Aiudul anului 1953, prin
luna mai, ma arunca pe un pat al spitalului. Lucrul din fabrica, în trei
schimburi, în conditii precare, ma sleieste de puteri. Munceam la rotarie.
Munca aceasta era din cele mai grele. Nu mai puteam face fata lucrului. Febra
era destul de mare si pofta de mâncare mi se taiase de tot. Asa am ajuns sa fiu
internat în spitalul din Aiud. Ajuns acolo, dupa examenul medical si controlul
la raze, se constata ca am un infiltrat TBC la plamânul stâng.
Aveam, deci, tuberculoza
pulmonara. Uluit, m-am retras în mine pâna la mutenie. Ce eram eu mai mic de
statura, acum ajunsesem si mai mic si prapadit. Doamne, mi-am zis, dar câte
trebuie sa mai fie pe capul meu? Nu-mi venea sa cred. Si totusi, lucrurile asa
stateau.
Pe patul de spital,
zacând, nu primeam aproape nimic din cele ale tratamentului, doar câte 3
aspirine si ceai neîndulcit. De mâncare, nici nu mai puteam vorbi, ca pofta nu
aveam deloc.
Era mai slaba ca-n
fabrica. Salonul unde eram internat era plin de bolnavi. Când ma uitam la ei,
Doamne, ce rau aratau, slabi si galbeni la fata ca turta de ceara!
Oare, mai apuca-voi sa
ies eu de aici? ma întrebam în deznadejdea mea. Tuseam care mai de care mai
tare. Parca concerta moartea în salonul acela. Cu spaima în suflet, m-am trezit
de-abia pronuntând cuvintele: — “Scoate-ma, Doamne, din iadul acesta!” Dupa
câteva zile m-am mai paciuit un pic. Începusem sa ma regasesc. Speranta în
Dumnezeu îmi dadea noi puteri. Ma rugam mereu, si-n neputinta mea, nadajduiam
în mai bine.
În curtea spitalului era
locul de plimbare. Ne scoteau în zilele senine mai mult timp la aer curat. De
obicei ne plimbam. S-a scurs o luna de zile destul de repede. Febra începuse sa
mai cedeze. Paream mai linistit. Pofta de mâncare însa nu mi-a revenit. Mâncam
în sila. Arpacasul acela, Doamne, îmi statea în gât. Era un canon pe capul meu
pâna ce terminam gamela. Alta data n-o mai terminam.
La început de iunie
1953, febra a mai scazut pâna în jur de 37,4. Într-o dimineata ma anunta sa-mi
fac bagajul. Îmi iau bocceaua cu mine si-l urmez pe sanitarul spitalului în
grad de plutonier. Ajunsi la sectia a II-a, seful sectiei , un gardian, ma ia
în primire si ma vâra într-o camera. Aici erau priciuri cu etaj. Ajung si eu la
un loc pe prici, sub geam. Cu multa bagare de seama ma instalez la locul meu.
Schimbând locul si oamenii de la spital, aici parca eram picat din luna. Din
nou aceeasi stare de spirit, dezolanta. Tacut, cu ochii holbati, priveam în
jurul meu descumpanit. Nici în ruptul capului nu ma puteam împaca cu gândul ca
sunt bolnav de tuberculoza pulmonara. Nu cunosteam pe nimeni din camera. Pe
rând, veneau la mine ca sa ne cunoastem. Raspundeam la întrebarile lor,
spunându-le ca vin din fabrica, trecând si prin spital.
Ei stiau ca asta-i
drumul fiecarui bolnav, din Celular sau din fabrica.
Dupa un timp intra în
camera un detinut de statura mijlocie, cu un halat alb. Vine la mine si-mi
spune sa fiu linistit. Sa nu ma sperii, ca totul se va termina cu bine. Ma
vedea timorat. Era doctorul Constantin Uta, condamnat din 1941 de catre
Antonescu. Era medicul sectiei a II-a.
Avea multa
disponibilitate sufleteasca. Din sufletul lui radia dragostea întru Hristos
pentru om, desi aparentele îl defineau mult mai sever. Era blând, blând de tot
si cu o inima unde încapea toata lumea. Asa era Uta. Îl stapânea o fire dispusa
la dialog, avea vocea de tenor, îmbietoare.
Ma pune la curent cu
felul de cum trebuie sa ma port si ce trebuie sa fac pentru ca sa nu avem de-a
face cu paza, cu gardienii. Aici, în sectia aceasta, atmosfera era mai blânda.
Aveam sa-mi dau seama mai târziu ca doctorul Uta conducea sectia. De
doisprezece ani, cât avea de Aiud, gardienii îl cunosteau bine de tot. La el
erau toate fisele medicale ale sectiei. Ne cunostea pe toti dupa aceste fise.
Medicul sef al Aiudului era doctorul Ranca, un om în vârsta si destul de blând
în aparenta. Venea destul de rar în sectie. Pe la ora unu sosea masa de prânz.
Aici am luat în primire o gamela si o lingura. Cu mâncarea în fata, trebuia sa fac
ceva. Pofta nu aveam deloc.
Îmi primesc portia de
mâncare, arpacas gros si o bucata de pâine. Pe marginea priciului, cu gamela
aburinda pe genunchi si cu lingura în mâna, priveam pierdut biata gamela. Ma
umpluse greata si parca-mi venea sa o iau la fuga. Doctorul Uta ma urmarea cu
atentie. Era obisnuit cu comportarile noastre. Vine la mine si cu blândete îmi
spune:
— “Mai Berzescule,
asculta-ma ce-ti spun. Eu stiu ca ti-e greata si nu poti mânca. Asta-I boala.
Tu trebuie sa stii un lucru. Ai obligatia morala fata de tine si cu toata
vointa ta trebuie sa manânci tot ce primesti, daca vrei sa mai ajungi la ai tai
acasa. Sa stii un lucru, comunistii asta si vor, sa nu manânci si sa mori. Vrei
sa le faci voia? Sa îngenunchezi în fata lor? Esti obligat sa lupti, ca de
aceea ai ajuns aici. Te-ai angajat în lupta. Acum lupta, nu te lasa sa dai
înapoi. Aici în închisoare nu avem alt tratament împotriva bolii, decât
credinta în Dumnezeu si vointa de a lupta. Si vom razbi. Eu te oblig sa manânci
tot, chiar daca broboane de sudoare curg de pe fruntea ta. Eu te ajut, dar
ajuta-ma si tu pe mine.”
Buimac parca, începusem
sa ma trezesc la realitate. Pâna acum, în fata lui Uta, nu intuisem atât de
bine, ca eram într-adevar pe baricada. Târâs-grapis, trebuia sa luptam.
Speriat la început,
înfuriat dupa aceea de realitatea destul de sumbra, m-apuc sa manânc din
gamela. Doamne, ce greu era! Cu fiecare lingura dusa la gura, se ridica un nod
în gât, de-mi venea sa dau afara totul. Broboane de sudoare curgeau pe frunte,
ochii înlacrimati, înfuriat, înghiteam în sila fiecare dumicat. Ma luptam cu
boala, dar si cu cei care-mi vroiau moartea. Îmi venea sa plâng. În sfârsit, am
terminat totul din gamela. Nu stiam ca Uta ma pândeste. Vine la mine si zâmbind
îmi spune:
— “Ai terminat? Ma bucur
ca ai înteles. Esti ud tot pe frunte si camasa. Sa te schimbi!
Daca vei face tot asa,
tu vei ajunge cu certitudine acasa.”
N-am sa-l uit pe
doctorul Uta toata viata mea. M-a ajutat sa birui si sa traiesc.
Dupa ce luam masa de
prânz, linistea punea din nou stapânire pe sectie. În programul de dupa masa
avea loc si plimbarea. Se deschideau usile camerei si ieseau în voie, fiecare,
la plimbare. Ma iau si eu dupa ei.
Ajung în curte, unde ma
opresc. Eram în dreptul usii, la iesirea în curte, spre WC-ul sectiei. Aratam
speriat si destul de timid. În mijlocul curtii era WC-ul, prevazut cu mai multe
cabine.
Deodata vad ca se
apropie de mine un om mai înalt, putin adus de spate, cu ochelari pe un nas
destul de mare, pe cap cu o boneta vargata si camasa cu mâneci scurte. Zâmbind,
întinde mâna dreapta spre mine, ma ia dupa cap si-mi spune:
— “Hai, colega, cu mine
la plimbare. Nu te speria, totul va fi bine. Si eu am fost asa la începutul
bolii.”
Ma strânse la pieptul
lui si plecaram la plimbare. Eu ma pierdusem de tot. mergând în dreapta lui,
începuse sa-mi vorbeasca. Ma încuraja sfatuindu-ma sa fiu mai senin si sa iau
lucrurile asa cum sunt ele, bune si rele.
— “Sa nu uiti ca noi
trebuie sa credem cu tarie ca vom iesi afara. Sa-l avem pe Dumnezeu în noi tot
timpul.”
Strâns la pieptul lui,
îi simteam caldura corpului. Eram coplesit. O bucurie neîncercata pusese
stapânire pe mine. Îmi simtea timiditatea si se straduia sa ma linisteasca.
Uitasem de boala. Acum, parca eram în al noualea cer. Ca un copil traiam
sentimentul bucuriei. Ajunsesem la pieptul lui Radu Gyr. Parca si acum îi simt
bratul drept petrecut dupa capul meu. În plimbarea noastra, îmi prezenta o
multime de colegi de suferinta, ca: pe Relu Stratan, la care tinea foarte mult,
pe Alexandru Virgil Ioanid, pe Gheorghe Dutchievici, Traian Petrescu si multi
altii, pe care eu nu-i mai stiu. Asa au trecut zilele la rând, când, la
începutul fiecarei plimbari, ma lua dupa cap si ne plimbam roata în jurul
WC-ului. Mi se dezlegase si mie limba. Asa l-am întrebat odata:
— “Domnule professor,
D-voastra tot îmi spuneti “colega”, dar eu am fost un biet si amarât de
professor începator, iar D-voastra poet si professor universitar. Sunt atât de
mic si prapadit.”
— “Nu te necaji, ca si
eu am fost odata tot asa un biet professor. D-ta esti aici alaturi de mine în
blestematul acesta de Aiud. Esti egal cu mine. Asta s-o retii si nimic mai
mult.”
Dupa aceasta lamurire,
duhurile noastre parca s-au unit. Doamne, ce bine ma simteam!
Paseam în rând cu Radu
Gyr, desi el era atât de mare, iar eu atât de mic.
Astazi, când scriu
aceste rânduri, ma întorc cu gândul si sufletul la anii de zbucium ai lui Radu
Gyr — 1961-1962 — când colonelul Craciun, comandantul Aiudului, îi smulge
declaratia de retractare a tot ce-a scris.
Acel zvâcnet de sfintenie
al lui în pornirile de iad ale Aiudului nu l-a facut în fata noastra, a celor
care acum mai traim, mai mic. Nu. El este pentru noi si neamul nostru tot
uriasul de la Aiud. Reeducarea nu l-a putut desfiinta. El a ramas tot Radu Gyr
al neamului românesc, poetul patimirii noastre.
Într-o zi, plimbându-ne
tot asa, îl întreb:
— “D-le professor, cum
compuneti poeziile, asa fara hârtie si creion?”
— “Pai, uite cum! Stau
în pat pe spate si ma uit în plafon. Fiind alb, mi-l închipui hârtia
mea. Acolo, în fata
ochilor, scriu versurile asa cum vin ele din inspiratie. Si asa, strofa cu
strofa, pâna termin poezia. Când ies afara, la plimbare, îl iau pe unul dintre
voi si-i spun poezia facuta în camera. Cel care m-ajuta mai mult este Relu
Stratan. El este biblioteca mea. El stie toate poeziile mele de aici. Mai sunt
si altii care le învata, cum este Gili Ioanid. Daca se întâmpla sa moara unul,
sa ramâna altul care sa le scoata afara.
Dupa câteva zile vine la
mine doctorul Uta si-mi spune sa-mi iau bagajul si sa vin cu el.
Îmi iau bocceaua si-l
urmez. Ma baga într-o camera cu alti bolnavi. Putin încurcat, îmi iau patul meu
în primire si tac din gura. Fac cunostinta cu toti colegii de camera. Locul meu
de dormit era pe peretele din stânga cum intrai în camera, tocmai sub geam, pe
prici.
Din prima zi ma ia în
primire Traian Comanescu, nepotul maiorului Comanescu, care fusese mult timp
aproape de Capitan. Si-mi povestea, si-mi povestea Traian Comanescu al meu
despre toate si de toate. Nu mai avea parca timp nici sa respire. Norocul meu
ca din pozitia sezând turceste pe prici rezistam. Stând el la picioarele
patului, se simtea foarte bine povestind.
Mie mi se parea ca totul
merge bine în camera noastra. Lucrurile se desfasurau normal, credeam eu.
Observ pe fetele colegilor un zâmbet, la unii poate chiar ironic, la altii de
multumire. În camera era însa multa liniste. Traian al meu era, de cum se scula
si pâna la plimbare, la mine pe pat cu sacul de povesti. Vrând-nevrând, îl
ascultam. Am uitat sa va spun ca, atunci când Uta m-a mutat din camera mea,
care era lânga Radu Gyr, nu prea mi-a picat bine, dar nu puteam face altceva.
Si asa, zi de zi, Traian era tot la mine în vizita pâna când suna stingerea. Eu
aveam darul de la Dumnezeu sa pot înghiti multe, vrute si nevrute. Nu repezeam
omul cu usurinta. Se apropiase mult de mine, Traian al meu. În camera, ce sa
spun, era o liniste cum nu mai fusese acolo niciodata. Toti îsi dadeau seama de
acest lucru, numai eu nu stiam nimic. Dupa o saptamâna, când iesim la plimbare,
vine la mine Radu Gyr si ma ia iar dupa cap si pornim la plimbare.
— “Asculta, Berzescule,
acum pot sa-ti spun ca eu te-am mutat în camera cu Comanescu.
Stii de ce?”
— “Am intuit ca esti
omul care va aduce linistea în camera aceasta. Si am avut dreptate.
S-a realizat o liniste
desavârsita. Asta numai tu ai facut-o. Si-ai facut-o foarte bine.”
Am încercat sa-i spun ca
eu nu am contribuit cu nimic, decât ca îl ascultam tot timpul pe
Traian Comanescu.
— “Dar asta-i cel mai
important lucru. L-ai neutralizat pe Comanescu. Pâna aici, în fiecare zi era
scandal facut de Traian. Sa nu fi suparat pe Uta ca te-a mutat. A fost ordinul
meu.
Cred ca m-ai înteles.”
— “Am înteles, D-le
professor si sunt multumit ca am reusit sa fac si eu un lucru bun.” Radu Gyr,
bucuros ca lucrurile au iesit bine, m-a luat la plimbare prin curte si-mi
povesteste o întâmplare hazlie a lui, petrecuta tot în Aiud.
— “Eram la celular, la
etajul III, într-o camera pe partea dinspre sectia asta a noastra, cu generalul
D-tru Popescu, fost ministru de interne în timpul lui Antonescu. Toata ziua
stateam pe prici si mai povesteam. Amândoi stiam multe din viata noastra. Era
vara si destul de cald.
Geamul îl tineam deschis
pentru aer curat. De aici auzeam toate trenurile care treceau într-o directie
sau alta. În fiecare dupa-masa, în jurul orei patru, credeam noi, se auzea un
tren care pleca din gara cu un fluierat lung, lung de tot si întrerupt din când
în când. Dupa acest fluierat, d-l general se ducea la tineta si urina. Si asa
în fiecare zi. Dupa mult timp, nu stiu nici eu cât o fi trecut, nu mai auzim
acest fluierat. Iritat si scâncind, d-l general se plimba nervos prin celula.
Se vedea ca este nelinistit si chiar nervos. Îl întreb de ce este suparat.
— “D-le Radu Gyr, sunt
necajit ca nu mai aud trecând trenul acela care fluiera lung de tot.
Atunci ma duceam si eu
la tineta. M-am învatat asa si nu mai pot urina daca nu mai aud fluieratul
trenului.”
— “Nu-i nimic, d-le
general, fac eu ca trenul si o sa fie bine.”
Si încep eu atunci sa
fac asa ca trenul: puf, puf, u-u-u-u-u-u-u-u-...
În timpul acesta,
generalul mergea la tineta. De aci încolo totul decurse bine. Asa ca, vezi,
dragul meu, ca si eu am avut parte de unul ca Traian Comanescu.”
Acum când scriu cele
petrecute cu multi ani în urma, parca le traiesc mai intens. Ma consuma si ard
în mine mai mult. Pas cu pas, retraiesc viata de atunci, cea ferecata în
lanturi.
Imaginea lui Radu Gyr si
acum este vie în fata ochilor. Coplesit, retraiesc acele clipe fericite. I-am
simtit din plin caldura sufletului sau, bun si drept.
Pâna la urma m-am
acomodat cu viata din sectie. Timpul trecea si lucrurile au început sa se
schimbe.
Spre sfârsit de august
si început de septembrie, în Aiud se schimba conducerea. Procesul de schimbare
a luat o cale lunga si lenta. Capitanul Dorobantu, fostul comandat al Aiudului,
da în primire colonelului Stefan Coller conducerea închisorii. Au fost necesare
mai bine de trei luni de predare. A început sa se strânga surubul. Gardienii
si-au schimbat atitudinea. Devin mai duri decât au fost.
Dintre noi, primul care
pleaca este Radu Gyr. Dupa el, doctorul Uta. Aveam sa-mi mai aduc aminte de el
de multe ori în viata.
Mi-a ramas în minte cum
mi-a tratat ochii. Aparuse la amândoi ochii o albeata. Când ma vede, îmi spune:
— “Ma, tu trebuie sa
faci un tratament la ochi, ca altfel vei orbi. Te tratez eu. Zis si facut.
A si început cu praf fin
de zahar, suflat în ochi printr-o pâlnie de hârtie. În fiecare zi facea
operatia aceasta. Ma usturau ochii de nu mai stiam ce sa fac. Alaturi de mine
mai era si parintele Bumbac de la Constanta, tot cu tratamentul pentru ochi.
Pâna la urma, ochii mi s-au limpezit, scapând de orbire. Lui, doctorului Uta,
îi datorez lumina ochilor.
Sita lui Coller începuse
sa cearna si-n rândul nostru, al celor ramasi la T.B.C., sectia a II-a. Ne
înghesuie pe mai multi într-o camera, reducându-se numarul lor.
În locul doctorului Uta
este adus doctorul Gheorghiu — professor universitar la Iasi. Cu el vine si
fiul lui, Mihai, student la medicina la Iasi. Primul lucru pe care l-am pierdut
a fost plimbarea pe timp îndelungat. Aveam acum numai câte o ora. Încet, încet,
Coller se facea tot mai simtit. Craciunul îl petrecem sub domnia lui.
Doctorul Ranca este
schimbat cu un alt doctor mai tânar, Bogateanu, cu grad de maior.
A început sa bata asupra
Aiudului vântul bejeniei, al prevestirii de furtuna. Paza devenise destul de
irascibila. Izolarile erau mereu tixite cu detinuti din vini imaginare.
Speriati si noi ca jivinele din padure, când codrul freamata a furtuna, ziceam:
— “Ce-o mai fi, Doamne, cu noi?
Ce mai vine pe capul
nostru? Ce mai vreau de la noi?”
Peste doi ani, în 1955,
vara, aveam sa mai aud de Radu Gyr, ca se internase în salonul 5 al spitalului.
Eu eram în salonul 10, salonul mortii, tintuit la pat. Radu Gyr era într-o
stare grava de boala. De sus i-am trimis o pijama pentru dormit. Nu avea nici
haine.
Ca un sfânt rabda si se
ruga lui Dumnezeu sa-l ajute.
O data cu toamna anului
1953, asupra Aiudului se abate furtuna. Coller preia conducerea închisorii.
De acum pentru Aiud
începe CALVARUL.
Luni de zile i-au
trebuit lui Stefan Coller sa preia conducerea. Se pregatea pâna în cele mai
mici amanunte la dezlantuirea unei noi torturi.
Din toata tara, canal,
mina si alte colonii de munca, legionarii erau adusi la Aiud. Locul de unde, în
1961, avea sa se declanseze o noua reeducare, ca de altfel si la Periprava, tot
în 1961, avea sa se pregateasca si sa se încerce o reeducare gen Aiud. Este
bine stiut ca Aiudul si Periprava erau cele doua locuri unde se depuneau
legionarii. În mod special numai pentru ei era pregatita reeducarea care avea
sa se încerce în 1961. De buna seama ca legionarii constituiau un real pericol
pentru comunism.
Sa ne întoarcem la
Aiudul anului 1953, toamna. Pe sectia a II-a, care înainte era toata a
bolnavilor T.B.C., acum,
în octombrie, bolnavii erau înghesuiti numai pe aripa de catre morga.
În învalmaseala de
reorganizare a închisorii, era o oarecare libertate pe sectie. Ziua ne
întâlneam cu cei veniti de la canal, care erau cazati în camerele de pe aripa
lunga a sectiei. Asa m-am întâlnit cu o multime de prieteni si cunoscuti, ca
prof. Ioan Iliescu, nasul meu, Romulus Copaceanu — medic —, Ianas Fenes — înv.
si prof. Nicu Boscaiu, în prezent academician.
M-am bucurat mult de tot
de aceasta întâlnire. Nu-i mai vazusem din 1948, din libertate. N-a tinut mult
aceasta vânzoleala de reorganizare — sistem Coller —, c-au si pus biciul pe
noi, realizând planul satanic de reprimare.
La sectie, acum, se
închid usile cu zavorul, când în mod obisnuit le aveam toata ziua deschise,
fiind liberi prin curte. Ce-o mai urma acum? ma întrebam. Prin curte se
înstapânise tot mai mult pustiul. Izolarile deveneau tot mai neîncapatoare.
Frigul din noiembrie se simtea tot mai mult. Desi eram bolnavi, nu se mai respecta
programul prevazut de regulamentul închisorii.
Mâncarea, pe timp de
trecea, era tot mai slaba. Doctorul Gheorghiu, cât putea, ne ajuta. Se urmarea
sa fie schimbat. Prin ianuarie 1954, iarna se asternuse de-a binelea în Aiud,
cu zapada mare. Se anunta sa fie una foarte grea. Dupa cele auzite de noi, ca
vesti dinafara, aveau sa moara multi oameni liberi, sufocati de nametii mari de
zapada, în toata tara.
Nu trece mult si
doctorul Gheorghiu este schimbat cu un alt doctor si anume Cureleanu.
Parea ca de data asta
si-au gasit omul si doctorul. Era pe masura lor, un om mic de statura,
butucanos, blond la înfatisare si negru la suflet — naravit. Aveam sa-l cunosc
bine pe pielea mea. Era omul politicului. Dupa câte am auzit, Gheorghiu a ajuns
la Zarca, ca de altfel toti cei curati la suflet si cinstiti. Ma întelegeam
bine cu Mihai, fiul sau. Nu stiu daca mai traieste, dar a fost un om bun si
cinstit, ca si tatal sau, prof. Gheorghiu.
O data cu venirea lui
Coller se primenise toata lumea, alt politic, alti gardieni, alti detinuti pe
sala, care serveau si ciripeau, alt medic pentru noi. Cu un cuvânt, se
primenise totul, totul.
Când ieseam la
barbierit, pe sala, deschidea usa la doua camere deodata. Asa ne mai întâlneam
unii cu altii, schimbând câte o vorba. Cu ocazia asta l-am întâlnit pe Cornel
Costescu, un avocat din Teregova, taranist. Ne-am îmbratisat si ne-am sarutat
bucurându-ne mult de tot. Era si el bolnav de T.B.C. Printre altele-mi spune:
— “Mai Tase, sa stii ca
pe sala la noi a ajuns om de serviciu si Ion Stoichescu al lui Cica.
Sa te pazesti de el ca-i
omul politicului. El se face ca nu ma vede. Tu sa ai grija!”
— “Bine ca mi-ai spus,
Cornele, ca si eu l-am vazut pe sala facând serviciu. Sa traiesti si-ti
multumesc ca mi-ai spus.”
Doamne, mi-am spus, si
aici si-a vârât coada? Ion al meu, din grupul lui Spiru Blanaru, a ajuns coada
de topor, informator ordinar. A înfruntat atunci moartea si acum si-a vândut
sufletul.
Aveam sa aflu mai târziu
de toate potlogariile facute de el în închisoare. Ba mai mult, în 1993, aveam
sa-l gasesc în documentele secrete ale securitatii, ca era omul lor de
informatii printre luptatori. De câte ori ma vedea la Aiud, fugea de mine. Din
partea lui n-am avut nici o neplacere.
Spun si eu acum, ca
foarte multi oameni cinstiti si corecti, fie ei mari carturari sau mari
luptatori din toate timpurile, ca “padure fara uscaturi nu exista.” În toate
vremurile, imperfectiunea implica necinstea sufleteasca — uscatura. De aceea,
omul permanent se confrunta cu acest mare pacat: ura fata de semenul sau.
Adesea cade victima celor stapâniti de duhul raului.
Dupa eliberarea noastra
din 1964, am aflat cu certitudine ca Ion Stoichescu al lui Cica era
informatorul securitatii. De multe ori ma provoca, dar nu-i raspundeam. A murit
înainte de 1989.
În sectia a II-a,
începutul de an 1954 ne strânge tot mai tare în chingi pe noi, bolnavii de
T.B.C. Plimbarea aproape ca nu era. Din când în când îsi mai aducea aminte câte
un gardian de noi. Iarna grea, cu omatul mare, ne facea sa ne adunam tot mai
mult în noi, sa tacem si sa înduram jugul robiei tot mai greu.
O data cu venirea, pe
sectie, a doctorului Cureleanu parca venise si urgia. Mic si îndesat, cu
ochelari pe nas, cu mersul ca de ratoi, când deschidea usa de la camera, ne
privea tacut, dar insistent. Ne facea impresia ca voia sa ne rapeasca, sa ne ia
gaia în gheare.
La sfârsit de februarie
1954, suntem dusi pe rând, camera cu camera, la un control radiologic la
spital. Acolo, la repezeala, suntem vazuti la aparat de catre doctorul Costin,
professor de radiologie la Facultatea de Medicina de la Iasi. Era condamnat
pentru crima de razboi. Dupa acest control, o parte din noi am fost scosi afara
din infirmeria sectiei a II-a. Printre ei eram si eu, desi faceam febra de
peste 38 de grade.
Într-o zi, dupa deschidere,
un gardian vine cu o lista în mâna si ma striga sa-mi fac bagajele si sa ies
afara. În ciuda parca, sunt aruncat într-o camera tot pe sectia a II-a cu fata
spre Celular.
Acolo, oameni multi,
bagati unul într-altul de frigul iernii si al urgiei din Aiud. Toti ma priveau
întrebator. Nimeni nu spunea o vorba. Deodata, însa, aud o voce în soapta:
— “Mai Tase, tu esti?
Vino aici la mine!”
Ma uit mai bine si-l
recunosc pe parintele Sandi Nicolici de la Teregova, cel care luase juramântul
în organizatia lui Gheorghe Ionescu în 1948. Bucuros, m-am dus la el pe prici
si ma întreaba:
— “Cum de ai ajuns
aici?”
— “M-au dat afara din
infirmerie, desi am febra de peste 38 de grade”, îi raspund eu.
— “Lasa ca trece si
asta. Dumnezeu are grija de noi.”
Nu luase bine conducerea
în Aiud, Col. Coller a si început atacul. Se napustise asupra bolnavilor,
parân-du-i-se ca aici se ascunsesera cei mai mari dusmani ai clasei muncitoare.
Premeditat, conducerea
ne-a scos pe noi, cei bolnavi de T.B.C., deci în stare de contaminare,
aruncându-ne pe câte unul în mijlocul celor sanatosi. Iata cum se realiza
genocidul.
Stiau ca un flagel al
tuberculozei face ravagii în mijlocul maselor de oameni neajutorati.
Asistenta medicala era
inexistenta cu rea intentie. Se petreceau crime împotriva umanitatii. Ce cautam
eu cu tuberculoza evolutiva în mijlocul unor oameni sanatosi?
Acum când scriu eu,
colonelul Coller Stefan se afla bine si sanatos în SUA. Iar colonelul Craciun,
la un serial al “Memorialului Durerii”, declara:
— “Cei patru mii de
legionari, niciodata n-au trait mai bine ca-n Aiud.”
Iata paradoxul. Mureau
cu duiumul legionarii, iar în presa se scria ca nu mai moare nici un legionar.
Sa ne întoarcem la
camera unde am fost aruncat în 1954, la Aiud, bolnav de T.B.C. În aceasta
camera mi-am gasit locul sus pe prici, tot sub geam, în partea stânga. Nu stiu
nici eu, dar parca era un facut. În orice camera eram aruncat, nimeream tot sub
geam. Era locul cel mai ocolit de detinuti. Am ajuns sa-mi spun: “Unde-i rau,
hop si eu; unde-i bine, nu-i de mine.”
Aici, sef de camera era
parintele Sandi Nicolici. Cât am stat aici, el a avut grija de mine.
Tot timpul ma servea la
masa. Desi mâncarea era slaba, eu nu puteam sa manânc. Nu aveam pofta de
mâncare. Boala îsi spunea cuvântul. Noaptea transpiram si nu puteam sa dorm.
Stateam ud sub patura pâna ma zvântam. Asa treceau zilele, fiecare cu greul ei.
Venise luna martie si iarna nu se lasa dusa. Noapte de noapte, tot ud de
transpiratie îmi duceam calvarul. Când aveam o camasa zvântata, ma schimbam, dar
de cele mai multe ori erau amândoua ude. Luasem drumul spre moarte. Din ce
trecea timpul, eu slabeam tot mai tare. Febra crestea. De la o vreme, parintele
Nicolici, alarmat, batu la usa si chema medicul. La insistenta lui venei
gardianul cu medicul dupa el. Se uita din rama usii, doctorul la mine,
cântarindu-ma din priviri si pleca. Stia cine sunt. Dispozitiile ofiterului
politic trebuiau îndeplinite. Medicul Cureleanu îsi facea datoria si de
turnator. Eu trebuia sa dispar. Usa se închide, tacere peste tot, ca si când
nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu îmi duc mai departe calvarul meu. Calculat,
conducerea astepta, din zi în zi, un raport al medicului ca eu am disparut, am
decedat. Eram planificat sa dispar. Zilele trec si nimeni nu ma întreaba ce
fac. Iarna trece si eu ma simt tot mai rau. Acum, cu febra mare, fara pofta de
mâncare, ajunsesem sa nu ma mai pot misca din pat.
Parintele Alexandru
Nicolici era tot timpul lânga mine. Ma încuraja si se ruga tot timpul pentru
mine. A fost ca un adevarat frate pentru mine. Preotul din el îl îndemna sa
stea la capatâiul unui bolnav în surghiun. Stia ca-i încins si cu sabia
neamului. Prin tot comportamentul lui din închisoare a dovedit ca a fost un
mare român. Febra mare si tusea ma chinuiau tot mai mult.
Venise primavara. Pe la
începutul lui mai 1954, într-o buna zi, vine la mine doctorul Cureleanu si ma
scoate afara pe sala, unde erau mai multi detinuti încolonati. Ma alatur lor si
plecam. Ajunsi la spital, ma supune unui control radiologic. În urma acestui
control sunt internat în spital, unde aveam sa stau mai mult de doi ani în
acelasi pat de suferinta.
Cum venise Coller, parca
venise moartea în Aiud. Zilnic morga era plina cu trupuri firave, os si piele
numai. Stihiile mortii fâlfâiau deasupra Aiudului. Se declansase furtuna în
iad. Aici era iadul pe pamânt.
În urma controlului
radiologic, doctorul Costin ma interneaza în spital, asa cum am mentionat mai
înainte. Cu bagajele în mâna ma duce la salonul 10. Ma instalez în patul al
doilea, situat pe peretele opus usii de la intrarea în salon. Ca nou venit,
bulversat parca, îmi aranjez patul. În dreapta mea, pe perete, era patul unui
bolnav de la Medias cu numele de Lungu, dupa câte-mi amintesc. Între noi era o
noptiera. În stânga mea, lipit de patul meu, era inginerul Gheorghe Dragon din
Ploiesti.
Ce eram eu mic de
statura si brunet, acum devenisem o mogâldeata de om, slab si prapadit de tot.
Ramasesera numai ochii de mine, ca la broscoi. Tacut, în pat cu patura trasa
pâna sub barbie, ma uitam pe rând la fiecare bolnav. În fata mea erau alte
paturi, puse într-un rând pe peretele usii de la intrare.
Afara era atâta soare si
cald. Pentru luna mai, parca era prea cald. Razele acelea de primavara târzie,
încercau parca sa ne încalzeasca bietele noastre trupuri galbejite de boala.
Erau toti în ghearele mortii. Pe undeva în adâncul sufletului meu, credeam cu
tarie ca vom ajunge sa mai fim liberi. Pe deasupra ne mai luptam si cu moartea.
La un moment dat vine la
mine doctorul Costin. Ma consulta cu multa atentie, întrebându-ma cum a evoluat
boala. Se purta frumos si cu multa caldura fata de mine. Am înteles ca voia sa
ma ajute. Stia el ce stia. Contribuise si el la agravarea bolii mele, într-o
masura oarecare. Aveam sa aflu mai târziu, din gura lui, adevarul. Ne
împrietenisem bine de tot. A facut pentru mine tot ce se putea face la vremea
aceea de catre un medic detinut.
Îmi face fisa medicala
si-mi prescrie medicamentele necesare. Faceam febra mare, peste 39 de grade.
Pusese stapânire pe mine o stare de somnolenta, de sfârseala totala. Simteam
cum inima îmi batea ca un ciocan, realizând o stare de sufocare, un nod în gât.
Nu mai puteam sa merg singur. Eram ametit. Doctorul Costin ma încuraja ca va
trece aceasta stare grea de boala.
Când venea masa, era un
chin pe mine. Nu puteam mânca nimic. Îmi aduceam aminte ce-mi spusese doctorul
Uta, la începutul bolii, în 1953. Cu gândul la cele spuse de el, am început sa
manânc cu noduri în gât. Dar... nu reuseam sa manânc totul niciodata. Ma uitam
cum altii reuseau s-o faca si se miscau destul de vioi prin camera. La fel ma
uitam dupa ei, cu jind, când ieseau la plimbare prin curtea spitalului. Eu eram
tintuit la pat si pace. Se apropiase de mine mult de tot Constantin Voichin, bolnav
si el, dar nu asa de greu. Era înalt, voinic si cu multa dragoste de om. Cel
care ma ajuta mai mult era inginerul Gheorghe Dragon, vecinul meu de pat.
Zilele treceau si boala
mea avansa. Ma simteam, pe zi ce trece, tot mai rau. A venit la mine si Bogateanu,
medicul oficial al Aiudului, cu grad de maior. S-a uitat atent la mine, fara sa
ma întrebe un cuvânt. S-a uitat pe fisa mea de la doctorul Costin, discutând
ceva în soapta, apoi îndepartându-se de patul meu. Ce-or fi discutat nu stiu.
Intrasem în luna iunie 1954. Era de-a binelea cald si mult soare. Bolnavii care
puteau merge ieseau la plimbare, îmbracati în halate de spital. Eu ramâneam pe
loc, tintuit la pat.
Într-unul din paturi, de
pe rândul opus mie, era doctorul Ion Zeana, bolnav si el de T.B.C.
Afara fusese directorul
sanatoriului de la Bisericani din Moldova. Era medic primar.
Ori de câte ori mergeam
la control, la raze, el venea cu mine. Îmi cunostea bine plamânii.
Mie nu-mi spunea nimic.
La vremea aceea eu nu stiam cât eram de bolnav. Simteam ca am febra mare si-mi
era rau de tot. Aveam sa aflu mai târziu tot adevarul despre mine, tot de la
Zeana.
Catre sfârsitul lui
iunie nu ma mai putui ridica din pat. La tineta ma ducea Voichin. Nu puteam sta
mult în picioare. Slabisem de tot. Febra mare ma chinuia. Seara faceam peste 40
de grade, iar dimineata în jur de 39 de grade. Nimeni nu voia sa-mi spuna ce
febra aveam. Când îmi luau temperatura, se adunau toti în jurul meu. Uitându-se
la termometru, plecau capul în jos si se îndepartau de patul meu. Singur,
Voichin, îmi spunea ca nu-i mare, în jur de 38 numai. În realitate, ea era
trecuta de 40 de grade. Simteam ca ma sfârsesc. De sub patura mea, parca dadeau
vapai de foc, ma ardea. Sufletul parca mi-l frigea. Gâtul, permanent uscat, ma
întepa la fiecare înghititura în sec. Gustul apei nu-l mai simteam, era
lesietic si salciu. Se scurgeau zilele, unele dupa altele, si eu eram tot mai
sfârsit si aproape fara glas. Simteam cum din corpul meu, prin mâini si
picioare, se scurgea un foc mare. Parca totul ardea în jurul meu. În clipele
acelea, când moartea tintea sa ma prinda, nesatula, în ghearele ei, neputincios
ma rugam Celui de Sus, sa ma ajute sa scap de suferinta. Sa-mi dea putere sa
rezist, sa depasesc boala.
Bietul Lungu, de lânga
mine, în pesimismul lui, ma întreba atunci daca mai ajungem acasa vreodata? Cu
fata catre el, îi spuneam de-abia soptind:
— “N-ai frica, noi nu
murim aici, noi vom ajunge cu siguranta acasa.”
Tot mai târziu aveam sa
aflu ce zisesem de la el, când învinsesem boala. Ramasesem si eu uimit de
optimismul meu de atunci. Cum putusem sa cred si sa afirm cu atâta tarie si
credinta ca noi vom ajunge liberi acasa, când eu eram mai mult mort decât viu?
Si-n clipele acestea
când scriu, va marturisesc cu toata curatenia sufleteasca, eu am crezut cu
tarie, tot timpul si prin toate închisorile si lagarele pe unde am trecut, ca
voi ajunge acasa si voi fi liber. Si-am ajuns. Asta datorita numai si numai
credintei în Dumnezeu si-n neamul meu românesc.
Pe lânga Dragon si
Voichin, mai eram ajutat si de Ion Cristea, din Dobrogea si de Ionel Zeana,
medicul ftiziolog. De altfel, toti cei care erau în camera si puteau, ma
ajutau. În dogoarea din pat, ma gândeam mereu când voi ajunge sa ma mai fac si
bine. Aveam certitudinea ca voi supravietui. Asteptam aceasta clipa fara sa ma
gândesc la moarte, desi eram de-a binelea în ghearele ei.
Într-una din zile, pe la
orele 10, suntem dusi la control, la raze. Acolo, dus mai mult pe brate,
de-abia sunt asezat la aparat si tinut de Voichin. La raze erau doctorul Costin
si Ionel Zeana. Dupa control sunt luat pe sus si dus la patul meu. Dupa mine
vin si ceilalti colegi de salon.
Dupa acest control s-a
asternut o liniste de mormânt în salon. A doua zi vin medicamentele pentru
fiecare bolnav. La mine nu vine nimeni cu nici un medicament. Eu parca nu mai
aveam nevoie de nici un tratament.
Trec doar câteva zile si
din nou sunt dus la raze, singur cu Ionel Zeana si Voichin, care ma purtau mai
mult pe sus. De la raze, tot asa pe tacute am fost dus la pat.
Afara era cald. Era
iulie, luna lui cuptor. Ce aveam eu febra mare, dar si iulie dogorea. Dupa
acest control am cazut într-o amorteala totala. Eram pierdut de tot. Mi se
parea ca alunecam într-o alta lume, nu cea reala, ci una de vis, cu senzatia de
plutire spre o alta existenta.
Constient însa, nu ma
desprindeam de existenta mea reala. Ma încapatânam sa traiesc. Si trebuia sa
traiesc.
Toata noaptea m-am
zbatut între viata si moarte. Dimineata, când s-a dat desteptarea, intrând
gardianul în salon, eu am ridicat capul putin de pe perina, aruncându-mi
privirea asupra camerei. Parca la o comanda, toti bolnavii au ridicat capul sus
si se uitau la mine ca la alta minune.
Eu traiam.
În ciuda mortii, ma
miscam. Se petrecuse o minune. Fara medicamente, din acea dimineata de început de
iulie 1954, aveam impresia ca ma simt mai bine. O rumoare în tot salonul.
Susoteli si întrebari tainuite între unii si altii. Toti stiau, numai eu nu
stiam nimic.
Despre acest lucru aveam
sa aflu adevarul de la Ionel Zeana, ca medic ftiziolog. Dupa desteptare vine la
mine doctorul Costin. Când ma vede ca ma misc si vorbesc, bucuros îmi zice:
— “Ma Berzescule, tu mai
traiesti? Te simti mai bine? Mai, mai, tu n-ai sa mai mori. Tu ajungi acasa.”
Bucuria lui m-a întarit
si pe mine. Inima îsi spunea cuvântul. Batea, batea a viata. Biruise.
Dumnezeu a întarit-o cu
puterea dragostei Lui si a neamului nostru românesc. Medicamentul care m-a
salvat de la moarte a fost CREDINTA în DUMNEZEU.
Se facuse o minune.
Înainte de prânz vine la
mine în salon si Bogateanu, medicul oficial, împreuna cu Costin.
Ajunsi la patul meu,
Bogateanu ma întreaba zâmbind:
— “Ce, nu mai mori?” S-a
uitat lung, lung la mine, contrariat cumva. A vorbit ceva în soapta cu Costin
si a plecat. Asa cum am mai spus, se petrecuse o minune cu adevarat.
Dupa ce a plecat
Bogateanu din spital, vine repede la mine doctorul Costin si bucuros îmi spune
cum stau lucrurile:
— “Mai Berzescule, acum
îti spun totul cum a fost. Ieri când te-am vazut la raze, împreuna cu Zeana si
Bogateanu, tu aveai o diseminare totala. Nu mai aveai de trait decât câteva
ore. Am facut raportul pentru administratie ca ai murit. Bogateanu l-a semnat
si l-a predat administratiei. Azi dimineata, când trebuia sa fii dus la morga,
tu, în ciuda mortii, traiesti. Ai învins moartea. Eu ma bucur mult de acest
lucru. În fata lui Dumnezeu ma condamn pentru ca, în martie 1954, eu te-am scos
din infirmerie cu 38 de grade. Erai trecut pe lista politicului pentru a fi
scos din infirmerie. Când colo, tu nu mai mori. Pentru mine este o minune, mai
ales ca din cauza mea tu ai facut o recidiva.”
Din aceasta zi, a
minunii petrecute cu mine, parca se schimbase totul în salon. Sperantele în mai
bine îsi facusera loc în sufletele noastre. Eu ramasesem de tot uluit de cele
întâmplate.
Speram si credeam ca va fi
bine. Împreuna cu Zeana, doctorul Costin m-a dus din nou la raze. Plamânii mei
se limpezisera, nu mai aratau ca înainte cu o zi. Nu-si puteau explica cum de
n-am murit. A doua zi, vine Ionel Zeana la mine, la patul meu si-mi spune totul
ce credea el:
— “Mai Tase, eu sunt
medic ftiziolog batrân, medic primar. Am fost directorul Sanatoriului de la
Bisericani. În chirurgie pulmonara am fost ucenicul lui Carpinisanu, primul
chirurg din tara în bolile de plamâni. Eu cu doctorul Rosu am fost primii
ucenici ai lui. Deci ma numar printre primii medici specialisti în chirurgie
pulmonara. Dar... ceea ce am vazut la tine si un caz ca al tau nu am întâlnit
în viata mea. Toti care faceau diseminari totale mureau a doua zi fara nici o
exceptie. Ori pe tine eu te-am vazut la raze, împreuna cu Costin si Bogateanu.
Mi-am dat avizul ca tu vei muri pâna dimineata. De câte ori ma trezeam, ridicam
capul sa vad daca mai traiesti. Pentru mine, tu esti un miracol. Stiintific,
nu-mi pot explica acest lucru, cu tine, categoric, s-a petrecut o minune.”
Acum când scriu aceste
lucruri, doctorul Zeana mai traieste, trecut de 80 de ani. El poate sa confirme
cele scrise de mine.
— Doamne, din ghearele
mortii m-ai scos si mi-ai lasat viata, prin marea Ta dragoste fata de om. Catre
Tine, Doamne, îmi plec fruntea si Tie ma rog tot restul vietii, multumindu-ti —
Amin.
De-abia acum îmi explic,
de ce pentru mine nu mai scoteau medicamente. Eram sortit mortii. Nu dupa mult
timp ma prinsese si o tuse seaca. Nu puteam expectora. Tusea ma îneca.
Într-o seara, dupa o
criza puternica de tuse, am început sa dau sânge pe gura. Fulgerator, Voichin
sare din patul lui, îmi ia gamela de la capatâi si mi-o pune la gura. Tâsnea
sânge proaspat din plamâni, cu spuma. Facusem o hemoptizie.
— Na, ca mai facui una cruda,
mi-am zis în gândul meu. Asta îmi mai trebuia acum.
Slabit eram. Febra mare
înca mai faceam. Cu asta, le aveam pe toate acum pe capul meu.
Se facuse închiderea.
Pâna sa vina medicul era târziu. Cei din salon, din jurul meu, îmi dau o
lingura de sare cu putina apa. Tin-te acum la necaz. Sarea a început sa ma arda
pe esofag.
Nu mai stiam ce sa fac.
Zeana era lânga mine. Alta solutie nu avea nici el. De la o vreme, sângele s-a
oprit. A doua zi, Costin, auzind cele întâmplate, îmi face niste injectii de coagularea
sângelui. A durat acest proces al hemoptiziei multe zile la rând, dar din ce în
ce mai putin.
De la o vreme s-a oprit.
Eu aratam ca o stafie, slabit si pierit de tot. De-abia mai puteam vorbi. Nu
mai îndrazneam sa ma ridic din pat, de frica hemoptiziei. Când s-au linistit de
tot plamânii mei, am fost dus la control din nou. Plamânii se limpezisera, dar
în schimb a aparut la stângul o caverna de toata groaza. Iata cauza
hemoptiziei. Na, mi-am zis eu, acum sunt un om aranjat. Nu mult dupa aceea începe
expectoratia. Febra a mai cedat un pic, dar se tinea tot în jur de 39 de grade.
Cu toate astea pe capul meu, intrasem bine în luna august 1954.
Se apropia toamna.
Doctorul Costin avea o grija deosebita si se apropiase mult de tot de mine. Cum
eram eu mai mic de statura, destul de brunet, slab si pricajit, ramasesera
numai ochii de mine, boldanoi. Stând turceste în pat, aratam ca un broscoi cu
ochii mari.
— “Ma, tu arati acum ca
un broscoi!”, îmi zice Costin într-o zi când intra în salon. Atât i-a trebuit
vulgului, c-a si prins-o din zbor. De atunci, broscoi mi-a ramas numele cât am
stat în spital, pâna în toamna anului 1956, când am fost dus la sectia a II-a
T.B.C.
Dar raul, asa cum este
el, nu se lasa de om cu una, cu doua, ci se tine de capul lui pâna-l darâma de
tot daca-i posibil. Dupa un alt control la raze, îmi descopera o alta caverna,
la dreptul de data asta, dar mai mica. Aveam deci doua caverne. Tot timpul eram
în pericol de moarte. La medicamente nu prea aveam acces. De la o vreme,
începusem si eu sa mai prind putere. Cu chiu, cu vai, mâncam si eu ce primeam,
gândindu-ma mereu la doctorul Uta.
Cu adevarat Dumnezeu
facuse o minune cu mine. M-a scos din ghearele mortii. Se vede ca voia Lui a
fost sa mai traiesc. Ma mai tine în viata ca sa pot povesti si scrie ce s-a
întâmplat în aceasta împaratie a mortii, iadul comunist. Cât pot, ma ostenesc.
Va cer iertare daca nu reusesc sa va redau tot ce s-a petrecut în domnia lui
Satan.
Am ajuns sa merg singur
prin camera, cum de altfel si la control, la raze, tot singur mergeam. Viata
începuse tot mai mult sa-si spuna cuvântul. Desi eram în salonul mortii, eu ma
încapatânam sa traiesc. De aici, din acest salon erau dusi la morga o multime
de oameni, pe care eu i-am vazut murind.
Doamne, câta durere era.
Te uitai la câte unul cum se stinge ca o lumânare. Nu-l puteai ajuta cu nimic,
decât cu o rugaciune.
În secolul XX, sa faci
închisoare, sa mori aici, sa fii înmormântat fara haine, aruncat ca un câine,
pentru ca ti-ai iubit tara si neamul, crezând cu caldura în Hristos Iisus,
trebuia sa-ti dai viata.
Iata, deci, ca domnia
lui Coller începe cu acest tribut de lacrimi si sânge.
Furtuna se dezlantuie
tot mai tare.
Usor ca fulgul, numai
ochii de mine, în urma lor, ma plimbam si eu prin curtea spitalului, sorbind
viata din soare. Eram ca o umbra miscatoare dupa ei, camarazii mei din salonul
mortii.
Era o vara târzie cu
mult soare, înfipta în drepturile toamnei. Cald, cald de tot pentru luna
septembrie a anului 1954. Ca o gâza trezita la viata, ma faleam si eu în rândul
lor, cu fata luminata. Era lumina vietii din mine pe care Dumnezeu mi-o daruise
în acea tainica noapte, sortita, pentru mine, mortii. Hotarât, de acum, voi
pleca cu pasi siguri spre viata.
Eram convins ca Dumnezeu
m-a învrednicit cu darul vietii si ca eu traiesc numai din supliment pâna la
capatul vietii mele.
Plamânii mei gauriti,
îmi dadeau de lucru. Medicamente nu primeam, decât aspirine.
Într-un târziu, încep sa
ne aduca si noua Hidrazida si Pass, care la vremea aceea faceau mare vâlva în
lumea T.B.C.-ului. Nu prea stiau nici medicii sa le dozeze. Luam pe zi câte 7
buc.
Hidrazida si 14 buc. de
Pass, dupa fiecare masa.
Într-o zi vine la mine
doctorul Costin cu un gram de Streptomicina din Anglia, spunându-mi:
— “L-am luat de la
dreptul comun, pe ascuns. Hai sa-ti fac acum o jumatate de gram si mâine
cealalta jumatate. Poate-ti ajuta.”
La vremea aceea,
streptomicina, ca si penicilina, la noi în tara, era o raritate. Bucuros,
primesc oferta si-mi face injectia. Era prima streptomicina din viata mea.
Nadajduiam sa fie bine. Doctorul Costin se apropiase mult de mine sufleteste.
Îmi spunea multe lucruri si bune.
Mi-a atras atentia sa ma
feresc de doctorul Cureleanu de pe sectia a II-a. Era omul politicului.
Saptamânal ne ducea la
raze. Acolo ma vedea pe mine primul si dupa aceea ma chema la el la aparat. Îmi
arata imaginea plamânilor la fiecare bolnav din salonul meu. Îmi explica
amanuntit tot ce se vedea. Dupa câteva sedinte, ma invita sa citesc eu ce vad.
Timid, am început sa citesc asa cum facea el. Bucuros, îmi spune:
— “Vezi ca ai înteles si
ai început sa vezi la raze. Ma bucur ca ai progresat. Doctorul Cureleanu nu
stie sa citeasca asa cum citesti tu.”
Na, mi-am zis, sa vezi
acum pe capul meu alta dandanaie. Si asa a si fost. Dupa fiecare control
radiologic, când ajungeam în camera, toti erau gramada pe mine, sa le spun la
fiecare ce am vazut la el. În timpul acesta, Zeana nu mai era cu noi. L-au scos
din spital. Cât a fost el cu noi, ca specialist, ne spunea la fiecare ce a
vazut. Numai în cazurile grave nu spunea nimic, asa cum a fost cazul meu, când
am fost pe moarte. Acum eu eram doctorul lor. Venea Costin cu fisele la patul
meu si-mi spunea sa le trec ce medicamente le trebuie. Îl întrebam pe fiecare
ce-I trebuie si-i treceam pe fisa. De cele mai multe ori se aprobau cele
trecute de mine.
Mai târziu, când Costin
avea sa plece acasa, în anul 1955, eu aveam sa platesc, cu vârf si îndesat,
apropierea si intimitatea la care ajunsesem cu Costin. Cineva din salon informase
politicul ca eu fac fisele, citesc la raze pentru fiecare bolnav în parte si
prescriu medicamente. De la o vreme, ma duceam singur la raze si numai dupa
aceea veneau colegii de camera. Nu mai puteam face nimic. Doctorul Marcoci,
care venise în locul lui Costin, s-a purtat bine, dar nu era asa de apropiat
fata de mine.
Am uitat sa va spun ca
în acest timp au murit multi din salon. Nu-i mai retin pe toti cum se numeau.
Altii au fost scosi din spital, desi erau grav bolnavi. Au fost dusi la Zarca.
Îmi aduc aminte de Sebastian Danila, un elev din Moldova, aproape de Iasi. A
murit de tuberculoza esofagiana si intestinala. Un muncitor de la Resita, pe
numele de Lungu, a murit de ascita T.B.C. Si multi altii pe care eu nu-i mai
stiu.
Prin noiembrie 1954, se
elibereaza din salonul nostru subinginerul Ioan Cristea, din Dobrogea. Din timp
a venit la mine si mi-a luat toate datele si adresa sotiei mele. El fusese unul
dintre martorii care au vazut prin ce am trecut eu. Când am ajuns acasa, în
1964, am auzit ca Nelu Cristea s-a tinut de cuvânt si a scris acasa.
Tot acum, în noiembrie
1954, doctorul Costin, cu aprobarea lui Bogateanu, îmi instituie
pneumotorax la plamânul
stâng. Eu stiam acum din fise ca aveam caverne la ambii plamâni.
Deci eram cavitar
bilateral. Îmi baga câte 500 cm. cubi de aer. Prima senzatie pe care am avut-o,
atunci la instalare, a fost cea de sufocare. Tare greu mi-a fost pâna la
acomodare. La o luna dupa plamânul stâng, îmi baga si la dreptul aer. Eram acum
umflat ca un butoi, la ambii plamâni.
Respiram tare greu. A
trecut mult timp pâna m-am obisnuit cu noua mea stare de lucruri, pneumotorax
bilateral. Mergeam la control destul de des, pentru a vedea cum evolueaza
boala.
La plimbare ma tineam si
eu dupa ceilalti, cu chiu, cu vai, dar ma tineam si nu ma lasam. La instituirea
pneumotoraxului a fost si doctorul Octavian Nitu, dentist. Un om exceptional.
El i-a comunicat unchiului meu, Ion Berzescu, pe Celular, ca sunt la spital si
ma simt mai bine. De câte ori ieseam la plimbare, ma urmarea cu atentie si ma
sfatuia sa nu ma las, sa lupt mai departe. Ma supraveghea tot timpul. Locuia cu
doctorul Costin în camera, punându-l la curent cu toata odiseea mea. Mi-a
tratat toata dantura, care mai ramasese întreaga din bataile lui Mois la
Caransebes. În timpul acesta, Coller se facea simtit în tot Aiudul. Din salonul
10 au fost scosi bolnavi nevindecati si dusi pe Celular sau la Zarca, ca apoi
la o noua reactivare a procesului pulmonar sa-i aduca înapoi, de data asta
pentru a muri. Dar... poporul român are o vorba din batrâni:
— “Nu mor caii când mor
câinii!”
Asa a fost cu Zeana,
Cepi, Dragon, Voichin si altii. N-au murit, desi fusesera programati pentru
asta.
Ofiterul politic, destul
de des, se arata prin salonul mortii. Insistent, la fiecare pat, masura si
cântarea cu privirea. Parca-si fotografia clientii. Nu-i venea sa creada ca
n-am murit. Coller n-a venit nicodata pe la noi. Fugea ca de moarte de T.B.C.
Nici nu voia sa auda.
Craciunul se apropia de
noi. În sinele nostru, traiam colindele, cântându-le în gând fiecare dupa
datina coltului de tara de unde veneam. Am uitat sa va spun ca, prin octombrie,
pe Lungu, vecinul meu de pat din dreapta, l-au scos din spital. În locul lui
m-am mutat eu, unde am ramas pâna în toamna anului 1956, când am fost aruncat la
sectia a II-a, T.B.C. Deci am stat în acelasi pat, în acelasi loc, doi ani. De
atunci, de când m-am mutat în patul respectiv, dupa cum vom mai vedea, au
trecut multe, si bune, si rele, peste capul nostru. În locul meu s-a mutat ing.
Dragon.
Daca am ajuns la
capitolul aducerii aminte de cele scapate, sa vi le povestesc acum, spunându-va
una buna, tot din timpul lunii mai 1954.
Eu, fiind aici venit din
fabrica, din câmpul muncii, veneau la mine camarazii mei de munca sa ma vada.
Primeam de la ei ratia mea de tigari pe o luna de zile. Când si când, atunci
când ieseam la plimbare, mai aprindeam câte o tigara. N-o puteam fuma. Îmi
facea rau. Dar, obisnuit sa pufai, îi dam înainte cu tigara. În vremea asta, în
salonul 9, era internat si un bun prieten al meu de la Arad, Petrica Ardeleanu,
frizer de meserie. Conducerea spitalului îl pusese pe el sa ne barbiereasca în
fiecare duminica, numai pe noi, cei din saloanele 9 si 10. El ma stia din
fabrica pe mine ca fumam mult de tot si cu patima, cum spunea el. În dimineata
de 9 mai 1954, în jurul orei 10, vine cu sculele de barbierit la noi în salon.
Era la curent cu necazul fiecarui bolnav. Fuma si el destul de mult. Când
ajunge la mine, îi spun:
— “Mai Petrica, sa stii
ca m-am hotarât sa nu mai fumez toata viata mea. Daca mi-ajuta
Dumnezeu, asta vreau sa
fac. Nadajduiesc sa pot realiza acest lucru.”
— “Tu vorbesti, ma,
lucrul asta? Tu, care manânci tigara? Tu n-ai sa poti lasa tigara, numai daca
te lasa ea pe tine. Vezi-ti de treaba, ca lucrul asta nu-l poti face!”
— “Vom vedea, Petrica,
daca vom trai. Dar eu asta o voi face si pace.”
Acum când scriu suntem
în anul 1994. Din acea data de 9 mai 1954, eu n-am mai pus tigara în gura. M-a
ajutat Dumnezeu sa-mi tin cuvântul. La ora asta, Petrica Ardeleanu, am auzit ca
nu mai traieste. Dumnezeu sa-l odihneasca în pace! Nu mai poate auzi ca eu m-am
tinut de cuvânt. Cine vrea sa se lase de fumat se poate lasa, numai sa vrea.
Sa ne întoarcem acum la
firul povestirii noastre. În dimineata de Craciun, vine la noi în vizita
doctorul Nitu. Trece pe la fiecare, urându-ne din tot sufletul “Sarbatori
fericite”, dupa datina strabuna. Simteam cum venea din partea lui suflul
dragostei întru Hristos. Ne încuraja, ne îmbarbata, îndemnându-ne la
rezistenta. A fost un Sfânt Craciun sarac, suferind si nostalgic.
Coller a avut grija sa
ni-l faca mai sarac decât oricare alta zi. În inimile noastre inundau
colindele. Colindam în noi colindul libertatii.
De la Nasterea Domnului,
un pas si ne trezim cu Noul An 1955, îmbiindu-ne la nadejdea în mai bine. Ca si
la Craciun, doctorul Nitu vine la noi în salon cu sorcova, dorindu-ne din tot
sufletul un an mai bun.
Pentru doctorul Costin
era anul eliberarii. Va merge în pace acasa. Pentru unii, putini la numar, noul
an a adus si bucuria eliberarii din iad. Pentru cei multi însa, se realizeaza o
strategie a terorii.
Din toata tara, pe
nesimtite parca, erau adusi legionarii. Se hotaraste de sus ca Aiudul sa fie
numai pentru legionari. În decursul anului, mereu soseau loturi, loturi de
legionari în Aiud.
Câte unul din ei mai
venea si la spital. Asa a venit inginerul Viorel Demian, prof. Aurel Visovan si
ing. Leonida Lupascu, în salonul mortii. De la ei am aflat si noi multe
lucruri. În vremea asta eu ma obisnuisem cu plamânii umflati de aer. Speram si
eu în mai bine. Credeam în steaua mea.
Nutream aceasta nadejde
ca voi ajunge la ai mei.
În legatura cu Leonida
Lupascu sunt de spus mai multe lucruri. Se internase destul de bolnav în
spital. Era pe rândul meu de paturi, cam în al treilea pat de la mine. Era un
om destul de înalt de statura si brunet. Cu o voce de tenor, avea multa caldura
si duiosie în exprimare. Se vedea si se simtea, mai ales, omul cu multa
dragoste pentru semenul sau. De altfel, a si dovedit acest lucru. El stia sigur
ca nu-i nici o scapare. Ca inginer chimist, îsi dadea seama ca stadiul bolii în
care ajunsese pleda pentru moarte. Statea de multe ori în sezut pe pat, cu
spatele proptit de speteaza patului si glumea cu noi. De multe ori era si taios
la vorba. Era stapânit de un scepticism exagerat. Dupa cum am mai spus,
tratamentul nostru era Hidrazida si Passul.
Înghiteam fiecare din
noi ca gaina boabele, aceste pastile binevenite, poate, pentru unii, dar pentru
altii nicidecum. Eu înghiteam si speram. Nu-mi puneam problema inutilitatii
tratamentului. Leonida al meu însa, dupa o vreme nu mai vrea sa ia
medicamentele. Spunea ca nu mai are nici un rost. De acum este târziu. Le aduna
si le punea bine cu multa grija. În timpul acesta, la sectia a II-a T.B.C. era
internat un tânar fecior, ca un Fat-Frumos la înfatisare, bolnav destul de greu
la plamâni, Dumitru Oniga. Aveam sa ma împrietenesc cu el si sa stam împreuna
multi ani de închisoare. Acum si el, ca si mine, în ciuda oamenilor rai,
traieste, ducându-si batrânetile la Suceava, bucurându-ne cu versurile lui
pline de duh si dragoste de tara.
Leonida Lupascu stia ca,
la sectie, Mitica Oniga este grav bolnav. Avea grija de el ca de copilul lui.
El nu mai avea speranta de scapare de la moarte. S-a hotarât sa nu mai ia
pastile si sa i le trimita lui Oniga la sectie. La noi în salon venea pentru
tratament un sanitar detinut, Ion Carabulea. Un om tare bun la suflet si cu
multa daruire. Leonida îi da Hidrazida si Passul, adunate mai multe la un loc,
lui Carabulea ca sa le duca lui Oniga la sectie. Zis si facut. Asa a ajuns
Mitica Oniga sa se faca bine si sa se salveze de la moarte. Cei de la sectie nu
primeau tratament ca noi, cei de la spital.
Nu dupa mult timp,
Leonida Lupascu se stinge din viata sub privirile noastre îndurerate.
S-a mai dus un frate de
al nostru în vesnicia vietii de dincolo.
De Aurica Visovan m-am
apropiat tare repede, legându-ne printr-o prietenie calda. Si azi, la
batrânetile noastre, arde în noi aceasta prietenie. Tare m-am bucurat când la
sfârsitul lui 1993 am dat de Aurica Visovan. Bucuria a fost mare, mare de tot.
El este unul dintre titanii de la Pitesti.
Pot spune ca de ing.
Viorel Demian m-am apropiat tot asa de mult ca si de Aurica Visovan, care era
destul de speriat de boala lui, pe când venise în salon. Încercam sa-l
încurajez.
Eram cel mai vechi în
salon. Mergeam de la pat la pat si-i încurajam. În vremea aceasta continuam
tratamentul cu Hidrazida si Pass. Când îmi venea rândul sa-mi bage aer, ma
prindea o neliniste. Doctorul Costin avea un fel de-al lui de a baga aer.
Degetele lui erau destul de butucanoase. Acul era si el lung si gros. Ca sa
nimereasca în mod sigur între coaste cu acul, apasa cu aratatorul de la mâna
stânga între coaste, îndepartându-le putin, apoi, cu stângacie, baga acul în
cavitatea dintre pleure. Pârâia acul pâna ajungea unde trebuie. Când intra
aerul, simteam cum se umfla cavitatea toracica. Avea un aparat unguresc cu care
masura aerul introdus. A doua saptamâna îmi baga si la celalalt plamân. Îmi era
tare greu câteva zile cu respiratul.
Când era vorba de perchezitie,
nu prea veneau pe la noi. Erau speriati de mortii care ieseau din salonul
acesta si de boala care ne macina plamânii. Si când veneau, se uitau din usa
numai si plecau închizând usa. Asa se facea ca aveam la noi fascicole din Noul
Testament, pe care le puteam ascunde în saltea mai repede. Învatam pe de rost
versete si capitole întregi pe dinafara. Stiam toata Predica de pe Munte. Mai
aveam si câte un capat de creion si hârtie, de care faceam rost de la doctorul
Costin. Era bun cu noi si ne apara. Tot ce aparea de pe sectie, Radu Gyr si
Nichifor Crainic, noi învatam. În felul acesta uitam ca suntem bolnavi si-n
temnita.