Rezistenta armata din BANAT

 

Suntem în anul 1946, an de hotarâri, de luari de pozitie.

Parasutarile din 1945, cu scopul de a organiza rezistenta împotriva comunismului, au scos în evidenta o multime de probleme, atât de ordin strategic cât si de ordin tactic în lupta poporului român împotriva lui Satan de la rasarit. Gasindu-ne fata în fata cu inamicul. Am intuit faptul ca lupta va fi de lunga durata si cu multe sacrificii. Niciodata neamul românesc n-a fost mai mult hartuit ca-n lupta cu SATAN, la sfârsit de secol XX.

Acum, când aparent caderea comunismului s-a realizat pe plan mondial, loviturile lui din agonie sunt cele mai periculoase si cele mai perverse, izbind cu o putere de necrezut, cum mintea omului nu-si poate imagina. Sub masca democratiei, a credintei în Dumnezeu, a libertatii, egalitatii si fraternitatii, pervers ne lovesc din umbra. Si acum, ca si-n 1946, lupta este tot atât de acerba.

Odata întors în tara, Filon Verca ia în mâna reorganizarea Miscarii Legionare. Dupa o aparenta liniste pe plan politic, la noi în tara, organizarea rezistentei prinde viata. Ne dadeam seama de pericolul comunist. Filon Verca este ajutat de prof. Ion Iliescu, pe atunci student la teologie si seful grupului FDC nr. 72 Severin. Fratiile de cruce erau deja organizate. Petru Cojocaru era seful regionalei Banat la FDC. Eu eram ajutorul lui Ion Iliescu. Din pozitia aceasta lucram îndeaproape cu Filon Verca. Deseori mergeam trimis de Filon la Teregova, Domasnea, Luncavita, Armenis si alte comune din jur. Cunosteam legionarii din aceste comune. Asa am ajuns sa lucrez si cu Spiru Blanaru.

Din 1947 eram seful grupului FDC 72 Severin. Ca ajutor l-am avut pe Petrica Dragulete.

Activitatea mea se desfasura pe tot cuprinsul jud. Severin. La Lugoj îl aveam pe Iosif Ripan, care la aceea vreme conducea partea de nord a judetului Severin, la grupul politic. Cu el ma sfatuiam în bunul mers al Fratiilor de Cruce. El cunostea bine oamenii din Lugoj, precum si elevii de la liceele de acolo. Iosif Ripan lucra sub directa comanda a lui Filon. La Timisoara era Ion Constantin.

În cursul anului 1945 are loc un act între Miscarea Legionara, prin Nicolae Petrascu si Vica Negulescu, si Partidul Comunist, prin Ana Pauker si Teohari Georgescu. Din acest act reiese, fara dubiu, ca nu a fost vorba de colaborare cu comunistii. Aici este conditionata eliberarea legionarilor din închisori, respectând urmatoarele trei obligatii:

1). Ca legionarii aflati în clandestinitate sa se prezinte autoritatilor.

2). Sa predea armamentul pe care-l detin.

3). Sa nu participe la activitatile electorale (cele din 1946).

N-a fost vorba aici de nici o colaborare. Aici se cade sa amintesc dialogul lui Filon Verca cu Iosif Ripan la Lugoj. În ruptul capului, nu-l credea pe Filon ca acest act este o realitate.

— “Filoane, eu nu-mi tradez oamenii. Daca este numai o manevra a lor de a ne prinde? Atunci ce ma fac? Ei sunt în paza mea.”

— “Iosife, tu stii ca si eu sunt pâna acum tot în clandestinitate, mergi cu mine la politie si eu sunt primul din judet care fac acest pas. Zis si facut. În acea zi a mers Filon Verca la politia judetului Severin, prezentându-se conform actului încheiat între parti. Îndata i s-au facut formele de legalitate, primind în mâna un act semnat de Seful politiei judetului Severin.

Numai dupa acest gest al lui Filon, demonstrativ, Iosif Ripan s-a lasat convins. De aici încolo, toti oamenii lui au venit la casele lor.

Dar, de aici si pâna la respectarea întelegerii, a actului, a fost o cale lunga si plina de surprize. La mijloc erau comunistii cu caracteristica lor de oameni crescuti în scoala minciunii, dispusi oricând la crime.

Din istoria evenimentelor se stie ca legionarii n-au fost eliberati din închisori. Actul a fost încalcat de catre comunisti, ei continuând cu arestarile.

Dupa cum vom vedea, acest act, la vremea aceea, a generat si-n rândul legionarilor o confuzie. Asa s-a simtit nevoia de a se trece la lamurirea lucrurilor. Iata din ce a constat aceasta confuzie:

1). Unii, mai putini la numar, erau pentru încetarea activitatii legionare, pâna la trecerea urgiei comuniste, cu expresia — cu capul la pamânt —

2). Altii, cei mai numerosi, erau pentru continuarea activitatii în lupta de rezistenta împotriva comunismului.

 

CONFERINTA DE LA LUGOJ

 

Suntem martorii unui fapt de o mare importanta. În luna octombrie 1946, la Lugoj, prin grija si obladuirea lui Iosif Ripan, timp de trei zile, Comandamentul Miscarii Legionare tine o conferinta, într-o casa bine pazita, spre Dealul Viilor, hotarându-se linia pe care trebuia sa o adopte în fata Comunismului.

La conferinta au luat parte, Nicolae Petrascu, Radu Mironovici, Nistor Chioreanu, Nicolae Lupu si Vica Negulescu, dupa câte am retinut din cele spuse de Iosif Ripan.

În cadrul acestei conferinte, o singura problema s-a dezbatut si anume cea a activitatii în lupta de rezistenta împotriva comunismului. Asupra acestui punct erau doua pareri:

1). Radu Mironovici sustinea sa se înceteze orice activitate a Miscarii. — Cu capul la pamânt —.

2). Nicolae Petrascu era de parere sa se continue lupta de rezistenta împotriva comunismului.

Pâna la urma a biruit punctul de vedere al lui Nicolae Petrascu, de a continua activitatea si lupta de rezistenta împotriva comunismului.

În organizarea luptei de rezistenta s-a mers fara sovaieli. Eram toti uniti sub comanda lui Filon, la grupul politic si sub comanda lui Ion Sadovan la FDC. Peste tot era o unitate de vederi.

Eu, desi eram sefului grupului FDC 72 Severin, mergeam si curier trimis de Filon în sudul judetului.

În nord, la Lugoj, lucra Iosif Ripan.

Abaterile erau tot mai evidente din partea comunistilor. Au continuat cu arestarile. Au înscenat abateri din partea Miscarii legionare, acuzând-o de interventie vadita în favoarea lui Iuliu Maniu la alegerile din 1946, pe care le câstigasera taranistii cu neta superioritate.

 

ANUL 1948

 

Se dezlantuise marea prigoana legionara. Data de 15 mai 1948 este cea când sunt arestati cei mai multi legionari din tara. O parte din ei iau calea codrului, nelasându-se prinsi de comunisti.

La Teregova, cei care au scapat de arestarile din 15 mai au luat calea codrului si ei, cum au fost Martin Copaceanu-Rica, Petru Anculia-Miloi, Romulus Anculia-Miloi, Petru

Grozavescu-Maranu si Ilie Cojocaru-Mocea. Mai târziu au mai venit si altii. Unii dintre ei au mai dat si pe acasa, când li se parea ca-i liniste. S-au înselat însa, ca securitatea a pus mâna pe ei.

LA COASA CU PISTOLUL MITRALIERA ÎN BANDULIERA

Mai, luna florilor a anului 1948, îi alungase de acasa pe o parte din legionarii de la Teregova, sus, sus, pe dealurile de sub Semenic. Acolo, stând la pânda, haituiti ca vânatul din padure, dupa o vreme se obisnuisera cu codrul. Se adaptasera legilor de aparare ale jivinelor din padure. Auzul li se ascutise, privirile li se otelisera, iar instinctul lucra din plin.

Si acum mi-aduc aminte cum îmi povesteau când ma duceam la ei, de cuvintele însufletite ale lor, mai ales de ale lui Martin Copaceanu-Rica:

— “D-le professor, nu stiu cum sa-ti spun, dar parca ne-am salbaticit. La orice miscare, fara sa-mi dau seama, pun mâna pe arma, trezindu-ma în pozitie de tragere.”

Martin Rica nu voia sa-mi spuna pe numele de botez, ca doar sub ochii lui am crescut. Eram vecini cu casa. Întotdeauna îmi spunea:

— “Nu pot sa-ti spun pe nume. D-ta ai scoala multa. Eu sunt un taran prost. Trebuie sa te respect.”

Si asa am ramas pentru ei toti si-n ziua de azi, care mai traiesc, “Domnule professor”.Se înfratisera cu codrul toti cei care, dupa arestarile din mai, scapasera liberi.

Iata ca a venit si luna iulie, vremea coasei. Fânul trebuia cosit. N-avea cine sa-l taie, decât ei. Se ortaceau, cosind fânul toti la un loc. Se duceau de la unul la altul, fiind nedespartiti. Si asa s-a creat aceasta legenda pentru mai târziu, pentru nepotii si stranepotii nostri, desi azi, ea este o realitate, un adevar istoric. — LA COASA CU PISTOLUL MITRALIERA ÎN BANDULIERA.

În rasarit de soare, fiecare cu coasa pe umar, cu cucia în cioc si pistolul mitraliera în banduliera, plecau unul dupa altul la postata de fâneata.

Era parca o ceremonie înaltatoare, cu semnul crucii facut înainte de începerea lucrului; chemau pe Dumnezeu cu ei într-ajutor.

Sa fi stat numai deoparte si sa-i fi vazut pe acesti adevarati haiduci ai zilelor noastre, cum de-abia-n rasarit de soare, de dimineata tare, ascutindu-si coasele, ca la o comanda, cuciile mângâiau apasat ascutisul coaselor, realizând acea fantastica simfonie a lor în contactul cu metalul stralucitor în bataia razelor soarelui rasare. Se asternea atunci un fâsâit de coase în fânul ud de roua diminetii.

Doamne, ce dumnezeiesc era acest neuitat tablou. Se realizase un paradox. Oamenii ostracizati, fugiti de urgia satanicului regim comunist, liberi în mijlocul naturii, strajuiti de codrul des, realizau dumnezeiescul în frumosul tablou: La coasa.

Mergeau unul dupa altul, în cadenta coaselor, cu brazda alcatuita atunci de fiecare din ei, scaldata de razele soarelui rasare. Desi se gaseau într-o lume de iad, prigoniti de Satan, realizau atunci un petec de rai pe pamânt, cu fânul de curând cosit.

Cu urechile ciulite, schimbând cuvinte mai mult în soapta, se desfasurau unul dupa altul. Nu sunt în stare sa va redau cele povestite si traite de ei, povestite mie în zilele de închisoare.

Daca ati sti cât de frumos povestea Romulus Anculia-Miloi. Era un taran cu multa carte. Un autodidact. A scris opt caiete din memoriile lui. Moartea l-a luat înainte de 1989. Eu n-am reusit sa ajung la acele caiete, care în mod sigur ascund o sumedenie de adevaruri si fapte petrecute. Cineva este interesat ca acestea sa nu iasa la iveala. În mod cert, comunistii.

Îmi mai povesteau haiducii mei ca ori de câte ori, în timpul coasei, se auzea câte un zgomot neobisnuit, aruncau coasele în fâneata si cu pistolul în mâna se aruncau la pamânt, în pozitie de tragere. La urma se alegeau cu un râs si voie buna, ca s-au speriat din senin. Pe la orele noua, când soarele se ridicase bine pe cer, venea prânzul gatit de familia cu fâneata. La umbra unui pom sau a unui arbore, în marginea de padure, se asezau cu grija la masa asternuta pe un masai (fata de masa) anume facut din cânepa. Cum stateau ei în fata castronului cu mâncare, pe genunchi era asezat pistolul mitraliera, fiind gata oricând sa puna mâna pe el.

Asa au lucrat ei, acesti cavaleri ai Crucii, acesti haiduci ai zilelor noastre, în toata acea vara fierbinte a anului 1948.

Grupul de legionari, toti recrutati de Horia Sima, când era la Caransebes ca professor, a alcatuit nucleul grupului de rezistenta care avea sa se formeze când Spiru Blanaru avea sa vina pe dealurile Teregovei în noiembrie 1948, de pe dealurile Domasnei, cu oamenii lui. De acum încolo îi vom urmari pe toti, desfasurându-se în sânul grupului condus de Spiru Blanaru, înfaptuind acte de eroism, drept marturie nepieritoare a istoriei neamului nostru, caci Spiru Blanaru a fost o realitate, si nu o fantasma.

GRUPUL DE REZISTENTA ARMATA ÎMPOTRIVA COMUNISMULUI DIN COMUNA  TEREGOVA-BANAT

(1948-1949)

O data cu actul de la 23 august 1944, poporul român îsi pierde libertatea, cazând în robia comunismului. Rusii, cu o extraordinara abilitate si cu o perversiune neîntrecuta în politica mondiala, cu consimtamântul Apusului, la Ialta, pun stapânire pe Estul Europei. De comun acord, Stalin, Churchill si Roosevelt determina sfera de influenta a fiecarei puteri în Europa. Asa ajungem noi, neamul românesc, sub jugul sovietic.

Cu trupul tarii sfârtecat, cu capul plecat în semn de rob, resemnati, asteptam parca barda calaului sa ne taie capul.

Si de data aceasta, ca-ntotdeauna, neamul românesc gaseste solutia de a iesi din criza social-politica, dar mai ales spirituala. Se organizeaza în lupta de rezistenta împotriva comunismului.

Românii din pribegie, fugiti de urgia comunista, iau atitudine în fata actului din 23 August. Sub comanda lui Horia Sima se înfiinteaza GUVERNUL DE LA VIENA în toamna anului 1944.

Tot acum, în 1944, se organizeaza ARMATA NATIONALA. Se face apel la toti românii din exil ca sa se înroleze în aceasta armata nationala pentru a lupta împotriva Rusiei, care ne rapise Basarabia si nordul Bucovinei.

Dupa terminarea razboiului, 9 Mai 1945, ARMATA NATIONALA se desfiinteaza.

Tancurile rusesti pun stapânire pe întregul popor român. Comunistii, la vremea aceea, erau putini la numar, în jur de 1000, dar, cu puterea moscovita în spate, au calcat si supus toata tara.

Pe rând, grupuri, grupuri de români, din fosta ARMATA NATIONALA, vin în tara si se organizeaza în rezistenta pentru aparare. Intuisera ca primejdia era mare. Era în joc însasi fiinta neamului.

Acum au loc parasutari în toata tara. În Banat a fost parasutat profesorul Filon Verca.

Odata ajuns pe pamântul tarii, începe organizarea de rezistentei, de comun acord cu puterile din Apus. Nu la întâmplare s-a pornit lupta împotriva comunismului.

Centru de organizare în Banat a fost Caransebesul. Aici Filon Verca a fost ajutat de prof. Ion Iliescu, care tot timpul era alaturi de el, fiind student la Teologie. Pe atunci, grupul FDC al jud. Severin era condus de Ion Iliescu. În acea vreme, eu, Atanasie Berzescu, ca student la Teologie, am luat parte activa la organizarea rezistentei, totodata fiind si ajutorul lui Ion Iliescu.

Tin sa mentionez ca eram sub directa conducere a lui Ion Sadovan, seful regionalei Banat.

Filon Verca a fost ajutat si de Petru Hamat, professor la liceul “Traian Doda”, de Ion Chirila, Nicolae Balanescu, Adam Andrei si altii.

La Lugoj l-a avut colaborator pe Iosif Ripan, care conducea rezistenta din nordul judetului Severin. În partea de nord a judetului se angajasera în lupta de la tinerii frati de cruce pâna la cel mai batrân luptator.

Nordul Banatului, care a cuprins si Aradul, l-a avut ca organizator pe ing. Ion Constantin, ajutat de Ion Sadovan, seful regionalei Banat F.D.C. I-a mai avut alaturi pe Gheorghe Brahonschi, Constantin Pascu, C-tin Florescu, Teodor Roman si altii. Tin sa mentionez ca, dupa trecerea lui Moroaica în Germania, care de fapt fusese numit în locul lui Ion Constantin, ramâne Constantin Pascu la conducerea regionalei Banat. La rândul sau, Ion Sadovan, a fost ajutat de Petru Cojocaru, Virgil Procapovici, Constantin Munteanu, Viorel Gheorghita, Ion Godea si altii.

În sudul Banatului, prof. Verca a mai fost ajutat de Nicolae Horascu si Spiru Blanaru, în plasa Teregova. În garnizoana Teregova i-a avut pe Horia Anculia, sef de garnizoana, pe Petru Grozavescu si Romulus Anculia.

În plasa Orsova, ca organizatori au fost Zaharia Marineasa, Comandorul Petru Domasneanu si Gogu Cristescu.

Pâna acolo se ajunsese cu actiunea dusa împotriva poporului român, ca la Moscova, în cadrul ministerului de externe, functiona o directie speciala pentru România. De acolo, deci, era condusa România. O multime de rusi, care cunosteau bine limba româna, au primit cetatenia româna, au ocupat mari functii în stat.

Poporul român se gasea deci într-unul din cele mai grele momente din istoria lui. Era în pericol existenta lui.

Ne aflam în anul 1946.

Se pregateau alegerile parlamentare. Preocupati, cei de la conducere, de acest lucru, noi ne-am desfasurat mai liber în organizarea rezistentei.

Dintr-un loc într-altul, razlet, mai lua nastere câte un grup de partizani, mai ales în nordul Moldovei, prin Bucovina. Se impune un lucru de luat în seama. Toti cei care au facut parte din Armata Nationala, ajunsi în tara, s-au înrolat în grupurile de partizani. Aici au luptat cu dârzenie.

Ajunsi la acest moment, se cuvine sa mentionam un lucru:

— Când grupurile de partizani au luat fiinta de-a lungul muntilor Carpati, angajându-se în lupta cu comunismul, adevarata armata a neamului românesc, cu arma în mâna, o formau luptatorii din aceste grupuri de partizani. Aceasta era adevarata armata a poporului român.

Numai ei luptau pentru neam si legea lui Hristos. Cealalta era armata rosie care secera cu necrutare sutele de mii de români.

Istoria ne mai marturiseste ca pe vremea lui Avram Iancu — 1848-1849, neamul românesc s-a gasit într-un mare impas. Singura armata lui Avram Iancu, de 6000 de ostasi, reprezenta neamul românesc. Prin ei, neamul traia si se afirma.

Asa si acum, în vremea anilor 1948-1949 si pâna la desfiintarea ultimului grup de partizani, luptatorii din rezistenta formau adevarata armata a neamului românesc.

Atunci când, la alegerile din 1946, se furasera voturile, comunismul era considerat cel mai mare dusman al nostru. Trebuia luptat împotriva lui chiar cu pretul vietii.

Dupa ce în tara se fixeaza la teren, sprijiniti de tancurile rusesti, ei îsi desfasoara planul de atac împotriva rezistentei românesti. Cu experienta de lupta a Moscovei, ei încep treaba.

Din 1947, alegerile din 1946, U.R.S.S.-ul, prin armata sa, a trecut la organizarea comunismului la noi în tara. Îsi înfaptuiau planurile, tavalugind lumea. L-au alungat pe regele Mihai în mod necinstit si dictatorial. Au urmarit din aproape pe ofiterii monarhisti, partidele istorice si pe toti cei care se gaseau luptând pentru apararea neamului românesc.

Portile închisorilor s-au deschis. Au intrat cu miile, cu zecile de mii si chiar cu sutele de mii. Muntii nostri au început sa gazduiasca o multime de români, constituiti în grupuri armate.

Erau partizanii. Asa au luat fiinta grupurile de partizani, printre care cel al lui Spiru Blanaru din Teregova si al colonelului Ioan Uta.

Când Gheorghe Ionescu, notar public, organizeaza comuna Teregova în formatiune de lupta, juramântul fiind luat de Parintele Alexandru Nicolici, Spiru Blanaru era deja organizat la munte în grup armat de partizani. Gheorghe Ionescu face aceasta organizatie pentru a veni în ajutorul celorlalte grupuri de partizani din munte.

În vremea aceea nu se mai facea deosebire între taranisti, liberali, militari sau legionari.

Toti erau români, frati între ei, cu o singura datorie, de a apara neamul de dusmanii de la rasarit, comunistii.

Tin sa mentionez un singur lucru, în partea aceasta a Banatului nu au fost trei grupuri de partizani, ci numai doua: Spiru Blanaru si Colonelul Ioan Uta. Gheorghe Ionescu a organizat com. Teregova numai pentru a putea sustine si aproviziona cele doua grupuri din munte. Nu a avut grup separat. Când a trebuit sa fuga în munti, el s-a dus în grupul lui Spiru, a luptat alaturi de comandantul grupului.

La sfârsitul lui 1948 si începutul lui 1949, Spiru Blanaru, cu grupul sau, se gasea pe dealurile Teregovei, organizându-se si aprovizionându-se. Iarna aspra se napustea tot mai naprasnic. Frigul nu cruta pe nimeni. Se gândeau tot mai mult la greutatile care vor veni.

Aprovizionarea cu arme si alimente devenea o problema. Aveau arme, dar nu erau suficiente. În munti fugeau tot mai multi români.

Acum securitatea se organiza pentru a înabusi actiunile grupului de partizani.

LUPTELE DE LA TEREGOVA

Era acalmie. Ca-ntotdeauna înainte de furtuna, oamenii erau nelinistiti. Asteptau sa se întâmple ceva. Adesea, ieseau din case si plecau prin comuna, fara nici un rost. Un du-te vino peste tot.

Dupa Sfântul Ioan, în ianuarie 1949, cam pe la 9-10 seara, securitatea îi aresteaza pe Grigore Ianosiga-Ionescu si pe Moise Anculia-Pasule, membri activi ai organizatiei din comuna.

Toata Teregova se afla în alerta. Cei din organizatie se temeau de un denunt al celor doi arestati, în cazul în care ar fi cedat la ancheta. Aflati în aceasta situatie, destul de periculoasa pentru existenta grupului si a organizatiei, oamenii lui Spiru Blanaru se hotarasc sa atace primaria comunei, unde se afla postul de jandarmi cu cei doi arestati.

Dupa orele 22,30 începe atacul asupra primariei din Teregova. Se arunca mai multe grenade în curtea primariei, producându-se panica. Se deschide foc de mitraliera în geamurile imobilului. Toti ostasii si jandarmii au fugit care-ncotro, împreuna cu ofiterii de paza. Partizanii au intrat în postul de jandarmi si i-au eliberat pe cei arestati, Grigore Ianosiga si Moise Anculia, care a plecat cu ei. Grigore Ianosiga s-a dus singur în padure.

De acum furtuna se declanseaza. A doua zi, în comuna Teregova, securitatea a adus un batalion de ostasi pentru lupta. Erau decisi sa lichideze cu partizanii. Noi, cei de jos, care aveam misiunea de a coordona grupurile, am început lucrul. Aprovizionam cu arme si alimente. Zilnic faceam drumul în padure pe cai ocolite. Unul câte unul, cei din comuna se duceau acolo, la grupul lui Spiru Blanaru.

În 16 ianuarie 1949, apare legea care prevedea pedeapsa cu moartea pentru toti aceia care se dovedeau ca lupta împotriva statului, cauzând moartea în rândurile securitatii. Nu ne-a ramas decât lupta pe viata si pe moarte.

În 23 ianuarie 1949, eu am fost la Spiru Blanaru pentru a ne întelege asupra a ceea ce aveam de facut. Ne asteptam, fara îndoiala, la un atac de proportii mari din partea securitatii. Am ajuns acolo condus de Tudor Ruset, curierul meu. Grupul îsi avea locul fixat pe dealul Tomnacica, la nord-est de Teregova. Pâna acolo sunt aproximativ 7 km. Slatina-Timis se afla la o distanta de 15 km. În toate comunele din jur se înstapânise o atmosfera grea.

Un neastâmpar ne cuprinsese pe noi toti, cei care ne angajasem în lupta. Era multa speranta si nestramutata credinta ca vom birui. Toti ne rugam si nadajduiam în mai bine. Cale de întoarcere nu mai aveam. Lupta împotriva comunismului trebuia dusa chiar cu pretul vietii.

Simteam cu totii ca moartea ne da târcoale. Noi eram putini. Ei erau multi. Stalin, prin armata lui, era în spatele lor. Noi, cei putini, aveam credinta în Dumnezeu si în misiunea noastra de a apara credinta, neamul si tara. Dupa lungi discutii, am cazut de acord cu tot grupul, în frunte cu Spiru Blanaru si cu Petru Domasneanu, sa nu se dea un atac frontal. În cazul când vor fi surprinsi, atunci se vor apara luptând.

Tot acum tin sa va încredintez si mesajul lui Spiru catre neamul românesc. Stând de vorba cu el, acolo sus, în mijlocul padurilor care frematau a bejenie, pe îndelete mi-a încredintat multe lucruri gândite de el. Era o zi de iarna, nu prea frig, desi albastrul cerului vestea ger, soarele scalda bolta cereasca de un pitoresc nemaivazut, zapada nu se topea. Miriade de stelute albe reflectau albul scânteietor al omatului. Era o feerie. În masura zbuciumului din sufletele noastre, în aceeasi masura crestea farmecul naturii, cu albul zapezii scânteind în soare. Contrastul acela izbitor al colinelor de deal învesmântate în mantia alba, ne trezea la realitate. Asa cum am mai spus, ei erau multi, sprijiniti de tancurile rusesti, iar noi eram putini si fara arme. În lupta aceasta cu raul, cu noi era numai Dumnezeu. Vânati din toate partile, într-o iarna grea, ne zbateam sa gasim o iesire. În aceasta atmosfera de zbucium sufletesc, Spiru începe marturisirea lui. Baierele inimii lui se dezleaga si zice:

— “Mai frate Tase Berzescu, suntem prinsi ca-ntr-o menghina. Nu stiu care va scapa din noi doi cu viata. Cred totusi ca tu o sa scapi. Este bine sa stii unele gânduri ale mele. Stând asa, unul lânga altul, în mijlocul întinsului de zapada, ascultam la ce-mi spunea Spiru. Aparuse deja legea care prevedea pedeapsa cu moartea.

Iata ce-mi spune Spiru:

A).— “De când stau aici în grup cu acesti oameni, hotarâti sa lupte pâna la unul, am observat un lucru extrem de important în felul lor de comportare. Desi suntem, ca apartenenta politica, diferiti, ne întelegem ca fratii. Nu facem diferenta între noi. Aici, dupa cum stii, sunt multi legionari, taranisti, liberali si militari. Suntem de atâta timp la un loc, nu i-am auzit o data sa faca deosebire între ei dupa apartenenta politica. Toti suntem români si trebuie sa fim uniti în fata dusmanului. Desi cel mai mare pacat al românilor este lipsa de unitate, noi aici am reusit sa realizam, în ciuda pacatului, unitatea între noi.

B). — “În fata primejdiei, noi ne-am adus aminte de Dumnezeu. Cu totii ne rugam ca sa scapam din draceasca înclestare între bine si rau. S-a realizat o prietenie, liantul fara de care nu va fi niciodata biruinta.

C). — “As dori ca, la momentul potrivit, sa stie si ai mei, de acasa, familia mea, prin ce am trecut si care au fost conditiile de viata si sansele de biruinta asupra comunismului. Ne-am împacat cu gândul ca va trebui sa murim pâna la urma. Eu, frate Tase, am certitudinea ca voi muri si-ti încredintez tie aceste gânduri ale mele, nu ca pe un mesaj, ci ca unele framântari ale mele ca om. Fiul meu, daca va mai apuca sa scape cu viata, la fel si sotia mea, as vrea sa cunoasca prin ce am trecut.

D). — “Îmi este draga tara noastra, neamul nostru românesc. As dori ca odata sa fie liber, mare si unit. Dumnezeu sa fie cu el. Dezmembrarile de partid sa dispara. Poporul român s-a nascut crestin. Avem obligatia morala fata de copiii nostri sa le lasam mostenire dreapta credintaa stramosilor nostri si raspunderea fata de strabunicii nostri, crescuti în legea crestina. Fa acest lucru, fratele meu, si este de-ajuns pentru mine. Cei care vin dupa noi sa stie ce-am facut si ce-am gândit si noi, în “toiul beznelor adânci”.

Dupa aceasta încredintare de gânduri si vreri a urmat un moment de tacere, de liniste, de traire interioara pentru amândoi. Stiam ca ne hârjonim cu moartea. Ca treziti dintr-un vis, ne privim în ochi, unindu-ne în gânduri si nadejdi, ne-am îmbratisat si sarutat, despartindu-ne. De atunci nu ne-am mai vazut.

Acestea au fost gândurile lui Spiru Blanaru, încredintate mie. El n-a avut pretentia unui mesaj. Eu însa îl consider mesaj catre toti românii, catre tara, mai ales asupra unitatii, care nici în prezent nu este.

Dupa ce m-am despartit de Spiru am stat de vorba cu Petru Domasneanu, aproape o ora.

În mare, aceleasi lucruri si doruri mi le-a spus si Comandorul, încredin-tându-mi pentru viitor cele spuse de el.

Amândoi si-au iubit neamul si legea crestina, jertfindu-se pentru ele.

La despartirea mea de oamenii din grup si de Spiru, de comun acord cu ei am fixat ziua de 28 ianuarie 1949, zi de o noua întâlnire. Plecând spre casa, la Slatina-Timis, m-am întors înc-o data cu privirea spre Spiru, facându-i semn cu mâna de bun-ramas. Avea sa fie ultimul ramas bun dintre noi.

Spre Slatina-Timis, peste coclauri înzapezite, pe carari de noi stiute, am fost condus de unchii mei Petru si Ion Berzescu, de Martin Copaceanu si de Martin Moatar, care era din

Slatina-Timis. Pe înserate am ajuns acasa.

La Teregova, în vremea aceea, Gheorghe Ionescu se ocupa de aprovizionarea cu arme si alimente pentru grup.

În 25 ianuarie 1949, eu am fost arestat de catre securitate, de la catedra. Eram professor la Slatina-Timis. Pâna seara, grupul a fost informat de caderea mea. Personal, Spiru a coborât în Slatina-Timis si a stat de vorba cu sotia mea, informându-se de cele petrecute cu mine. Si-au dat seama ca nu-i de glumit. Se pregateau de retragerea spre muntele Semenic.

Arestat fiind, sunt predat maiorului Aurel Mois, la Caransebes, unde era centrul de actiune al securitatii împotriva rezistentei. Seful centrului era chiar Aurel Mois.

Ajuns în fata lui Mois si luat în zeflemea, acesta începe o ancheta sumara si de forma numai. Nimic serios. Dupa doua zile, în 27 ian. 1949, îmi spune sa ma pregatesc pentru a merge cu armata sa-l prinda pe Spiru Blanaru. Eu refuz, declarând ca nu stiu nimic de Spiru. Mois însa era la curent cu cele întreprinse de mine în legatura cu grupul lui Spiru. Nu-mi puteam da seama de unde stie aceste lucruri. Mult mai târziu, în închisoare, când am stat de vorba cu Martin Moatar, care a facut parte din grupul lui Spiru, am aflat ca Samfiu Banu, gazda mea unde locuiam la Slatina-Timis, în timpul când am fost professor, era informatorul securitatii. Sotia, fiind în bune relatii cu el, i-a spus ca m-am dus la Spiru. De aici avea toate datele Mois.

În seara zilei de 27 ianuarie, Mois ma obliga sa merg în urmarirea lui Spiru Blanaru cu compania de securitate. Daca refuz, ma vor duce legat, cu gândul de a ma împusca. Singur în celula, în plina iarna, îmbracat sumar, ma rugam lui Dumnezeu sa ma scape din acest impas. În miez de noapte vine Mois la mine în celula si-mi spune sa-l urmez. În biroul lui îmi da urmatoarele instructiuni: Eu voi fi prezentat armatei drept ofiter de securitate, de la centru, din Bucuresti, cu numele de Ionescu si voi fi tratat ca atare. De acest joc stia numai el si cu capitanul Schnellbach, care ma însotea. Pe tot timpul urmaririi eu am fost încadrat de Schnelbach si înca un ofiter.

Coloana de masini a plecat din Caransebes la orele 2 din noapte catre Teregova. Eu cu cei doi ofiteri, într-un jeep în urma coloanei. Mois era în frunte. Tot drumul l-am strabatut fara sa-mi dau seama. Eram preocupat de jocul pe care trebuia sa-l fac. Spiru nu trebuia descoperit si tradat.

Am mers pe ultima carte. Am acceptat jocul cu moartea. În mintea mea încoltise o iesire din acest joc satanic. Daca nu-mi reuseste planul de a-i duce, prin viclenie, în alta parte decât la locul de taina al lui Spiru, atunci, hotarât, voi merge la moarte. Voi simula o evadare, smulgându-ma dintre cei doi ofiteri, care tot timpul ma tineau de brate. Vor trage în mine împuscându-ma. Si cu pretul vietii mele îl voi salva totusi pe Spiru. La tradare nu voi ajunge în nici un caz.

Ajungând la Teregova, ca dintr-un facut, m-am linistit. Eram hotarât sa-i înfrâng prin viclenie, chiar daca ma împusca, numai sa-l scap pe Spiru. Înaintea lui Tudor Ruset l-am avut curier pe Martin Copaceanu zis Rica. Acum el era în grupul lui Spiru. Martin Copaceanu avea un frate mai mic, cu numele de Miluta. Era bolnav de nervi, nebun. Nimeni nu-i avea grija.

Toata lumea din comuna îl cunostea asa. Pe mine ma stia foarte bine. Eram vecini cu casa bunicilor din Teregova. Mai traia si batrânul, tatal lor, Mihai Copaceanu zis Meila Rica, batrân de tot, dar se tinea bine înca. Era plin de viata.

Ma cheama Mois în biroul postului de jandarmi si-mi spune:

— “Asculta, mai Berzescule, de tine depinde reusita noastra. Sa ni-l dai pe Spiru Blanaru în mâna daca vrei sa nu fi împuscat!”

— “Domnule maior, în situatia în care ne aflam noi acum, dupa trei zile de la arestarea mea, Spiru Blanaru nu mai este acolo, a plecat cu tot grupul. Ei stiu unde, noi nu putem sti. Sa  stiti ca si el este ofiter, nu numai dvs. Cu el este si un comandor, Petru Domasneanu, iar Gheorghe Ionescu este un ofiter mai bun decât toti la un loc.

— “Ce vrei sa spui cu asta?”

— “Plecati de la o premisa falsa si nu puteti conclude just.”

— “Nu-i nimic, sa ma duci la el. Tu stii unde este. Tu trebuie sa ai un curier si aici în

comuna.”

Acum când ma gaseam în momentele cele mai grele, Cel de Sus m-a luminat. Am declarat ca nebunul de Miluta este curierul meu.

— “Cine-i curierul tau de aici?” — ma întreba Mois.

— “Miluta Copaceanu zis Rica”, raspund eu. Imediat, Mois trimite pe seful de post dupa el. Eu îmi faceam planul de bataie, stabilind drumul care trebuia parcurs cu armata. Atunci eu nu mai stiam unde se afla, de fapt, Spiru cu tot grupul. Credeam ca va fi plecat asa cum ne-am înteles. Mai târziu, în închisoare, am aflat ca ei nu s-au miscat de acolo. Deci erau tot la vechiul loc. Ma hotarâsem sa duc armata în punctul opus al dealului Tomnacica, pe dealul Poeni, de la nord spre sud, catre Herculane.

O data cu Miluta este adus si tatal sau, mos Mihai Copaceanu. Mois îl întreba pe Miluta daca ma cunoaste pe mine.

— “Da, domnule, este profesorul nostru, domnul Atanasie Berzescu, doar cu el am

crescut.”

În vremea asta îmi batea inima de sa-mi sara din piept. Îi sugeram parca prin gând lui Miluta sa spuna ce-i dictez eu. Ma uitam în ochii lui si repetam mereu dealul Poieni.

— “Mai Miluta, tu esti om zdravan la minte si serios. Fratele tau Martin, mai stii unde

este acum?”

— “Da, domnule maior, ca doar eu am fost la el cu mâncare, la coliba noastra.”

— “Unde este acum?”

— “Apoi, d-le, este acolo sus pe dealul Poeni. Si sunt acolo multi.”

Fratilor, când am auzit asta, pacea s-a coborât în sufletul meu. Daca voi scapa cu viata, mi-am zis, îmi garantam o batalie câstigata. Miluta nebunul primise mesajul meu. Dar, cu adevarat, ne jucam de-a moartea. La cele declarate de Miluta, mai vine si mos Meila Rica, tatal sau, cu precizarea ca fiul sau Martin se afla acolo sus, pe dealul Poeni, aproape de Bradu-Mosului, împreuna cu toti partizanii.

Gânduri limpezi se depanau în mintea mea. Teama disparuse. Urmaream pas cu pas desfasurarea expeditiei. Daca voi scapa cu viata din aceasta urmarire, stiu ca voi plati-o cu vârf si îndesat.

Noapte de iarna, cu frig si zapada scârtâind la fiecare pas al nostru, cu un cer senin si mii de stele, cu o luna care lumina ca ziua pe cerul tremurând parca a ger. Noi ne foiam întruna în jurul orelor patru dimineata. Era 28 ianuarie 1949, ziua când eu trebuia sa ma întâlnesc cu Spiru Blanaru, acolo sus la Tomnacica. Mois îmi da ultimele instructiuni. Ma prezinta armatei:

— “Dumnealui este tov. locotenent Ionescu de la Bucuresti. Mergeti cu el si sub supravegherea lui. Sa fiti cu bagare de seama la orice miscare. Banditii sunt peste tot si bine înarmati.

Curierii mei, Miluta si mos Meila Rica, erau în fruntea coloanei. Îi duceau în fata, stiind ca nu trag în ei. Eu eram la urma, încadrat de doi ofiteri, Schnellbach si înca unul.

Si acum la drum, pe carari în sus, mergând unul dupa altul. Luna plina ne lumina drumul si ne arunca umbrele noastre miscatoare când pe zapada înghetata, când pe negrul pamânt dezgolit si înghetat. Atenti ca pasarea de prada si tremurând la orice fosnet de padure, la adierea vântului întepator, ca niste iepuri tremurând a spaima, ne miscam spre o tinta imaginara. Daca vântul se întetea pe alocuri si facea ca zgomotul sa fie mai tare, noi auzeam comanda în soapta de “culcat”. Ne trânteam pe burta la pamânt. Cu inimile zbatându-se în piept, cu rasuflarea întretaiata, iepureste ciuleam urechile la alte zgomote sau miscari ale inamicului din spaimele bietilor ostasi ai securitatii. Parca era armata din Tiganiada lui Budai-Deleanu. Tot în salturi am urcat dealul Poieni, pâna sus pe culmea careia i se spune Cracul lui Daucu.

Mi-am dat seama ca ostasii acestia din securitate nu aveau nimic comun cu vitejia ostasului român. Satan pusese stapânire si pe sufletele lor.

În fruntea coloanei erau cei doi, Miluta si mos Mihai Copaceanu zis Meila Rica, iar încheietor de coloana eram eu, profesorul lor, cum îmi spuneau ei în comuna, al lui Berda. Eram târâti sa ne vindem fratii nostri care, pe buna dreptate, pe vremea aceea erau cei ce reprezentau neamul românesc. La vremea aceea neamul românesc a trait prin grupurile de partizani din tot lantul de munti ai tarii noastre. Sus, sus, la munte sus, era apararea neamului, iar jos, jos, jos de tot, era tradarea, Comunismul. Se miscau în urma tancurilor comuniste, venite din stepele rusesti.

Urcând Cracul lui Daucu, pe dealul Poieni, am ajuns pe o zi senina, cu soare scânteietor.

Miriade de stelute faceau ca zapada sa scânteieze în soare. Unul dupa altul, pe culme de deal, în bataia soarelui, mergeam obositi pe drumul în urcus, epuizati de salturile iepuresti ale vitejilor ostasi de sub ocrotirea rosiei armate din rasarit. Frica îsi batuse joc de ei în mod caraghios. În bataia soarelui se vedea numai aburul fiecarui viteaz din coloana. Mergând asa, încadrat de cei doi ofiteri, ma uitam în dreapta mea, spre dealul Tomnacica, la locul unde stiam ca-i lasasem în 23 ianuarie pe toti cei din grupul lui Spiru. Nu-mi venea sa cred ochilor. De la doua colibe iesea fum. Erau ei. Nu plecasera de acolo, desi ne întelesesem sa plece daca eu voi fi arestat. Am aflat asta când am stat de vorba cu ei la închisoare.

Rupt de oboseala, ud la picioare, dupa atâtea culcari în zapada, mergeam fara încetare pâna la punctul unde ei îsi vor da seama ca s-au înselat si n-au facut nimic. Mergeam stapânit de un curaj supraomenesc. Credeam cu tarie ca pe Spiru l-am salvat. Pâna la ei, unde se vedea fumul iesind, ne trebuia cale lunga si nu ne ajunge nici ziua. Dupa cum vom vedea, asa s-a si întâmplat.

Batrân si cu bastonul în mâna, mos Meila Rica sufla tot mai greu în fruntea coloanei. El a prins jocul meu si mergea si el cu multa încredere în acest joc.

— “Mosule, mai avem mult?” îl întrebau ofiterii.

— “Mai avem, taicule, ca nu-i asa aproape Bradu-Mosului, acolo este si copilul meu.”

Bradul-Mosului este alt deal legat de dealul Poieni, spre muntele Semenic. Aici se formeaza o padure deasa, de brazi înalti, cu putini fagi în margini de poiene, falnici si ei, scaldati în lumina soarelui, o podoaba a naturii.

Pe la orele 14 am ajuns si noi la Bradu-Mosului. Ne-am oprit la coliba lui Radu Besari, un consatean si colegul meu de clasa la scoala primara. Acum era padurar. Avea o gospodarie frumoasa. De la coliba lui, care era asezata într-o poiana, cu amestec de fag si brad, dar nu lipsea nici stejarul, în dreapta acesteia se facea o panta destul de lunga, dar blânda. Se sfârsea jos de tot, în marginea unei întunecate paduri de fag si brad. Eu ramasesem lânga un fag înalt, razlet, în plinul poienii, sus, aproape de culme si ma uitam cum se desfasoara armata de securitate. De lânga mine disparusera cei doi ofiteri care tot timpul m-au însotit. Era în stânga mea, la vreo zece metri numai, seful de post din Teregova. Obosit si el, se apropie de mine cu rasuflul greu, rugându-ma:

— “Domnule locotenent, vedeti d-voastra ce greu este când urmaresti niste banditi? Sa nu uitati când faceti raportul acolo la Bucuresti. Sa amintiti si de mine, de lupta mea împotriva dusmanului de clasa. Va rog sa nu uitati.”

Eu înregistrasem acest lucru si-mi dadusem seama ca jocul meu luase proportii. Ma gândeam ce voi pati eu când îsi vor da seama ca i-am învins.

În timpul acesta se deschide foc de arme înspre culme. Soldatii din jurul poienii trageau acum spre noi. Seful de post striga la mine:

— “Domnule locotenent, dati-va dupa fag, ca va împusca nebunii aia!”

Eu am auzit, piuuu, piuuu... glontele pe la urechile mele. Dintr-un salt am si fost dupa fag, care era destul de gros. Trageau în mine. Plutonierul, la zece metri de mine, în stânga mea, era culcat în zapada. Drept tinta eram numai eu.

Dumnezeu m-a salvat. Eu, deci, trebuia sa mai traiesc. De-abia atunci mi-am dat seama de ce cei doi ofiteri au disparut de lânga mine si m-au lasat în paza sefului de post, care nu stia cine sunt. Dupa încetarea focului a venit Schnellbach la mine, luându-ma de brat, m-a dus la coliba. În gluma, îmi spune:

— “Era sa va împuste soldatii astia.” Se facea ca nu stie nimic.

În gândul meu, din tot sufletul multumeam lui Dumnezeu ca m-a salvat de la moarte. Am intrat împreuna în coliba. M-am asezat pe un scaun la masa. Toti mâncau din pachetele lor. Eu cu Miluta si mos Meila Rica, curierii mei, nu mâncam nimic. Am uitat sa va spun ca în timpul cât trageau soldatii cu armele spre mine, din adâncul padurii, aduceau un om. Îl prinsesera într-o coliba din desisul padurii. Era mos Grigore Ianosiga-Ionescu, cel pe care Spiru Blanaru îl salvase de la postul de jandarmi, împreuna cu Moise Anculia. El refuzase sa mearga cu Spiru. A fugit de unul singur. Acum cazuse în gura lupului.

Într-un târziu, sotia lui Radu, gazda noastra, ma întreaba daca vreau sa manânc ceva.

Schnelbach ma îndeamna sa manânc. Femeia, care se facea ca nu ma cunoaste, îmi aduce un blid de lemn, plin cu lapte si mamaliga calda. Doamne, ce bun a fost. De abia prinsesem si eu puteri.

Mi-am dat seama, în sinea mea, ca totusi Cel de Sus are grija de mine. Asta mi-a fost mâncarea pâna a doua zi, când am ajuns la Caransebes.

Se apropia seara. Eram sigur ca totul s-a terminat. Eu câstigasem o batalie. I-am învins.

Cu ce pret, nu stiam atunci, dar voi afla pe pielea mea mai târziu.

Afara, deodata aud comanda sefului de expeditie ca ne întoarcem acasa. În gândul meu, am multumit iarasi lui Dumnezeu ca totul se terminase cu bine.

În plina noapte ne-am întors acasa pe valea Teregovitei. Deci pe o alta cale.

Ajunsi la Teregova, ma ia în primire Mois. Nu mai eram locotenentul Ionescu.

— “Dumnezeii tai de bandit! Ti-ai batut joc de mine. Lasa ca ai sa-ti iei tu plata!”

— “Domnule maior, v-am spus de la început ca ei, dupa caderea mea, vor pleca. Sa nu-I credeti asa de prosti, ca nu sunt.”

La cele auzite, Mois s-a linistit. Ma ia de mâna si ma duce în fata lui Nikolski, care venise si el la Teregova pentru a savura o victorie a lor. N-a fost sa fie asa. Mi-a pus câteva întrebari, la care n-am voit sa raspund. Mi-am dat seama ca-mi întinde o cursa. Vazând ca-l înfrunt, a sarit în sus, strigând la Mois:

—“Du-l de aici!”

M-am trezit aruncat într-o camera, singur la postul de jandarmi. Aici, alta trasnaie pe capul meu. Vine la mine seful de post, care ma luase drept locotenentul Ionescu si ma înjura:

— “Mai banditule, ti-ai batut joc de mine. Dumnezeii tai, lasa ca iei tu. Eu vin si ma plâng ca la un om cinstit si tu râzi de mine.

Doamne, îmi ziceam eu, dar eu nu m-am prezentat drept locotenent, ci ei m-au facut ofiter. Cu toate acestea, ei au fost înfrânti. Eu am câstigat o batalie si înca una mare. L-am salvat pe Spiru Blanaru.

De la Teregova, îmbarcati în masini, am plecat la Caransebes. Lui Miluta Copaceanu i-au dat drumul acasa, dar l-au arestat pe tatal sau, mos Meila Rica, alias Copaceanu. Cu noi este adus si mos Grigore Ianosiga-Ionescu.

Pe mine ma ia în masina maiorul Zoltan Kling, comandantul securitatii judetului Severin, împreuna cu doi ofiteri. Da la o parte pe sofer si conduce el masina. Eu eram pe banca din spate, între cei doi ofiteri. Înainte de a pleca, Kling, cu vocea tare, le spune celor din masina:

— “Sa stiti, ca daca vom fi atacati, eu voi mâna masina cu toata viteza, fara sa opresc.”

Frica intrase bine în bietele oase ale viteazului maior de securitate Kling. Trecuse mult de miezul noptii. Într-o goana nebuna, au pornit spre Caransebes. Ajunsi la centru, ne arunca pe toti trei într-o celula, mos Mihai Copaceanu, Grigore Ianosiga si cu mine.

Stând jos pe o rogojina unul lânga altul, mos Meila Rica, alias Copaceanu, se întoarce cu fata catre mine si-mi spune:

— “Sa multumesti lui Dumnezeu ca a iesit asa si copiii aia, domnule professor, au scapat cu bine. Sa stii un lucru, eu am priceput jocul facut de dumneata. De aceea eu te-am ajutat.”

Dumnezeu sa-l odihneasca pe mos Mihai Copaceanu, zis Meila Rica. A fost un om viteaz si bun luptator, cu dragoste de neam si tara.

*

Dupa un timp arestarile s-au întetit în comuna Teregova.

Gheorghe Ionescu s-a dus si el în munti, împreuna cu mai multi din comuna, în grupul lui Spiru Blanaru.

La începutul lunii februarie 1949, grupul Spiru Blanaru avea urmatoarea componenta:

TEREGOVA

1. Spiru Blanaru — avocat — mort

2. Petru Domasneanu — comand. — mort

3. Gheorghe Ionescu — n. public — mort

4. Pavel Stoichescu — taran — mort

5. Ion Stoichescu — taran — mort

6. Moise Anculia — taran — mort

7. Petru Berzescu — taran — mort

8. Ion Berzescu — tâmplar

9. Iacob Cimpoca — taran — mort

10. Tudor Ruset — taran — mort

11. Petru Anculia — taran — mort

12. Iovan Berzescu — taran — mort

13. Gheorghe Ivanici — macelar

14. Ilie Ghimboasa — fierar — mort

15. Ianas Grozavescu — taran — mort

16. Gheorghe Smultea — student — mort

17. Horea Smultea — taran — mort

18. Romulus Maritescu — taran — mort

19. Nicolae Ghimboasa — taran — mort

20. Iancu Ghimboasa — taran — mort

21. Martin Copaceanu — taran — mort

22. Gavrila Stoichescu — mecanic — mort

23. Nicolae Ciurica — meserias — gr. Uta

24. Romulus Anculia — taran — mort

DOMASNEA

25. Nicolae Horascu — taran — mort

26. Anispara Horascu — studenta — mort

27. Vichente Puschita — taran — mort

28. Petru Puschita — taran — mort

29. Gheorghe Urdareanu — taran — mort

30. Ilie Cristescu-Voica — taran — mort gr. Uta

FENES

31. Ion Caraiman — croitor — mort

SLATINA-TIMIS

32. Martin Moatar — cojocar — mort

PRIGOR

33. Vasile Valusescu — ofiter

Acestia au fost partizanii care s-au angajat în lupta pâna la dezmembrarea grupului în 12 martie 1949.

*