Dupa o suta de ani de la
revolutia lui Avram Iancu, trei stranepoti ai luptatorului din armata Iancului,
1848-1849, Gheorghe Berda Berzescu, se gaseau cu arma în mâna, luptând pentru
credinta si neam împotriva comunismului. Petru Berda Berzescu, Ion Berda
Berzescu, frati, si Atanasie Berda Berzescu, nepot de frate, faceau legatura cu
strabunicul lor, mos Gheorghe, ostas al Iancului, aflati la datorie, aparând
fiinta neamului românesc.
Pe vremea aceea,
1848-1849, mos Gheorghe facea parte ca ostas în termen din compania de
graniceri de la Teregova a regimentului de graniceri din garnizoana Caransebes.
Toti locuitorii comunelor din raza Comunitatii de Avere se bucurau de multa
libertate prin faptul ca erau constituiti în unitati militare, înfiintate de
Maria Tereza pentru apararea granitelor imperiului, Asa se face ca strabunicul
meu, mos Gheorghe Berda se afla pe vremea aceea, a revolutiei lui Avram Iancu,
ostas al Regimentului de Granita din Caransebes.
Dupa adunarea poporului
român de pe Câmpia Libertatii din Lugoj, 15-17 iunie 1848, prezidata de Eftimie Murgu, Regimentul de graniceri, o
parte din el, s-a dus în armata lui Avram Iancu, în Muntii Apuseni. În aceasta
unitate se aflau douazeci de tineri din comuna Teregova.
Printre ei se afla si
mos Gheorghe Berda Berzescu.
Aceasta frumoasa istorie
de familie este înregistrata de mine, stranepotul lui mos Gheorghe, de la mos
Simion Leican, unchiul bunicii mele dupa tata, Elena Berzescu. Eu cu Ion,
unchiul meu, copii fiind, pasteam oile pe dealul Poieni, unde aveam pamântul
nostru. Eram vecini cu mos Simion Leican. Fiind nepotii lui, ne povestea multe
lucruri. Printre altele ne spune si aceasta legenda:
— “Mai copii, sa stiti
ca voi, din neamul vostru, al lui Berda, ati avut un strabunic care a luptat în
armata lui Avram Iancu. Pe vremea aceea, când el era batrân, eu eram copil mai
marisor si-l tin bine minte. Era un om mai mult mic de statura, dar bine legat,
îndesat si brunet. Datoria voastra este sa nu-l uitati. Sa mergeti pe urmele
lui, în apararea poporului nostru românesc.
Vedeti voi, ca si acum
toti vor sa ne sara în cap si sa ne sfâsie.”
Iata deci, un mesaj al
lui mos Gheorghe pentru noi cei de azi. Cuvintele de atunci, ale lui mos Simion
Leican, au dospit în sufletele noastre. În adâncul fiintei noastre, ele si-au
gasit loc, asteptând clipa de a tâsni. Au tâsnit din fiinta noastra exact dupa
o suta de ani de la lupta Iancului. În arc peste timp, lupta Iancului de atunci
se lega cu lupta vremurilor noastre, pe viata si pe moarte împotriva
comunismului.
Parca era ca acum. Ma
vad cu pistolul în mâna pasind în sus, pe coasta dealului Tomnacica, alaturi de
uica Patru si uica Ion, fratii tatalui meu. Ma conduceau spre Slatina-Timis,
împreuna cu Martin Moatar si Martin Copaceanu, prietenii si camarazii mei.
Fusesem la o întâlnire cu Spiru Blanaru si Petru Domasneanu. Ore întregi am
discutat cu ei despre ceea ce trebuia sa facem în lupta noastra de aparare.
Era 23 ianuarie 1949.
Neaua era mare si frig. Pasind la vale prin omat, ne-am înfratit cu duhul lui
mos Gheorghe Berda, ostasul Iancului din 1848. Unitu-s-au atunci Duhul Iancului
cu Duhul Codreanului, punte de legatura, Duhul neamului lui Berda Berzescu. De
aici si credinta ca neamul nostru românesc, poporul nostru are o misiune de la
Dumnezeu. În masura în care-si îndeplineste misiunea, în masura aceea îsi va
gasi un loc în fata divinitatii. Un lucru am învatat
din tot zbuciumul acesta
de luptator de o viata:
— “Daca în tot ceea ce
faci nu esti curat ca lacrima, atunci totul este cenusa.”
În neastâmparul
animalului de prada, maiorul Aurel Mois, seful securitatii, ma astepta în
camera de ancheta. În fata lui Nikolski, comandantul suprem al securitatii pe
tara, suferise o înfrângere. Si-a dat seama de acest lucru numai dupa ce prinsese
pe Tudor Ruset, curierul meu.
Auzind cele declarate de
Ruset, ca exact în ziua de 28 ianuarie 1949, eu aveam o întâlnire cu Spiru
Blanaru, pe vechiul loc la Tomnacica si ca trebuia sa fiu condus tot de
curierul meu, la Spiru, Mois de data asta s-a pierdut. Înfrângerea lui din 28
ianuarie era o realitate si înca una din cele mai mari din viata lui de pâna
atunci. Vom vedea mai târziu si vom conclude aceasta în urma declaratiilor lui
în timpul crizei de nervi.
Era prin luna martie,
ziua 16, 1949. În sinea lui se considera înfrânt, mai ales ca avea toate datele
care conduceau la acest adevar, pierderea unei batalii. Expeditia pentru
prinderea lui Spiru Blanaru s-a facut tocmai în ziua în care eu trebuia sa ma
întâlnesc cu el acolo în padure. În mod evident si pentru Mois, eu stiam precis
unde se gasea Spiru, mai ales ca ei nu se mutasera din locul acela dupa
arestarea mea, asa cum a declarat Tudor Ruset. Eu am mers pe ultima carte,
jucându-ma cu moartea. Mi-am riscat viata. Cu pretul vietii mele trebuia deci
sa-l salvez pe Spiru Blanaru de a cadea în mâinile securitatii. Si l-am salvat.
Iar pe Mois l-am înfrânt în acea zi de 28 ianuarie 1949.
În cele ce urmeaza va
voi desfasura asa cum s-au întâmplat lucrurile, între mine si Mois, în acea zi
memorabila de 16 martie 1949. Zapada era mare atunci, atât de mare pe pamânt,
ca parca încerca sa acopere durerile provocate de impactul cu Satan. În ziua
aceea, eu unul am trait iadul pe pamânt. Într-adevar, de abia acum îsi dadea
seama maiorul Mois, dupa declaratiile lui Tudor Ruset, ca în fata generalului
Nikolski suferise o înfrângere. Acest lucru l-a durut mult de tot.
Eu n-am recunoscut nimic
din cele declarate de Ruset. De data aceasta pe Mois nu-l mai interesa ca eu nu
recunosc cele declarate de Tudor. El era convins de un lucru. Eu, în mod vadit,
am condus securitatea în punctul opus fata de locul unde se aflau partizanii,
riscându-mi viata.
Acest lucru pentru Mois
era o certitudine. Acum trebuia sa înfrunt dezlantuirea unui nebun. Nu mai
putea vorbi. Gemea. Era ravasit pâna la nebunie. Racnea. Era ca un animal
salbatic ranit.
Înjurându-ma, mi-a zis:
— “Nu trebuie sa declari
nimic. Ti-ai batut joc de mine cum nimeni n-a facut-o pâna acum. Te bat pâna ma
satur. Nicolae Petrascu, pe care l-am anchetat zile în sir, nu si-a batut joc
de mine asa cum tu ai reusit s-o faci.”
Era un om înalt, voinic,
blond si cu ochii albastri. O fire impulsiva. Striga la mine cu ochii iesiti
din orbite:
— “Tu stiai precis unde
este Spiru în data de 28 ianuarie, când am fost cu armata în urmarirea lui, pe
dealurile Teregovei. Tocmai atunci aveai întâlnire cu el. De ce ai facut asta?”
Eu cautam sa-i spun ca
nu-i adevarat, el ma oprea zicând:
— “Nu vreau sa te aud!
Nu vorbi nimic, ma auzi? Acum am sa te omor.”
Si, dintr-un salt, fiara
dezlantuita a fost lânga mine. Cu amândoua mâinile înfipte în pieptul meu, ma
ridica deasupra capului si ma trânti în casa de bani. Fiind îngramadit acolo,
ca vai de mine, el se prinsese cu mâinile de casa de bani si sari cu cizmele
asupra mea, ma melita de la cap la picioare si de la picioare la cap, ca pe
cânepa. Cu mâinile îmi ocroteam pe cât puteam capul. Ma uitam cu coada ochiului
la fata lui. Era îngrozitor de turbat. Îi curgeau balele din gura. Congestionat
la fata, gemea. Acum era de-a binelea nebun. În gândul meu ziceam: —
“Doamne, scapa-ma!”
Extenuat, rasufla
sacadat. De abia ajunse la scaunul de la biroul sau. Desfacut la haina, cu
parul vâlvoi, de parca era o gramada de paie pusa cu furca, sprijinit cu capul
pe mâna dreapta, se uita la mine. Inima-mi batea în piept ca un ciocan
pneumatic. Ajunsesem o mogâldeata de om, care semana cu o zdreanta. Începusem
sa ma misc; scotându-mi capul de sub brat si uitându-ma numai cu un ochi la el,
am ramas înmarmurit de sinistrul tablou din fata mea. Curgea apa de pe el, de
parca atunci ar fi iesit din râu. Când m-a vazut ca ma misc, a sarit ca un
nebun la mine, strigând:
— “Uite-l, ma, ca n-a
murit, gângania dracului! Ma, n-ai murit? Dumnezeii ma-ti de nemernic. Tu râzi
de mine si acum? Nu-ti pasa ca te-am melitat ca pe un snop de cânepa? Mai ai
oase întregi? Tu-ti bati joc de mine, de un om întreg la cap si serios? Tu o
gânganie, o jigodie ordinara, ma învârti dupa degete?”
Ambalându-se, din nou
sari pe mine. Calauzit de acelasi duh satanic, cu mai multa truda, cu mai multa
patima dorea sa ma omoare.
Nu stiu cum s-a
întâmplat, dar am simtit ca Dumnezeu ma ocroteste si ma ajuta. Oasele
mele parca erau
elastice. Nu se frângeau. Se îndoiau parca, asa ca nuielele de alun si-si
reveneau la loc în ciuda lui. Si iar striga si iar ma înjura. Iata cum din
tragic realizam comicul. Atunci parca primeam tarie si suportam mai cu sânge
rece durerile, care erau mari de tot. Multumesc lui Dumnezeu ca nu l-am tradat
pe Spiru. Din contra, l-am aparat, asa cum de altfel fac si acum.
Mereu îl apar si-l fac
cunoscut lumii întregi ca erou si martir al neamului nostru românesc.
Toate acestea începusera
pe la orele 11 din 16 martie 1949. Grupul lui Spiru Blanaru se dizolvase.
Naucit de pumni, cu
dintii rupti si zdrobit cu cizmele, nu mai puteam sta prea bine pe picioare.
Fata mi se umflase, vânataile la ochi se accentuasera, buzele îmi crescusera,
iar sângele îmi siroia din gura si din ranile de pe corp. Oricât s-ar fi
dezlantuit asupra mea, rusinea înfrângerii n-o putea sterge. Generalul Nikolski
era martorul înfrângerii lui. Era umilit.
În camera vecina erau
mai multi teregoveni. Îngroziti, au trait acele clipe de spaima, de iad
adevarat. Erau niste colegi de ai mei de scoala primara. Unul mai traieste si
acum, Gheorghe Grozavescu-Mutu.
Dupa ce a obosit, Mois
m-a trimis la închisoare, unde era depozitul securitatii. N-au trecut doua ore
si m-au dus iarasi la Mois. Acum, cu mai multa furie ma lovea. Ma ridica si ma
izbea de podele. Tipa la mine sa nu scot o vorba, ca ma omoara. Lesinând, am
fost transportat din nou la închisoare. Asa s-au petrecut lucrurile pâna la
orele 23 din noapte. De cinci (5) ori am facut drumul de la închisoare la
securitate, dus-întors.
Directorul de atunci al
închisorii, Litera, era un om mai bun, cu mai mult suflet. Fusese directorul
închisorii înainte de a veni comunistii la putere. Ultima data, seara la orele
23, vine la mine speriat si ma întreaba:
— “Ce au astia cu
dumneata, domnule? Te omoara.”
Plecând, si-a facut
cruce. În celula, pe prici, unde era numai o rogojina ca asternut, ma
astepta cu sufletul la
gura parintele Alexandru Nicolici din comuna Teregova. Era arestat ca luase
juramântul teregovenilor din organizatia de lupta. Mirat de halul în care ma
vazuse, ma întreaba:
— “Ce-i cu tine? Doamne,
astia vreau sa te omoare.”
Cu un prosop ud, începe
sa ma linisteasca, stergându-mi sângele de pe fata si de pe corp.
Ma batusera si la talpi.
Dupa câteva zile, cam prin 18 martie 1949 seara, au venit o multime de oameni
arestati. Nu mai aveau loc în celule. Erau asezati pe jos, pe coridor. Ma uit
prin vizeta. Îi recunosc, sunt teregovenii. Îi arestasera pe toti cei care
facusera parte din organizatia lui Gheorghe Ionescu, notar public în Teregova.
El a înfiintat aceasta organizatie cu scopul de a ajuta grupul lui Spiru Blanaru
si al colonelului Ioan Uta cu arme si alimente.
Sa ne întoarcem la Mois.
Înca nu se potolise fiara din el. Am mai fost chemat si anchetat.
În acest timpul am vazut
multe lucruri înspaimântatoare. În localul securitatii era învalmaseala.
Barbati si femei,
arestati cu totii, erau înghesuiti în camere pâna la refuz. Au fost batute
femei în mod bestial. Printre ele erau mama lui Ion Matei si cea a lui Vlad
Manole. Voiau sa stie unde se ascund copiii lor. Tot atunci a fost arestat si
domnul Talpes cu sotia, fostul proprietar al fabricii de tigla din Caransebes.
Asa se încheiase un
trist, dar glorios episod din marea înfruntare a neamului nostru cu Comunismul.
Cei aserviti lor, comunistilor, îsi permiteau totul, sub scutul legii însa,
pentru a ucide omul însusi, destramând sufletele, înlocuind dragostea cu ura,
adevarul cu minciuna.
Porniti sa distruga
totul în calea lor, au început cu Biserica.
Setea cu care s-a
dezlantuit Mois asupra mea este setea caracteristica comunismului în
totalitate. Si de la Revolutia din Decembrie 1989 încoace, aceeasi sete îi
devora pe nostalgicii rosii, care cei mai multi dintre ei erau în functii
superioare de stat.
În încheiere, tin sa
informez asupra unui lucru:
— În “România libera” de
vineri 8 octombrie 1993, nr.1073 (serie noua) a aparut un articol semnat de d-l
Marius Ghilezan. “Cazul Apateu — un tortionar al securitatii se apara în
spatele usii întredeschise. — Calaul din Cristian Tell 31 —
Este vorba de maiorul
Mois Aurel, pe atunci maior de securitate, care în prezent locuieste pe str.
Cristian Tell 31, Bucuresti. Astazi este un om în etate, imobilizat într-un
scaun. Are coxartroza, fiind operat în urma cu doi ani. Despre crimele pe care
le-a facut spune:
— “Nu-mi amintesc de
acele vremuri. A trecut prea mult de atunci... am uitat.”
În dreapta articolului
apare fotografia lui. Parca-l vad si acum, în felul cum sarea pe mine cu
cizmele. El nu-si mai aduce aminte de acele vremuri. Dar... nici cei de la
Revolutia din 1989, mult încoace, aflati la putere, nu-si mai aduceau aminte ca
mai trebuie sa fie si un proces al Comunismului. Îl ocroteau pe Aurel Mois, cum
l-au ocrotit si pe Nikolski. Neocomunistii de azi îi apara pe comunistii de
ieri.
D-l Marius Ghilezan
încheie asa:
— “Prin atitudinea d-lui
Mois Aurel am regasit atitudinea securistilor mai noi sau mai vechi.”
Noi trebuie sa întelegem
un lucru. Sa ne unim cu totii în spiritul dragostei crestine, iertatori, dar nu
tradatori, întelegatori, dar nu delasatori si sa realizam mai departe apararea
poporului român. Sa iubim omul în lumina lui Hristos, indiferent de etnie, de
confesiune, de apartenenta politica.
Dragostea în Hristos
este mai mare ca toate.
O data cu acea polita
platita se încheie jocul nefast al lui Mois cu mine. Era la începutul lui
aprilie 1949. În mintea maiorului, cu siguranta, se desfasura acel plan de
lucru — anchetele.
Material prea destul.
Gemeau camerele securitatii si ale închisorii din Caransebes de atâtea suflete
haituite.
Se intra din plin în
cercetari. Loturi, loturi se formeaza în vederea deferirii în justitia înrobita
tancurilor rusesti. Adesea nu se tinea seama ca ai fost sef sau nu în
alcatuirea loturilor.
La întâmplare, de multe
ori, se trezea câte unul ca-i sef de lot. Satanic se lucra peste tot. Telul
final era anularea personalitatii fiecarui ins în parte si atacul la fiinta
neamului. Pentru rusi am ramas si vom ramâne înca multa vreme inamicul numarul
unu, noi, neamul românesc. Dictonul englezesc: “Strugle for life” — exprima de
minune fenomenul românesc în lupta.
În mod aparent, arestarea
mea s-a facut datorita faptului ca eu eram seful Fratiilor de Cruce pe judetul
Severin, dar... cunoscând, mai târziu, fondul problemelor, eu am fost implicat
în actiunea de lupta în rezistenta din Banat, în grupul lui Spiru Blanaru.
Numai dupa aceea, în planul doi, se punea problema activitatii mele în cadrul
FDC-ului în jud. Severin. Mois, în mod vadit, se dezlantuise împotriva mea. Ma
voia implicat cu Spiru Blanaru. În timp însa, anchetele, în desfasurarea lor,
aveau sa nu dea câstig de cauza lui Mois, în implicarea mea în procesul lui
Spiru Blanaru. Se vede ca în planul iconomiei divine, Dumnezeu voise ca eu sa
mai traiesc.
Aceasta, zic eu, ca în
timp mai aveam de vorbit, marturisind cele vazute si traite în iadul comunist.
La sfârsitul anului
1948, cade Petru Cojocaru. Se trecuse la arestarea Fratiilor de Cruce în Banat.
Desi actiunea mea se rezumase numai la lupta de partizanat în grupul lui Spiru,
totusi eu contam ca organizator al Fratiilor de Cruce, sef de grup al jud.
Severin.
Zoltan Kling, fiind seful
securitatii din jud. Severin ma avea în planul lui de ancheta ca o piesa rara.
Securitatea, din Banat, prin informatiile detinute de la agentii sai ma stia de
curier al lui Spiru Blanaru cu Bubi Roman. Kling însa, în evidenta lui, ma
considera seful Fratiilor de Cruce din judet. Nu dadea nici o importanta
actiunii mele în grupul lui Spiru.
Asa stând lucrurile,
sortii de izbânda erau în favoarea mea. Vom vedea la momentul potrivit, când
voi reda cu amanunte conflictul dintre Mois si Kling, care-si disputau sefia în
actiunea împotriva grupurilor de partizani.
În cursul lunilor
aprilie si mai se fac arestarile masive în rândul fratilor de cruce din judet.
Rând pe rând, unitatile
mele, de elevi, cad în mâinile securitatii. Mois si Kling au toata reteaua de
organizare a FDC-ului în mâna.
Dupa caderea lui Spiru
Blanaru se aresta zi si noapte. Din toate comunele din jurul Teregovei erau
ridicati oameni. Au umplut pâna la refuz celulele închisorii. Erau îngramaditi
si pe coridoare. Se dezlantuise taurul rosu. În aceste conditii, eu am fost
lasat la o parte, în repaus, ducându-mi necazul pe petecul de rogojina, rupt si
el de atâtia necajiti ca si mine sau poate mai rau. Ne întrebam cu totii ce se
va întâmpla cu atâtia arestati. Erau sute de oameni, ba chiar mii.
Pe rând, în timp,
lucrurile au fost lamurite. Oamenii au fost izolati în grupuri mai mici sau mai
mari, dupa cum aprecia securitatea gradul lor de vinovatie.
În aprilie si mai 1949
au fost arestati, dupa cum am mai spus, fratii de cruce din jud.
Severin. Cu ei de
asemenea au fost arestati si multi studenti. Securitatea i-a implicat si pe ei
în înscenarile de uneltire contra statului si a ordinii sociale. Tot atunci au
fost ridicati si o parte din profesorii de la scolile secundare din judet. Pe
lânga profesori au mai fost si învatatori ridicati din comunele din jurul
Caransebesului. Toti acesti oameni au fost împartiti în loturi. Se lucra intens
pentru formarea dosarelor în vederea deferirii în justitie.
Pentru mine, de abia
acum încep cercetarile. Se cautau capete de acuzare. Capetele de acuzare
abundau în jurul actiunii de partizanat. Uneltire împotriva statului.
Anchetele se desfasurau,
fara exceptie, pentru toata lumea în acelasi fel diabolic — batai, schingiuiri,
torturi, neodihna, foamete si sete. De la cei din rasarit învatasera sisteme de
tortura si chin satanic. În camera în care se batea era un anumit mobilier,
potrivit pentru tortura. Erau doua mese masive de stejar, asezate parallel, cu
un loc între ele cât ar putea intra un om. Ele erau plasate la mijlocul
camerei. În jurul lor se învârteau batausii sau calaii, cum vreti sa-i numiti,
ca tot acolo ajungem, la calai. Ei erau supravegheati de anchetatori. Sistemul
acesta de tortura se numea “Prepeleac”.
Iata cum functiona:
Arestatul era dezbracat la pielea goala sau numai în camasa si chiloti.
Mâinile erau petrecute
peste genunchi, adica îmbratisau genunchii si legate o data cu gleznele.
Omul era adunat ca o
minge, cu fruntea ajungând la genunchii îndoiti. Se introducea un drug de fier
în latul format de mâinile legate si glezne si asezat între cele doua mese. Cel
legat se balansa pe drugul de fier cu talpile picioarelor în sus. Talpile si
fundul erau expuse la o bataie satanica pâna la lesin. De multe ori tâsnea
sângele din talpi si din fund. Cei care erau la pielea goala si batuti de mai
multe ori se trezeau cu sângele curgând din spate si talpi. În timp ce se
batea, pe o masa cânta un aparat de radio. De obicei era câte o simfonie, data
la maximum. În felul acesta am fost si eu anchetat în luna aprilie la
Caransebes, sub directa supraveghere a maiorului Kling Zoltan. Ca batausi, care
s-au întrecut pe ei, au fost Zabaila, fratele preotului de la Luncavita,
Cristescu de la Orsova
si uneori Mircu, fiul doctorului Mircu de la Lugoj. Dar, de cele mai multe ori,
el lucra la formarea dosarelor, lasând pe altii sa-si faca datoria de batausi.
La Caransebes, Kling
lucra sub comanda lui Mois, desi orasul Caransebes era sub ordinea lui Kling.
În mod vadit îsi disputau întâietatea la comanda.
Mois voia, cu tot dinadinsul,
sa ma implice în procesul lui Spiru Blanaru, actiune careia el îi dadea
amploare. Nu-l interesa pe ce retea eram eu arestat. Lui Kling însa, care era
seful jud.
Severin, îi revenea
sarcina de a se ocupa de Fratiile de Cruce. Era sectorul lui. Se ducea lupta
între Mois si Kling, chiar în vazul lumii.
În ancheta, norocul meu
a fost ca nu am recunoscut întâlnirea mea cu Spiru si nici el, ulterior, n-a
recunoscut nimic ca am fi colaborat. La fel, nici comandorul Petru Domasneanu
n-a recunoscut vreo întâlnire cu mine. Dupa multe încercari, în ancheta, de a
ajunge la o declaratie definitiva, au renuntat si m-au lasat în pace pentru un
timp. Se straduia Mois sa ma implice în lotul lui Spiru Blanaru, dar nu avea
date suficiente. Kling se opunea. A fost interceptata o discutie a lui Mois cu
Kling asupra mea. Kling voia sa ma transfere la Lugoj, împreuna cu un lot de
elevi din Caransebes. Mois însa se opunea. Pâna în cele din urma au cazut de
acord prin faptul ca maiorul Kling i-a promis lui Mois ca la Lugoj va pregati
dosarul întregului lot FDC-Severin si ne va expedia pentru proces la Timisoara.
Acolo vom fi la dispozitia lui Mois.
Sa faca ce vrea el cu
mine, dar sa termine odata cu acest cosmar.
Ajunsi la Lugoj, prin
luna august, ne-a lasat în pace, o buna bucata de vreme, fara ancheta.
Înainte de a trece la
descrierea timpului petrecut în Lugoj, ma voi opri la a prezenta închisoarea
din Caransebes.
Caransebesul anilor
49-50 era cel al framântarilor, al contradictiilor, al paradoxurilor. De aici,
din regiunea de sud a Banatului s-a pornit din plin si de mare rasunet
rezistenta armata împotriva Comunismului.
Închisoarea se înscrie
pe aceeasi linie de comportament, de confruntare a noului cu vechiul. Vremurile
se anuntau a fi noi, iar personalul, în frunte cu directorul, Litera, era
format din cei cu mentalitate veche. Faptele petrecute în aceasta închisoare
pledeaza pentru acest paradox.
Gemea închisoarea de
oameni adusi din toate partile. Te uitai la ei când, dupa 18 martie se întetisera
arestarile, cum erau claie peste gramada, pe coridoare, ca-n camere nu mai
aveau loc, cu caciulile lor tuguiate si date pe o parte, ca ale dacilor, cu
subele tinute pe umeri, cu privirile pierdute în zare, scrutând parca viitorul,
destul de sumbru, al bietului neam napastuit de cei de la rasarit, calare pe
tancurile aducatoare de moarte. Îti dadeai seama ca învolburarile erau mari.
Atmosfera era
tensionata. De la sine, peste câtva timp, lucrurile s-au domolit. Se parea ca
am intrat într-un fagas normal. Asta aparent numai, ca ce-a urmat o sa vedem nu
peste mult timp, când a început iadul anchetelor. Zbârnaiau zi si noapte
jeepurile securitatii, ducând si aducând oameni de la schingiuirile satanice.
În camere, fiecare om
îsi gasise locul. Înghesuit de nu-ti mai puteai trage sufletul, te prosternai
în fata sortii. Pe prici, noaptea dormeam numai pe o dunga, ca pe spate nu
aveam loc.
Mai erau oameni care
dormeau si pe sub prici si pe intervalul de la prici la perete. Camera noastra
avea numarul 52 — etaj II.
În camera eram împreuna
cu parintele Alexandru Nicolici si cu parintele Dumitru Stoichescu din Teregova
amândoi. Eu dormeam lânga parintele Sandi Nicolici acesta fiind lipit de
peretele care era un pic mai cald, fiind lânga cuptorul camerei iar eu lânga el.
Ma ocrotea mult de tot. Mai ales dupa întâmplarea cu Mois, care-si platise
polita. Îmi oblojise ranile si-mi pusese comprese cu apa rece la picioare, unde
talpile erau vinete în urma batailor de la securitate. Cu noi mai era si Tibi
Lazar, profesorul de la “Traian Doda”. La un asa colorit de oameni, securitatea
în mod sigur ca a bagat si oamenii lor, informatorii. Asa am ajuns sa stau cu
Milos Gavrila, renumit informator al lor. Mai bine de doua luni am stat cu el
în camera. Pe vremea aceea nu-l stiam cine-i si ce hram poarta. Îl vedeam însa
ca nu-i tace clontul si se ducea de la om la om cu vorba. Tot la doua zile era
scos afara din camera de un ofiter, în jurul orelor 11 ziua. Dupa doua ore cel
putin, aparea în camera, cu buzunarele pline de chistocuri de tot felul de
tigari. Se îmbulzeau, care mai de care la chistoacele lui. Desi eram fumator,
niciodata nu m-am dus la el dupa un chistoc. Ma provoca mereu la discutii, dar
eu nu-i raspundeam la nimic.
Cu toate acestea, la
anchete am fost luat la rost de cele vorbite în camera. Era opera lui Milos
Gavrila. Insista mereu asupra grupului Spiru Blanaru în discutiile pe care le
avea cu mine. Cerea date si asupra lui Domasneanu. Am aflat mai târziu ca era
finul lui, al Comandorului. Erau zile când lipsea din închisoare. Facea teren
cu securitatea. În urma informatiilor lui au fost arestati oameni cu duiumul
din toate comunele din jurul Domasnei. El era domasnean.
Pe atunci si-n
Caransebes, ca de altfel în toate închisorile din tara, circula zvonul ca: “Vin
americanii.” Era o psihoza ce ne cuprinsese pe toti. Securitatea, adesea lansa
zvonurile ca “Vin americanii”, prin dreptul comun din închisoare. Acestia
comunicau cu noi prin diferite mijloace.
Ei erau în curte toata
ziua. Geamul nostru dadea în curtea închisorii. De aici vedeam si-n oras peste
casele din fata noastra. Vedeam bine când veneau familiile noastre sa ne vada.
De la acest geam am
vazut-o pe sotia mea care venise cu fiul nostru, Tibi. Când am fost arestat de
lânga el, a avut patru luni. Acum, când îl zaream în bratele sotiei, era trecut
de sase luni. Sotia lui Tibi Lazar stia care-i geamul de la camera noastra. Le
pândeam la geam.
Zarindu-le, scoteam mâna
afara si le faceam semne. Marioara, sotia mea, fiind cu copilul în brate, îmi
facea si ea semne cu mâna. Lua mâna copilului si-o misca în sus si în jos. Eu
îi raspundeam la fel, la semnele ei. Noi le vedeam pe ele, dar, la rândul lor,
nu ne vedeau decât numai mâinile scoase printre gratii.
Tot prin acest geam
culegeam stirile de la dreptul comun. Era unul care ne transmitea în limba
franceza. Tibi Lazar le primea. Din partea gardienilor n-aveam necazuri. Mereu
se amuza securitatea pe seama sperantelor noastre ca vin americanii. Venea
adesea câte un ofiter si ne întreba:
— “Ce ma, nu vin
americanii sa va scoata de aici? Mai asteptati mult si bine pâna vin ei.”
Asupra acestui fapt, a
psihozei ca vin americanii, se pot spune multe lucruri. Analizând acea vreme,
când comunismul stapânea aici ca le el acasa si când America ne vânduse pe cel
putin 50 de ani la Ialta, ajungi la concluzia, deloc placuta, asupra unor
adevaruri graitoare întru condamnarea celor de la Ialta. Un vot de blam pentru
SUA, cât si pentru Anglia, fara îndoiala, istoria îl va da. Au facut jocul
Comunismului, sacrificând zeci de milioane de oameni. În prezent, Occidentul
face acelasi lucru cu statele din estul Europei, facând jocul Moscovei.
Sa ne întoarcem la
închisoarea noastra din Caransebes. Vestile primite pe geam erau alarmante,
promitatoare. Din când în când mai treceau avioane sau elicoptere noaptea. Se
trezeau oamenii din somn, ridicându-se în sezut, soptind extaziati: “Vin
americanii! Îi auziti? Vin cu avioane, mâine vom fi liberi, mai fratilor, vom
fi liberi!”
Si asa, cu zâmbetul pe
buze, în betia libertatii, adormeau la loc pe amarâta de rogojina, toata
ferfenitita. Asa se scurgeau zilele în sir, cu speranta în suflete, ca doar,
doar o fi ceva.
De atunci si pâna acum
am vazut cu totii ce-a fost.
Iarna am petrecut-o tare
greu. Frig peste tot. Foc se facea de catre plantoanele de pe coridor. Sobele
aveau usa afara. Ne încalzeam unii de la altii. Vara, în schimb, era o
zapuseala nemaipomenita. Geamul nu ajungea petru aerisire.
Tot aici cu mine a fost
si Martin Copaceanu-Rica. Zacea bolnav pe patura zdrentuita de vreme. Stateam
lânga el. Febra era mare si-l epuiza. Nu stia ce sa mai faca. La ancheta l-au
dezbracat la pielea goala si l-au batut. Atunci a racit, facând meningita.
Mereu îmi spunea:
— “Domnu professor, eu
nu mai scap. Am sa mor.”
— “Lasa, nea Martine, ca
ai sa scapi de boala si o sa mergem si acasa” — îl încurajam eu.
“Roaga-te la Dumnezeu
sa-ti ajute. Sigur ai sa scapi.”
— “Eu nu mai scap de
aici. Am sa mor. Nu mai pot de durere de cap.”
L-au tinut asa, fara
nici un tratament. A fost scos si dus la infirmerie, târziu de tot, unde a si
murit peste câteva zile. Un martir printre sutele de mii, ce aveau sa fie dupa
aceea, ai neamului românesc. A cazut ca un erou pe câmpul de lupta, nadajduind
poate si el ca “Vin americanii”.
Aici la Caransebes ne-am
întâlnit cu toti cei din grupul Spiru Blanaru, la etajul II.
Ziua ma duceau la camera
54, unde erau si unchii mei, Petru si Ion Berzescu. Lotul pentru proces se
formase. Nu erau cu noi. Împreuna cu Spiru, erau jos la etajul unu, într-o
camera. Nu peste mult timp au fost dusi la Timisoara pentru proces. Se
pregatise un mare proces, cu rasunet în toata tara, chiar si pentru întreaga
lume. Toate ziarele vorbeau doar despre procesul lui Spiru Blanaru. Au ajuns si
pe la noi ziarele din luna iunie 1949, cu procesul lui Spiru. Pe coloane întregi
era redat acest proces. Toti eram nauciti de înscenarile securitatii la proces.
Tot la etajul unu erau
si elevii mei din grup. N-am reusit sa ma întâlnesc cu ei decât la Lugoj, la
închisoare, dupa ce se încheiasera dosarele.
În luna august, într-o
buna zi, si pe la început, au fost scosi toti elevii mei, cu mine împreuna, si
transferati cu masina la Lugoj, unde ne luase Kling în primire.
Ajunsi la Lugoj, cetatea
lui Eftimie Murgu, ne conformam obiceiului locului, ca doar fiecare securitate
îsi avea specificul ei. Fara îndoiala, toti cei care se încadrau în fenomenul
de tortura si conduceau dupa bunul plac erau tortionari. Se întreceau în a
schingiui si tortura lumea.
Sediul securitatii era
pe str. Traian Grozavescu nr. 10. Eu am fost dus într-o camera cu mai multi
lugojeni. Printre ei l-am cunoscut pe d-l Moise Dumitru, fostul librar la
Lugoj. Îsi avea libraria în fostul Bazar lugojean. Mai înainte fusese vânzator
si la libraria Diecezana, în cadrul episcopiei greco-catolice din Lugoj. A mai
fost parintele Balan, consilierul episcopului Balan al Lugojului, unit si el.
Traian Stanescu de la Faget. Era tânar pe atunci, bine facut, voinic si frumos.
Se dovedise cu mult suflet si credinta puternica în Dumnezeu. Se lua la harta
cu toti gardienii.
Regimul de camera era
foarte sever. O data pe zi primeam mâncare, o asa-zisa ciorba de varza, în care
nu prea vedeai varza si nici uleiul. Ici-colo, câte o steluta de ulei si o
frunza ratacita de varza. Pe lânga ciorba mai primeam si 250 gr. de pâine, tare
ca o caramida. Era buna ca ne astâmparam foamea. Asteptam ora mesei asa cum
asteapta un câine legat în lant sa-i aduca stapânul mâncare. Ne miscam prin
camera ca niste stafii. Eram slabi si prapaditi, palizi si cu obrajii de ceata,
mergeam unul dupa altul, la plimbare, prin curtea securitatii. Din când în
când, ne mai scoteau si la plimbare, dar numai pentru putin timp. Camera
noastra avea geamul spre curte. Îi vedeam pe toti cei care se plimbau. Asa
ne-am putut da seama cine se mai gasea arestat.
În vremea aceea era cu
noi si actualul episcop unit al Lugojului, P.S.S. Ioan Ploscaru. Pe atunci era
canonic. Zilnic îl vedeam de unul singur, scos la plimbare. Statea într-o
celula de unul singur. Celulele acelea erau de curând construite si cu ciment
pe jos. Peretii erau umezi. În acelasi corp de cladire era si W.C.-ul. Celula
avea o ferestruica deasupra usii. Pentru noi toti cei arestati, P.S.S. Ioan
Ploscaru era un om ales, un model de viata. Când îl vedeam, primeam curaj si
nadejdi de mai bine. Se ruga tot timpul. Privin-du-ne-n ochi, de la el parca ne
venea linistea si pacea.
Tot în acea curte,
zilnic, o mai vedeam si pe Felicia Stoichescu. Era eleva la Scoala Normala din
Lugoj. Lucrasem, deci, cu ea. Ma vedea si ea cum ma uitam la geam, privind-o
cum se plimba. Îmi facea semn din cap ca totul merge bine. N-a declarat nimic.
Ma bucuram de curajul si daruirea ei. Deseori ne facea semne. Dupa un timp s-a
eliberat.
Grupul nostru era tinut
acolo pentru formarea dosarelor în vederea procesului. Paza era formata din
ostasi ai securitatii. Aveam un sergent, Gherga Ion din Rusca, aproape de
Teregova.
Venea la mine si,
zeflemitor, ma întreba:
— “Ce, d-le professor,
ati vrut sa ajungeti ministru? Vedeti ca nu v-a mers. Acuma stati ca un catel
în lant.”
Nu eram suparat pe el.
Era un biet taran, fara acel echilibru si bun simt la taranului român,
caracteristic, de altfel, întregului popor. Facea o exceptie de la regula,
fiind usor manevrat de comunisti, de securitate în special.
Într-o zi am fost chemati
la camera de ancheta pentru completarea dosarului. Au început cu mine, mi-au
întins o declaratie pentru semnat. Era batuta la masina. Am protestat. La
protestul meu, anchetatorul, care nu era altul decât locotenentul Mircu Vasile,
îmi spune, atragându-mi atentia ca, daca nu semnez, voi fi dus din nou la
Caransebes, unde voi lua de la capat tot procesul de ancheta, trecând prin
toate fazele de torturi. Pâna la urma am fost obligat sa semnez. Cu asta, adica
cu obligatia de a semna declaratiile masluite de ei, am fost lasati toti în
pace pâna la proces. În luna septembrie 1949, de la securitate am fost dusi la
penitenciarul din Lugoj. Aici viata ni se parea mai linistita. Primeam mâncare
de trei ori pe zi si aveam o ora de plimbare. Ne bucuram de conditii de viata
mai omenesti. Aici, în închisoare, i-am întâlnit pe Ion Boldureanu si Ion
Petrutescu. Cu ei au mai fost si alti lugojeni.
În octombrie am fost
dusi la Timisoara, la închisoarea militara. Aici era lume multa, din toate
partile Banatului, pentru proces.
Viata se parea ca se
desfasoara normal. Se juca aceeasi piesa cu alti oameni. Gemeau închisorile
tarii de atâtia fii ai neamului românesc.
Era pe strada Popa Sapca
nr. 7. Zilele de octombrie, catre sfârsit de luna, dar si de an 1949. Desi
toamna, totusi cald ca-n zilele de vara, si frumoase de parca-ti parea rau sa
mori si cu atât mai mult sa nu fii liber.
O frâna pusa puternic, o
smucitura de sa te dai peste cap, în camionul care ne adusese de la Lugoj. Se
opreste salbatic în fata portii castelului de pe Popa Sapca nr. 7. Nedumeriti,
ne dam jos din camion, încolonati în graba, ne fac vânt în “Castel”. Urcam pe
niste scari la etaj, în fata camerei nr. 17. Usa se deschide si patrundem cu
totii, claie peste gramada, în camera. Avea parca lumina mai multa ca la Lugoj.
Fereastra era mai mare.
Iata-ne si la Timisoara.
Cu bune si rele, de aici, ne dam seama cum zilele se scurg.
Acomodati cu camera,
începem sa studiem si sa observam paturi, pereti, usa si tot ce era în camera.
De fapt nu erau paturi, ci priciuri, dupa câte îmi amintesc. Sunt multi ani de
atunci, dar observ ca memoria înca ma mai ajuta. Undeva pe lemnul ferestrei era
scris numele lui Romulus Maritescu. Deci aici statuse bietul Romulus Tranda din
Teregova. Lui îi mai spuneau oamenii si Fiert.
Parca era un facut. Ne
tragea ata, pe noi teregovenii, unul dupa altul. Ma trasese ata si pe mine sa
stau în camera în care statuse Romulus Maritescu înainte de executia din 16
iulie 1949, la Padurea-Verde, cel despre care aveam sa scriu, peste multi ani,
despre eroismul si jertfa lui pentru neam si tara.
Mâncarea era putin
deosebita fata de Lugoj, parca mai buna. Fiind închisoare militara, armata ne
pazea. În fata camerei noastre era o camera de izolare, numita “neagra”, de
care am avut parte de mai multe ori. Nu peste mult timp apare si Ianas Fenes de
la Caransebes, aici la Popa Sapca. A fost învatator la Armenis, de unde si este
de nastere. Este si astazi prietenul meu de o viata. A colindat toate
închisorile din tara. Nu pica bine aici la Timisoara si degraba, ce face, ce nu
face, reuseste sa ajunga la neagra. Se tinea raul de el ca scaiul de oaie. Eu,
la rândul meu, n-am de lucru si ies pe coridor, cu o bucata mare de pâine în
mâna. Deschid repede vizeta de la neagra si-i arunc pâinea lui Ianas. În timpul
asta ma vede plutonierul de pe coridor. De unde o fi aparut, asa deodata, nu
stiu, destul ca si eu, dupa Ianas cazui în plasa. Numaidecât, plutonierul îl
scoate pe el de la neagra si ma vâra pe mine în locul lui. Dupa trei zile sunt
scos de la neagra. Camera noastra, nr. 17, era situata la capatul coridorului
scurt. Nu prea veneau paznicii pe acolo. Aici am stat pâna dupa proces, care a
avut loc începând din 6 decembrie 1949 si pâna în 9 decembrie inclusiv.
Procesul a fost o mascarada
moscovita. S-a desfasurat dupa indicatiile si sub ochii securitatii. A fost
doar o formalitate. Securitatea ne condamnase deja, dându-ne fiecaruia din noi
anii de temnita. Eu primisem 10 ani de temnita grea. Dupa proces am fost scosi
din camera 17 si bagati în alta camera mai mare si cu mai multi oameni,
condamnati deja. Erau fost tarani de la Cornereva, Canicea si Domasnea.
Intrati aici, am avut
parte si de alte drepturi, ca vorbitor si pachet o data pe luna. De multe ori
venea pe la noi parintele Iosif Ratec de la Mehadica. Stateam de vorba,
amintindu-ne din trecutul nostru cu nostalgie. Adesea venea însotit de Tudor
Sârbu, un tehnician dentist tot din Mehadica. Parintele Ratec a murit de mult.
Dumnezeu sa-l odihneasca în pace.
Va dau mai jos componentii
grupului FDC 72 Severin care au fost condamnati la ani grei de temnita pentru
lupta de rezistenta împotriva comunismului.
1. Seful grupului FDC 72
Atanasie Berzescu
2. Ajutor sef de grup
Petru Dragulete
CARANSEBES
Scoala
Normala
1. Sârbu Bujor
2. Aldea Petru
3. Radoi Martin
4. Craciun Aurel
5. Izverceanu Vasile
6. Dragulescu Luca
7. Lazarescu Victor
Liceul
Traian Doda
1. Obrejan Ion
2. Buracu Mihai
3. Delurintiu Petru
4. Crâsnic Achim
LUGOJ
Liceul
Brediceanu
1. Hoban Cornel
2. Târlie Ioachim
3. Sudresan Victor
Liceul
Comercial
1. Boncila Ion
2. Faur Remus
3. Mustetea Ion
4. Cristea Ion
5. Spineantu Eugen
6. Barbosu Liviu
În Timisoara, sfârsitul
de an 1949 îmi aduce condamnarea asa cum am scris mai sus, de 10 ani de temnita
grea. Procesele îsi urmau cursul lor de parodii, de scenete jucate cu multa
arta, regizata de Moscova. Justitia militara a facut un pas de neînchipuit în
adâncul mocirlei comuniste. Nicaieri în lume, slujitorii justitiei militare
n-au plecat capul în fata comunismului ca-n România. “Lingai aplecati de sale”
îi califica foarte bine Radu Gyr. Toti, fara exceptie, eram judecati si
condamnati de securitate. Tribunalele militare jucau teatru. Nu faceau altceva
decât regizau festivitatea procesului — forma, realizau o mascarada. Fondul era
de competenta securitatii. Eu am fost judecat ca sef de lot de colonelul
magistrat Mihai Stefanescu. În anul 1952 este si el condamnat la 7 ani
închisoare, criminal de razboi. S-au folosit de el pâna la finalizarea
proceselor politice în Banat. Când n-au mai avut nevoie, l-au aruncat în
temnita. M-am întâlnit cu el în fabrica la Aiud, în 1952. Lucra în curtea
fabricii, la stivuit scânduri. Când l-am vazut, noi, toti cei din Timisoara,
l-am înconjurat si care mai de care îl întrebam de toate. Ne cunostea pe toti,
ca doar de el eram condamnati. La început s-a speriat de noi. Se temea de
moarte. L-am linistit, spunându-i ca nu-i facem nimic. Pâna la urma l-am
ajutat, dându-i mâncare din portia noastra. De-abia atunci ni s-a confirmat
ceea ce noi banuiam, ca pe noi securitatea ne-a judecat si condamnat. Iata ce
ne declara fostul presedinte al Tribunalului Militar din Timisoara, Mihai
Stefanescu:
— “Domnilor, va rog sa
ma credeti, eu, ca magistrat militar, de când s-a instaurat comunismul la noi
în tara, n-am dat nici o sentinta cu de la mine putere. Toate mi-au fost
ordonate în scris pentru fiecare om în parte. Dumneavoastra toti ati fost
judecati si condamnati de securitate. Eu nu am facut altceva decât am jucat
teatru, regizat de ei. Acum, ca sunt condamnat si eu, nu-mi mai este frica si
va spun adevarul curat. La noi în România, justitia este anulata. Dreptatea
este a celor mai tari si venali, a celor fara Dumnezeu.”
În aceste momente, în
sufletele noastre, ale celor care-l înconjuraseram pe Stefanescu, aparuse un
noian de întrebari. Era ceva uluitor. Se contura fenomenul cunoasterii, al
dezvaluirii uneia din tainele înclestarii dintre oameni. Se misca acum sufletul
omului pe un registru atât de mare si de urias. Era lupta omului cu omul.
Vesnica lupta dintre bine si rau.
Un lucru mi se pare acum
contradictoriu, când privesc retrospectiv derularea evenimentelor.
a). De ce atunci, la
început de era comunista, la noi în tara, justitia militara, de formatie
democrata, în spiritul libertatii, la caldura credintei în Dumnezeu, s-a
modelat atât de repede conceptiei de viata atee, a comunismului? Ei erau
formati de scoala româneasca, în spirit crestin.
De ce acest lucru? De ce
aceasta miscare abisala a justitiei românesti din aceasta perioada a anilor
1947-1960?
Alta întrebare se pune
acum, în 1992.
b). De ce acum, când,
dupa Marea Revolutie din Decembrie 1989, s-au pus pe rol atâtea procese
împotriva comunismului, justitia militara, crescuta si formata în conceptie
atee de viata a comunismului de aproape 50 de ani, nu s-a modelat dezideratelor
Marii Revolutii din 1989, de înalta spiritualitate crestina? De ce în toate
procesele intentate comunismului si celor care au ucis în decembrie 1989,
justitia militara acum îi apara si-i elibereaza pe cei vinovati de genocid?
De ce nu se mai produce
acelasi fenomen de modelare dupa noua conceptie de viata, dupa noua orânduire,
cu pretentie de tânara democratie în spiritul libertatii? Ce proces psihic se
petrece? A fost atât de tare si bine înfipt în constiinta poporului Comunismul,
cu tot arsenalul lui de cuceritor al lumii? Sau ce altceva se petrece?
Ramâne ca timpul sa
raspunda la aceste întrebari.
În concluzie:
1). Justitia militara
din anii de început a comunismului, la noi în tara, dupa anii 1946-1960,
formata în spirit crestin, dar modelata orânduirii de atunci, condamna la ani
grei de temnita pe cei nevinovati, numai pentru faptul ca erau români, luptând
pentru Hristos si neamul lor.
2). Justitia militara de
acum, formata în spirit comunist, nemodelata conceptiei noi de orânduire
democrata, dupa 1989, libera fiind, achita aproape în întregime pe cei care se
fac vinovati de genocid, în toata epoca comunista, din 1945 si pâna în 1989.
Deci si-ntr-un fel, si-n altul, comunismul, si dupa revolutia din 1989, câstiga
teren. Justitia îsi apara mentorul. Iar noi, care am facut ani grei de
închisoare, suntem în perspectiva de a mai face alti ani de temnita. Sa speram
însa ca nu va fi asa.
Sa ne întoarcem la
Timisoara. Acum, sentinta ne-o comunicasera. Ne pregateau lanturile pentru
mâini si picioare, în vederea transferului nostru la locul de osânda al
diferitelor închisori din tara. Dupa comunicarea sentintei, toti cei din lotul
meu se linistisera. Asteptam ca viata sa-si urmeze cursul ei, asa cum ne-a fost
rânduit.
În asteptare, eram în
camera nr. 40. Asa cum am mai scris, ne bucuram de mai multa liniste si de
oarecare libertate dupa proces. Acum aveam dreptul la vorbitor, ne mai puteam
întâlni cu familia. Numai unul singur din familie avea dreptul sa vina la
vorbitor. În zilele acestea de vorbitor era mare vânzoleala prin camera, cu
multa uitare de sine si cu multa bucurie.
Care de care veneau cu
vesti de la ai lor, de la casele lor. În camera erau peste 60 de oameni, fiind
destul de mare. Cei mai multi erau tarani din Cornereva, Canicea, Domasnea,
Rusca, Verendin si Luncavita. Ne întelegeam bine unii cu altii. Cautam sa ne
toleram si sa nu ne certam între noi. În timpul zilei se formau grupuri-grupuri
si discutau multe lucruri si bune si rele. Multi dintre tarani erau descumpaniti.
Nu puteau întelege de ce au fost condamnati. Judecau lucrurile într-un mod
extrem de simplist. Era acea curatenie sufleteasca specifica taranului român.
În simplitatea lui, acesta îsi punea nadejdea în Cel de Sus. Din adâncurile
fiintei lui tâsnea, în vremuri grele, acel mare echilibru sufletesc, acea
potenta spirituala, care-l facea sa reziste si chiar sa biruie.
Fusesem numit seful
camerei. Ascultau toti de mine. Cautam sa nu le fac zile grele si, daca pot,
sa-i scot de la necazuri. M-am înteles cu elevii mei din lot, ca sa avem grija
de toti taranii nostri din camera. Sa le dam întâietate în toate serviciile din
camera. La masa îi rugam sa manânce ei primii. Asa s-a ajuns la o buna
întelegere între noi. Cu toate acestea, mai apareau si suparari.
Ferestrele camerei
dadeau spre curtea si poarta închisorii. Se puteau observa intrarile si
iesirile din curtea închisorii. Se vedea foarte bine si vorbitorul cu toti cei
care veneau la vorbitor.
La unul din aceste
vorbitoare s-a comis un act de indisciplina din partea oamenilor mei din
camera. La vorbitor erau chemati în ordinea intrarii familiilor noastre la
locul de vorbit. Eu am fost printre primii chemati. Terminând cu vorbitorul, am
venit la camera. Dupa mine terminasera si o buna parte din elevii mei. Cei mai
multi însa dintre tarani n-au fost la vorbitor. În camera, la una din ferestre,
învatatorul Ion Nicoara din Canicea facea semne spre vorbitor. Îi atrag atentia
sa înceteze cu semnele ca va face rau celor care n-au fost la vorbitor pâna
acum. Se va suspenda vorbitorul. N-a voit sa asculte, dându-i înainte cu
semnele. În acest timp este observat de paza si reclamat. Comandantul pazei
vine în camera si cerceteaza înfuriat cazul de indisciplina. Insistent întreaba
cine a facut semne. Nicoara al meu, învatatorul, nu vrea sa iasa în fata si sa
recunoasca greseala. Suntem amenintati cu suspendarea vorbitorului. Într-o
fractiune de secunda mi-am dat seama de pericol. Am iesit în fata si am
declarat ca eu am facut semne, pentru a salva camera de la pedeapsa.
Pe loc, am fost luat din
camera si dus la izolare, într-o camera fara lumina si cu rogojini pe jos. Asta
era vestita “neagra” cu care de altfel facusem cunostinta în primele zile când
venisem de la Lugoj. Am stat o saptamâna încheiata la izolare, fara mâncare, decât
o bucata de pâine si apa. Salvasem camera. Învatatorul Ion Nicoara n-a mai
venit sa-si ceara scuze si nici sa-mi multumeasca ca l-am salvat. Mi-am dat
seama ca nu este padure fara uscaturi. Cei care au învatat ceva din viata de la
mine au fost elevii mei si o buna parte din tarani, care-l condamnau pe
învatatorul lor. Când m-am întors de la izolare, comandantul pazei se arata mai
dur cu mine.
Într-o zi, când mi-a
venit bine, am stat deoparte si am vorbit mai mult cu el:
— “Domnule comandant, sa
stiti ca aici se intra foarte usor, dar se iese foarte greu.”
A stat câteva clipe si a
meditat. Apoi mi-a raspuns pe un ton conciliant:
— “Da, aveti dreptate,
domnule professor, nu m-am gândit la asta.”
De atunci m-am împacat
cu el. M-am bucurat de mult respect din partea lui.
În ianuarie 1950 am fost
transferat cu tot lotul meu la închisoarea civila din Timisoara.
Acum începe peregrinul
nostru prin închisorile tarii. Începe odiseea noastra, cu necazurile,
suferintele noastre, dar si cu straniile noastre fericiri, prin cunoastere, asa
cum spunea N. Steinhardt în Jurnalul Fericirii, ca în lantul
închisorilor, cutreierate prin tara, au fost si clipe fericite, traite prin
diferite camere si celule ale închisorilor. Acolo am întâlnit si ascultat multi
oameni de cultura. La închisoarea civila din Timisoara am fost cazati claie
peste gramada.
Ne-am gasit locul, care
pe unde am apucat, cu o parte din elevii mei. Era o camera mica, cu plafonul
jos si lumina slaba. Pe prici, cei nou veniti n-au avut loc. Am ajuns, deci,
sub prici, la “serparie”, cum îi spuneau în limbajul închisorii. Acolo, pe o
rogojina, pe cimentul camerei, în plina iarna, ne-am gasit culcus. Aveam în
camera cu noi pe inginerul silvic Emil Câmpeanu, fost inspector general de
vânatoare regala. În jurul lui, ascultam seara de seara o multime de povesti si
întâmplari traite. Ne mai povestea din când în când si romane. Aceasta
închisoare civila a Timisoarei facea parte din vechile constructii ale cetatii.
Zidurile erau masive, camerele mai mari, cu arcade interioare, plafoanele joase
si ferestrele mici, cu gratii destul de groase. Era o constructie cu multa
igrasie si insalubra. Curtea, prin înfatisarea ei, aduce mai mult a han
medieval, destul de mica. Acolo ne faceam plimbarea în cerc, cu mâinile la
spate si cu capul în pamânt. Parca eram niste cai rapciugosi, treierându-ne
zilele. Ora de plimbare trecea repede. Cu mult suflet ne îndreptam, unul dupa
altul, în sir, la camera. Grupuri, grupuri, ne adunam si începeam discutiile
lasate neterminate la anuntul plimbarii. Puneam cu totii mult suflet la aceste
discutii, la aceste povesti si întâmplari ale fiecaruia din noi.
Acum, când scriu aceste
lucruri, îmi dau seama ca omul ca entitate spirituala este foarte rezistent.
Potentele lui latente, subconstientul, depozitul fortelor spirituale ale lui
fac saltul spre lumina, salvând omul ca existenta. Nu am întâlnit pe nimeni din
miile de oameni cu care am stat, în locurile de detentie, sa le fi jucat
memoria vreo festa. Toti ne aduceam aminte, cu multa claritate, ca-ntr-un film,
viata noastra de zi cu zi traita pâna-n prezent. Posibilitatile omului sunt
covârsitoare, ca si credinta lui în mai bine si nadejdea în dragostea lui
Dumnezeu. Numai acest mister ne-a salvat. Credintei si sperantei le datoram
totul. Am fost permanent în dialog cu Dumnezeu. A fost singurul fir de care ne
puteam agata în recile temnite. Traiesc din nou aceste emotii prin care am
trecut, acum când va povestesc. Le traiesc cu multa intensitate. De multe ori
mi-e teama ca nu sunt capabil sa va redau clipele traite asa cu au fost, cu
tragismul din ele.
Acum, când termenii de
comparatie sunt la îndemâna, perspectiva asupra acelor vremuri este alta.
Istoria se va scrie abia acum cu adevarat. Atunci eram tânar, aveam 29 de ani.
Speram si rezistam. Sperând, traiam. Intrând într-o lume lipsita de libertate,
ne fauream o lume a noastra de vis. Visul era carapacea noastra care ne apara
de moarte. Eram ancorati în viitor. Numai asa am reusit sa strapungem zidurile
nevazute ale utopiei comuniste. În aceasta lupta au cazut multi.
Mlastina deznadejdii
si-a luat tributul prin înecarea a sute de mii de frati de-ai nostri, români si
alte multe nationalitati. Fiecare etnie si-a dat tributul ei. Nimeni n-a scapat
sa nu plateasca. De aceea se impune cu necesitate ca în sânul poporului nostru,
pozitia de cetatean sa fie sfânta. Ea trebuie sa se înfrateasca si sa ne
uneasca. Comunitatea de idei sa fie liantul nostru în România de mâine, si cu
aceasta, într-o Europa unita, respectând însa specificul fiecarei natiuni.
De-abia atunci, pacea si linistea se va instaura la noi în tara.
Cu fiecare zi care
trecea, noi ne pregateam sa înfruntam neprevazutul. Zilnic plecau din
închisoare loturi, loturi de detinuti spre alte închisori. Auzeam cum le bateau
lanturile la picioare. Ferestrele noastre de la camera dadeau spre curte. De cu
noapte pregateau lotul de plecare.
Într-o buna zi, cu
noaptea în cap, se deschide cu zgomot usa camerei si ne anunta sa ne luam
bagajele si sa iesim afara. Acum ma despart de copiii mei. Desi îi pregatisem
din timp pentru acest eveniment, totusi ne-am despartit tare greu. Unul câte
unul, cum eram strigati dupa tabel, eram condusi la butucul cu lanturi. Nu toti
au fost legati în lanturi. Numai aceia care erau considerati mai periculosi si
sefii de loturi. Eu am fost legat în lanturi împreuna cu parintele Ioja
Sinezei, din comuna Ranusa, jud. Arad. Era un om blând si bun, cu multa
dragoste fata de om si cu multa credinta în Dumnezeu. Suntem amândoi ferecati
în lanturi grele. Catusele erau groase si late, reci, ca-n timp de iarna. Eram
pe la sfârsitul lui ianuarie 1950. Parintele Ioja Sinezie era legat de piciorul
stâng. Trebuie sa fim foarte atenti si sa pasim deodata amândoi, ca altfel ne
împiedicam, sau ne trageam unul pe altul. Asa ne-am dus zilele, legati în catuse
si lanturi grele.
Asa am dormit, asa am
mers împreuna la WC. Ne uitam unul la altul cu resemnare si cu speranta ca
odata vom scapa. Blândele priviri ale parintelui Sinezie ma încurajau. Era mai
batrân ca mine.
Avea peste 40 de ani.
În catuse si lanturi grele
strabateam în timp spre temnita grea Aiudul, spre Aiudul nebunul din blestemul
lui Radu Gyr.
Lotul nostru era de 30
de oameni. În drum spre masina-duba, se realiza simfonia lanturilor grele. Si
acum pastrez în suflet zornaitul lor de metal ucigator. Am trait zile de urcus
greu de moarte, urcus greu spre zari de alta lumina, lumina libertatii pe care
acum o platim scump. Altii au platit-o cu viata. Ajunsi la duba, ne urcam
foarte greu cu lanturile la picioare. Împinsi si înjurati de gardieni, ne-am suit
zdrelindu-ne pielea de pe picioare. Catusa, fiind grea, rodea prin ciorapii
subtiri. Cu chiu, cu vai, intram în masina. Ajunsi la gara, ne astepta
vagonul-duba. Era un vagon special construit pentru detinuti, prevazut cu usi
metalice grele si cu geamuri cu gratii solide. La gara a fost un alt chin
pentru noi, trebuind sa ne dam cu greu jos si sa urcam în vagonul-duba. Ne
ajutau înjuraturile si pumnii gardienilor. De acum, spre necunoscut. Nimeni nu
ne spune un cuvânt despre tinta drumului. Era un secret al lor. Facea parte din
mijloacele de tortura. Cu parintele Sinezie lânga mine, pe scaun, în vagon, ne
ducem amândoi amarul. Avea o voce blânda si cu multa bunatate în ea. Îti
descretea fruntea si mai uitai de necazuri. Era înzestrat cu darul preotiei. Dupa
o zi si o noapte de mers pe drum de fier, am ajuns într-o gara. Era
Aiudul. De la gara ne-am
urcat într-o masina-duba. Ne mai învatasem cu lanturile. Uneori ne mai si
amuzam. Ajunsi la Aiud, ne conduc o droaie de gardieni într-o curte mica. Tot
timpul ni se adresau cu “banditule, banditilor”.
Pe rând, unul dupa
altul, ajungem la un butuc, unde un detinut de drept comun, fierar de meserie,
cu o dalta si un ciocan în mâna, ne taie lanturile de la picioare. Dupa fiecare
lant cazut jos se auzea câte un oftat de eliberare. De aici, în coloana de câte
doi, ajungem într-o sectie cu multe camere mai mari. Era sectia a II-a din
Aiud.
Iata-ne si-n vestitul
Aiud, locul de osânda al nostru pentru multi ani.