BOTEZUL PRIGOANELOR
I. PRELUDIU
Mi-aduc aminte ca acum.
Era o vara fierbinte a anului 1937. Ca elev la Scoala Normala din Caransebes,
trecusem în clasa a IV-a. Luna august se arata tare frumoasa, cu mult soare si
cald. Fiind în vacanta mare, ma duceam ziua la salasul nostru de pe valea
râului Igeg. Acolo, bunicul meu dupa tata, taica Ion Berda, cum îi mai spunea
si lumea din comuna, avea grija de vite si de toata gospodaria înfiripata
acolo. Ma duceam cu drag la el. La rândul lui, ma primea si el cu mult drag.
Plecând de acasa, pe
strada principala, care ducea la gara, pe stâlpii de fire telefonice am
observat ca erau lipite afise mari cu portretul Capitanului. Cu litere mari,
de-o schioapa, era scris: - Corneliu Zelea Codreanu -. Ajuns la bunicul meu,
înfiripez o discutie cu el. Printre altele, ma întreaba:
— “Ma nepoate, când ai
venit aici, trecând pe ulita mare, tu ai vazut pe stâlpii de telefon afise mari
cu chipul lui Zelea?”
— “Da, am vazut.”
— “Sa stii tu, mai
copile, ca omul ala, îi omul care ne va scoate pe noi de la multe necazuri. El
aduce dreptatea în tara si va baga pe toti hotii la închisoare. Ala îi omul lui
Dumnezeu. Sa-i dea Dumnezeu alduitul multa sanatate si putere sa biruie pe cei
rai.”
Cu aceste amintiri
intram în miezul povestirii noastre, la început de nou an scolar 1937-1938, la
Caransebes.
În luna octombrie 1937,
eu am fost primit în manunchiul de prieteni, din Fratia de Cruce a Scolii
Normale din Caransebes, pregatit fiind de Fisteag Nicolae, din clasa a VI-a.
Seful meu direct era Curescu Ion, tot din clasa a VI-a si el.
Din clasa noastra
Zaharia Marineasa a fost încadrat mult mai devreme de anul 1937. Pe vremea
aceea a fost cel mai tânar frate de cruce de la noi. Eram 12 colegi din clasa
care faceam parte din manunchiul de prieteni.
În anul 1938, dupa ce
regele Carol al II-lea instaureaza dictatura, desfiintând partidele politice,
da o noua constitutie, aprobata de popor printr-un referendum, în luna
februarie. Noi cei de Scoala Normala am fost trimisi pe sate, în echipe de câte
trei, cu dispozitia, de la centru de a nu vota cu constitutia. Eu, împreuna cu
Nicolici Dusan din Zagujeni, de origine etnica sârb, si cu Ion Topleanu din
Cosava, am format o echipa. Noaptea, pe furis, am iesit din internat, sarind
gardul de scânduri din gradina scolii si am plecat la Zaguieni, pe jos. Mândri
de noi, pe-ntuneric ca trei muschetari, marsaluind în forta spre o tinta. Ne-am
îndeplinit misiunea cu bine, întorcându-ne la internat, neobservati de nimeni.
Dar, o echipa din acestea a fost prinsa de jandarmi în acea noapte si arestata.
La o sumara ancheta, facuta de seful de post de jandarmi, ne declara pe toti
cei care am fost în misiune. Si acum, tin-te frate la scandal si înca unul mare
de tot. Intrase politia orasului pe fir. Directorul scolii, prof. Gheorghe
Neamtu, era extrem de afectat. Scoala lui, care era un model de disciplina, mai
ales în procesul educational, acum se facuse vinovata de încalcarea unor legi
destul de severe. Friza politicul.
Chestorul politiei era
Boica. Ca un lup la pânda, a si sarit pe noi. Ura din toata fiinta lui Miscarea
Legionara. L-am cunoscut pe pielea mea în beciurile politiei în timpul
anchetelor. Cu multa sârguinta si ura, Boica ne-a întocmit la fiecare dosarul
si ne-a trimis în judecata. Fiind minori, parintii nostri au fost implicati în
proces. Sa te tii acum necaz pe capul nostru. Pe de o parte, directorului
scolii si dirigintelui, le venea sa ne manânce, nu altceva, de vii, iar pe de
alta parte, parintii nostri, suparati foc pe noi ca i-am facut de râs,
purtându-i pe salile tribunalului. Si asa, acum, noi toti, bietii de noi, între
ciocan si nicovala ne gasisem, vrând - nevrând, locul.
Profesorul de
gimnastica, Iovanescu, avea grija de noi ca un parinte. Horia Sima pe vremea
aceea era professor la liceul C. Brediceanu din Lugoj. Tot din Lugoj era si
Iovanescu.
Din îndemnul lui Horia
Sima a venit avocatul Valeriu Strainu la Caransebes si împreuna cu avocatul
Nita Cârpan au organizat apararea. Amândoi ne învatau ce sa declaram ca sa
iesim bine la proces. Si acum mi-aduc aminte de cuvintele lui tata de pe salile
tribunalului din Caransebes:
— “Vezi ce mi-ai facut?
Tu, numa câta om, m-ai adus pe la procese, pe aici pe gangurile astea
întunecoase. Eu, om în toata firea, n-am pasit o data prin judecati.” Parca
eram pe alta lume.
— “Numai tu ai fost în
stare sa-mi faci asta,” îsi încheie tata învinovatirea mea, înecându-si amarul
din sufletul lui.
În timpul asta eu
stateam mâlcom, holbându-mi numai ochii. Nu ziceam nimic. Desi ma certa,
stateam totusi lipit de el. Ca mine erau toti camarazii mei din manunchiul de
prieteni. Toti pleostiti în aparenta, dar… mândri ca luptam pentru neam si
tara.
La proces am fost
achitati toti, dar eliminati pe un an de zile din toate scolile din tara si
definitiv din Scoala Normala din Caransebes. Dupa câte îmi aduc aminte, va dau
tabelul cu elevii eliminati atunci din scoala:
1. Petrescu Valeriu -
Lugoj - sef clasa
2. Marineasa Zaharia -
Iablanita
3. Nicolici Dusan -
Zagujeni
4. Berzescu Atanasie -
Teregova
5. Trifu Octavian -
Alibunar
6. Tudorescu Gheorghe -
Devesel
7. Puraci Patrichie -
Iaz
8. Brânzei Simion -
Orsova
9. Ciucur Nicolae -
Dalci
10. Jula Vasile - Dalci
11. Bireescu Liviu -
Surducul-Mic
12. Topleanu Ion -
Cosava
13. Muroni Iova - Var
De ceilalti nu-mi mai
aduc aminte.
La scurt timp dupa
terminarea procesului, cam prin luna aprilie 1938, înainte de Pasti, într-o
buna zi, directorul scolii, Gheorghe Neamtu, aduna toata scoala pentru a
comunica un lucru neobisnuit. Cu lacrimi în ochi, cu vocea tremurânda, comunica
eliminarea noastra, hotarâta de consiliul profesoral. Suntem eliminati deci din
toate scolile din tara pe un an de zile si definitiv din Scoala Normala din
Caransebes.
Dupa comunicare ne
întoarcem fiecare în clasele noastre. Cei mai multi eram noi cei din clasa a
IV-a. Din clasa a V-a erau numai doi, Muroni Iova si Topleanu Ion.
Tacuti si retrasi în
noi, cu privirile în van, parca tot cerul pica pe noi, ne miscam automat unul
dupa altul. Plecam pentru totdeauna din mijlocul colegilor nostri. Era o durere
pentru toti.
Cu copilaria din noi, cu
putinatatea întelegerii momentului politic, intuiam totusi ca anul 1938 va fi
un an al marilor încercari, al marilor dureri, un an de cotitura pentru neamul
nostru. Avea sa se petreaca la sfârsit de acel an — 29 spre 30 noiembrie 1938,
asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Era jertfa cea mare a neamului nostru.
În tristetea noastra eram totusi mândri.
Din clasa ne luam toate
lucrurile, pregatindu-ne sa iesim toti odata. Era ora de geografie.
Peste clasa se asternuse
o liniste de mormânt. Profesorul nostru, Haralambie Ghinescu, ridica toata
clasa în picioare, gata sa izbucneasca în plâns, cu lacrimi în ochi spune:
— “Astazi pleaca din
rândurile noastre cei mai buni elevi ai mei si cei mai buni colegi ai vostri.
Vina lor este ca-si iubesc tara si neamul prea mult.”
Ne ureaza sa fim tari si
cu nadejdea în Dumnezeu. Deschidem usa si plecam pentru totdeauna din aceasta
scoala. Fara sa-mi dau seama, dar treceam prin marea scoala a Fratiilor de
Cruce.
Afara pe coridor
m-astepta mama. Abatut, cu bagajele în mâna, alaturi de mama ne-am îndreptat
spre gara. Eram pregatit pentru ce aveam sa înfrunt, dar nu si parintii mei,
care trebuiau sa înfrunte o comuna întreaga. Desi era o comuna mare Teregova,
cu peste cinci mii de locuitori, nu erau prea multi elevi la scoala, la cras,
cum spuneau ei. Pentru ai mei, de acasa, era o mândrie ca eu învat mai departe
la oras. Si acum, tot ei trebuiau sa înfrunte dispretul si clevetirile celor
din sat.
De la Caransebes, eu si
cu mama, abatuti si-ntristati, ajungem acasa. Ca sa nu ne mai vada lumea, de la
gara am luat-o pe scurtatura, pe la Saiba, cum îi spuneam noi, cei din comuna.
Era un drum de pamânt,
cu multi bolovani mari si mult, mult noroi când era vremea ploioasa.
Acasa era tata cu
surorile mele, Anica si Lenuta. Când am intrat în curtea casei, dupa noi a
venit vecinul nostru, Romulus Copaceanu-Stroie. Pe scari ne întâmpina tata, alb
la fata si încruntat în priviri. Repede intervine uica Romolos, spunându-i:
— “Ma omule, sa lasi
copilul în pace. Si asa are el destule pe capul lui acum. Lasa ca o sa treaca
si asta. Nu va necajiti!”
Cu mama împreuna, intram
în camera, ne lasam bagajele, de-abia rasuflând, nu atât de oboseala, ci mai
mult de o stare de sfârseala, de bulversare. În sufletul meu se îngramadise
atâta durere si revolta ca era în stare sa izbucneasca într-un vulcan.
În comuna parca vuia
ceva. Un framânt trecea de la unul la altul. Femeile, mai ales, vorbeau:
— “Auzi tu, l-or fi dat
afara pe copilul lui Berda, de la scoala de la oras. S-o fi apucat sa faca politica
cu legionarii.
Romulus
Copaceanu-Stroie, cel care îmi luase apararea când venisem acasa de la
Caransebes, vecinul nostru, avea si el un copil la liceu, pe clasa a III-a, îl
chema Romica. Eram bun prieteni. Mai târziu, avea sa ajunga si el în F.D.C. si
luptator în grupul lui Spiru Blanaru.
Surorile mele, în
tacere, îmi tineau partea. Ma aparau. În casa mi se aplica un regim de
pedeapsa. Eu trebuia sa fac toate corvezile. Când scolile erau în vacanta, ma
mai duceam si eu pe lunca, cum îi spuneam noi, la locul de plimbare al domnilor
si al elevilor de la oras, cum ne spuneau satenii. Locul era strajuit de tei
înalti si umbrosi, pe partea opusa Bisericii si Scolii. Eu ma bucuram de multa
atentie a parintelui Traian Coseriu, un tânar preot, doctor în drept, fiu de
taran. Ma întelegea. De fapt, el m-a îndrumat sa intru la Scoala Normala.
Învatatoarele care ma
avusesera ca elev, D-na Gheorghiu, D-na Iliescu si D-soara Stoichescu, parca le
pusesem ardei iute în fund, asa sareau în sus când ma vedeau. Desi fusesem cel
mai bun elev al lor, premiantul scolii, acum când ma vedeau îmi strigau ca eu
vreau sa conduc tara. În grupul cu care ma plimbam, eu eram ca un cal breaz.
Se apropiau Sfintele
Pasti. Toti elevii si studentii erau în vacanta. Se plimbau pe lunca.
Într-una din zile ma
plimbam pe lunca cu Ion Iliescu si cu Romica Copaceanu, mai mici ca mine cu o
clasa. Ma primisera în rândul lor. Plimbându-ne asa, apare în fata mea Ilie
Smultea, Lica îi spuneam noi. Era student la drept la Bucuresti. Zâmbind, ma opreste
si-mi spune, de fata fiind multa lume, fete si baieti:
— “Ce-ai facut? Vezi
daca te pisi contra vântului! Acum trebuie sa suporti!”
Deodata am simtit ca mi
se aprinde fata. Mut parca, am realizat o stare de revolta. Uluit, mai ales ca
eram si rudenie cu el, am început sa tremur. La gluma lui n-a râs nimeni. Facea
parte din grupul studentesc din Bucuresti. Trecuse prin Fratiile de Cruce din
Caransebes. Ma asteptam sa ma primeasca cu mai multa caldura. Dar n-a fost sa
fie asa. Timpul avea sa dovedeasca si istoria sa consemneze ca el a fost pe
masura glumelor lui, ca valoare morala. N-am mai reusit sa uit aceasta
întâmplare. În exil a ajuns la o cariera universitara. Asa cum spune Sebastian
Mocanu, în scrisul lui, ca multi dintre cei plecati peste hotare au avut grija
sa-si câstige titluri si functii pentru ei, uitând de îndatoririle lor fata de
neamul nostru românesc.
Totusi, azi când scriu
aceste aduceri aminte, vad lucrurile altfel. Când a facut gluma aceea cu mine,
pe lunca, fara îndoiala, el n-a facut-o din rautate. A depasit limitele bunului
simt, mai ales ca eram singurul din comuna napastuit la început de prigoana.
Despre toti cei care am fost eliminati se poate spune ca am facut “Botezul
Prigoanei”. Avea sa se declanseze prigoana legionara din 1939, de catre regele
Carol al II-lea.
În Teregova cunosteam
bine pe toti legionarii de atunci. Horia Sima reusise sa organizeze o
garnizoana, destul de puternica, pe când era professor la liceul Traian Doda.
Venise în toamna lui 1932, în locul lui Nicolae Petrascu. Ma uitam la
legionarii nostri, ca elev fiind la scoala primara, ca la niste feti frumosi.
Marsaluiau cântând prin Teregova, venind de catre Rusca si îndreptându-se spre
Luncavita. În fruntea lor era Horia Sima. Si-acum îl vad cu parul vâlvoi în
fruntea coloanei, cucerind Banatul pas cu pas. Am reusit sa vad printre ei si
pe consatenii mei: Gheorghe Novac zis Ghita Toni, Nicolae Maranu, Horea
Anculia-Miloi, Ilie Cojocaru-Mocea, Martin Copaceanu-Rica si Romulus
Anculia-Miloi, Petre Grozavescu-Maranu.
De la Domasnea era
Nicolae Horascu, care mai târziu a fost seful plasei Teregova.
În toata comuna asta
mare, singurul oropsit, retras în mine, gândind dupa puterile mele de atunci,
îi vedeam aievea pe primii cuceritori ai Banatului, alaturi de comandant, înfaptuind
o lume noua.
Ca-ntr-o oglinda îmi
aparea Ion Curescu, seful meu de manunchi de la Scoala Normala din Caransebes.
Era si seful meu de dormitor. Seara, înainte de culcare, ne înveselea cu snoave
auzite de la batrânul professor de pedagogie, Tunea Traian. În tineretea lui,
prof. Tunea a fost învatator la Teregova. Când a dat de mine, uitându-se în
catalog, m-a întrebat daca nu sunt din Teregova. Atunci mi-a spus ca tatal meu
a fost elevul lui. Tata mi-a confirmat acest lucru.
Sfârsit de mai în anul
1938, cald, cald de tot. Florile învesmântasera fânetele oamenilor de prin
gradini ca-ntr-un adevarat rai. Pareau covoare frumoase, tesute parca de mâini
nevazute. În zori de zi florile se desfaceau realizând raiul pe pamânt. În
zilele acestea de un mai fierbinte, eu, resemnat, pasteam mieii ramasi de la
oile pe care le bagasem în ciopor, pentru brânza. Ma târam dupa ei, cu un
ciomag de alun, bine slefuit si cu o carte în mâna. Când ei se dadeau
pascutului, eu ma asezam lânga un prun si citeam. Cartea o pastram într-un
chies, o traista mai mica, cu un baier atârnat de gât. De multe ori, când ma
opream din citit, îmi zbura gândul la scoala, la colegii mei. Nu mai stiam ce
se va alege de noi, cei care am fost eliminati. Adesea ma întrebam în acest
timp la ce scoala voi merge eu la toamna.
În familie simteam
zbuciumul lui tata. Era abatut si îngândurat. Mama, cu mai multa întelegere a
lucrurilor, cu multa initiativa, nu ma slabea din ochi, fiind mereu în jurul
meu si mult mai aproape de mine. Adesea ma încuraja, spunându-mi:
— “Lasa ca are grija
Dumnezeu si de tine, nu-ti fie teama, ca vei reusi sa scapi si de necazul asta.
Atunci nu s-or râde vecinii de noi. Sa fii tu sanatos si gata.”
În simplitatea ei, se
axa pe coordonatele majore ale credintei în Dumnezeu. Intuia mai mult decât
rationa. Toata vara pâna-n toamna am petrecut timpul cu ea, la munca câmpului.
Aveam 17 ani. Se legase o prietenie între noi. Singuri, numai noi doi, am strâns fânul de pe dealul Tomancica, fâneata pe care taica Ianas, bunicul meu dupa mama, ne-o daduse s-o lucram, pentru oi si doua vaci cu lapte.
Lucrând la pamânt, din
zori si pâna-n noapte, auzeam de la unii si de la altii despre arestarea lui
Corneliu Zelea Codreanu, intentându-i-se proces. Se declansase prima mare
prigoana. Regele se dezlantuise.
Noi, cei de la Scoala
Normala din Caransebes, o mâna de tineri, am constituit preludiul prigoanei.
Din ordinul regelui
Carol al II-lea au fost asasinati 270 de legionari. Eram înca prea tânar, de
abia pe clasa a IV-a si totusi as fi dorit sa-l vad pe Capitan. Am trait si
înca traiesc aceasta parere de rau, ca unul care am facut parte din Fratiile de
Cruce în timpul vietii lui. Mereu ma gândesc la fratele Ilin Dumitru, care a
avut fericirea sa-l vada si sa vorbeasca cu el în 1937.
Deseori îl trimitea
Horea Sima la Bucuresti cu rapoarte. La fel îmi aduc aminte si de Ion Sadovan,
când ne povestea cu multa emotie, la Periprava fiind, de cele doua palme date
de Capitan lui, în tabara de la Carmen Silva. Era elev pe atunci si calcase disciplina.
În toamna anului 1938, o
parte din noi s-au înscris la liceul Traian Doda din Caransebes.
Eu, împreuna cu
Tudorescu Gheorghe si Petrescu Valeriu, ne-am înscris la Scoala Normala din
Deva, pe clasa a IV-a, si Muroni Iova pe clasa a V-a, la interventia lui
Gheorghe Neamtu, directorul de la Caransebes. Asa am ajuns la Deva ca elev la
Scoala Normala.
Acest an a fost anul
convulsiilor, al abisurilor. Parca stihiile naturii sociale si politice si-au
adus aminte ca mai dainuie undeva pe lume si un popor care trebuie zgâltâit,
haituit si convulsionat — poporul român.
Pentru ca s-a nascut
crestin si-n prezent este sub pavaza Arhanghelului Mihail, diavolul cu toate
puterile lui a început atacul la însasi fiinta lui, la existenta lui. Aveam 19
ani, elev la Scoala Normala din Deva. Pe vremea aceea, locuiam cu parintii la
Lugoj. Tata era constructor de linii telefonice — la P.T.T.R., cu functia de
sef de judet. Eu fiind nascut la Teregova, prietenii mei erau aici. Vara,
împreuna cu sora mea cea mica, Lenuta, veneam la Teregova, unde ne simteam în
largul nostru. Aici erau prietenii nostri si amintirile noastre si toata
copilaria noastra. Pe lânga asta mai trebuia sa lucram si pamântul nostru. La
aceasta treaba venea si mama. Cu Ion Iliescu eram buni prieteni, înca din
scoala primara. De altfel si parintii nostri erau în bune relatii de prietenie.
La fel eram prieteni si cu Romica Copaceanu si Ilie Pepe. Eram patru tineri,
mereu împreuna. În viata mai sunt numai eu si cu Ion Iliescu. Descumpaniti
fiind, traiam tragedia neamului românesc. Sub ochii nostri de copii, vedeam cum
tara noastra întregita în 1918, asa cum au visat-o de mult stramosii nostri, se
destrama.
Basarabia, Nordul
Bucovinei si Tinutul Hertei ni le rapesc rusii în 28 iunie 1940, fara nici un
protest din partea regelui Carol al II-lea.
Prin Dictatul de la
Viena din 30 august 1940, ungurii ne rapesc Ardealul de nord. Bulgarii ne
rapesc Cadrilaterul. Iata, deci, tara noastra ciopârtita. Iata visul de secole
al neamului nostru românesc spulberat.
În Teregova mai aveam un
prieten mai mare ca noi, Iosif Petzak, învatator. La îndemnul lui organizam o
excursie la Garâna, Brebu, Valiug si cele trei izvoare ale Timisului. Pe doi
septembrie 1940 plecam în excursie, condusi de Ioji Petzak, peste dealul
Poieni, Bradu-Mosului si pe sub poalele muntelui Semenic. Era o zi frumoasa de
început de septembrie si cu mult soare.
O vara târzie, care ne
îndemna la drumetie, ne facea sa mai uitam pentru câteva clipe de convulsiile
neamului. Cu ranitele în spate, unul dupa altul, în sir indian, glumind, lasam
în urma Teregova si ne apropiem de Garâna. La Bradu-Mosului am facut un popas,
la un fag mare izolat, înfipt cu fruntea în bolta cerului însorit, cu umbra lui
ne îmbia la odihna. De-abia tragându-ne sufletul de atâta drum, pe iarba
matasoasa, ne aruncam privirile asupra poienii, admirând-o. Se lasa în jos pe-o
panta lina, marginita de o mareata padure de fag, pe ici si colo cu falnici
brazi, cu fruntile în soare. Din loc în loc, mai apareau si singuraticii
stejari. Era poiana lui Radu Besari, colegul meu de clasa la scoala primara.
Salasul lui se ridica exact ca un conac în mijlocul poienii.
Peste ani, aici aveam sa
înfrunt moartea, 1949, ianuarie, ziua 28, când, târât de securitate, urmaream
pe Spiru Blanaru.
Dupa o scurta odihna,
plecam iarasi la drum. Am trecut prin Garâna, Brebu-Nou si seara am ajuns la
Valiug. Soarele scapata dupa creasta de deal, vestind înseratul. Peste noapte
am dormit la niste oameni de omenie. A doua zi am vizitat Valiugul si
împrejurimile. Ochiul si sufletul nostru se desfatau de frumusetile naturii. Am
stat o zi prin Valiug, admirând farmecul naturii. A treia zi, de dimineata, am
plecat spre casa, pe acelasi drum.
Trecând de Garâna si
cele trei ape, izvoarele Timisului, spre Bradu-Mosului, ne întâlnim cu Patru
Maranu, cu numele de familie Grozavescu. Se ducea la Garâna. El ne spune vesti
de o mare importanta despre cele întâmplate în tara.
În 3 septembrie 1940,
Horia Sima printr-o manevra armata da peste cap regimul lui Carol al II-lea.
Împreuna cu generalul Antonescu, Miscarea Legionara stapâneste situatia
politica din tara.
Cu totii am ramas
surprinsi la aceste vesti. Nedumeriti, cu neastâmparul din noi, comentând
evenimentele din tara, ne îndreptam spre casa. Eu eram singurul dintre ei care
fusesem încadrat în Fratiile de Cruce la Caransebes. Spre deosebire de
ceilalti, în sufletul meu începuse sa-si faca loc un suvoi de ecouri, ale celor
petrecute cu mine în urma cu numai doi ani, 1938. Arestarile, anchetele
politiei, procesul nostru de la Tribunalul din Caransebes si eliminarea noastra
din toate scolile din tara, pe un an de zile, începura avalansa de întrebari în
mintea mea, dupa vestile aduse de Patru Maranu acolo, la cele Trei Ape.
Întorsi din excursie, pe
ziua de 5 sept. gasim în comuna o alta atmosfera. Rabufnise ceva. Se schimbase
totusi ceva. De la starea de tensiune în urma dezmembrarii tarii, s-a trecut la
o alta stare de spirit. Un optimism, o dorinta de mai bine, de noi sperante în
viitorul neamului, ne învaluia pe toti.
Într-una din zile se
vestise ca la Caransebes va fi o mare manifestatie. Cu totii ne-am dus si noi
la oras sa vedem cum se desfasoara o manifestatie legionara. Acolo ne-am luat
si noi dupa lumea cea multa, adunându-ne aproape de locul unde au fost
executati în septembrie 1939, lânga dâlma, din ordinul lui Carol al II-lea,
Galescu Nicolae si Ghinda Gheorghe, pentru moartea lui Armand Calinescu,
responsabil de asasinarea Capitanului. Atunci i-am vazut pe prof. Ghenadie Ilie
si pe Moise Dumitru de la Lugoj. Ilie Ghenadie a vorbit cu mult suflet despre
spiritul de jertfa al celor doi legionari executati fara sentinta si pe
nedrept. Moise Dumitru a vorbit despre lagarul de la Miercurea-Ciuc, unde
fusese internat.
Cu tineretea din noi,
priveam înmarmuriti cum se desfasoara toata manifestatia. Cu multa
disponibilitate si atentie, sorbeam totul. Ni se pareau toate din alta lume.
Fluidul de optimism era pe masura tragismului prin care treceam ca neam.
Se încerca atunci o
salvare a poporului român, a tarii, cât a mai ramas în urma sfârtecarilor din
trupul tarii. Refugiatii din nordul Transilvaniei nu mai stiau unde sa se
stabileasca, unde sa-si gaseasca un loc de liniste si pace.
Scurtul timp cât a fost
la îndemâna, legionarii nu mai stiau ce sa faca mai întâi pentru a alina
durerile prin care trecea neamul românesc. De felul cum s-au miscat atunci, pe
calea cinstei, a daruirii, a corectitudinii, a dragostei fata de neam, au dat
navala peste ei sudalmele, acuzele, pornirile din partea celor care si pâna
atunci ne-au urât si pâna azi ne urasc.
Ceea ce altii au stricat
pe linia multor generatii, târând tara în destramare si neamul românesc în
degradare morala, era greu de redresat într-un timp atât de scurt. Procesul de
alunecare a poporului, a omului s-a petrecut în timp. Si acum, tot în timp va
trebui sa se realizeze si procesul de ridicare a poporului, a omului din sânul
neamului nostru.
În concluzie, toate
fortele raului se dezlantuisera împotriva legionarilor. Asa s-a ajuns la asa
numita — Rebeliune — care nu era altceva decât o lovitura de stat a lui Ion
Antonescu.
Dupa acest act nefast al
lui Antonescu, se dezlantuie o noua prigoana, mai dura si mai draceasca decât a
lui Carol. Putem spune ca acest al doilea val de prigoana s-a legat aproape
fara întrerupere de cel de al III-lea val, de sub stapânirea comunismului, pâna
în 1989, dupa revolutie.
Au fost legionari care
au stat în închisoare din 1941 si pâna în 1964.
Trecusera doi ani de
scoala aici la Deva. Legasem prietenii cu cei mai multi colegi din clasa.
Unitatea de aici a Fratiei de Cruce luase legatura cu noi, cei veniti de la
Caransebes. Noul an scolar 1940-1941 începe într-o alta lume parca.
La Scoala Normala plutea
un suflu nou de viata, cu atâtea sperante, în dorul de afirmare, mai ales ca pe
capul nostru ca neam cazuse si sfârtecarea tarii. Refugiati erau peste tot,
venind din Ardealul cedat. Cu totii voiam atunci sa reparam nedreptatea facuta
neamului de catre rusi, unguri si bulgari.
Director al Scolii Normale
era prof. I.C. Stoica, un om bine pregatit, de mare suflet si bun pedagog. Sef
de unitate în cadrul F.D.C.-ului era Puspurica Toma din cls. a VIII-a. Printre
profesori aveam pe Barbu Cornel, prof. de sport. Lucrase cu Horia Sima. Sef de
judet era Viorel Boborodea si prefect - Iosif Costea. Inspector general la
învatamânt era prof. Ion Margineanu, de matematica. Fusese si el internat în
lagarul de la Vaslui.
În luna noiembrie 1940
s-a facut reînhumarea legionarilor împuscati dupa executarea lui Armand Calinescu,
22 sept. 1939, Petru Popa, Gheorghe Cornea si Nicolae Sârbu. Am luat parte la
aceasta slujba religioasa, cu toate organizatiile din Deva, atât Fratiile de
Cruce cât si cei din grupul politic. Totul s-a desfasurat sub comanda lui
Viorel Boborodea. Printre cei care au organizat aceasta sarbatoare a fost si
prof. Barbu Cornel.
Am format careul unde
sicriele au fost depuse pentru slujba de înmormântare. Înainte de prohodire,
cei trei legionari martiri au fost acoperiti pâna la cap cu camasi verzi si centuri
cu diagonala. Deodata vad pe prof. Barbu ca vine la mine si-mi cere sa-i dau
repede centura mea cu diagonala pentru a o pune pe pieptul lui Petru Popa, în
sicriu, alaturi de camasa sa. Mi-a spus ca-mi va da în loc centura lui de
ofiter. Asa am si facut.
Dupa ani si ani, cam
prin anul 1970, m-am dus cu masina la Tebea, unde am reusit sa descopar troita
care strajuia mormântul legionarilor cazuti. Se cunostea scrisul prin
sculptura, desi era ras de cei fara Dumnezeu. Cu ochii scaldati în lacrimi m-am
rugat la mormântul lor, în care era ceva si de la mine, centura cu diagonala.
Alaturi de marii capitani ai neamului, Horia, Closca si Crisan si Avram Iancu,
strajuiau de la Tebea destinul neamului nostru.
În timpul rebeliunii,
unitatea noastra iesise la lupta în strada cu ceilalti legionari din oras.
Dupa rebeliune lucrurile
s-au linistit, aparati fiind de directorul scolii, declarând politiei ca elevii
lui n-au iesit din scoala.
Dupa aceasta lovitura de
stat, cu toate urmarile ei nefaste, multi morti si cu zecile de mii de
arestati, începe marea prigoana a lui Ion Antonescu.
Subversiv, continuam
lupta de rezistenta, organizându-ne în Fratiile de Cruce. Dupa cum vom vedea,
initiativa o iau Centrele Studentesti si Fratiile de Cruce din toata tara.
Procesele se tin lant în toate judetele. În anul scolar 1942-1943 preiau
comanda unitatii de la Scoala Normala din Deva. Cu un an înainte, venise,
transferat de la Caransebes, Rista Gheorghe, ca elev la Deva.
La liceul Decebal din
localitate, sef al unitatii era Adrian Mihut. Grupul 54 F.D.C. Hunedoara avea
ca sef pe Palcu Traian, student la drept la Sibiu. Legatura cu Palcu o tineam
prin Rista, curierul meu. Prin luna iunie 1943, Palcu este arestat împreuna cu
Iuga Petru, student la medicina, ajutorul lui. De aici si arestarea lui Rista,
cu câteva zile înaintea noastra. Cu totii deci ne-am trezit peste câteva zile
în beciurile politiei. Venise de la Bucuresti o brigada mobila, initiata în
arestari legionare, care ne aresteaza si pe noi. De la Sibiu venise pe fir la Deva.
De la
Scoala Normala au fost
arestati urmatorii:
1. Berzescu Atanasie
2. Bara Traian
3. Rista Gheorghe
4. Bejan Gherasim
5. Câmpeanu Viorel
6. Muresan Grigore
7. Murarescu Alexandru
8. Pop Aurel
Dupa anchetele facute la
Deva, în iunie 1943, am fost transferati toti elevii de la Deva, Hunedoara,
Brad si Gura-Barza la închisoarea militara din Sibiu, pentru a fi judecati de
Curtea Martiala a Corpului 7 Armata.
Am primit pedepse grele
de închisoare. Achitati au fost Bejan Gherasim, Câmpeanu Viorel si Pop Aurel.
Apararea la proces a fost organizata de Dr. Fruma si Dr. Curca.
Dupa condamnare, într-o
buna zi, de dimineata, tot lotul nostru, grupul 54 F.D.C. Hunedoara, în frunte
cu Traian Palcu, seful de grup, cu Petru Iuga ajutor, suntem pusi în lanturi
grele la picioare si transferati la Alba-Iulia, prin închisoarea din Ploiesti,
unde am stat doua saptamâni. Atunci am cunoscut iadul transferului cu
vagonul-duba.
Era în vara anului 1943,
început de iulie, cald ca-n luna lui cuptor. În gara orasului, forfota. Sosise
un vagon-duba de la Ploiesti. Din el începuseram noi sa ne dam jos, unul dupa
altul, încurajati de sudalmile si bruscarile gardienilor. Se întreceau unul pe
altul în a înjura si a striga la noi. Cu picioarele ferecate în lanturi grele,
în zornaitul lor, trasi unul dupa altul, ne dadeam cu greu jos din vagonul
duba, încolonându-ne pe peronul garii. Lumea nu prea obisnuita atunci cu astfel
de pasageri, înmarmurita, se uita la noi. Eram un grup de peste 30 de tineri,
elevi si studenti, veniti de la Sibiu, unde am fost judecati si condamnati de
catre Curtea Martiala.
În gara de la
Alba-Iulia, încolonati fiind câte trei în rând, încadrati de gardieni, am
primit comanda de înaintare pe jos pâna la închisoarea orasului, care era
tocmai în centrul urbei. În zornaitul lanturilor, în cadenta comandata, ne-am
facut intrarea în cetatea de scaun a marelui Mihai Viteazul, care pentru prima
data realizase unirea tuturor românilor. Dupa Burebista si Decebal ajunsese
întâiul voievod al celor trei tari românesti, unite acum.
Pe asfaltul strazilor
cetatii înaintam noi, fratii de cruce, în simfonia lanturilor grele, realizata
de impactul lor cu strada. Sub arsita soarelui, cu broboane de sudoare
brazdându-ne fata, siroindu-ne spinarea, cu fruntile în soare, paseam în
necunoscut. Ne duceam greul în spinare, târând dupa noi lanturi grele, pentru
ca am crezut în biruinta neamului românesc.
Maresalul Ion Antonescu
ne declarase razboi tinerilor de atunci. În piepturile noastre tinere, cu
bratele goale, pusese tunurile si mitralierele sa traga. Tragea în copiii lui,
ucigându-i si aruncându-i în închisori.
Pâna la închisoare am
fost petrecuti de o lume întreaga. Noi pe mijlocul strazii, ei pe trotuare. Ne
conduceau. Eram copiii lor, tinerii tarii angajati într-un razboi declarat
comunismului. Ironia sortii, pe noi, cei care luptam pe viata si pe moarte
împotriva comunismului, tara, prin Maresalul ei, Ion Antonescu, ne rasplatea cu
temnita. Iata-ne si la închisoare. Într-un hol mare suntem primiti de o droaie
de gardieni. În mijlocul lor trona unul mai rasarit. D-l Prim era seful
gardienilor. Ne primeste cu zâmbetul pe buze, cu o ploaie de ironii.
— “Ce-ati vrut, ma? Sa
rasturnati guvernul? Voi vreti sa conduceti?”
Primirea s-a încheiat cu
obisnuitele înjuraturi. Aici, în curtea administratiei, ni s-au taiat lanturile
de la picioare, acestea lasându-si urme adânci în carnea noastra, tânara pe
atunci. Nu prea stiam noi atunci ce însemneaza lanturile în viata unui detinut,
ca atunci când le-am purtat în timpul comunismului. Toti eram mândri de noi
c-am fost pusi în lanturi pentru credinta noastra.
Dupa perchezitia
obisnuita, la intrarea într-o noua închisoare, am fost dusi în camera noastra
de la etajul I, cu numarul 40. Mai târziu s-a numit camera hunedorenilor. A doua
zi am intrat în programul închisorii, cunoscând obligatiile si drepturile
noastre. Ca-n toate închisorile, obligatiile erau multe, iar drepturile,
aproape inexistente. Am început sa facem cunostinta cu cei mai vechi din
Alba-Iulia. Erau frati de cruce din toate judetele tarii. Tin sa mentionez ca-n
urma hotarârii ministrului de interne, aproape toti fratii de cruce au fost
adusi la Alba-Iulia. Mai ramasesera si la Aiud. La Târgu-Ocna de asemenea mai
erau frati de cruce, unde regimul de detentie era mai aspru. Aici au fost adusi
toti cei care aveau si pedepse disciplinare.
Închisorile din tara, cu
detinuti politici, erau conduse de magistrati militari. La Alba-Iulia era
colonelul Musca, un om mic de statura, gras, care vorbea ragusit. Era destul de
sever si absurd. A fost numit comandantul închisorii din Transilvania. La Aiud,
comandant era maiorul Munteanu. Generalul Petrescu era comandantul închisorilor
pe tara. Deci la vremea aceea, anul 1943, închisorile cu detinuti politici
aveau ca directori magistrati militari. Ar fi trebuit sa stapâneasca simtul
dreptatii în închisori, pe acea vreme. Dar... parca era un facut, tocmai atunci
s-au comis cele mai mari nedreptati. S-au calcat în picioare drepturile omului,
exact ca-n timpul comunismului. Desi erau judecatori, întotdeauna au fost la
dispozitia Maresalului, care declansase lupta pe viata si pe moarte cu
legionarii. Se înscaunase un regim de teroare. Nu se mai respecta regulamentul
închisorilor. Detinutii politici aveau multe drepturi în plus fata de dreptul
comun. Cu toate acestea, regulamentul nu s-a respectat, instaurându-se
teroarea. Se batea pâna la lesin.
Am gasit închisoarea de
la Alba-Iulia într-o atmosfera destul de încarcata, ca dupa o grea batalie.
Spiritele mai erau înca agitate, fratii de cruce înca timorati. Cei care ne-au
pus la curent cu cele întâmplate au fost lugojenii, care ajunsera cu un an
înaintea noastra — 1942. Printre ei era Itu Nicolae si Iacob Toma, de la Liceul
Coriolan Brediceanu din Lugoj. În grupul hunedorenilor eram câtiva banateni:
Rista Gheorghe, Murarescu Alexandru si eu, Berzescu Atanasie. Îi cunosteam pe
lugojenii mei de afara.
Ca organizare, între
detinuti, închisoarea de la Alba-Iulia avea un sef consimtit si nu ales.
Acolo ascultam de un
legionar mai batrân, Suciu Ion, din Vintu de Jos, tâmplar de meserie. Îl
adusese colonelul Musca de la Aiud pentru a-i lucra mobila pentru el si
conducerea închisorii.
Noi toti ascultam de el,
de badia Suciu, cum îi spuneam. Pe lânga badia Suciu, mai era cineva dintre
fratii de cruce care se impunea si conducea toata închisoarea, nu ales, ci
consimtit: Iosif Ripan, din grupul lugojenilor. Când am venit eu la Alba-Iulia,
iulie 1943, nu l-am mai gasit acolo. Nicolae Itu si Iacob Toma, mi-au povestit
totul, cu de-amanuntul.
Fratii de cruce de aici,
prin luna mai 1943, protestasera energic împotriva conducerii închisorii, ca nu
se respectau drepturile lor, scrisori, pachete, vorbitor. Mâncarea se
înrautatise, bataile se întetisera. Toti se grupasera în jurul lui Iosif Ripan.
La ora protestului, toti ascultau de el. Conducea efectiv închisoarea. Avea
acest dar de a polariza lumea. Cu echilibrul lui interior, îndemna lumea la
disciplina si rabdare. Voia ca pe calea dialogului, a tratativelor sa rezolve
acest conflict cu administratia. Ca-n tot locul si-n orice închisoare, mai erau
si informatori. Cei de la administratie stiau ca Ripan conduce. Detinutii au
trecut la amenintare cu greva foamei. La rândul ei, administratia a trecut la
represalii. Izoleaza un grup de detinuti în frunte cu Ripan.
Vine la fata locului
generalul Petrescu de la Bucuresti. Cei izolati sunt adusi în curtea închisorii
si-n fata detinutilor si a conducerii, în frunte cu colonelul Musca si
generalul Petrescu, li se aplica pedeapsa de 25 de lovituri la spate. Fusesera
întinsi la pamânt pe o rogojina, iar doi gardieni aplicau loviturile. Când a
ajuns rândul lui Ripan, aplicându-i-se loviturile, nu s-a auzit nici un cuvânt
de durere. Strângând din dinti, a rabdat. Biruise. Înfuriat, gen. Petrescu a
strigat ca un nebun:
— “Acesta-i seful lor,
n-a scos nici un cuvânt de durere, sfidându-ne. Sa-l trimeteti la Târgu-Ocna cu
regim sever.”
Asa a ajuns Iosif Ripan
mutat disciplinar de la Alba-Iulia la Târgu-Ocna. Eu nu l-am mai întâlnit decât
afara. Dupa aceasta demonstratie de forta, lucrurile s-au mai linistit.
Atmosfera, totusi, asa cum am descris-o, era destul de încarcata si fratii de
cruce, putin timorati. Am ajuns sa cunosc destul de bine si detinutii si
gardienii care ne pazeau.
De dimineata, când suna
desteptarea la ora 5, ne faceam programul de camera si ieseam afara în curtea
închisorii. Acolo stateam pâna seara, când ne urcam în camerele noastre, pentru
program. Curtea în care noi aveam acces era cea din mijloc, nr. 2. Prima curte
era cea care ducea la administratie, a doua era a noastra, unde stateam toata
ziua, iar a treia, cea care ducea la bucatarie si ateliere. Curtea din mijloc,
nr. 2, unde noi stateam si ne plimbam toata ziua, avea cam la mijlocul ei, mai
mult spre dreapta, un par frumos si mare. La umbra lui, multi ne asezam pe
paturi când soarele ardea mai tare. De jur-împrejurul curtii, pe lânga zid,
fiecare din noi îsi gasea câte un loc de odihna. De-a lungul zidului era o
alee, loc al nostru de plimbare. Doi câte doi, sau si trei, prieteni fiind, ne
plimbam si discutam fel de fel de probleme din multele noastre preocupari.
Adesea, în discutiile noastre, mai visam si acasa. De obicei, ne adunam pe
grupuri de judet, pe loturi de judecata. Toti eram o familie. Hunedorenii se
adunau în jurul lui Traian Palcu si Iuga Petru. Pe lânga ei doi mai eram si noi
ceilalti: Traian Bara, Atanasie Berzescu, Gheorghe Rista, Grigore Muresan,
Alexandru Murarescu, de la Scoala Normala. De la liceul Decebal erau Adrian
Mihut si Constantin Iancu. De la Gura-Barza era Gâlea Vasile. Din Hunedoara
oras, erau Ion Almajan si Iuliu Bumba. Între noi era o strânsa prietenie si
buna întelegere. Ne devenise acea curte de mijloc, a parului, cum o numeam noi,
destul de primitoare. Era locul nostru de odihna, locul nostru de taina, locul
de unde, plimbându-ne doi câte doi, buni prieteni între noi, visam la mai bine.
Dupa plecarea lui Iosif Ripan, ca sef al închisorii a ramas tot badia Suciu
tâmplarul, sfatuitorul nostru de taina Mateescu, soferul Capitanului la
Bucuresti. Acum era soferul col. Musca. Ei doi erau ca parintii nostri,
ascultam de ei. Dupa multe framântari ale noastre am ajuns sa-l consimtim ca
sef al închisorii pe Sotirescu Stefan, din Bucuresti.
Se parea ca pacea si
armonia se realizasera în rândurile noastre. Legasem prietenii cu atâtia din fratii
de cruce din toata tara. Era anul 1943. Aveam pe atunci 22 de ani. În afara de
fratii mei de cruce din judetul Hunedoara, ma împrietenisem cu Nicolae Itu si
Iacob Toma de la Lugoj.
Si asa, ducându-ne
amarul prin glume si plimbari, a venit si iarna pe capul nostru. La plimbare
când ieseam, în loc de palton aveam o suba, care semana a suman. Se purta la
noi la Teregova în timp de iarna. De fapt, când eram copil, la scoala primara,
suba era cea care ma scotea din iarna. Pâna când am ajuns la Caransebes ca elev
la Scoala Normala am purtat aceasta suba.
În acest timp m-am
apropiat mult de bucovineni. Era printre ei un tânar, cam de vreo 17 ani,
Mitica Oniga. Purta în timp de iarna, aruncat pe umeri, un suman bine croit, ca
si stapânul.
Fata-i era luminata de
zâmbetul tineresc. Sufletul si fizicul se armonizau. Mai târziu, în timpul
regimului comunist, la Aiud, Noua-Culme, Periprava, am stat cu el, cot la cot,
visând si acum ca-n tineretile noastre. De atunci, de la Periprava, nu l-am mai
întâlnit decât în 14 sept. 1994, la Aiud, când s-a oficiat o slujba religioasa
de pomenire a mortilor din temnita Aiud. Si unul, si altul ne-am bucurat mult
de întâlnirea aceasta din Aiud.
Tot de atunci, din
vremea aceea, a parului de la Alba-Iulia, l-am cunoscut si pe Ion Gavrila, din
grupul Fagaras. De la Alba-Iulia nu l-am mai vazut pe Ion Gavrila decât în 1
sept. 1994 la Timisoara, cu ocazia conferintei tinuta la Universitatea de Vest
în legatura cu rezistenta din muntii Fagarasului.
Pentru mine, el a fost
un îndemn la rezistenta si o speranta în ridicarea neamului nostru. În timpul
anilor de temnita, a fost o nadejde de mai bine, ca mai este cineva liber si
lupta pentru salvarea neamului nostru, crezând în Hristos.
Printre lugojeni au mai
fost Dabici Valeriu si Pop Aurel. Din grupul jud. Mehedinti i-am cunoscut pe
Stanica Mihaiescu, seful grupului, Ticu Mihaiescu, fratele lui mai mic, Marian
Bejat, Mircea Bejan, Emil Cizmarescu, acum cunoscut sub numele de Emil Manu,
scriitor, si pe Nicolae Ciovârnache, student la Stiintele Economice.
Dupa acel conflict
dintre conducere si detinuti s-a aprobat câte o scrisoare si vorbitor. Asa am
luat legatura cu familia. Eu, dupa un timp, am patruns în atelierul de
tâmplarie. Am început sa lucrez la sculptura. În felul acesta ne treceau zilele
fara sa ne dam seama. Era spre sfârsitul lunii iulie 1943, nu mult dupa ce
venisem noi de la Sibiu. Cald peste masura. Parul nostru, acum încarcat de
roada, îsi apleca crengile tot mai mult spre pamânt. Din zi în zi, perele erau
tot mai frumoase. Trecând zilele, ne trezim în luna august, tot frumos si cald.
De data aceasta, parul nostru devine ispititor. Perele se aratau acum mai
frumoase si mai îmbietoare. Erau coapte de-a binelea. Noi, copiii de atunci,
lipsiti fiind de fructe, cadeam tot mai mult în ispita. Perele ne tentau tot
mai mult. Pomul nu era pazit de nimeni. Si nimeni n-a fost sfatuit sa nu se
atinga de vreo para. Ne plimbam unul dupa altul, trecând fiecare pe sub coroana
lui. Mai târziu, nu cu mult, au început sa cada, una câte una, la pamânt. Erau
coapte. De la prima para cazuta la pamânt, coapta fiind, se apropia unul dintre
noi si ridica para cazuta, punând-o lânga tulpina, ca si cum asta ar fi
porunca. De la acest prim gest, destul de important, toti care observam ca vreo
para a cazut o luam si o asezam lânga tulpina parului. Seara, când ne retrageam
la camere, parul ocrotea lânga tulpina o buna gramada de pere. Trebuie retinut
un lucru, ca pâna când toate perele s-au copt si au cazut, nimeni dintre noi
n-a mâncat o para. Stiam ca nu este al nostru. Acest fapt a uimit lumea.
Administratia, cu col. Musca în frunte si gardienii care ne pazeau a ramas
uimita de gestul nostru. Au comunicat evenimentul iesit din comun la Bucuresti.
De la interne au venit generalul Petrescu si generalul Pichi Vasiliu, ministrul
de interne. S-au convins la fata locului.
De aici a fost informat
si Maresalul Ion Antonescu. Prin Bucuresti circula aceasta fapta, iesita din
comun, de la unul la altul. Parintii care veneau la vorbitor ne confirmau acest
lucru. —
Istoria parului de la
Alba-Iulia.
Fara sa ne dam seama,
noi, fratii de cruce din toata tara, trecusem un examen si înca unul din cele
mai mari din viata noastra. A fost primul dintre examenele pe care le-am dat în
fata neamului. Am demonstrat ca am fost crescuti în scoala Fratiilor de Cruce,
unde am învatat sa fim cinstiti si corecti, crezând cu tot sufletul nostru în
Hristos Iisus, sa nu furam.
Atunci am câstigat o
batalie în fata istoriei. Am dovedit, în acea vreme, ca Fratiile de Cruce, ca
scoala în domeniul educational, nu sunt o utopie.
Sa aruncam acum o
privire generala asupra istoricului Fratiilor de Cruce si asupra scopului
acestui fenomen în revolutia spirituala începuta de generatia de la 1922.
Constatam ca acest fenomen se impune ca o necesitate în scoala româneasca. Dupa
anul 1918, când visul de secole al natiunii române — “Întregirea neamului
nostru în granitele lui firesti” — se realizase un nou grupaj de necesitati
pentru mentinerea acestui vis înfaptuit — România Mare. La vremuri noi, se
cereau oameni noi, altfel, visul unirii, înfaptuit acum, se va destrama în fata
pericolului din afara ca ceata în fata soarelui. La rasarit ne pândea pericolul
rosu, comunismul. Începând cu Lenin, toti aveau ochii atintiti asupra noastra,
a României Mari, pe care Lenin si toti ai lui ca si pâna-n prezent n-au vrut
s-o recunoasca. Asa se explica faptul ca azi, desi Pactul Ribbentrop-Molotov
este anulat, urmarile lui nu sunt reparate. Nu vor sa ne recunoasca drepturile
noastre asupra Basarabiei, Nordului Bucovinei si Tinutului Hertei. Si azi
acelasi pericol comunist ne ameninta.
Elev fiind, Corneliu
Zelea Codreanu sesizeaza acest pericol. O mâna de elevi, adunati în padurea
Dobrina în 1919, se decid sa lupte pentru apararea neamului împotriva
pericolului de la Rasarit. De aici si pâna în 1922, lucrurile iau amploare. Se
declanseaza revolutia spirituala. Telul final era ridicarea si apararea
neamului românesc.
La 4 mai 1924 ia fiinta
prima Fratie de Cruce din tara, la Iasi sub conducerea lui Alexandru Butunaru.
Fratiile de Cruce nu au
facut altceva, în acei ani de început, decât au pregatit aparitia fenomenului
legionar prin înfiintarea Legiunii Arhanghelului Mihail, din 24 iunie 1927.
În 1944, dupa lungi
ezitari, Maresalul Ion Antonescu se decide sa elibereze o buna parte din
tinerii sau, cum le-a spus el înaintea executarii din 1946, “copiii aia”,
fratii de cruce aruncati în închisori pe nedrept. Se da un decret de amnistie,
sub numele de “Legea 70”.
În 13 mai 1944 am fost
pus în libertate, împreuna cu Bumba Iuliu si Ion Almajan, din Hunedoara
amândoi. Ajuns acasa, nu dupa mult timp, ma trezesc cu o citatie de la Curtea
Martiala din Timisoara. Eram dat în judecata pentru nesupunere la încorporare.
Fac întâmpinare prin postul de jandarmi din Teregova, formând un dosar cu
actele necesare de justificare, ca nu m-am sustras de la încorporare, fiind
condamnat politic. Am alaturat raportului sefului de post o copie dupa foaia de
eliberare si o copie dupa decretul de amnistie.
În timpul cât eu îmi faceam
dosarul pentru Curtea Martiala, primesc si ordinul de încorporare. Iata-ma si
soldat, în luna iunie 1944, la Regimentul 96 Infanterie din Caransebes,
cantonat la Valea-Boului. Nu fac nici o luna de zile, de catana neinstruita,
ca-mi vine si ordinul de lasare la vatra, pentru a fi trimis la Scoala de
Ofiteri de rezerva. Prin Biroul de mobilizare din Lugoj sunt încorporat la 5
Vânatori Timisoara, cantonat la Sacalaz. Acolo ma întâlnesc cu Emil Cizmarescu,
acum scriitorul Emil Manu. De la 5 Vânatori sunt trimis la Scoala de Ofiteri de
rezerva din Ineu. Aici dau de toti fostii colegii mei de la Scoala Normala din
Deva. Toti erau în anul II. Eu cu Bara Traian eram în anul I. Printre ei si Ion
Bohotici, elev în anul II. Prin el am luat legatura cu unitatea legionara. Din
aceasta unitate mai facea parte si Stoleru, sublocotenent.
Facuse Scoala de Ofiteri
în Germania. Era comandantul meu de pluton. Îsi schimbase atitudinea fata de
mine, dupa ce luase legatura cu Ion Bohotici.
Se scursese mai bine de
o luna de când venisem în aceasta scoala. Iata ca ne prinde si 23 August 1944.
Asa cum eram,
neinstruiti, plecam pe front cu toata scoala. Echipati de razboi, cu ranita si
tot echipamentul necesar, am ocupat o pozitie de lupta. Cei din anul II au
ocupat o pozitie pe dealul Mocrea, un mamelon pe care noi adesea faceam
instructie. Era în fata comunei Mocrea.
Se dau acum lupte grele
între armata maghiara si elevii de anul II. Acolo erau toti colegii mei de
clasa. În aceeasi zi au fost respinse 12 atacuri ale ungurilor. I-au dat peste
cap. Pe linia frontului, între pozitia ocupata de scoala noastra si Scoala de
Ofiteri nr. 2 Bacau, era regimentul 5 Vânatori Timisoara. Pe acolo frontul a
fost spart, încercându-se o învaluire a scolii noastre.
Din timp ne-am retras
spre Buteni. Cu noi veneau din plin si civilii, cu carutele pline de bagaje,
târându-si dupa ei si traistile pline cu te miri ce. Era un exod al
disperatilor din iadul frontului.
Eram în apropierea
comunei Gurahont. Cu infanteria motorizata, rusii i-au respins pe unguri,
fugarindu-i pâna aproape de Chisineu-Cris. O parte din elevii nostri au fost
luati de rusi în linia întâi a frontului. Cu multa greutate au scapat de rusi,
întorcându-se la Oradea la scoala. În 20 octombrie, toata scoala s-a întors în
cazarma.
Cât timp am stat la
Ineu, ma întâlneam zilnic, dupa program, cu Petru Hamat. Era elev la Scoala de
Ofiteri nr. 2 Bacau. Refugiata din cauza frontului din Moldova, a ocupat doua
pavilioane alaturi de noi, în Ineu. Eram, deci, doua scoli de ofiteri în Ineu.
Ne întâlneam la cantina scolii lor, împreuna cu Petru Maranu, taran din
Teregova, care era ordonanta la un capitan de la ei, la un pahar de vin.
În februarie 1945, se
desfiinteaza ambele scoli, pe noi trimitându-ne la Scoala de Ofiteri de rezerva
nr. 1 din Ploiesti. În toamna anului 1945 reusesc sa fiu lasat la vatra, dupa
doi ani de scoala militara. Eram student anul I la teologie. Aparuse un decret
care scutea de armata pe toti studentii în teologie. Pe baza acestui decret am
fost lasat la vatra.
Deci în toamna anului
1945 eram student la teologie. Din acest an se începe reorganizarea Miscarii
Legionare. Venise Filon Verca din Germania, parasutat fiind în 1945. Alaturi de
Ion Iliescu, Petru Hamat, Lazar Tiberiu si altii, lucram sub ordinele lui Filon
Verca. El era seful judetului Severin. Se stabilise în Caransebes, ca professor
de limba româna la Liceul “Traian Doda”.