
încurajau.
Spre toamna, dupa
octombrie, mai bine zis, se simte ca ceva s-a schimbat afara.
Se-nasprisera lucrurile.
Gardienii devin mai morocanosi si mai putin comunicativi.
În atmosfera aceasta, de
tensiune parca, în octombrie, într-o buna zi sunt anuntat sa-mi fac bagajul.
Dupa mai bine de doi ani de spital, nu mai eram învatat cu schimbarea de loc si
de pat.
Surprins, ma pregatesc
de plecare. Îmi fac bagajul si-mi iau ramas bun de la toti colegii de camera.
Sunt condus de sanitarul spitalului, un plutonier, la sectia a II-a, tot la
T.B.C., pe aripa dreapta, cu fata spre morga. În camera în care am intrat erau
paturi de fier etajate, pe o parte si pe alta a camerei. Se scosesera
priciurile. Mi se ofera un pat liber pe dreapta, sub geam, jos însa.
Acolo i-am întâlnit pe
Vasilica Alupei, un om cu mult suflet, din Moldova, pe Aurica Visovan, pe
care-l cunoscusem la spital. Mai târziu a venit si Constantin Pascu, cu care
aveam sa stau mai mult împreuna. Au mai sosit, dupa aceea, si Stefan Puscasu si
Polgar Stefan. Reusisem, în timp, sa realizam o caldura de adevarata familie.
Intrasem în toamna bine
de tot, trecusem de jumatatea lui octombrie. De afara, razbatuse vestea ca
revolutia din Ungaria a fost înabusita. Rusii, cu tancurile lor, au trecut
peste ei fara mila. Morti cu zecile de mii.
Rusii s-au facut
vinovati de agresiune. Erau, deci, declarati de ONU agresori. Dar cu ce pret?
Cu un popor decimat.
Pacatul acesta cade si
asupra Apusului, asupra lumii libere.
La Ialta au fost
negociate natiuni întregi. În Ungaria a fost macelarit un popor, numai pentru a
putea declara Rusia ca agresor.
În tara s-au facut arestari
si condamnari pentru faptul de a fi simpatizat si manifestat pentru revolutia
din Ungaria.
În Aiud, dupa ce regimul
comunist din România si-a dat seama ca nimic nu-i poate abate din drum pe cei
de la Moscova, au început represaliile. Coller, încet, încet, si-a reluat
activitatea, teroarea în închisoare. Hrana ajunse sa fie slaba de tot.
Asistenta medicala - aproape inexistenta.
Nu mai primeam nici un
fel de medicament. Zaceau oamenii în pat fara sa fie chemat medicul.
Mureau pe capete.
Am uitat sa va spun ca
dupa ce am fost trecut de la spital la sectia a II-a, a doua zi, unchiul meu,
Ion Berzescu a fost internat în spital. Trebuia sa faca operatie de hernie. A
ajuns în salonul 9, unde se întâlneste cu Ion Bohotici. Trebuia sa faca mai din
vreme aceasta operatie, dar prin faptul ca eu eram în spital, nu voiau ca noi
doi sa ne întâlnim. Ne urmareau pas cu pas. Ion Bohotici îi spune ca eu am fost
aici, în salonul 10, dar cu o zi înainte am fost scos din spital si dus la
sectia a II-a T.B.C. Nu aveam voie sa ne întâlnim nici în iadul acesta unul cu
altul. Le era frica de o familie aruncata acum în închisori. Uica Petru,
fratele tatalui meu, ramasese la Gherla, iar Ion, care declarase la mina ca-i
legionar, a fost adus la Aiud. La spital, Ion a fost repede operat de hernie si
dus pe Celular. Aveam sa ma întâlnesc cu Ion în anul 1964, dupa eliberarea mea
de la Periprava.
Un regim de viata
inuman, de teroare, într-o colectivitate determina stari incalculabile de
tensiune. Aiudul, prin Coller, paseste pe drumul acesta. Mergeam din rau în mai
rau. Asa a avut loc cazul lui Popa T. Ioan, legionar condamnat din timpul lui
Antonescu. Bolnav fiind de ulcer, ajunsese la capatul puterilor. În toamna lui
1956, dupa consumarea revolutiei din Ungaria, Coller trece la un regim de
exterminare. Într-o zi, când Popa T. Ioan nu mai putu suferi durerile, se cere
la raportul lui Coller. Dupa multe insistente este scos la acest raport.
Coller, dupa ce-l asculta, cinic asa cum era el, îi raspunde:
— “Du-te si arunca-te în
sârme!”
Acesta a fost tot
raportul. Întors în celula, le spune colegilor cum a decurs audienta. Pe fetele
oamenilor se citea o nemaistapânita revolta.
Când au fost scosi la
plimbare, Popa nu a mai intrat în tarc dupa colegii lui de camera, ci s-a dus
tinta catre sârmele ghimpate din zona interzisa. Ostasul a tras în plin o
rafala de pistol mitraliera, trântindu-l la pamânt si omorându-l pe loc.
La acest eveniment,
Celularul a reactionat pe loc cu batai în usa si strigate. A tinut aproape o
ora aceasta manifestatie de protest. Dupa aceea, lucrurile s-au linistit.
Sarmanul de el. Popa T.
Ioan, cât amar o fi fost în sufletul lui noi nu stiam. În mod sigur, numai el a
stiut. Dupa câte stiu era de la Vintul de Jos. Atât i-a fost dat lui sa poata
duce jugul robiei.
Regimul acesta dracesc,
intentionat realizat de Coller dupa revolutia din Ungaria, mai ales prin foame,
frig, izolari cu nemiluita, batai pâna la sânge, un regim de tortura, împinge
lumea pâna-n pragul nebuniei. În starea aceasta de lucruri, în toamna lui 1956
izbucneste greva foamei la Zarca si apoi pe Celular. Coller numai la asta nu se
asteptase. Înnebunisera cu totii cei de la conducere, în frunte cu Coller. Îi
depasisera actul de protest al detinutilor.
Detinutii cereau:
a). Conditii de viata
umana, hrana mai buna, caldura.
b), Legatura cu familia.
c). Dreptul de a citi si
a scrie.
d). Asistenta medicala
conform regulamentului.
S-a încercat în repetate
rânduri scoaterea din greva, de catre superiorii veniti de la Bucuresti. Dar,
cu toate amenintarile lor, n-au reusit. Greva continua unicitatea în tot
gulagul românesc, ba chiar si dincolo de fruntariile tarii. Tot timpul cei de
la Interne se zbateau sa gaseasca o iesire. Peste hotare se vorbea despre acest
act îndraznet.
În vremea aceasta, noi,
cei de la T.B.C., sectia a II-a, stateam si asteptam cu înfrigurare sa vedem ce
se întâmpla cu greva. Ce masuri se vor lua? Pe sectie ne înmultisera bine de
tot.
Venise si parintele
Mitoiu. N-a scapat nici el de necazul asta. Cât am putut l-am încurajat. Au mai
venit de la Zarca, tot bolnavi, ing. Gheorghe Jijie si Victor Florea, student
la medicina, din Fagaras. Aveam sa stau mult timp cu ei împreuna.
Într-o buna zi auzim un
vacarm neobisnuit, venit de catre Celular, strigate repetate:
— “Ne omoara!... Ne
omoara!... Ne asasineaza!...”
De aici se aude si din
partea Zarcii acelasi lucru.
Vin dupa aceea si niste
zgomote puternice, de parca s-ar sparge niste usi si s-ar trânti ferestre,
urmate de puscaturi de arme. Astea au tinut cam o jumatate de ora. Când s-au
trântit însa obloanele de la ferestre, au început si ai nostri de pe sectie sa
trânteasca obloanele de la ferestre. Ne solidarizasem cu Celularul si Zarca.
Urmarile le vom vedea mai târziu.
Dupa ce s-au linistit
lucrurile, vin niste ofiteri si doctorul Bogateanu. Se uita la noi fara sa
spuna o vorba. Ne asteptam la masuri severe de disciplina.
De la o vreme, tot
Aiudul iese din greva. Aveam sa aflu mai târziu ca, în urma renuntarii la greva
de catre Nistor Chioreanu, care a fost dus la Cluj, a iesit si Aiudul din
greva.
A trecut o buna bucata
de vreme de la iesirea din greva si este adus, de pe Celular, Nicolae Popa de la Piatra Neamt, în camera
noastra. De la el auzim ce s-a întâmplat cu greva. Era si el bolnav de
tuberculoza. Fel de fel de probleme ne puneam între noi, asteptând, cu sufletul
la gura, sa se întâmple ceva.
Vine odata Bogateanu la
noi si ne spune ca singuri ne-am facut-o. Ce-o mai veni, de aci încolo, pe
capul nostru vom vedea. În mod sigur însa, numai bine nu va fi.
Târziu de tot, în toamna
lui 1956, mult dupa greva, se hotaraste o mare schimbare de oameni, atât în
sectie, cât si în Celular. Sunt vânzoliti oamenii ca-n iad. N-a fost camera sa
nu fi fost rasturnata cu fundul în sus.
Începuse Coller sa-si
plateasca polita.
Cred ca era pe la
începutul lui decembrie 1956, când pe coridorul de la sectia a II-a se aude un
ropot de cizme si susuit de soapte. Usa se deschide, în graba parca, si un
ofiter apare în camera cu o lista în mâna. Ne anunta pe fiecare sa ne facem
bagajele. Pe rând, unul câte unul, suntem scosi toti afara. Când îmi vine
rândul, ies si eu pe sala. Acolo ma astepta un gardian care ma conduce spre
iesirea din sectie. Dupa el, intru în Celular. Fac la stânga pe scurta
Celularului.
La camera 3, gardianul
sectiei deschide usa si-mi face vânt în camera. Acolo îl gasesc pe doctorul
Ionel Zeana, asezat pe patul din stânga jos. În dreapta, nu-mi mai aduc aminte
cine era, dar cred ca Stefan Puscasu. Ocup si eu patul de sus din dreapta,
deasupra lui Puscasu. Dupa mine mai vine unul, dar nu-l mai tin minte cine era
si ocupa al patrulea pat de sus, peste Zeana.
Iata-ne, deci, ravasiti
si scosi de la regimul de bolnavi. Aveam parte acum de un regim de teroare si
chin, drept pedeapsa pentru obloanele date jos.
În celula aceea am stat
aproape un an întreg, pâna la 27 noiembrie 1957, când m-am eliberat cu
conditionalul de munca.
Dupa mutarea noastra,
viata începe sa se desfasoare dupa tipicul ei, cu sicane si perchezitii
nenumarate si chinuitoare, iar pe deasupra mâncare proasta. Ieseam si noi la
plimbare în fiecare zi câte 15 minute, într-un triunghi din acela zidit în
curtea Celularului. Într-o zi vad o mâna scoasa pe la marginea oblonului si aud
o voce strigând la mine:
— “Aici sunt eu, Ion,
uica-tu.”
Era unchiul meu Ion
Berzescu. Ajunsese la etajul III. În alta zi aud o alta voce; înca mai tare
strigând la mine:
— “Aici îi Ion” sau
“Aici îi Manole”.
Asa ne treceau zilele în
sir, aplicându-ni-se un regim de pedeapsa pentru ca am îndraznit sa protestam
împotriva unui regim de exterminare.
În vremea asta,
perchezitiile curgeau lant, una dupa alta, numai pentru a fi sicanati.
De la o vreme, mai bine
zis cam din luna iunie 1957, începusera sa se elibereze oamenii cu
conditionalul de munca. Dosarul fiecaruia trecea prin fata unei comisii. Acolo
ti se hotara soarta. Nu prea ma gândeam la eliberare, mai ales cum eu aveam un
înger pazitor în Aiud - ofiterul politic. Tot timpul închisorii îmi purtase
sâmbetele.
Cu toate astea, în ziua
de 27 noiembrie 1957, dupa masa, ma striga un ofiter cu o lista în mâna,
spunându-mi sa-mi fac bagajele. Ma scoate din camera pe sala, de unde ma vâra
într-o celula de vizavi. De acolo, un gardian ma duce la administratie, într-un
antreu. Spre surprinderea mea, acolo îi întâlnesc pe Ion Iliescu, prietenul si
nasul meu, si pe Gheorghe Munteanu de la Domasnea. Pe Ghita nu l-am mai
recunoscut. Slabise mult de tot. În libertate fusese un om bine facut, putin
mai înalt decât mijlociu, blând si frumos la înfatisare. Acum ramasese numai
osul si pielea de el. Nu mai bine aratam si eu. Surprinsi, de-abia ne
dezmeticiram de întâlnirea si înfatisarea noastra. Ne cheama pe rând la birou,
facându-ne toate formele de eliberare. La fiecare ne da câte o foaie în mâna.
Când ne uitam mai bine în foile noastre, observam ca noi nu mergem acasa, noi
ne ducem în niste comune cu Domiciliul Obligatoriu. Ni se muiasera picioarele.
Eu cu Ghita Munteanu mergeam în comuna Latesti-Ialomita, iar Ion Iliescu, în
comuna Rachitoasa-Ialomita.
Dupa masa, târziu, un
militian ne ia în primire si ne scoate afara pe poarta închisorii.
Eram liberi.
De aici ne conduce la
militie, unde ni se iau niste date, întocmindu-ni-se dosar. Peste noapte am
ramas la un hotel, unde ne facuse rost de camere tot militia. Dimineata ne-am
întâlnit în gara cu militianul nostru. Pâna la Fetesti-Sat, la militia orasului
ne-a însotit militianul de la Aiud. Acolo ne-a predat sefului de militie. Catre
seara am plecat fiecare, din raionul Fetesti, catre comuna noastra, însotiti de
militianul respectiv.
Asa am pornitt cu Ghita
Munteanu spre Latesti.