BOTEZUL PRIGOANELOR

I. PRELUDIU

 

Mi-aduc aminte ca acum. Era o vara fierbinte a anului 1937. Ca elev la Scoala Normala din Caransebes, trecusem în clasa a IV-a. Luna august se arata tare frumoasa, cu mult soare si cald. Fiind în vacanta mare, ma duceam ziua la salasul nostru de pe valea râului Igeg. Acolo, bunicul meu dupa tata, taica Ion Berda, cum îi mai spunea si lumea din comuna, avea grija de vite si de toata gospodaria înfiripata acolo. Ma duceam cu drag la el. La rândul lui, ma primea si el cu mult drag.

Plecând de acasa, pe strada principala, care ducea la gara, pe stâlpii de fire telefonice am observat ca erau lipite afise mari cu portretul Capitanului. Cu litere mari, de-o schioapa, era scris: - Corneliu Zelea Codreanu -. Ajuns la bunicul meu, înfiripez o discutie cu el. Printre altele, ma întreaba:

— “Ma nepoate, când ai venit aici, trecând pe ulita mare, tu ai vazut pe stâlpii de telefon afise mari cu chipul lui Zelea?”

— “Da, am vazut.”

— “Sa stii tu, mai copile, ca omul ala, îi omul care ne va scoate pe noi de la multe necazuri. El aduce dreptatea în tara si va baga pe toti hotii la închisoare. Ala îi omul lui Dumnezeu. Sa-i dea Dumnezeu alduitul multa sanatate si putere sa biruie pe cei rai.”

Cu aceste amintiri intram în miezul povestirii noastre, la început de nou an scolar 1937-1938, la Caransebes.

În luna octombrie 1937, eu am fost primit în manunchiul de prieteni, din Fratia de Cruce a Scolii Normale din Caransebes, pregatit fiind de Fisteag Nicolae, din clasa a VI-a. Seful meu direct era Curescu Ion, tot din clasa a VI-a si el.

Din clasa noastra Zaharia Marineasa a fost încadrat mult mai devreme de anul 1937. Pe vremea aceea a fost cel mai tânar frate de cruce de la noi. Eram 12 colegi din clasa care faceam parte din manunchiul de prieteni.

În anul 1938, dupa ce regele Carol al II-lea instaureaza dictatura, desfiintând partidele politice, da o noua constitutie, aprobata de popor printr-un referendum, în luna februarie. Noi cei de Scoala Normala am fost trimisi pe sate, în echipe de câte trei, cu dispozitia, de la centru de a nu vota cu constitutia. Eu, împreuna cu Nicolici Dusan din Zagujeni, de origine etnica sârb, si cu Ion Topleanu din Cosava, am format o echipa. Noaptea, pe furis, am iesit din internat, sarind gardul de scânduri din gradina scolii si am plecat la Zaguieni, pe jos. Mândri de noi, pe-ntuneric ca trei muschetari, marsaluind în forta spre o tinta. Ne-am îndeplinit misiunea cu bine, întorcându-ne la internat, neobservati de nimeni. Dar, o echipa din acestea a fost prinsa de jandarmi în acea noapte si arestata. La o sumara ancheta, facuta de seful de post de jandarmi, ne declara pe toti cei care am fost în misiune. Si acum, tin-te frate la scandal si înca unul mare de tot. Intrase politia orasului pe fir. Directorul scolii, prof. Gheorghe Neamtu, era extrem de afectat. Scoala lui, care era un model de disciplina, mai ales în procesul educational, acum se facuse vinovata de încalcarea unor legi destul de severe. Friza politicul.

Chestorul politiei era Boica. Ca un lup la pânda, a si sarit pe noi. Ura din toata fiinta lui Miscarea Legionara. L-am cunoscut pe pielea mea în beciurile politiei în timpul anchetelor. Cu multa sârguinta si ura, Boica ne-a întocmit la fiecare dosarul si ne-a trimis în judecata. Fiind minori, parintii nostri au fost implicati în proces. Sa te tii acum necaz pe capul nostru. Pe de o parte, directorului scolii si dirigintelui, le venea sa ne manânce, nu altceva, de vii, iar pe de alta parte, parintii nostri, suparati foc pe noi ca i-am facut de râs, purtându-i pe salile tribunalului. Si asa, acum, noi toti, bietii de noi, între ciocan si nicovala ne gasisem, vrând - nevrând, locul.

Profesorul de gimnastica, Iovanescu, avea grija de noi ca un parinte. Horia Sima pe vremea aceea era professor la liceul C. Brediceanu din Lugoj. Tot din Lugoj era si Iovanescu.

Din îndemnul lui Horia Sima a venit avocatul Valeriu Strainu la Caransebes si împreuna cu avocatul Nita Cârpan au organizat apararea. Amândoi ne învatau ce sa declaram ca sa iesim bine la proces. Si acum mi-aduc aminte de cuvintele lui tata de pe salile tribunalului din Caransebes:

— “Vezi ce mi-ai facut? Tu, numa câta om, m-ai adus pe la procese, pe aici pe gangurile astea întunecoase. Eu, om în toata firea, n-am pasit o data prin judecati.” Parca eram pe alta lume.

— “Numai tu ai fost în stare sa-mi faci asta,” îsi încheie tata învinovatirea mea, înecându-si amarul din sufletul lui.

În timpul asta eu stateam mâlcom, holbându-mi numai ochii. Nu ziceam nimic. Desi ma certa, stateam totusi lipit de el. Ca mine erau toti camarazii mei din manunchiul de prieteni. Toti pleostiti în aparenta, dar… mândri ca luptam pentru neam si tara.

La proces am fost achitati toti, dar eliminati pe un an de zile din toate scolile din tara si definitiv din Scoala Normala din Caransebes. Dupa câte îmi aduc aminte, va dau tabelul cu elevii eliminati atunci din scoala:

1. Petrescu Valeriu - Lugoj - sef clasa

2. Marineasa Zaharia - Iablanita

3. Nicolici Dusan - Zagujeni

4. Berzescu Atanasie - Teregova

5. Trifu Octavian - Alibunar

6. Tudorescu Gheorghe - Devesel

7. Puraci Patrichie - Iaz

8. Brânzei Simion - Orsova

9. Ciucur Nicolae - Dalci

10. Jula Vasile - Dalci

11. Bireescu Liviu - Surducul-Mic

12. Topleanu Ion - Cosava

13. Muroni Iova - Var

De ceilalti nu-mi mai aduc aminte.

La scurt timp dupa terminarea procesului, cam prin luna aprilie 1938, înainte de Pasti, într-o buna zi, directorul scolii, Gheorghe Neamtu, aduna toata scoala pentru a comunica un lucru neobisnuit. Cu lacrimi în ochi, cu vocea tremurânda, comunica eliminarea noastra, hotarâta de consiliul profesoral. Suntem eliminati deci din toate scolile din tara pe un an de zile si definitiv din Scoala Normala din Caransebes.

Dupa comunicare ne întoarcem fiecare în clasele noastre. Cei mai multi eram noi cei din clasa a IV-a. Din clasa a V-a erau numai doi, Muroni Iova si Topleanu Ion.

Tacuti si retrasi în noi, cu privirile în van, parca tot cerul pica pe noi, ne miscam automat unul dupa altul. Plecam pentru totdeauna din mijlocul colegilor nostri. Era o durere pentru toti.

Cu copilaria din noi, cu putinatatea întelegerii momentului politic, intuiam totusi ca anul 1938 va fi un an al marilor încercari, al marilor dureri, un an de cotitura pentru neamul nostru. Avea sa se petreaca la sfârsit de acel an — 29 spre 30 noiembrie 1938, asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Era jertfa cea mare a neamului nostru. În tristetea noastra eram totusi mândri.

Din clasa ne luam toate lucrurile, pregatindu-ne sa iesim toti odata. Era ora de geografie.

Peste clasa se asternuse o liniste de mormânt. Profesorul nostru, Haralambie Ghinescu, ridica toata clasa în picioare, gata sa izbucneasca în plâns, cu lacrimi în ochi spune:

— “Astazi pleaca din rândurile noastre cei mai buni elevi ai mei si cei mai buni colegi ai vostri. Vina lor este ca-si iubesc tara si neamul prea mult.”

Ne ureaza sa fim tari si cu nadejdea în Dumnezeu. Deschidem usa si plecam pentru totdeauna din aceasta scoala. Fara sa-mi dau seama, dar treceam prin marea scoala a Fratiilor de Cruce.

Afara pe coridor m-astepta mama. Abatut, cu bagajele în mâna, alaturi de mama ne-am îndreptat spre gara. Eram pregatit pentru ce aveam sa înfrunt, dar nu si parintii mei, care trebuiau sa înfrunte o comuna întreaga. Desi era o comuna mare Teregova, cu peste cinci mii de locuitori, nu erau prea multi elevi la scoala, la cras, cum spuneau ei. Pentru ai mei, de acasa, era o mândrie ca eu învat mai departe la oras. Si acum, tot ei trebuiau sa înfrunte dispretul si clevetirile celor din sat.

De la Caransebes, eu si cu mama, abatuti si-ntristati, ajungem acasa. Ca sa nu ne mai vada lumea, de la gara am luat-o pe scurtatura, pe la Saiba, cum îi spuneam noi, cei din comuna.

Era un drum de pamânt, cu multi bolovani mari si mult, mult noroi când era vremea ploioasa.

Acasa era tata cu surorile mele, Anica si Lenuta. Când am intrat în curtea casei, dupa noi a venit vecinul nostru, Romulus Copaceanu-Stroie. Pe scari ne întâmpina tata, alb la fata si încruntat în priviri. Repede intervine uica Romolos, spunându-i:

— “Ma omule, sa lasi copilul în pace. Si asa are el destule pe capul lui acum. Lasa ca o sa treaca si asta. Nu va necajiti!”

Cu mama împreuna, intram în camera, ne lasam bagajele, de-abia rasuflând, nu atât de oboseala, ci mai mult de o stare de sfârseala, de bulversare. În sufletul meu se îngramadise atâta durere si revolta ca era în stare sa izbucneasca într-un vulcan.

În comuna parca vuia ceva. Un framânt trecea de la unul la altul. Femeile, mai ales, vorbeau:

— “Auzi tu, l-or fi dat afara pe copilul lui Berda, de la scoala de la oras. S-o fi apucat sa faca politica cu legionarii.

Romulus Copaceanu-Stroie, cel care îmi luase apararea când venisem acasa de la Caransebes, vecinul nostru, avea si el un copil la liceu, pe clasa a III-a, îl chema Romica. Eram bun prieteni. Mai târziu, avea sa ajunga si el în F.D.C. si luptator în grupul lui Spiru Blanaru.

Surorile mele, în tacere, îmi tineau partea. Ma aparau. În casa mi se aplica un regim de pedeapsa. Eu trebuia sa fac toate corvezile. Când scolile erau în vacanta, ma mai duceam si eu pe lunca, cum îi spuneam noi, la locul de plimbare al domnilor si al elevilor de la oras, cum ne spuneau satenii. Locul era strajuit de tei înalti si umbrosi, pe partea opusa Bisericii si Scolii. Eu ma bucuram de multa atentie a parintelui Traian Coseriu, un tânar preot, doctor în drept, fiu de taran. Ma întelegea. De fapt, el m-a îndrumat sa intru la Scoala Normala.

Învatatoarele care ma avusesera ca elev, D-na Gheorghiu, D-na Iliescu si D-soara Stoichescu, parca le pusesem ardei iute în fund, asa sareau în sus când ma vedeau. Desi fusesem cel mai bun elev al lor, premiantul scolii, acum când ma vedeau îmi strigau ca eu vreau sa conduc tara. În grupul cu care ma plimbam, eu eram ca un cal breaz.

Se apropiau Sfintele Pasti. Toti elevii si studentii erau în vacanta. Se plimbau pe lunca.

Într-una din zile ma plimbam pe lunca cu Ion Iliescu si cu Romica Copaceanu, mai mici ca mine cu o clasa. Ma primisera în rândul lor. Plimbându-ne asa, apare în fata mea Ilie Smultea, Lica îi spuneam noi. Era student la drept la Bucuresti. Zâmbind, ma opreste si-mi spune, de fata fiind multa lume, fete si baieti:

— “Ce-ai facut? Vezi daca te pisi contra vântului! Acum trebuie sa suporti!”

Deodata am simtit ca mi se aprinde fata. Mut parca, am realizat o stare de revolta. Uluit, mai ales ca eram si rudenie cu el, am început sa tremur. La gluma lui n-a râs nimeni. Facea parte din grupul studentesc din Bucuresti. Trecuse prin Fratiile de Cruce din Caransebes. Ma asteptam sa ma primeasca cu mai multa caldura. Dar n-a fost sa fie asa. Timpul avea sa dovedeasca si istoria sa consemneze ca el a fost pe masura glumelor lui, ca valoare morala. N-am mai reusit sa uit aceasta întâmplare. În exil a ajuns la o cariera universitara. Asa cum spune Sebastian Mocanu, în scrisul lui, ca multi dintre cei plecati peste hotare au avut grija sa-si câstige titluri si functii pentru ei, uitând de îndatoririle lor fata de neamul nostru românesc.

Totusi, azi când scriu aceste aduceri aminte, vad lucrurile altfel. Când a facut gluma aceea cu mine, pe lunca, fara îndoiala, el n-a facut-o din rautate. A depasit limitele bunului simt, mai ales ca eram singurul din comuna napastuit la început de prigoana. Despre toti cei care am fost eliminati se poate spune ca am facut “Botezul Prigoanei”. Avea sa se declanseze prigoana legionara din 1939, de catre regele Carol al II-lea.

În Teregova cunosteam bine pe toti legionarii de atunci. Horia Sima reusise sa organizeze o garnizoana, destul de puternica, pe când era professor la liceul Traian Doda. Venise în toamna lui 1932, în locul lui Nicolae Petrascu. Ma uitam la legionarii nostri, ca elev fiind la scoala primara, ca la niste feti frumosi. Marsaluiau cântând prin Teregova, venind de catre Rusca si îndreptându-se spre Luncavita. În fruntea lor era Horia Sima. Si-acum îl vad cu parul vâlvoi în fruntea coloanei, cucerind Banatul pas cu pas. Am reusit sa vad printre ei si pe consatenii mei: Gheorghe Novac zis Ghita Toni, Nicolae Maranu, Horea Anculia-Miloi, Ilie Cojocaru-Mocea, Martin Copaceanu-Rica si Romulus Anculia-Miloi, Petre Grozavescu-Maranu.

De la Domasnea era Nicolae Horascu, care mai târziu a fost seful plasei Teregova.

În toata comuna asta mare, singurul oropsit, retras în mine, gândind dupa puterile mele de atunci, îi vedeam aievea pe primii cuceritori ai Banatului, alaturi de comandant, înfaptuind o lume noua.

Ca-ntr-o oglinda îmi aparea Ion Curescu, seful meu de manunchi de la Scoala Normala din Caransebes. Era si seful meu de dormitor. Seara, înainte de culcare, ne înveselea cu snoave auzite de la batrânul professor de pedagogie, Tunea Traian. În tineretea lui, prof. Tunea a fost învatator la Teregova. Când a dat de mine, uitându-se în catalog, m-a întrebat daca nu sunt din Teregova. Atunci mi-a spus ca tatal meu a fost elevul lui. Tata mi-a confirmat acest lucru.

Sfârsit de mai în anul 1938, cald, cald de tot. Florile învesmântasera fânetele oamenilor de prin gradini ca-ntr-un adevarat rai. Pareau covoare frumoase, tesute parca de mâini nevazute. În zori de zi florile se desfaceau realizând raiul pe pamânt. În zilele acestea de un mai fierbinte, eu, resemnat, pasteam mieii ramasi de la oile pe care le bagasem în ciopor, pentru brânza. Ma târam dupa ei, cu un ciomag de alun, bine slefuit si cu o carte în mâna. Când ei se dadeau pascutului, eu ma asezam lânga un prun si citeam. Cartea o pastram într-un chies, o traista mai mica, cu un baier atârnat de gât. De multe ori, când ma opream din citit, îmi zbura gândul la scoala, la colegii mei. Nu mai stiam ce se va alege de noi, cei care am fost eliminati. Adesea ma întrebam în acest timp la ce scoala voi merge eu la toamna.

În familie simteam zbuciumul lui tata. Era abatut si îngândurat. Mama, cu mai multa întelegere a lucrurilor, cu multa initiativa, nu ma slabea din ochi, fiind mereu în jurul meu si mult mai aproape de mine. Adesea ma încuraja, spunându-mi:

— “Lasa ca are grija Dumnezeu si de tine, nu-ti fie teama, ca vei reusi sa scapi si de necazul asta. Atunci nu s-or râde vecinii de noi. Sa fii tu sanatos si gata.”

În simplitatea ei, se axa pe coordonatele majore ale credintei în Dumnezeu. Intuia mai mult decât rationa. Toata vara pâna-n toamna am petrecut timpul cu ea, la munca câmpului.

Aveam 17 ani. Se legase o prietenie între noi. Singuri, numai noi doi, am strâns fânul de pe dealul Tomancica, fâneata pe care taica Ianas, bunicul meu dupa mama, ne-o daduse s-o lucram, pentru oi si doua vaci cu lapte.

 

 

II. PRIGOANA

Lucrând la pamânt, din zori si pâna-n noapte, auzeam de la unii si de la altii despre arestarea lui Corneliu Zelea Codreanu, intentându-i-se proces. Se declansase prima mare prigoana. Regele se dezlantuise.

Noi, cei de la Scoala Normala din Caransebes, o mâna de tineri, am constituit preludiul prigoanei.

Din ordinul regelui Carol al II-lea au fost asasinati 270 de legionari. Eram înca prea tânar, de abia pe clasa a IV-a si totusi as fi dorit sa-l vad pe Capitan. Am trait si înca traiesc aceasta parere de rau, ca unul care am facut parte din Fratiile de Cruce în timpul vietii lui. Mereu ma gândesc la fratele Ilin Dumitru, care a avut fericirea sa-l vada si sa vorbeasca cu el în 1937.

Deseori îl trimitea Horea Sima la Bucuresti cu rapoarte. La fel îmi aduc aminte si de Ion Sadovan, când ne povestea cu multa emotie, la Periprava fiind, de cele doua palme date de Capitan lui, în tabara de la Carmen Silva. Era elev pe atunci si calcase disciplina.

În toamna anului 1938, o parte din noi s-au înscris la liceul Traian Doda din Caransebes.

Eu, împreuna cu Tudorescu Gheorghe si Petrescu Valeriu, ne-am înscris la Scoala Normala din Deva, pe clasa a IV-a, si Muroni Iova pe clasa a V-a, la interventia lui Gheorghe Neamtu, directorul de la Caransebes. Asa am ajuns la Deva ca elev la Scoala Normala.

 

ANUL 1940 — O RAZA DE LUMINA

 

Acest an a fost anul convulsiilor, al abisurilor. Parca stihiile naturii sociale si politice si-au adus aminte ca mai dainuie undeva pe lume si un popor care trebuie zgâltâit, haituit si convulsionat — poporul român.

Pentru ca s-a nascut crestin si-n prezent este sub pavaza Arhanghelului Mihail, diavolul cu toate puterile lui a început atacul la însasi fiinta lui, la existenta lui. Aveam 19 ani, elev la Scoala Normala din Deva. Pe vremea aceea, locuiam cu parintii la Lugoj. Tata era constructor de linii telefonice — la P.T.T.R., cu functia de sef de judet. Eu fiind nascut la Teregova, prietenii mei erau aici. Vara, împreuna cu sora mea cea mica, Lenuta, veneam la Teregova, unde ne simteam în largul nostru. Aici erau prietenii nostri si amintirile noastre si toata copilaria noastra. Pe lânga asta mai trebuia sa lucram si pamântul nostru. La aceasta treaba venea si mama. Cu Ion Iliescu eram buni prieteni, înca din scoala primara. De altfel si parintii nostri erau în bune relatii de prietenie. La fel eram prieteni si cu Romica Copaceanu si Ilie Pepe. Eram patru tineri, mereu împreuna. În viata mai sunt numai eu si cu Ion Iliescu. Descumpaniti fiind, traiam tragedia neamului românesc. Sub ochii nostri de copii, vedeam cum tara noastra întregita în 1918, asa cum au visat-o de mult stramosii nostri, se destrama.

Basarabia, Nordul Bucovinei si Tinutul Hertei ni le rapesc rusii în 28 iunie 1940, fara nici un protest din partea regelui Carol al II-lea.

Prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, ungurii ne rapesc Ardealul de nord. Bulgarii ne rapesc Cadrilaterul. Iata, deci, tara noastra ciopârtita. Iata visul de secole al neamului nostru românesc spulberat.

În Teregova mai aveam un prieten mai mare ca noi, Iosif Petzak, învatator. La îndemnul lui organizam o excursie la Garâna, Brebu, Valiug si cele trei izvoare ale Timisului. Pe doi septembrie 1940 plecam în excursie, condusi de Ioji Petzak, peste dealul Poieni, Bradu-Mosului si pe sub poalele muntelui Semenic. Era o zi frumoasa de început de septembrie si cu mult soare.

O vara târzie, care ne îndemna la drumetie, ne facea sa mai uitam pentru câteva clipe de convulsiile neamului. Cu ranitele în spate, unul dupa altul, în sir indian, glumind, lasam în urma Teregova si ne apropiem de Garâna. La Bradu-Mosului am facut un popas, la un fag mare izolat, înfipt cu fruntea în bolta cerului însorit, cu umbra lui ne îmbia la odihna. De-abia tragându-ne sufletul de atâta drum, pe iarba matasoasa, ne aruncam privirile asupra poienii, admirând-o. Se lasa în jos pe-o panta lina, marginita de o mareata padure de fag, pe ici si colo cu falnici brazi, cu fruntile în soare. Din loc în loc, mai apareau si singuraticii stejari. Era poiana lui Radu Besari, colegul meu de clasa la scoala primara. Salasul lui se ridica exact ca un conac în mijlocul poienii.

Peste ani, aici aveam sa înfrunt moartea, 1949, ianuarie, ziua 28, când, târât de securitate, urmaream pe Spiru Blanaru.

Dupa o scurta odihna, plecam iarasi la drum. Am trecut prin Garâna, Brebu-Nou si seara am ajuns la Valiug. Soarele scapata dupa creasta de deal, vestind înseratul. Peste noapte am dormit la niste oameni de omenie. A doua zi am vizitat Valiugul si împrejurimile. Ochiul si sufletul nostru se desfatau de frumusetile naturii. Am stat o zi prin Valiug, admirând farmecul naturii. A treia zi, de dimineata, am plecat spre casa, pe acelasi drum.

Trecând de Garâna si cele trei ape, izvoarele Timisului, spre Bradu-Mosului, ne întâlnim cu Patru Maranu, cu numele de familie Grozavescu. Se ducea la Garâna. El ne spune vesti de o mare importanta despre cele întâmplate în tara.

În 3 septembrie 1940, Horia Sima printr-o manevra armata da peste cap regimul lui Carol al II-lea. Împreuna cu generalul Antonescu, Miscarea Legionara stapâneste situatia politica din tara.

Cu totii am ramas surprinsi la aceste vesti. Nedumeriti, cu neastâmparul din noi, comentând evenimentele din tara, ne îndreptam spre casa. Eu eram singurul dintre ei care fusesem încadrat în Fratiile de Cruce la Caransebes. Spre deosebire de ceilalti, în sufletul meu începuse sa-si faca loc un suvoi de ecouri, ale celor petrecute cu mine în urma cu numai doi ani, 1938. Arestarile, anchetele politiei, procesul nostru de la Tribunalul din Caransebes si eliminarea noastra din toate scolile din tara, pe un an de zile, începura avalansa de întrebari în mintea mea, dupa vestile aduse de Patru Maranu acolo, la cele Trei Ape.

Întorsi din excursie, pe ziua de 5 sept. gasim în comuna o alta atmosfera. Rabufnise ceva. Se schimbase totusi ceva. De la starea de tensiune în urma dezmembrarii tarii, s-a trecut la o alta stare de spirit. Un optimism, o dorinta de mai bine, de noi sperante în viitorul neamului, ne învaluia pe toti.

Într-una din zile se vestise ca la Caransebes va fi o mare manifestatie. Cu totii ne-am dus si noi la oras sa vedem cum se desfasoara o manifestatie legionara. Acolo ne-am luat si noi dupa lumea cea multa, adunându-ne aproape de locul unde au fost executati în septembrie 1939, lânga dâlma, din ordinul lui Carol al II-lea, Galescu Nicolae si Ghinda Gheorghe, pentru moartea lui Armand Calinescu, responsabil de asasinarea Capitanului. Atunci i-am vazut pe prof. Ghenadie Ilie si pe Moise Dumitru de la Lugoj. Ilie Ghenadie a vorbit cu mult suflet despre spiritul de jertfa al celor doi legionari executati fara sentinta si pe nedrept. Moise Dumitru a vorbit despre lagarul de la Miercurea-Ciuc, unde fusese internat.

Cu tineretea din noi, priveam înmarmuriti cum se desfasoara toata manifestatia. Cu multa disponibilitate si atentie, sorbeam totul. Ni se pareau toate din alta lume. Fluidul de optimism era pe masura tragismului prin care treceam ca neam.

Se încerca atunci o salvare a poporului român, a tarii, cât a mai ramas în urma sfârtecarilor din trupul tarii. Refugiatii din nordul Transilvaniei nu mai stiau unde sa se stabileasca, unde sa-si gaseasca un loc de liniste si pace.

Scurtul timp cât a fost la îndemâna, legionarii nu mai stiau ce sa faca mai întâi pentru a alina durerile prin care trecea neamul românesc. De felul cum s-au miscat atunci, pe calea cinstei, a daruirii, a corectitudinii, a dragostei fata de neam, au dat navala peste ei sudalmele, acuzele, pornirile din partea celor care si pâna atunci ne-au urât si pâna azi ne urasc.

Ceea ce altii au stricat pe linia multor generatii, târând tara în destramare si neamul românesc în degradare morala, era greu de redresat într-un timp atât de scurt. Procesul de alunecare a poporului, a omului s-a petrecut în timp. Si acum, tot în timp va trebui sa se realizeze si procesul de ridicare a poporului, a omului din sânul neamului nostru.

În concluzie, toate fortele raului se dezlantuisera împotriva legionarilor. Asa s-a ajuns la asa numita — Rebeliune — care nu era altceva decât o lovitura de stat a lui Ion Antonescu.

Dupa acest act nefast al lui Antonescu, se dezlantuie o noua prigoana, mai dura si mai draceasca decât a lui Carol. Putem spune ca acest al doilea val de prigoana s-a legat aproape fara întrerupere de cel de al III-lea val, de sub stapânirea comunismului, pâna în 1989, dupa revolutie.

Au fost legionari care au stat în închisoare din 1941 si pâna în 1964.

 

III. PRIGOANA — ION ANTONESCU

AL DOILEA VAL

Trecusera doi ani de scoala aici la Deva. Legasem prietenii cu cei mai multi colegi din clasa. Unitatea de aici a Fratiei de Cruce luase legatura cu noi, cei veniti de la Caransebes. Noul an scolar 1940-1941 începe într-o alta lume parca.

La Scoala Normala plutea un suflu nou de viata, cu atâtea sperante, în dorul de afirmare, mai ales ca pe capul nostru ca neam cazuse si sfârtecarea tarii. Refugiati erau peste tot, venind din Ardealul cedat. Cu totii voiam atunci sa reparam nedreptatea facuta neamului de catre rusi, unguri si bulgari.

Director al Scolii Normale era prof. I.C. Stoica, un om bine pregatit, de mare suflet si bun pedagog. Sef de unitate în cadrul F.D.C.-ului era Puspurica Toma din cls. a VIII-a. Printre profesori aveam pe Barbu Cornel, prof. de sport. Lucrase cu Horia Sima. Sef de judet era Viorel Boborodea si prefect - Iosif Costea. Inspector general la învatamânt era prof. Ion Margineanu, de matematica. Fusese si el internat în lagarul de la Vaslui.

În luna noiembrie 1940 s-a facut reînhumarea legionarilor împuscati dupa executarea lui Armand Calinescu, 22 sept. 1939, Petru Popa, Gheorghe Cornea si Nicolae Sârbu. Am luat parte la aceasta slujba religioasa, cu toate organizatiile din Deva, atât Fratiile de Cruce cât si cei din grupul politic. Totul s-a desfasurat sub comanda lui Viorel Boborodea. Printre cei care au organizat aceasta sarbatoare a fost si prof. Barbu Cornel.

Am format careul unde sicriele au fost depuse pentru slujba de înmormântare. Înainte de prohodire, cei trei legionari martiri au fost acoperiti pâna la cap cu camasi verzi si centuri cu diagonala. Deodata vad pe prof. Barbu ca vine la mine si-mi cere sa-i dau repede centura mea cu diagonala pentru a o pune pe pieptul lui Petru Popa, în sicriu, alaturi de camasa sa. Mi-a spus ca-mi va da în loc centura lui de ofiter. Asa am si facut.

Dupa ani si ani, cam prin anul 1970, m-am dus cu masina la Tebea, unde am reusit sa descopar troita care strajuia mormântul legionarilor cazuti. Se cunostea scrisul prin sculptura, desi era ras de cei fara Dumnezeu. Cu ochii scaldati în lacrimi m-am rugat la mormântul lor, în care era ceva si de la mine, centura cu diagonala. Alaturi de marii capitani ai neamului, Horia, Closca si Crisan si Avram Iancu, strajuiau de la Tebea destinul neamului nostru.

În timpul rebeliunii, unitatea noastra iesise la lupta în strada cu ceilalti legionari din oras.

Dupa rebeliune lucrurile s-au linistit, aparati fiind de directorul scolii, declarând politiei ca elevii lui n-au iesit din scoala.

Dupa aceasta lovitura de stat, cu toate urmarile ei nefaste, multi morti si cu zecile de mii de arestati, începe marea prigoana a lui Ion Antonescu.

Subversiv, continuam lupta de rezistenta, organizându-ne în Fratiile de Cruce. Dupa cum vom vedea, initiativa o iau Centrele Studentesti si Fratiile de Cruce din toata tara. Procesele se tin lant în toate judetele. În anul scolar 1942-1943 preiau comanda unitatii de la Scoala Normala din Deva. Cu un an înainte, venise, transferat de la Caransebes, Rista Gheorghe, ca elev la Deva.

La liceul Decebal din localitate, sef al unitatii era Adrian Mihut. Grupul 54 F.D.C. Hunedoara avea ca sef pe Palcu Traian, student la drept la Sibiu. Legatura cu Palcu o tineam prin Rista, curierul meu. Prin luna iunie 1943, Palcu este arestat împreuna cu Iuga Petru, student la medicina, ajutorul lui. De aici si arestarea lui Rista, cu câteva zile înaintea noastra. Cu totii deci ne-am trezit peste câteva zile în beciurile politiei. Venise de la Bucuresti o brigada mobila, initiata în arestari legionare, care ne aresteaza si pe noi. De la Sibiu venise pe fir la Deva. De la

Scoala Normala au fost arestati urmatorii:

1. Berzescu Atanasie

2. Bara Traian

3. Rista Gheorghe

4. Bejan Gherasim

5. Câmpeanu Viorel

6. Muresan Grigore

7. Murarescu Alexandru

8. Pop Aurel

Dupa anchetele facute la Deva, în iunie 1943, am fost transferati toti elevii de la Deva, Hunedoara, Brad si Gura-Barza la închisoarea militara din Sibiu, pentru a fi judecati de Curtea Martiala a Corpului 7 Armata.

Am primit pedepse grele de închisoare. Achitati au fost Bejan Gherasim, Câmpeanu Viorel si Pop Aurel. Apararea la proces a fost organizata de Dr. Fruma si Dr. Curca.

Dupa condamnare, într-o buna zi, de dimineata, tot lotul nostru, grupul 54 F.D.C. Hunedoara, în frunte cu Traian Palcu, seful de grup, cu Petru Iuga ajutor, suntem pusi în lanturi grele la picioare si transferati la Alba-Iulia, prin închisoarea din Ploiesti, unde am stat doua saptamâni. Atunci am cunoscut iadul transferului cu vagonul-duba.

 

PARUL DE LA ALBA-IULIA

 

Era în vara anului 1943, început de iulie, cald ca-n luna lui cuptor. În gara orasului, forfota. Sosise un vagon-duba de la Ploiesti. Din el începuseram noi sa ne dam jos, unul dupa altul, încurajati de sudalmile si bruscarile gardienilor. Se întreceau unul pe altul în a înjura si a striga la noi. Cu picioarele ferecate în lanturi grele, în zornaitul lor, trasi unul dupa altul, ne dadeam cu greu jos din vagonul duba, încolonându-ne pe peronul garii. Lumea nu prea obisnuita atunci cu astfel de pasageri, înmarmurita, se uita la noi. Eram un grup de peste 30 de tineri, elevi si studenti, veniti de la Sibiu, unde am fost judecati si condamnati de catre Curtea Martiala.

În gara de la Alba-Iulia, încolonati fiind câte trei în rând, încadrati de gardieni, am primit comanda de înaintare pe jos pâna la închisoarea orasului, care era tocmai în centrul urbei. În zornaitul lanturilor, în cadenta comandata, ne-am facut intrarea în cetatea de scaun a marelui Mihai Viteazul, care pentru prima data realizase unirea tuturor românilor. Dupa Burebista si Decebal ajunsese întâiul voievod al celor trei tari românesti, unite acum.

Pe asfaltul strazilor cetatii înaintam noi, fratii de cruce, în simfonia lanturilor grele, realizata de impactul lor cu strada. Sub arsita soarelui, cu broboane de sudoare brazdându-ne fata, siroindu-ne spinarea, cu fruntile în soare, paseam în necunoscut. Ne duceam greul în spinare, târând dupa noi lanturi grele, pentru ca am crezut în biruinta neamului românesc.

Maresalul Ion Antonescu ne declarase razboi tinerilor de atunci. În piepturile noastre tinere, cu bratele goale, pusese tunurile si mitralierele sa traga. Tragea în copiii lui, ucigându-i si aruncându-i în închisori.

Pâna la închisoare am fost petrecuti de o lume întreaga. Noi pe mijlocul strazii, ei pe trotuare. Ne conduceau. Eram copiii lor, tinerii tarii angajati într-un razboi declarat comunismului. Ironia sortii, pe noi, cei care luptam pe viata si pe moarte împotriva comunismului, tara, prin Maresalul ei, Ion Antonescu, ne rasplatea cu temnita. Iata-ne si la închisoare. Într-un hol mare suntem primiti de o droaie de gardieni. În mijlocul lor trona unul mai rasarit. D-l Prim era seful gardienilor. Ne primeste cu zâmbetul pe buze, cu o ploaie de ironii.

— “Ce-ati vrut, ma? Sa rasturnati guvernul? Voi vreti sa conduceti?”

Primirea s-a încheiat cu obisnuitele înjuraturi. Aici, în curtea administratiei, ni s-au taiat lanturile de la picioare, acestea lasându-si urme adânci în carnea noastra, tânara pe atunci. Nu prea stiam noi atunci ce însemneaza lanturile în viata unui detinut, ca atunci când le-am purtat în timpul comunismului. Toti eram mândri de noi c-am fost pusi în lanturi pentru credinta noastra.

Dupa perchezitia obisnuita, la intrarea într-o noua închisoare, am fost dusi în camera noastra de la etajul I, cu numarul 40. Mai târziu s-a numit camera hunedorenilor. A doua zi am intrat în programul închisorii, cunoscând obligatiile si drepturile noastre. Ca-n toate închisorile, obligatiile erau multe, iar drepturile, aproape inexistente. Am început sa facem cunostinta cu cei mai vechi din Alba-Iulia. Erau frati de cruce din toate judetele tarii. Tin sa mentionez ca-n urma hotarârii ministrului de interne, aproape toti fratii de cruce au fost adusi la Alba-Iulia. Mai ramasesera si la Aiud. La Târgu-Ocna de asemenea mai erau frati de cruce, unde regimul de detentie era mai aspru. Aici au fost adusi toti cei care aveau si pedepse disciplinare.

Închisorile din tara, cu detinuti politici, erau conduse de magistrati militari. La Alba-Iulia era colonelul Musca, un om mic de statura, gras, care vorbea ragusit. Era destul de sever si absurd. A fost numit comandantul închisorii din Transilvania. La Aiud, comandant era maiorul Munteanu. Generalul Petrescu era comandantul închisorilor pe tara. Deci la vremea aceea, anul 1943, închisorile cu detinuti politici aveau ca directori magistrati militari. Ar fi trebuit sa stapâneasca simtul dreptatii în închisori, pe acea vreme. Dar... parca era un facut, tocmai atunci s-au comis cele mai mari nedreptati. S-au calcat în picioare drepturile omului, exact ca-n timpul comunismului. Desi erau judecatori, întotdeauna au fost la dispozitia Maresalului, care declansase lupta pe viata si pe moarte cu legionarii. Se înscaunase un regim de teroare. Nu se mai respecta regulamentul închisorilor. Detinutii politici aveau multe drepturi în plus fata de dreptul comun. Cu toate acestea, regulamentul nu s-a respectat, instaurându-se teroarea. Se batea pâna la lesin.

Am gasit închisoarea de la Alba-Iulia într-o atmosfera destul de încarcata, ca dupa o grea batalie. Spiritele mai erau înca agitate, fratii de cruce înca timorati. Cei care ne-au pus la curent cu cele întâmplate au fost lugojenii, care ajunsera cu un an înaintea noastra — 1942. Printre ei era Itu Nicolae si Iacob Toma, de la Liceul Coriolan Brediceanu din Lugoj. În grupul hunedorenilor eram câtiva banateni: Rista Gheorghe, Murarescu Alexandru si eu, Berzescu Atanasie. Îi cunosteam pe lugojenii mei de afara.

Ca organizare, între detinuti, închisoarea de la Alba-Iulia avea un sef consimtit si nu ales.

Acolo ascultam de un legionar mai batrân, Suciu Ion, din Vintu de Jos, tâmplar de meserie. Îl adusese colonelul Musca de la Aiud pentru a-i lucra mobila pentru el si conducerea închisorii.

Noi toti ascultam de el, de badia Suciu, cum îi spuneam. Pe lânga badia Suciu, mai era cineva dintre fratii de cruce care se impunea si conducea toata închisoarea, nu ales, ci consimtit: Iosif Ripan, din grupul lugojenilor. Când am venit eu la Alba-Iulia, iulie 1943, nu l-am mai gasit acolo. Nicolae Itu si Iacob Toma, mi-au povestit totul, cu de-amanuntul.

Fratii de cruce de aici, prin luna mai 1943, protestasera energic împotriva conducerii închisorii, ca nu se respectau drepturile lor, scrisori, pachete, vorbitor. Mâncarea se înrautatise, bataile se întetisera. Toti se grupasera în jurul lui Iosif Ripan. La ora protestului, toti ascultau de el. Conducea efectiv închisoarea. Avea acest dar de a polariza lumea. Cu echilibrul lui interior, îndemna lumea la disciplina si rabdare. Voia ca pe calea dialogului, a tratativelor sa rezolve acest conflict cu administratia. Ca-n tot locul si-n orice închisoare, mai erau si informatori. Cei de la administratie stiau ca Ripan conduce. Detinutii au trecut la amenintare cu greva foamei. La rândul ei, administratia a trecut la represalii. Izoleaza un grup de detinuti în frunte cu Ripan.

Vine la fata locului generalul Petrescu de la Bucuresti. Cei izolati sunt adusi în curtea închisorii si-n fata detinutilor si a conducerii, în frunte cu colonelul Musca si generalul Petrescu, li se aplica pedeapsa de 25 de lovituri la spate. Fusesera întinsi la pamânt pe o rogojina, iar doi gardieni aplicau loviturile. Când a ajuns rândul lui Ripan, aplicându-i-se loviturile, nu s-a auzit nici un cuvânt de durere. Strângând din dinti, a rabdat. Biruise. Înfuriat, gen. Petrescu a strigat ca un nebun:

— “Acesta-i seful lor, n-a scos nici un cuvânt de durere, sfidându-ne. Sa-l trimeteti la Târgu-Ocna cu regim sever.”

Asa a ajuns Iosif Ripan mutat disciplinar de la Alba-Iulia la Târgu-Ocna. Eu nu l-am mai întâlnit decât afara. Dupa aceasta demonstratie de forta, lucrurile s-au mai linistit. Atmosfera, totusi, asa cum am descris-o, era destul de încarcata si fratii de cruce, putin timorati. Am ajuns sa cunosc destul de bine si detinutii si gardienii care ne pazeau.

De dimineata, când suna desteptarea la ora 5, ne faceam programul de camera si ieseam afara în curtea închisorii. Acolo stateam pâna seara, când ne urcam în camerele noastre, pentru program. Curtea în care noi aveam acces era cea din mijloc, nr. 2. Prima curte era cea care ducea la administratie, a doua era a noastra, unde stateam toata ziua, iar a treia, cea care ducea la bucatarie si ateliere. Curtea din mijloc, nr. 2, unde noi stateam si ne plimbam toata ziua, avea cam la mijlocul ei, mai mult spre dreapta, un par frumos si mare. La umbra lui, multi ne asezam pe paturi când soarele ardea mai tare. De jur-împrejurul curtii, pe lânga zid, fiecare din noi îsi gasea câte un loc de odihna. De-a lungul zidului era o alee, loc al nostru de plimbare. Doi câte doi, sau si trei, prieteni fiind, ne plimbam si discutam fel de fel de probleme din multele noastre preocupari. Adesea, în discutiile noastre, mai visam si acasa. De obicei, ne adunam pe grupuri de judet, pe loturi de judecata. Toti eram o familie. Hunedorenii se adunau în jurul lui Traian Palcu si Iuga Petru. Pe lânga ei doi mai eram si noi ceilalti: Traian Bara, Atanasie Berzescu, Gheorghe Rista, Grigore Muresan, Alexandru Murarescu, de la Scoala Normala. De la liceul Decebal erau Adrian Mihut si Constantin Iancu. De la Gura-Barza era Gâlea Vasile. Din Hunedoara oras, erau Ion Almajan si Iuliu Bumba. Între noi era o strânsa prietenie si buna întelegere. Ne devenise acea curte de mijloc, a parului, cum o numeam noi, destul de primitoare. Era locul nostru de odihna, locul nostru de taina, locul de unde, plimbându-ne doi câte doi, buni prieteni între noi, visam la mai bine. Dupa plecarea lui Iosif Ripan, ca sef al închisorii a ramas tot badia Suciu tâmplarul, sfatuitorul nostru de taina Mateescu, soferul Capitanului la Bucuresti. Acum era soferul col. Musca. Ei doi erau ca parintii nostri, ascultam de ei. Dupa multe framântari ale noastre am ajuns sa-l consimtim ca sef al închisorii pe Sotirescu Stefan, din Bucuresti.

Se parea ca pacea si armonia se realizasera în rândurile noastre. Legasem prietenii cu atâtia din fratii de cruce din toata tara. Era anul 1943. Aveam pe atunci 22 de ani. În afara de fratii mei de cruce din judetul Hunedoara, ma împrietenisem cu Nicolae Itu si Iacob Toma de la Lugoj.

Si asa, ducându-ne amarul prin glume si plimbari, a venit si iarna pe capul nostru. La plimbare când ieseam, în loc de palton aveam o suba, care semana a suman. Se purta la noi la Teregova în timp de iarna. De fapt, când eram copil, la scoala primara, suba era cea care ma scotea din iarna. Pâna când am ajuns la Caransebes ca elev la Scoala Normala am purtat aceasta suba.

În acest timp m-am apropiat mult de bucovineni. Era printre ei un tânar, cam de vreo 17 ani, Mitica Oniga. Purta în timp de iarna, aruncat pe umeri, un suman bine croit, ca si stapânul.

Fata-i era luminata de zâmbetul tineresc. Sufletul si fizicul se armonizau. Mai târziu, în timpul regimului comunist, la Aiud, Noua-Culme, Periprava, am stat cu el, cot la cot, visând si acum ca-n tineretile noastre. De atunci, de la Periprava, nu l-am mai întâlnit decât în 14 sept. 1994, la Aiud, când s-a oficiat o slujba religioasa de pomenire a mortilor din temnita Aiud. Si unul, si altul ne-am bucurat mult de întâlnirea aceasta din Aiud.

Tot de atunci, din vremea aceea, a parului de la Alba-Iulia, l-am cunoscut si pe Ion Gavrila, din grupul Fagaras. De la Alba-Iulia nu l-am mai vazut pe Ion Gavrila decât în 1 sept. 1994 la Timisoara, cu ocazia conferintei tinuta la Universitatea de Vest în legatura cu rezistenta din muntii Fagarasului.

Pentru mine, el a fost un îndemn la rezistenta si o speranta în ridicarea neamului nostru. În timpul anilor de temnita, a fost o nadejde de mai bine, ca mai este cineva liber si lupta pentru salvarea neamului nostru, crezând în Hristos.

Printre lugojeni au mai fost Dabici Valeriu si Pop Aurel. Din grupul jud. Mehedinti i-am cunoscut pe Stanica Mihaiescu, seful grupului, Ticu Mihaiescu, fratele lui mai mic, Marian Bejat, Mircea Bejan, Emil Cizmarescu, acum cunoscut sub numele de Emil Manu, scriitor, si pe Nicolae Ciovârnache, student la Stiintele Economice.

Dupa acel conflict dintre conducere si detinuti s-a aprobat câte o scrisoare si vorbitor. Asa am luat legatura cu familia. Eu, dupa un timp, am patruns în atelierul de tâmplarie. Am început sa lucrez la sculptura. În felul acesta ne treceau zilele fara sa ne dam seama. Era spre sfârsitul lunii iulie 1943, nu mult dupa ce venisem noi de la Sibiu. Cald peste masura. Parul nostru, acum încarcat de roada, îsi apleca crengile tot mai mult spre pamânt. Din zi în zi, perele erau tot mai frumoase. Trecând zilele, ne trezim în luna august, tot frumos si cald. De data aceasta, parul nostru devine ispititor. Perele se aratau acum mai frumoase si mai îmbietoare. Erau coapte de-a binelea. Noi, copiii de atunci, lipsiti fiind de fructe, cadeam tot mai mult în ispita. Perele ne tentau tot mai mult. Pomul nu era pazit de nimeni. Si nimeni n-a fost sfatuit sa nu se atinga de vreo para. Ne plimbam unul dupa altul, trecând fiecare pe sub coroana lui. Mai târziu, nu cu mult, au început sa cada, una câte una, la pamânt. Erau coapte. De la prima para cazuta la pamânt, coapta fiind, se apropia unul dintre noi si ridica para cazuta, punând-o lânga tulpina, ca si cum asta ar fi porunca. De la acest prim gest, destul de important, toti care observam ca vreo para a cazut o luam si o asezam lânga tulpina parului. Seara, când ne retrageam la camere, parul ocrotea lânga tulpina o buna gramada de pere. Trebuie retinut un lucru, ca pâna când toate perele s-au copt si au cazut, nimeni dintre noi n-a mâncat o para. Stiam ca nu este al nostru. Acest fapt a uimit lumea. Administratia, cu col. Musca în frunte si gardienii care ne pazeau a ramas uimita de gestul nostru. Au comunicat evenimentul iesit din comun la Bucuresti. De la interne au venit generalul Petrescu si generalul Pichi Vasiliu, ministrul de interne. S-au convins la fata locului.

De aici a fost informat si Maresalul Ion Antonescu. Prin Bucuresti circula aceasta fapta, iesita din comun, de la unul la altul. Parintii care veneau la vorbitor ne confirmau acest lucru. —

Istoria parului de la Alba-Iulia.

Fara sa ne dam seama, noi, fratii de cruce din toata tara, trecusem un examen si înca unul din cele mai mari din viata noastra. A fost primul dintre examenele pe care le-am dat în fata neamului. Am demonstrat ca am fost crescuti în scoala Fratiilor de Cruce, unde am învatat sa fim cinstiti si corecti, crezând cu tot sufletul nostru în Hristos Iisus, sa nu furam.

Atunci am câstigat o batalie în fata istoriei. Am dovedit, în acea vreme, ca Fratiile de Cruce, ca scoala în domeniul educational, nu sunt o utopie.

Sa aruncam acum o privire generala asupra istoricului Fratiilor de Cruce si asupra scopului acestui fenomen în revolutia spirituala începuta de generatia de la 1922. Constatam ca acest fenomen se impune ca o necesitate în scoala româneasca. Dupa anul 1918, când visul de secole al natiunii române — “Întregirea neamului nostru în granitele lui firesti” — se realizase un nou grupaj de necesitati pentru mentinerea acestui vis înfaptuit — România Mare. La vremuri noi, se cereau oameni noi, altfel, visul unirii, înfaptuit acum, se va destrama în fata pericolului din afara ca ceata în fata soarelui. La rasarit ne pândea pericolul rosu, comunismul. Începând cu Lenin, toti aveau ochii atintiti asupra noastra, a României Mari, pe care Lenin si toti ai lui ca si pâna-n prezent n-au vrut s-o recunoasca. Asa se explica faptul ca azi, desi Pactul Ribbentrop-Molotov este anulat, urmarile lui nu sunt reparate. Nu vor sa ne recunoasca drepturile noastre asupra Basarabiei, Nordului Bucovinei si Tinutului Hertei. Si azi acelasi pericol comunist ne ameninta.

Elev fiind, Corneliu Zelea Codreanu sesizeaza acest pericol. O mâna de elevi, adunati în padurea Dobrina în 1919, se decid sa lupte pentru apararea neamului împotriva pericolului de la Rasarit. De aici si pâna în 1922, lucrurile iau amploare. Se declanseaza revolutia spirituala. Telul final era ridicarea si apararea neamului românesc.

La 4 mai 1924 ia fiinta prima Fratie de Cruce din tara, la Iasi sub conducerea lui Alexandru Butunaru.

Fratiile de Cruce nu au facut altceva, în acei ani de început, decât au pregatit aparitia fenomenului legionar prin înfiintarea Legiunii Arhanghelului Mihail, din 24 iunie 1927.

 

ELIBERAREA DE LA ALBA-IULIA

 

În 1944, dupa lungi ezitari, Maresalul Ion Antonescu se decide sa elibereze o buna parte din tinerii sau, cum le-a spus el înaintea executarii din 1946, “copiii aia”, fratii de cruce aruncati în închisori pe nedrept. Se da un decret de amnistie, sub numele de “Legea 70”.

În 13 mai 1944 am fost pus în libertate, împreuna cu Bumba Iuliu si Ion Almajan, din Hunedoara amândoi. Ajuns acasa, nu dupa mult timp, ma trezesc cu o citatie de la Curtea Martiala din Timisoara. Eram dat în judecata pentru nesupunere la încorporare. Fac întâmpinare prin postul de jandarmi din Teregova, formând un dosar cu actele necesare de justificare, ca nu m-am sustras de la încorporare, fiind condamnat politic. Am alaturat raportului sefului de post o copie dupa foaia de eliberare si o copie dupa decretul de amnistie.

În timpul cât eu îmi faceam dosarul pentru Curtea Martiala, primesc si ordinul de încorporare. Iata-ma si soldat, în luna iunie 1944, la Regimentul 96 Infanterie din Caransebes, cantonat la Valea-Boului. Nu fac nici o luna de zile, de catana neinstruita, ca-mi vine si ordinul de lasare la vatra, pentru a fi trimis la Scoala de Ofiteri de rezerva. Prin Biroul de mobilizare din Lugoj sunt încorporat la 5 Vânatori Timisoara, cantonat la Sacalaz. Acolo ma întâlnesc cu Emil Cizmarescu, acum scriitorul Emil Manu. De la 5 Vânatori sunt trimis la Scoala de Ofiteri de rezerva din Ineu. Aici dau de toti fostii colegii mei de la Scoala Normala din Deva. Toti erau în anul II. Eu cu Bara Traian eram în anul I. Printre ei si Ion Bohotici, elev în anul II. Prin el am luat legatura cu unitatea legionara. Din aceasta unitate mai facea parte si Stoleru, sublocotenent.

Facuse Scoala de Ofiteri în Germania. Era comandantul meu de pluton. Îsi schimbase atitudinea fata de mine, dupa ce luase legatura cu Ion Bohotici.

Se scursese mai bine de o luna de când venisem în aceasta scoala. Iata ca ne prinde si 23 August 1944.

Asa cum eram, neinstruiti, plecam pe front cu toata scoala. Echipati de razboi, cu ranita si tot echipamentul necesar, am ocupat o pozitie de lupta. Cei din anul II au ocupat o pozitie pe dealul Mocrea, un mamelon pe care noi adesea faceam instructie. Era în fata comunei Mocrea.

Se dau acum lupte grele între armata maghiara si elevii de anul II. Acolo erau toti colegii mei de clasa. În aceeasi zi au fost respinse 12 atacuri ale ungurilor. I-au dat peste cap. Pe linia frontului, între pozitia ocupata de scoala noastra si Scoala de Ofiteri nr. 2 Bacau, era regimentul 5 Vânatori Timisoara. Pe acolo frontul a fost spart, încercându-se o învaluire a scolii noastre.

Din timp ne-am retras spre Buteni. Cu noi veneau din plin si civilii, cu carutele pline de bagaje, târându-si dupa ei si traistile pline cu te miri ce. Era un exod al disperatilor din iadul frontului.

Eram în apropierea comunei Gurahont. Cu infanteria motorizata, rusii i-au respins pe unguri, fugarindu-i pâna aproape de Chisineu-Cris. O parte din elevii nostri au fost luati de rusi în linia întâi a frontului. Cu multa greutate au scapat de rusi, întorcându-se la Oradea la scoala. În 20 octombrie, toata scoala s-a întors în cazarma.

Cât timp am stat la Ineu, ma întâlneam zilnic, dupa program, cu Petru Hamat. Era elev la Scoala de Ofiteri nr. 2 Bacau. Refugiata din cauza frontului din Moldova, a ocupat doua pavilioane alaturi de noi, în Ineu. Eram, deci, doua scoli de ofiteri în Ineu. Ne întâlneam la cantina scolii lor, împreuna cu Petru Maranu, taran din Teregova, care era ordonanta la un capitan de la ei, la un pahar de vin.

În februarie 1945, se desfiinteaza ambele scoli, pe noi trimitându-ne la Scoala de Ofiteri de rezerva nr. 1 din Ploiesti. În toamna anului 1945 reusesc sa fiu lasat la vatra, dupa doi ani de scoala militara. Eram student anul I la teologie. Aparuse un decret care scutea de armata pe toti studentii în teologie. Pe baza acestui decret am fost lasat la vatra.

Deci în toamna anului 1945 eram student la teologie. Din acest an se începe reorganizarea Miscarii Legionare. Venise Filon Verca din Germania, parasutat fiind în 1945. Alaturi de Ion Iliescu, Petru Hamat, Lazar Tiberiu si altii, lucram sub ordinele lui Filon Verca. El era seful judetului Severin. Se stabilise în Caransebes, ca professor de limba româna la Liceul “Traian Doda”.