Suntem în anul 1946, an
de hotarâri, de luari de pozitie.
Parasutarile din 1945,
cu scopul de a organiza rezistenta împotriva comunismului, au scos în evidenta
o multime de probleme, atât de ordin strategic cât si de ordin tactic în lupta
poporului român împotriva lui Satan de la rasarit. Gasindu-ne fata în fata cu
inamicul. Am intuit faptul ca lupta va fi de lunga durata si cu multe
sacrificii. Niciodata neamul românesc n-a fost mai mult hartuit ca-n lupta cu
SATAN, la sfârsit de secol XX.
Acum, când aparent
caderea comunismului s-a realizat pe plan mondial, loviturile lui din agonie
sunt cele mai periculoase si cele mai perverse, izbind cu o putere de necrezut,
cum mintea omului nu-si poate imagina. Sub masca democratiei, a credintei în
Dumnezeu, a libertatii, egalitatii si fraternitatii, pervers ne lovesc din
umbra. Si acum, ca si-n 1946, lupta este tot atât de acerba.
Odata întors în tara,
Filon Verca ia în mâna reorganizarea Miscarii Legionare. Dupa o aparenta
liniste pe plan politic, la noi în tara, organizarea rezistentei prinde viata.
Ne dadeam seama de pericolul comunist. Filon Verca este ajutat de prof. Ion
Iliescu, pe atunci student la teologie si seful grupului FDC nr. 72 Severin.
Fratiile de cruce erau deja organizate. Petru Cojocaru era seful regionalei
Banat la FDC. Eu eram ajutorul lui Ion Iliescu. Din pozitia aceasta lucram
îndeaproape cu Filon Verca. Deseori mergeam trimis de Filon la Teregova,
Domasnea, Luncavita, Armenis si alte comune din jur. Cunosteam legionarii din
aceste comune. Asa am ajuns sa lucrez si cu Spiru Blanaru.
Din 1947 eram seful
grupului FDC 72 Severin. Ca ajutor l-am avut pe Petrica Dragulete.
Activitatea mea se
desfasura pe tot cuprinsul jud. Severin. La Lugoj îl aveam pe Iosif Ripan, care
la aceea vreme conducea partea de nord a judetului Severin, la grupul politic.
Cu el ma sfatuiam în bunul mers al Fratiilor de Cruce. El cunostea bine oamenii
din Lugoj, precum si elevii de la liceele de acolo. Iosif Ripan lucra sub
directa comanda a lui Filon. La Timisoara era Ion Constantin.
În cursul anului 1945
are loc un act între Miscarea Legionara, prin Nicolae Petrascu si Vica
Negulescu, si Partidul Comunist, prin Ana Pauker si Teohari Georgescu. Din
acest act reiese, fara dubiu, ca nu a fost vorba de colaborare cu comunistii.
Aici este conditionata eliberarea legionarilor din închisori, respectând
urmatoarele trei obligatii:
1). Ca legionarii aflati
în clandestinitate sa se prezinte autoritatilor.
2). Sa predea armamentul
pe care-l detin.
3). Sa nu participe la
activitatile electorale (cele din 1946).
N-a fost vorba aici de
nici o colaborare. Aici se cade sa amintesc dialogul lui Filon Verca cu Iosif
Ripan la Lugoj. În ruptul capului, nu-l credea pe Filon ca acest act este o
realitate.
— “Filoane, eu nu-mi
tradez oamenii. Daca este numai o manevra a lor de a ne prinde? Atunci ce ma
fac? Ei sunt în paza mea.”
— “Iosife, tu stii ca si
eu sunt pâna acum tot în clandestinitate, mergi cu mine la politie si eu sunt
primul din judet care fac acest pas. Zis si facut. În acea zi a mers Filon
Verca la politia judetului Severin, prezentându-se conform actului încheiat
între parti. Îndata i s-au facut formele de legalitate, primind în mâna un act
semnat de Seful politiei judetului Severin.
Numai dupa acest gest al
lui Filon, demonstrativ, Iosif Ripan s-a lasat convins. De aici încolo, toti
oamenii lui au venit la casele lor.
Dar, de aici si pâna la
respectarea întelegerii, a actului, a fost o cale lunga si plina de surprize.
La mijloc erau comunistii cu caracteristica lor de oameni crescuti în scoala
minciunii, dispusi oricând la crime.
Din istoria
evenimentelor se stie ca legionarii n-au fost eliberati din închisori. Actul a
fost încalcat de catre comunisti, ei continuând cu arestarile.
Dupa cum vom vedea,
acest act, la vremea aceea, a generat si-n rândul legionarilor o confuzie. Asa
s-a simtit nevoia de a se trece la lamurirea lucrurilor. Iata din ce a constat
aceasta confuzie:
1). Unii, mai putini la
numar, erau pentru încetarea activitatii legionare, pâna la trecerea urgiei
comuniste, cu expresia — cu capul la pamânt —
2). Altii, cei mai
numerosi, erau pentru continuarea activitatii în lupta de rezistenta împotriva
comunismului.
Suntem martorii unui
fapt de o mare importanta. În luna octombrie 1946, la Lugoj, prin grija si
obladuirea lui Iosif Ripan, timp de trei zile, Comandamentul Miscarii Legionare
tine o conferinta, într-o casa bine pazita, spre Dealul Viilor, hotarându-se
linia pe care trebuia sa o adopte în fata Comunismului.
La conferinta au luat
parte, Nicolae Petrascu, Radu Mironovici, Nistor Chioreanu, Nicolae Lupu si
Vica Negulescu, dupa câte am retinut din cele spuse de Iosif Ripan.
În cadrul acestei
conferinte, o singura problema s-a dezbatut si anume cea a activitatii în lupta
de rezistenta împotriva comunismului. Asupra acestui punct erau doua pareri:
1). Radu Mironovici
sustinea sa se înceteze orice activitate a Miscarii. — Cu capul la pamânt —.
2). Nicolae Petrascu era
de parere sa se continue lupta de rezistenta împotriva comunismului.
Pâna la urma a biruit
punctul de vedere al lui Nicolae Petrascu, de a continua activitatea si lupta
de rezistenta împotriva comunismului.
În organizarea luptei de
rezistenta s-a mers fara sovaieli. Eram toti uniti sub comanda lui Filon, la
grupul politic si sub comanda lui Ion Sadovan la FDC. Peste tot era o unitate
de vederi.
Eu, desi eram sefului
grupului FDC 72 Severin, mergeam si curier trimis de Filon în sudul judetului.
În nord, la Lugoj, lucra
Iosif Ripan.
Abaterile erau tot mai
evidente din partea comunistilor. Au continuat cu arestarile. Au înscenat
abateri din partea Miscarii legionare, acuzând-o de interventie vadita în
favoarea lui Iuliu Maniu la alegerile din 1946, pe care le câstigasera
taranistii cu neta superioritate.
Se dezlantuise marea
prigoana legionara. Data de 15 mai 1948 este cea când sunt arestati cei mai
multi legionari din tara. O parte din ei iau calea codrului, nelasându-se
prinsi de comunisti.
La Teregova, cei care au
scapat de arestarile din 15 mai au luat calea codrului si ei, cum au fost
Martin Copaceanu-Rica, Petru Anculia-Miloi, Romulus Anculia-Miloi, Petru
Grozavescu-Maranu si
Ilie Cojocaru-Mocea. Mai târziu au mai venit si altii. Unii dintre ei au mai
dat si pe acasa, când li se parea ca-i liniste. S-au înselat însa, ca
securitatea a pus mâna pe ei.
Mai, luna florilor a
anului 1948, îi alungase de acasa pe o parte din legionarii de la Teregova,
sus, sus, pe dealurile de sub Semenic. Acolo, stând la pânda, haituiti ca
vânatul din padure, dupa o vreme se obisnuisera cu codrul. Se adaptasera
legilor de aparare ale jivinelor din padure. Auzul li se ascutise, privirile li
se otelisera, iar instinctul lucra din plin.
Si acum mi-aduc aminte
cum îmi povesteau când ma duceam la ei, de cuvintele însufletite ale lor, mai
ales de ale lui Martin Copaceanu-Rica:
— “D-le professor, nu
stiu cum sa-ti spun, dar parca ne-am salbaticit. La orice miscare, fara sa-mi
dau seama, pun mâna pe arma, trezindu-ma în pozitie de tragere.”
Martin Rica nu voia
sa-mi spuna pe numele de botez, ca doar sub ochii lui am crescut. Eram vecini
cu casa. Întotdeauna îmi spunea:
— “Nu pot sa-ti spun pe
nume. D-ta ai scoala multa. Eu sunt un taran prost. Trebuie sa te respect.”
Si asa am ramas pentru
ei toti si-n ziua de azi, care mai traiesc, “Domnule professor”.Se înfratisera
cu codrul toti cei care, dupa arestarile din mai, scapasera liberi.
Iata ca a venit si luna
iulie, vremea coasei. Fânul trebuia cosit. N-avea cine sa-l taie, decât ei. Se
ortaceau, cosind fânul toti la un loc. Se duceau de la unul la altul, fiind
nedespartiti. Si asa s-a creat aceasta legenda pentru mai târziu, pentru
nepotii si stranepotii nostri, desi azi, ea este o realitate, un adevar
istoric. — LA COASA CU PISTOLUL MITRALIERA ÎN BANDULIERA.
În rasarit de soare,
fiecare cu coasa pe umar, cu cucia în cioc si pistolul mitraliera în
banduliera, plecau unul dupa altul la postata de fâneata.
Era parca o ceremonie
înaltatoare, cu semnul crucii facut înainte de începerea lucrului; chemau pe
Dumnezeu cu ei într-ajutor.
Sa fi stat numai
deoparte si sa-i fi vazut pe acesti adevarati haiduci ai zilelor noastre, cum
de-abia-n rasarit de soare, de dimineata tare, ascutindu-si coasele, ca la o
comanda, cuciile mângâiau apasat ascutisul coaselor, realizând acea fantastica
simfonie a lor în contactul cu metalul stralucitor în bataia razelor soarelui
rasare. Se asternea atunci un fâsâit de coase în fânul ud de roua diminetii.
Doamne, ce dumnezeiesc
era acest neuitat tablou. Se realizase un paradox. Oamenii ostracizati, fugiti
de urgia satanicului regim comunist, liberi în mijlocul naturii, strajuiti de
codrul des, realizau dumnezeiescul în frumosul tablou: La coasa.
Mergeau unul dupa altul,
în cadenta coaselor, cu brazda alcatuita atunci de fiecare din ei, scaldata de
razele soarelui rasare. Desi se gaseau într-o lume de iad, prigoniti de Satan,
realizau atunci un petec de rai pe pamânt, cu fânul de curând cosit.
Cu urechile ciulite,
schimbând cuvinte mai mult în soapta, se desfasurau unul dupa altul. Nu sunt în
stare sa va redau cele povestite si traite de ei, povestite mie în zilele de
închisoare.
Daca ati sti cât de
frumos povestea Romulus Anculia-Miloi. Era un taran cu multa carte. Un
autodidact. A scris opt caiete din memoriile lui. Moartea l-a luat înainte de
1989. Eu n-am reusit sa ajung la acele caiete, care în mod sigur ascund o
sumedenie de adevaruri si fapte petrecute. Cineva este interesat ca acestea sa
nu iasa la iveala. În mod cert, comunistii.
Îmi mai povesteau
haiducii mei ca ori de câte ori, în timpul coasei, se auzea câte un zgomot
neobisnuit, aruncau coasele în fâneata si cu pistolul în mâna se aruncau la
pamânt, în pozitie de tragere. La urma se alegeau cu un râs si voie buna, ca
s-au speriat din senin. Pe la orele noua, când soarele se ridicase bine pe cer,
venea prânzul gatit de familia cu fâneata. La umbra unui pom sau a unui arbore,
în marginea de padure, se asezau cu grija la masa asternuta pe un masai (fata
de masa) anume facut din cânepa. Cum stateau ei în fata castronului cu mâncare,
pe genunchi era asezat pistolul mitraliera, fiind gata oricând sa puna mâna pe
el.
Asa au lucrat ei, acesti
cavaleri ai Crucii, acesti haiduci ai zilelor noastre, în toata acea vara
fierbinte a anului 1948.
Grupul de legionari,
toti recrutati de Horia Sima, când era la Caransebes ca professor, a alcatuit
nucleul grupului de rezistenta care avea sa se formeze când Spiru Blanaru avea
sa vina pe dealurile Teregovei în noiembrie 1948, de pe dealurile Domasnei, cu
oamenii lui. De acum încolo îi vom urmari pe toti, desfasurându-se în sânul
grupului condus de Spiru Blanaru, înfaptuind acte de eroism, drept marturie
nepieritoare a istoriei neamului nostru, caci Spiru Blanaru a fost o realitate,
si nu o fantasma.
O data cu actul de la 23
august 1944, poporul român îsi pierde libertatea, cazând în robia comunismului.
Rusii, cu o extraordinara abilitate si cu o perversiune neîntrecuta în politica
mondiala, cu consimtamântul Apusului, la Ialta, pun stapânire pe Estul Europei.
De comun acord, Stalin, Churchill si Roosevelt determina sfera de influenta a
fiecarei puteri în Europa. Asa ajungem noi, neamul românesc, sub jugul
sovietic.
Cu trupul tarii
sfârtecat, cu capul plecat în semn de rob, resemnati, asteptam parca barda
calaului sa ne taie capul.
Si de data aceasta,
ca-ntotdeauna, neamul românesc gaseste solutia de a iesi din criza
social-politica, dar mai ales spirituala. Se organizeaza în lupta de rezistenta
împotriva comunismului.
Românii din pribegie,
fugiti de urgia comunista, iau atitudine în fata actului din 23 August. Sub
comanda lui Horia Sima se înfiinteaza GUVERNUL DE LA VIENA în toamna anului
1944.
Tot acum, în 1944, se
organizeaza ARMATA NATIONALA. Se face apel la toti românii din exil ca sa se
înroleze în aceasta armata nationala pentru a lupta împotriva Rusiei, care ne
rapise Basarabia si nordul Bucovinei.
Dupa terminarea
razboiului, 9 Mai 1945, ARMATA NATIONALA se desfiinteaza.
Tancurile rusesti pun
stapânire pe întregul popor român. Comunistii, la vremea aceea, erau putini la
numar, în jur de 1000, dar, cu puterea moscovita în spate, au calcat si supus
toata tara.
Pe rând, grupuri,
grupuri de români, din fosta ARMATA NATIONALA, vin în tara si se organizeaza în
rezistenta pentru aparare. Intuisera ca primejdia era mare. Era în joc însasi
fiinta neamului.
Acum au loc parasutari
în toata tara. În Banat a fost parasutat profesorul Filon Verca.
Odata ajuns pe pamântul
tarii, începe organizarea de rezistentei, de comun acord cu puterile din Apus.
Nu la întâmplare s-a pornit lupta împotriva comunismului.
Centru de organizare în
Banat a fost Caransebesul. Aici Filon Verca a fost ajutat de prof. Ion Iliescu,
care tot timpul era alaturi de el, fiind student la Teologie. Pe atunci, grupul
FDC al jud. Severin era condus de Ion Iliescu. În acea vreme, eu, Atanasie
Berzescu, ca student la Teologie, am luat parte activa la organizarea
rezistentei, totodata fiind si ajutorul lui Ion Iliescu.
Tin sa mentionez ca eram
sub directa conducere a lui Ion Sadovan, seful regionalei Banat.
Filon Verca a fost
ajutat si de Petru Hamat, professor la liceul “Traian Doda”, de Ion Chirila,
Nicolae Balanescu, Adam Andrei si altii.
La Lugoj l-a avut
colaborator pe Iosif Ripan, care conducea rezistenta din nordul judetului
Severin. În partea de nord a judetului se angajasera în lupta de la tinerii
frati de cruce pâna la cel mai batrân luptator.
Nordul Banatului, care a
cuprins si Aradul, l-a avut ca organizator pe ing. Ion Constantin, ajutat de
Ion Sadovan, seful regionalei Banat F.D.C. I-a mai avut alaturi pe Gheorghe
Brahonschi, Constantin Pascu, C-tin Florescu, Teodor Roman si altii. Tin sa
mentionez ca, dupa trecerea lui Moroaica în Germania, care de fapt fusese numit
în locul lui Ion Constantin, ramâne Constantin Pascu la conducerea regionalei
Banat. La rândul sau, Ion Sadovan, a fost ajutat de Petru Cojocaru, Virgil
Procapovici, Constantin Munteanu, Viorel Gheorghita, Ion Godea si altii.
În sudul Banatului,
prof. Verca a mai fost ajutat de Nicolae Horascu si Spiru Blanaru, în plasa
Teregova. În garnizoana Teregova i-a avut pe Horia Anculia, sef de garnizoana,
pe Petru Grozavescu si Romulus Anculia.
În plasa Orsova, ca
organizatori au fost Zaharia Marineasa, Comandorul Petru Domasneanu si Gogu
Cristescu.
Pâna acolo se ajunsese
cu actiunea dusa împotriva poporului român, ca la Moscova, în cadrul
ministerului de externe, functiona o directie speciala pentru România. De
acolo, deci, era condusa România. O multime de rusi, care cunosteau bine limba
româna, au primit cetatenia româna, au ocupat mari functii în stat.
Poporul român se gasea
deci într-unul din cele mai grele momente din istoria lui. Era în pericol
existenta lui.
Ne aflam în anul 1946.
Se pregateau alegerile
parlamentare. Preocupati, cei de la conducere, de acest lucru, noi ne-am
desfasurat mai liber în organizarea rezistentei.
Dintr-un loc într-altul,
razlet, mai lua nastere câte un grup de partizani, mai ales în nordul Moldovei,
prin Bucovina. Se impune un lucru de luat în seama. Toti cei care au facut
parte din Armata Nationala, ajunsi în tara, s-au înrolat în grupurile de
partizani. Aici au luptat cu dârzenie.
Ajunsi la acest moment,
se cuvine sa mentionam un lucru:
— Când grupurile de
partizani au luat fiinta de-a lungul muntilor Carpati, angajându-se în lupta cu
comunismul, adevarata armata a neamului românesc, cu arma în mâna, o formau
luptatorii din aceste grupuri de partizani. Aceasta era adevarata armata a
poporului român.
Numai ei luptau pentru
neam si legea lui Hristos. Cealalta era armata rosie care secera cu necrutare
sutele de mii de români.
Istoria ne mai
marturiseste ca pe vremea lui Avram Iancu — 1848-1849, neamul românesc s-a
gasit într-un mare impas. Singura armata lui Avram Iancu, de 6000 de ostasi,
reprezenta neamul românesc. Prin ei, neamul traia si se afirma.
Asa si acum, în vremea
anilor 1948-1949 si pâna la desfiintarea ultimului grup de partizani,
luptatorii din rezistenta formau adevarata armata a neamului românesc.
Atunci când, la
alegerile din 1946, se furasera voturile, comunismul era considerat cel mai
mare dusman al nostru. Trebuia luptat împotriva lui chiar cu pretul vietii.
Dupa ce în tara se
fixeaza la teren, sprijiniti de tancurile rusesti, ei îsi desfasoara planul de
atac împotriva rezistentei românesti. Cu experienta de lupta a Moscovei, ei
încep treaba.
Din 1947, alegerile din
1946, U.R.S.S.-ul, prin armata sa, a trecut la organizarea comunismului la noi
în tara. Îsi înfaptuiau planurile, tavalugind lumea. L-au alungat pe regele
Mihai în mod necinstit si dictatorial. Au urmarit din aproape pe ofiterii
monarhisti, partidele istorice si pe toti cei care se gaseau luptând pentru
apararea neamului românesc.
Portile închisorilor
s-au deschis. Au intrat cu miile, cu zecile de mii si chiar cu sutele de mii.
Muntii nostri au început sa gazduiasca o multime de români, constituiti în
grupuri armate.
Erau partizanii. Asa au
luat fiinta grupurile de partizani, printre care cel al lui Spiru Blanaru din
Teregova si al colonelului Ioan Uta.
Când Gheorghe Ionescu,
notar public, organizeaza comuna Teregova în formatiune de lupta, juramântul
fiind luat de Parintele Alexandru Nicolici, Spiru Blanaru era deja organizat la
munte în grup armat de partizani. Gheorghe Ionescu face aceasta organizatie
pentru a veni în ajutorul celorlalte grupuri de partizani din munte.
În vremea aceea nu se
mai facea deosebire între taranisti, liberali, militari sau legionari.
Toti erau români, frati
între ei, cu o singura datorie, de a apara neamul de dusmanii de la rasarit,
comunistii.
Tin sa mentionez un
singur lucru, în partea aceasta a Banatului nu au fost trei grupuri de
partizani, ci numai doua: Spiru Blanaru si Colonelul Ioan Uta. Gheorghe Ionescu
a organizat com. Teregova numai pentru a putea sustine si aproviziona cele doua
grupuri din munte. Nu a avut grup separat. Când a trebuit sa fuga în munti, el
s-a dus în grupul lui Spiru, a luptat alaturi de comandantul grupului.
La sfârsitul lui 1948 si
începutul lui 1949, Spiru Blanaru, cu grupul sau, se gasea pe dealurile
Teregovei, organizându-se si aprovizionându-se. Iarna aspra se napustea tot mai
naprasnic. Frigul nu cruta pe nimeni. Se gândeau tot mai mult la greutatile
care vor veni.
Aprovizionarea cu arme
si alimente devenea o problema. Aveau arme, dar nu erau suficiente. În munti
fugeau tot mai multi români.
Acum securitatea se
organiza pentru a înabusi actiunile grupului de partizani.
Era acalmie.
Ca-ntotdeauna înainte de furtuna, oamenii erau nelinistiti. Asteptau sa se
întâmple ceva. Adesea, ieseau din case si plecau prin comuna, fara nici un
rost. Un du-te vino peste tot.
Dupa Sfântul Ioan, în
ianuarie 1949, cam pe la 9-10 seara, securitatea îi aresteaza pe Grigore
Ianosiga-Ionescu si pe Moise Anculia-Pasule, membri activi ai organizatiei din
comuna.
Toata Teregova se afla
în alerta. Cei din organizatie se temeau de un denunt al celor doi arestati, în
cazul în care ar fi cedat la ancheta. Aflati în aceasta situatie, destul de
periculoasa pentru existenta grupului si a organizatiei, oamenii lui Spiru
Blanaru se hotarasc sa atace primaria comunei, unde se afla postul de jandarmi
cu cei doi arestati.
Dupa orele 22,30 începe
atacul asupra primariei din Teregova. Se arunca mai multe grenade în curtea
primariei, producându-se panica. Se deschide foc de mitraliera în geamurile imobilului.
Toti ostasii si jandarmii au fugit care-ncotro, împreuna cu ofiterii de paza.
Partizanii au intrat în postul de jandarmi si i-au eliberat pe cei arestati,
Grigore Ianosiga si Moise Anculia, care a plecat cu ei. Grigore Ianosiga s-a
dus singur în padure.
De acum furtuna se
declanseaza. A doua zi, în comuna Teregova, securitatea a adus un batalion de
ostasi pentru lupta. Erau decisi sa lichideze cu partizanii. Noi, cei de jos,
care aveam misiunea de a coordona grupurile, am început lucrul. Aprovizionam cu
arme si alimente. Zilnic faceam drumul în padure pe cai ocolite. Unul câte
unul, cei din comuna se duceau acolo, la grupul lui Spiru Blanaru.
În 16 ianuarie 1949,
apare legea care prevedea pedeapsa cu moartea pentru toti aceia care se
dovedeau ca lupta împotriva statului, cauzând moartea în rândurile securitatii.
Nu ne-a ramas decât lupta pe viata si pe moarte.
În 23 ianuarie 1949, eu
am fost la Spiru Blanaru pentru a ne întelege asupra a ceea ce aveam de facut.
Ne asteptam, fara îndoiala, la un atac de proportii mari din partea
securitatii. Am ajuns acolo condus de Tudor Ruset, curierul meu. Grupul îsi
avea locul fixat pe dealul Tomnacica, la nord-est de Teregova. Pâna acolo sunt
aproximativ 7 km. Slatina-Timis se afla la o distanta de 15 km. În toate
comunele din jur se înstapânise o atmosfera grea.
Un neastâmpar ne
cuprinsese pe noi toti, cei care ne angajasem în lupta. Era multa speranta si
nestramutata credinta ca vom birui. Toti ne rugam si nadajduiam în mai bine.
Cale de întoarcere nu mai aveam. Lupta împotriva comunismului trebuia dusa
chiar cu pretul vietii.
Simteam cu totii ca
moartea ne da târcoale. Noi eram putini. Ei erau multi. Stalin, prin armata
lui, era în spatele lor. Noi, cei putini, aveam credinta în Dumnezeu si în
misiunea noastra de a apara credinta, neamul si tara. Dupa lungi discutii, am
cazut de acord cu tot grupul, în frunte cu Spiru Blanaru si cu Petru
Domasneanu, sa nu se dea un atac frontal. În cazul când vor fi surprinsi,
atunci se vor apara luptând.
Tot acum tin sa va încredintez
si mesajul lui Spiru catre neamul românesc. Stând de vorba cu el, acolo sus, în
mijlocul padurilor care frematau a bejenie, pe îndelete mi-a încredintat multe
lucruri gândite de el. Era o zi de iarna, nu prea frig, desi albastrul cerului
vestea ger, soarele scalda bolta cereasca de un pitoresc nemaivazut, zapada nu
se topea. Miriade de stelute albe reflectau albul scânteietor al omatului. Era
o feerie. În masura zbuciumului din sufletele noastre, în aceeasi masura
crestea farmecul naturii, cu albul zapezii scânteind în soare. Contrastul acela
izbitor al colinelor de deal învesmântate în mantia alba, ne trezea la
realitate. Asa cum am mai spus, ei erau multi, sprijiniti de tancurile rusesti,
iar noi eram putini si fara arme. În lupta aceasta cu raul, cu noi era numai
Dumnezeu. Vânati din toate partile, într-o iarna grea, ne zbateam sa gasim o
iesire. În aceasta atmosfera de zbucium sufletesc, Spiru începe marturisirea
lui. Baierele inimii lui se dezleaga si zice:
— “Mai frate Tase
Berzescu, suntem prinsi ca-ntr-o menghina. Nu stiu care va scapa din noi doi cu
viata. Cred totusi ca tu o sa scapi. Este bine sa stii unele gânduri ale mele.
Stând asa, unul lânga altul, în mijlocul întinsului de zapada, ascultam la
ce-mi spunea Spiru. Aparuse deja legea care prevedea pedeapsa cu moartea.
Iata ce-mi spune Spiru:
A).— “De când stau aici
în grup cu acesti oameni, hotarâti sa lupte pâna la unul, am observat un lucru
extrem de important în felul lor de comportare. Desi suntem, ca apartenenta
politica, diferiti, ne întelegem ca fratii. Nu facem diferenta între noi. Aici,
dupa cum stii, sunt multi legionari, taranisti, liberali si militari. Suntem de
atâta timp la un loc, nu i-am auzit o data sa faca deosebire între ei dupa
apartenenta politica. Toti suntem români si trebuie sa fim uniti în fata
dusmanului. Desi cel mai mare pacat al românilor este lipsa de unitate, noi
aici am reusit sa realizam, în ciuda pacatului, unitatea între noi.
B). — “În fata
primejdiei, noi ne-am adus aminte de Dumnezeu. Cu totii ne rugam ca sa scapam
din draceasca înclestare între bine si rau. S-a realizat o prietenie, liantul
fara de care nu va fi niciodata biruinta.
C). — “As dori ca, la
momentul potrivit, sa stie si ai mei, de acasa, familia mea, prin ce am trecut
si care au fost conditiile de viata si sansele de biruinta asupra comunismului.
Ne-am împacat cu gândul ca va trebui sa murim pâna la urma. Eu, frate Tase, am
certitudinea ca voi muri si-ti încredintez tie aceste gânduri ale mele, nu ca
pe un mesaj, ci ca unele framântari ale mele ca om. Fiul meu, daca va mai apuca
sa scape cu viata, la fel si sotia mea, as vrea sa cunoasca prin ce am trecut.
D). — “Îmi este draga
tara noastra, neamul nostru românesc. As dori ca odata sa fie liber, mare si
unit. Dumnezeu sa fie cu el. Dezmembrarile de partid sa dispara. Poporul român
s-a nascut crestin. Avem obligatia morala fata de copiii nostri sa le lasam
mostenire dreapta credintaa stramosilor nostri si raspunderea fata de
strabunicii nostri, crescuti în legea crestina. Fa acest lucru, fratele meu, si
este de-ajuns pentru mine. Cei care vin dupa noi sa stie ce-am facut si ce-am
gândit si noi, în “toiul beznelor adânci”.
Dupa aceasta
încredintare de gânduri si vreri a urmat un moment de tacere, de liniste, de
traire interioara pentru amândoi. Stiam ca ne hârjonim cu moartea. Ca treziti
dintr-un vis, ne privim în ochi, unindu-ne în gânduri si nadejdi, ne-am
îmbratisat si sarutat, despartindu-ne. De atunci nu ne-am mai vazut.
Acestea au fost
gândurile lui Spiru Blanaru, încredintate mie. El n-a avut pretentia unui
mesaj. Eu însa îl consider mesaj catre toti românii, catre tara, mai ales
asupra unitatii, care nici în prezent nu este.
Dupa ce m-am despartit
de Spiru am stat de vorba cu Petru Domasneanu, aproape o ora.
În mare, aceleasi
lucruri si doruri mi le-a spus si Comandorul, încredin-tându-mi pentru viitor
cele spuse de el.
Amândoi si-au iubit
neamul si legea crestina, jertfindu-se pentru ele.
La despartirea mea de
oamenii din grup si de Spiru, de comun acord cu ei am fixat ziua de 28 ianuarie
1949, zi de o noua întâlnire. Plecând spre casa, la Slatina-Timis, m-am întors
înc-o data cu privirea spre Spiru, facându-i semn cu mâna de bun-ramas. Avea sa
fie ultimul ramas bun dintre noi.
Spre Slatina-Timis,
peste coclauri înzapezite, pe carari de noi stiute, am fost condus de unchii
mei Petru si Ion Berzescu, de Martin Copaceanu si de Martin Moatar, care era
din
Slatina-Timis. Pe
înserate am ajuns acasa.
La Teregova, în vremea
aceea, Gheorghe Ionescu se ocupa de aprovizionarea cu arme si alimente pentru
grup.
În 25 ianuarie 1949, eu
am fost arestat de catre securitate, de la catedra. Eram professor la
Slatina-Timis. Pâna seara, grupul a fost informat de caderea mea. Personal,
Spiru a coborât în Slatina-Timis si a stat de vorba cu sotia mea, informându-se
de cele petrecute cu mine. Si-au dat seama ca nu-i de glumit. Se pregateau de
retragerea spre muntele Semenic.
Arestat fiind, sunt
predat maiorului Aurel Mois, la Caransebes, unde era centrul de actiune al
securitatii împotriva rezistentei. Seful centrului era chiar Aurel Mois.
Ajuns în fata lui Mois
si luat în zeflemea, acesta începe o ancheta sumara si de forma numai. Nimic
serios. Dupa doua zile, în 27 ian. 1949, îmi spune sa ma pregatesc pentru a
merge cu armata sa-l prinda pe Spiru Blanaru. Eu refuz, declarând ca nu stiu
nimic de Spiru. Mois însa era la curent cu cele întreprinse de mine în legatura
cu grupul lui Spiru. Nu-mi puteam da seama de unde stie aceste lucruri. Mult
mai târziu, în închisoare, când am stat de vorba cu Martin Moatar, care a facut
parte din grupul lui Spiru, am aflat ca Samfiu Banu, gazda mea unde locuiam la
Slatina-Timis, în timpul când am fost professor, era informatorul securitatii.
Sotia, fiind în bune relatii cu el, i-a spus ca m-am dus la Spiru. De aici avea
toate datele Mois.
În seara zilei de 27
ianuarie, Mois ma obliga sa merg în urmarirea lui Spiru Blanaru cu compania de
securitate. Daca refuz, ma vor duce legat, cu gândul de a ma împusca. Singur în
celula, în plina iarna, îmbracat sumar, ma rugam lui Dumnezeu sa ma scape din
acest impas. În miez de noapte vine Mois la mine în celula si-mi spune sa-l
urmez. În biroul lui îmi da urmatoarele instructiuni: Eu voi fi prezentat
armatei drept ofiter de securitate, de la centru, din Bucuresti, cu numele de
Ionescu si voi fi tratat ca atare. De acest joc stia numai el si cu capitanul
Schnellbach, care ma însotea. Pe tot timpul urmaririi eu am fost încadrat de
Schnelbach si înca un ofiter.
Coloana de masini a
plecat din Caransebes la orele 2 din noapte catre Teregova. Eu cu cei doi
ofiteri, într-un jeep în urma coloanei. Mois era în frunte. Tot drumul l-am
strabatut fara sa-mi dau seama. Eram preocupat de jocul pe care trebuia sa-l
fac. Spiru nu trebuia descoperit si tradat.
Am mers pe ultima carte.
Am acceptat jocul cu moartea. În mintea mea încoltise o iesire din acest joc
satanic. Daca nu-mi reuseste planul de a-i duce, prin viclenie, în alta parte
decât la locul de taina al lui Spiru, atunci, hotarât, voi merge la moarte. Voi
simula o evadare, smulgându-ma dintre cei doi ofiteri, care tot timpul ma
tineau de brate. Vor trage în mine împuscându-ma. Si cu pretul vietii mele îl
voi salva totusi pe Spiru. La tradare nu voi ajunge în nici un caz.
Ajungând la Teregova, ca
dintr-un facut, m-am linistit. Eram hotarât sa-i înfrâng prin viclenie, chiar
daca ma împusca, numai sa-l scap pe Spiru. Înaintea lui Tudor Ruset l-am avut
curier pe Martin Copaceanu zis Rica. Acum el era în grupul lui Spiru. Martin
Copaceanu avea un frate mai mic, cu numele de Miluta. Era bolnav de nervi,
nebun. Nimeni nu-i avea grija.
Toata lumea din comuna
îl cunostea asa. Pe mine ma stia foarte bine. Eram vecini cu casa bunicilor din
Teregova. Mai traia si batrânul, tatal lor, Mihai Copaceanu zis Meila Rica,
batrân de tot, dar se tinea bine înca. Era plin de viata.
Ma cheama Mois în biroul
postului de jandarmi si-mi spune:
— “Asculta, mai
Berzescule, de tine depinde reusita noastra. Sa ni-l dai pe Spiru Blanaru în
mâna daca vrei sa nu fi împuscat!”
— “Domnule maior, în
situatia în care ne aflam noi acum, dupa trei zile de la arestarea mea, Spiru
Blanaru nu mai este acolo, a plecat cu tot grupul. Ei stiu unde, noi nu putem
sti. Sa stiti ca si el este ofiter, nu
numai dvs. Cu el este si un comandor, Petru Domasneanu, iar Gheorghe Ionescu
este un ofiter mai bun decât toti la un loc.
— “Ce vrei sa spui cu
asta?”
— “Plecati de la o
premisa falsa si nu puteti conclude just.”
— “Nu-i nimic, sa ma
duci la el. Tu stii unde este. Tu trebuie sa ai un curier si aici în
comuna.”
Acum când ma gaseam în
momentele cele mai grele, Cel de Sus m-a luminat. Am declarat ca nebunul de
Miluta este curierul meu.
— “Cine-i curierul tau
de aici?” — ma întreba Mois.
— “Miluta Copaceanu zis
Rica”, raspund eu. Imediat, Mois trimite pe seful de post dupa el. Eu îmi
faceam planul de bataie, stabilind drumul care trebuia parcurs cu armata.
Atunci eu nu mai stiam unde se afla, de fapt, Spiru cu tot grupul. Credeam ca
va fi plecat asa cum ne-am înteles. Mai târziu, în închisoare, am aflat ca ei
nu s-au miscat de acolo. Deci erau tot la vechiul loc. Ma hotarâsem sa duc
armata în punctul opus al dealului Tomnacica, pe dealul Poeni, de la nord spre
sud, catre Herculane.
O data cu Miluta este
adus si tatal sau, mos Mihai Copaceanu. Mois îl întreba pe Miluta daca ma
cunoaste pe mine.
— “Da, domnule, este profesorul
nostru, domnul Atanasie Berzescu, doar cu el am
crescut.”
În vremea asta îmi batea
inima de sa-mi sara din piept. Îi sugeram parca prin gând lui Miluta sa spuna
ce-i dictez eu. Ma uitam în ochii lui si repetam mereu dealul Poieni.
— “Mai Miluta, tu esti
om zdravan la minte si serios. Fratele tau Martin, mai stii unde
este acum?”
— “Da, domnule maior, ca
doar eu am fost la el cu mâncare, la coliba noastra.”
— “Unde este acum?”
— “Apoi, d-le, este
acolo sus pe dealul Poeni. Si sunt acolo multi.”
Fratilor, când am auzit
asta, pacea s-a coborât în sufletul meu. Daca voi scapa cu viata, mi-am zis,
îmi garantam o batalie câstigata. Miluta nebunul primise mesajul meu. Dar, cu
adevarat, ne jucam de-a moartea. La cele declarate de Miluta, mai vine si mos Meila
Rica, tatal sau, cu precizarea ca fiul sau Martin se afla acolo sus, pe dealul
Poeni, aproape de Bradu-Mosului, împreuna cu toti partizanii.
Gânduri limpezi se
depanau în mintea mea. Teama disparuse. Urmaream pas cu pas desfasurarea
expeditiei. Daca voi scapa cu viata din aceasta urmarire, stiu ca voi plati-o
cu vârf si îndesat.
Noapte de iarna, cu frig
si zapada scârtâind la fiecare pas al nostru, cu un cer senin si mii de stele,
cu o luna care lumina ca ziua pe cerul tremurând parca a ger. Noi ne foiam
întruna în jurul orelor patru dimineata. Era 28 ianuarie 1949, ziua când eu
trebuia sa ma întâlnesc cu Spiru Blanaru, acolo sus la Tomnacica. Mois îmi da
ultimele instructiuni. Ma prezinta armatei:
— “Dumnealui este tov.
locotenent Ionescu de la Bucuresti. Mergeti cu el si sub supravegherea lui. Sa
fiti cu bagare de seama la orice miscare. Banditii sunt peste tot si bine
înarmati.
Curierii mei, Miluta si
mos Meila Rica, erau în fruntea coloanei. Îi duceau în fata, stiind ca nu trag
în ei. Eu eram la urma, încadrat de doi ofiteri, Schnellbach si înca unul.
Si acum la drum, pe
carari în sus, mergând unul dupa altul. Luna plina ne lumina drumul si ne
arunca umbrele noastre miscatoare când pe zapada înghetata, când pe negrul
pamânt dezgolit si înghetat. Atenti ca pasarea de prada si tremurând la orice
fosnet de padure, la adierea vântului întepator, ca niste iepuri tremurând a
spaima, ne miscam spre o tinta imaginara. Daca vântul se întetea pe alocuri si
facea ca zgomotul sa fie mai tare, noi auzeam comanda în soapta de “culcat”. Ne
trânteam pe burta la pamânt. Cu inimile zbatându-se în piept, cu rasuflarea
întretaiata, iepureste ciuleam urechile la alte zgomote sau miscari ale
inamicului din spaimele bietilor ostasi ai securitatii. Parca era armata din
Tiganiada lui Budai-Deleanu. Tot în salturi am urcat dealul Poieni, pâna sus pe
culmea careia i se spune Cracul lui Daucu.
Mi-am dat seama ca
ostasii acestia din securitate nu aveau nimic comun cu vitejia ostasului român.
Satan pusese stapânire si pe sufletele lor.
În fruntea coloanei erau
cei doi, Miluta si mos Mihai Copaceanu zis Meila Rica, iar încheietor de
coloana eram eu, profesorul lor, cum îmi spuneau ei în comuna, al lui Berda.
Eram târâti sa ne vindem fratii nostri care, pe buna dreptate, pe vremea aceea erau
cei ce reprezentau neamul românesc. La vremea aceea neamul românesc a trait
prin grupurile de partizani din tot lantul de munti ai tarii noastre. Sus, sus,
la munte sus, era apararea neamului, iar jos, jos, jos de tot, era tradarea,
Comunismul. Se miscau în urma tancurilor comuniste, venite din stepele rusesti.
Urcând Cracul lui Daucu,
pe dealul Poieni, am ajuns pe o zi senina, cu soare scânteietor.
Miriade de stelute
faceau ca zapada sa scânteieze în soare. Unul dupa altul, pe culme de deal, în
bataia soarelui, mergeam obositi pe drumul în urcus, epuizati de salturile
iepuresti ale vitejilor ostasi de sub ocrotirea rosiei armate din rasarit.
Frica îsi batuse joc de ei în mod caraghios. În bataia soarelui se vedea numai
aburul fiecarui viteaz din coloana. Mergând asa, încadrat de cei doi ofiteri,
ma uitam în dreapta mea, spre dealul Tomnacica, la locul unde stiam ca-i
lasasem în 23 ianuarie pe toti cei din grupul lui Spiru. Nu-mi venea sa cred
ochilor. De la doua colibe iesea fum. Erau ei. Nu plecasera de acolo, desi ne
întelesesem sa plece daca eu voi fi arestat. Am aflat asta când am stat de
vorba cu ei la închisoare.
Rupt de oboseala, ud la
picioare, dupa atâtea culcari în zapada, mergeam fara încetare pâna la punctul
unde ei îsi vor da seama ca s-au înselat si n-au facut nimic. Mergeam stapânit
de un curaj supraomenesc. Credeam cu tarie ca pe Spiru l-am salvat. Pâna la ei,
unde se vedea fumul iesind, ne trebuia cale lunga si nu ne ajunge nici ziua.
Dupa cum vom vedea, asa s-a si întâmplat.
Batrân si cu bastonul în
mâna, mos Meila Rica sufla tot mai greu în fruntea coloanei. El a prins jocul
meu si mergea si el cu multa încredere în acest joc.
— “Mosule, mai avem
mult?” îl întrebau ofiterii.
— “Mai avem, taicule, ca
nu-i asa aproape Bradu-Mosului, acolo este si copilul meu.”
Bradul-Mosului este alt
deal legat de dealul Poieni, spre muntele Semenic. Aici se formeaza o padure
deasa, de brazi înalti, cu putini fagi în margini de poiene, falnici si ei,
scaldati în lumina soarelui, o podoaba a naturii.
Pe la orele 14 am ajuns
si noi la Bradu-Mosului. Ne-am oprit la coliba lui Radu Besari, un consatean si
colegul meu de clasa la scoala primara. Acum era padurar. Avea o gospodarie
frumoasa. De la coliba lui, care era asezata într-o poiana, cu amestec de fag
si brad, dar nu lipsea nici stejarul, în dreapta acesteia se facea o panta
destul de lunga, dar blânda. Se sfârsea jos de tot, în marginea unei întunecate
paduri de fag si brad. Eu ramasesem lânga un fag înalt, razlet, în plinul
poienii, sus, aproape de culme si ma uitam cum se desfasoara armata de
securitate. De lânga mine disparusera cei doi ofiteri care tot timpul m-au
însotit. Era în stânga mea, la vreo zece metri numai, seful de post din
Teregova. Obosit si el, se apropie de mine cu rasuflul greu, rugându-ma:
— “Domnule locotenent,
vedeti d-voastra ce greu este când urmaresti niste banditi? Sa nu uitati când
faceti raportul acolo la Bucuresti. Sa amintiti si de mine, de lupta mea
împotriva dusmanului de clasa. Va rog sa nu uitati.”
Eu înregistrasem acest
lucru si-mi dadusem seama ca jocul meu luase proportii. Ma gândeam ce voi pati
eu când îsi vor da seama ca i-am învins.
În timpul acesta se
deschide foc de arme înspre culme. Soldatii din jurul poienii trageau acum spre
noi. Seful de post striga la mine:
— “Domnule locotenent,
dati-va dupa fag, ca va împusca nebunii aia!”
Eu am auzit, piuuu,
piuuu... glontele pe la urechile mele. Dintr-un salt am si fost dupa fag, care
era destul de gros. Trageau în mine. Plutonierul, la zece metri de mine, în
stânga mea, era culcat în zapada. Drept tinta eram numai eu.
Dumnezeu m-a salvat. Eu,
deci, trebuia sa mai traiesc. De-abia atunci mi-am dat seama de ce cei doi
ofiteri au disparut de lânga mine si m-au lasat în paza sefului de post, care
nu stia cine sunt. Dupa încetarea focului a venit Schnellbach la mine,
luându-ma de brat, m-a dus la coliba. În gluma, îmi spune:
— “Era sa va împuste
soldatii astia.” Se facea ca nu stie nimic.
În gândul meu, din tot
sufletul multumeam lui Dumnezeu ca m-a salvat de la moarte. Am intrat împreuna
în coliba. M-am asezat pe un scaun la masa. Toti mâncau din pachetele lor. Eu
cu Miluta si mos Meila Rica, curierii mei, nu mâncam nimic. Am uitat sa va spun
ca în timpul cât trageau soldatii cu armele spre mine, din adâncul padurii,
aduceau un om. Îl prinsesera într-o coliba din desisul padurii. Era mos Grigore
Ianosiga-Ionescu, cel pe care Spiru Blanaru îl salvase de la postul de
jandarmi, împreuna cu Moise Anculia. El refuzase sa mearga cu Spiru. A fugit de
unul singur. Acum cazuse în gura lupului.
Într-un târziu, sotia
lui Radu, gazda noastra, ma întreaba daca vreau sa manânc ceva.
Schnelbach ma îndeamna
sa manânc. Femeia, care se facea ca nu ma cunoaste, îmi aduce un blid de lemn,
plin cu lapte si mamaliga calda. Doamne, ce bun a fost. De abia prinsesem si eu
puteri.
Mi-am dat seama, în
sinea mea, ca totusi Cel de Sus are grija de mine. Asta mi-a fost mâncarea pâna
a doua zi, când am ajuns la Caransebes.
Se apropia seara. Eram
sigur ca totul s-a terminat. Eu câstigasem o batalie. I-am învins.
Cu ce pret, nu stiam
atunci, dar voi afla pe pielea mea mai târziu.
Afara, deodata aud
comanda sefului de expeditie ca ne întoarcem acasa. În gândul meu, am multumit
iarasi lui Dumnezeu ca totul se terminase cu bine.
În plina noapte ne-am
întors acasa pe valea Teregovitei. Deci pe o alta cale.
Ajunsi la Teregova, ma
ia în primire Mois. Nu mai eram locotenentul Ionescu.
— “Dumnezeii tai de
bandit! Ti-ai batut joc de mine. Lasa ca ai sa-ti iei tu plata!”
— “Domnule maior, v-am
spus de la început ca ei, dupa caderea mea, vor pleca. Sa nu-I credeti asa de
prosti, ca nu sunt.”
La cele auzite, Mois s-a
linistit. Ma ia de mâna si ma duce în fata lui Nikolski, care venise si el la
Teregova pentru a savura o victorie a lor. N-a fost sa fie asa. Mi-a pus câteva
întrebari, la care n-am voit sa raspund. Mi-am dat seama ca-mi întinde o cursa.
Vazând ca-l înfrunt, a sarit în sus, strigând la Mois:
—“Du-l de aici!”
M-am trezit aruncat
într-o camera, singur la postul de jandarmi. Aici, alta trasnaie pe capul meu.
Vine la mine seful de post, care ma luase drept locotenentul Ionescu si ma
înjura:
— “Mai banditule, ti-ai
batut joc de mine. Dumnezeii tai, lasa ca iei tu. Eu vin si ma plâng ca la un
om cinstit si tu râzi de mine.
Doamne, îmi ziceam eu,
dar eu nu m-am prezentat drept locotenent, ci ei m-au facut ofiter. Cu toate
acestea, ei au fost înfrânti. Eu am câstigat o batalie si înca una mare. L-am
salvat pe Spiru Blanaru.
De la Teregova,
îmbarcati în masini, am plecat la Caransebes. Lui Miluta Copaceanu i-au dat
drumul acasa, dar l-au arestat pe tatal sau, mos Meila Rica, alias Copaceanu.
Cu noi este adus si mos Grigore Ianosiga-Ionescu.
Pe mine ma ia în masina
maiorul Zoltan Kling, comandantul securitatii judetului Severin, împreuna cu
doi ofiteri. Da la o parte pe sofer si conduce el masina. Eu eram pe banca din
spate, între cei doi ofiteri. Înainte de a pleca, Kling, cu vocea tare, le
spune celor din masina:
— “Sa stiti, ca daca vom
fi atacati, eu voi mâna masina cu toata viteza, fara sa opresc.”
Frica intrase bine în
bietele oase ale viteazului maior de securitate Kling. Trecuse mult de miezul
noptii. Într-o goana nebuna, au pornit spre Caransebes. Ajunsi la centru, ne
arunca pe toti trei într-o celula, mos Mihai Copaceanu, Grigore Ianosiga si cu
mine.
Stând jos pe o rogojina
unul lânga altul, mos Meila Rica, alias Copaceanu, se întoarce cu fata catre
mine si-mi spune:
— “Sa multumesti lui
Dumnezeu ca a iesit asa si copiii aia, domnule professor, au scapat cu bine. Sa
stii un lucru, eu am priceput jocul facut de dumneata. De aceea eu te-am
ajutat.”
Dumnezeu sa-l odihneasca
pe mos Mihai Copaceanu, zis Meila Rica. A fost un om viteaz si bun luptator, cu
dragoste de neam si tara.
*
Dupa un timp arestarile
s-au întetit în comuna Teregova.
Gheorghe Ionescu s-a dus
si el în munti, împreuna cu mai multi din comuna, în grupul lui Spiru Blanaru.
La începutul lunii
februarie 1949, grupul Spiru Blanaru avea urmatoarea componenta:
1. Spiru Blanaru —
avocat — mort
2. Petru Domasneanu —
comand. — mort
3. Gheorghe Ionescu — n.
public — mort
4. Pavel Stoichescu —
taran — mort
5. Ion Stoichescu —
taran — mort
6. Moise Anculia — taran
— mort
7. Petru Berzescu —
taran — mort
8. Ion Berzescu —
tâmplar
9. Iacob Cimpoca — taran
— mort
10. Tudor Ruset — taran
— mort
11. Petru Anculia —
taran — mort
12. Iovan Berzescu —
taran — mort
13. Gheorghe Ivanici —
macelar
14. Ilie Ghimboasa —
fierar — mort
15. Ianas Grozavescu —
taran — mort
16. Gheorghe Smultea —
student — mort
17. Horea Smultea —
taran — mort
18. Romulus Maritescu —
taran — mort
19. Nicolae Ghimboasa —
taran — mort
20. Iancu Ghimboasa —
taran — mort
21. Martin Copaceanu —
taran — mort
22. Gavrila Stoichescu —
mecanic — mort
23. Nicolae Ciurica —
meserias — gr. Uta
24. Romulus Anculia —
taran — mort
25. Nicolae Horascu —
taran — mort
26. Anispara Horascu —
studenta — mort
27. Vichente Puschita —
taran — mort
28. Petru Puschita —
taran — mort
29. Gheorghe Urdareanu —
taran — mort
30. Ilie Cristescu-Voica
— taran — mort gr. Uta
31. Ion Caraiman —
croitor — mort
32. Martin Moatar —
cojocar — mort
33. Vasile Valusescu —
ofiter
Acestia au fost
partizanii care s-au angajat în lupta pâna la dezmembrarea grupului în 12
martie 1949.
*