Dinu Săraru în dialog cu Victor Athanasie Stănculescu

GENERALUL REVOLUŢIEI CU PICIORUL ÎN GHIPS

RAO International Publishing Company 2005

 

[1 IR: O carieră bazată pe dedublare]

 

"Fascinanta biografie ascunsă sau dubla biografie" []

DS: ...şi foarte burgheză, şi bogată în tradiţii militare,dar în acelaşi timp era şi o biografie complet incompatibilă cu ceea ce trebuia să se petreacă cu dumneavoastră de aici înainte!? Şi aţi ajuns la unul din marele şantiere ale ti­neretului din epocă! Ce s-a întâmplat acolo şi dacă nu cumva acest şantier a fost cel care a întrerupt brutal, pentru viitorul dumneavoastră, biografia militară şi burgheză şi apus bazele noii biografii? Cea care a devenit publică? A doua biografie!

VS: Pentru mine au fost două elemente: primul a fost purgatoriul pentru marea mea iubire, prima nereuşită, şi al doilea, purgatoriul pentru că s-a rupt lanţul vechii burghezii şi apăream acum ca un om absolut nou, produs al unui şantier naţional, comunist, al tineretului, celebru în epocă! Acesta a fost purgatoriul de la Bumbeşti—Livezeni, unde ajunsesem instructor de şantier, instructor sanitar al şantierului şi făceam aproape zilnic tot traseul Bumbeşti-Livezeni, dintr-un capăt în altul, controlând modul cum se făcea îngrijirea medicală şi dacă medicamentele date de către medici ajungeau la bolnavi sau se duceau în altă parte, pentru că se mai duceau şi atunci în altă parte..

DS: Şi cu acest dosar de brigadier aţi pus temelia noii biografii?           

VS: Acesta a fost elementul de bază. [IR: Din start, domnul Stănculescu începe un joc dublu, în care se va arăta expert]

DS: Deci, v-aţi început cariera militară, pe baza şantie­rului Bumbeşti-Livezeni? Cu dosarul de brigadier?

 VS: Spatele era asigurat de acest dosar de brigadier!

 DS: Nu v-a întrebat nimeni, niciodată, despre biografia de până la şantier?

VS: Nu! Şi biografia era simplă: mama — profesoară, tata —mort în '33! Asta era!

DS: V-au primit în partid?

VS: Acum vine partea a doua! Termin şcoala militară în decembrie 1948, printre cei mai buni, şi am fost numit locotenent fiind la Centrul de Instrucţie al Artileriei „Mihai Bravu". Apoi am fost trimis la Academia Militară, pe care am absolvit-o în 1952. Am fost coleg la Academia Militară şi cu bietul Milea; el era la Tancuri, eu eram la Artilerie şi, la 23 august 1952, ne-au anunţat în amfiteatru că suntem avansaţi: deci, eram locotenent-major Victor Stănculescu! Aşteptam acum să vină, de la Direcţia de Cadre a Armatei, repartiţia absolvenţilor. Am ajuns pe 5 septembrie... Pe 5 septembrie s-a anunţat: „Duceţi-vă repede la administraţie să vă luaţi ordinele de zi 50!" Ce era... pe baza ordinului 50 era alocată de către ministrul Bodnăraş raţia de hrană anuală, la o unitate. Şi am luat acest bilet şi îi spun unui contabil care ne dădea ordinul şi care m-a strigat căpitan Victor Stănculescu: „Sunt locotenent-major Stănculescu!" „Nu ştiu, domnule, pe tabelul meu aşa scrie, căpitan Stăn­culescu! Duceţi-vă la cadre şi întrebaţi!" Zic: „Ce Dum­nezeu!?"   La 23 august, eram locotenent-major şi acum, la 5 septembrie, eram căpitan! Erau două săptămâni şi două zile diferenţă; am aşteptat toată ziua, până seara, şi le spu­neam colegilor că m-au trecut căpitan, iar eu eram loco­tenent-major...  Şi vine a doua zi dimineaţă, ne anunţă repartiţia şi avansările: ... şi Stănculescu — căpitan!

DS: Eraţi avansat la excepţional?

VS: A doua oară.

DS: A doua oară?

VS: Din locotenent-major, excepţional, căpitan, a doua oară! Intervalul... de la locotenent-major la căpitan a fost de două săptămâni şi începe să facă repartiţia... şi mă pomenesc şeful de Stat Major al Artileriei Corpul 38 Armată!  Timişoara! [] Când m-am dus acolo, la Timişoara, Corpul de Armată era special constituit şi organizat pentru a lupta îm­potriva „expansiunii lui Tito"... A fost perioada aia şi grea, şi de răspundere deosebită... Au fost trimişi oameni, selectaţi special, să fie cu totul şi cu totul devotaţi regimului. [] Când m-am dus acolo, era situaţia următoare: Statul Major al Corpului de Armată avea secţii de operaţii conduse de câte un colonel, şeful secţiei, şi doi locotenent-colonei la Secţia Cercetare, iar la Secţia de înzestrare avea un colonel, iar eu eram numai căpitan.

DS: Pe funcţie de?

VS: Pe funcţie de general! [] Am fost avansat, după nişte aplicaţii, în '55, numai un singur episod, că e interesant [] trebuia să fiu avansat maior şi mă cheamă şeful Secţiei politice a Corpului 38 Armată şi zice: „Dragă, tu nu eşti membru de partid, ce ai de gând să faci?"   Şi atuncea am luat legătura cu mama: ,Uite, mi se cere... nu ştiu ce, nu ştiu ce..." Mama a reacţionat foarte rapid; s-a înscris în partid, fiind cea mai veche profesoară din şcoală, şi a fost numită secretar de partid pe şcoală. Şi s-a construit noua biografie în care, printre altele, am scris că mama e secretară de partid la Liceul comercial de fete din Braşov... Şi sunt avansat în 1955, maior! Deci, '52 – căpitan şi '55 — maior! []

VS: Întâi am fost general-maior la 40 de ani, în 1968!

DS: Toate au fost prin avansări „la excepţional"!

VS: Nu! La 32 de ani eram colonel!

DS: Foarte tânăr, la 32 de ani!

VS: Da, da! Şi au fost aceşti şase ani, până în '68...

DS: Da!

VS: ...care nu erau un stagiu obligatoriu atunci, se cereau şi şapte ani, şi examen de general, dar vine în '68 invazia în Cehoslovacia... poziţia pe care era Ceauşescu  atuncea... armata era în stare de agitaţie mare, ca să nu spun mai mult, eu fiind locţiitorul şefului Marelui Stat Major şi şeful Direcţiei Organizare, Mobilizare, Planificare, înzes­trare, deci aveam şi...

DS: Pe toată armata română!

VS: .. .pe toată armata! Butonul de mobilizare al armatei era la mine şi...

DS: La 38 de ani?

VS: Nu, la 40 era asta, în '68! '28-'68! Ceauşescu cere aproape în fiecare seară variante de mobilizare, gradat... erau trei variante: o variantă iniţială în trepte, parţială, o variantă cu trepte mai rapide şi o variantă totală! Aşteptând să vedem... se vorbea că armata sovietică era la frontiera României... vroia să traverseze şi aşa mai depar­te... şi ne aşteptam practic la un război sau la o invazie! Şi aşa, eram pregătiţi pentru un război! Şi am stat atunci o lună în minister... deci, eu locuiam în Piaţa Palatului, la etajul 3, într-un bloc şi, exact peste drum, la etajul trei, în minister, era biroul meu! Şi din biroul meu îi făceam semn nevestei mele... n-aveam să-i spun la telefon, în plus, nimic! În orice caz, că o să vin acasă... eu am stat acolo, pentru că... acuma se spune mai modern – butonul – butonul nu era chiar buton, erau de fapt telefoanele şi telegramele şi aşa mai departe — butonul era... eu trebuia să apăs la ordin pe buton... ordinul trebuia să-l hotărască alţii... dar eu trebuia să apăs pe buton! Planul de mobilizare! În această perioadă am fost avansat la gradul de general, fără examen, fără nimic altceva! Deci cam asta a fost! [IR Tot in 1968 se mai găsea pe lîngă Ceauşescu, pe pozitie de gardă personală, căpitanul Adrian Kemeneş. Care si-a schimbat numele in Adrian Kemenici şi a ajuns colonel la Tîrgovişte, comandant al UM01417. Tocmai la el a ajuns, "din întîmplare" cuplul Ceauşescu, pe 22 decembrie 1989, trimis de Dl Stănculescu, fostul coleg de buncăr- din 1968. El  a crezut că îl apără pe comandantul suprem. Nu avea de unde şti că dl Stănculescu, care i-l îcredinţase în păstrare, participa la negocieri- care s-au terminat prost pentru cuplul Ceuşescu ]

 

[2 IR: Jocul dublu pentru apărarea/arestarea cuplului Ceauşescu]

 

2 "Am rezolvat toate problemele conform programului care s-a stabilit la Bucureşti" [[

DS: Aţi putea să vă amintiţi câteva lucruri, dinainte de acomunica dictatorilor soluţia cu elicopterul? Ce aţi făcut când aţi intrat în sediu şi de unde veneaţi când aţi intrat? Pe ce poartă aţi intrat?                                          

VS: S-a dat, aşadar, telefon de la ofiţerul principal al  armatei, care m-a anunţat pe telefonul militar, pe care-l  aveam acasă, că sunt chemat la sediu. Milea trăia. Eu ve­nisem de la spital şi încă nu luasem hotărârea să mă mişc şi am spus celui care era în cauză, nu mai ştiu cine era, că am venit de la spital, o să vin, fără să spun acum, imediat.

DS: V-a spus cine vă caută?

VS: Da, ofiţerul principal mi-a spus: „Vă caută tova­răşul ministru! Vă roagă să veniţi la sediul CC". Era nouă şi jumătate când m-am întors de la spital; pe la zece şi ceva, din nou, dă ofiţerul principal telefon şi mi-a raportat că la sediu s-a întâmplat ceva, fără să-mi spună ce anume, şi imediat trebuie să mă prezint acolo. Iar am spus: „Da, vin imediat, o să mă îmbrac şi vin!" A treia chemare a fost... a venit o maşină trimisă de Curticeanu, cu doi băieţi sau trei, doi parcă, de la Direcţia a V-a, îmbrăcaţi civil... „Ştiţi, ne-a trimis tovarăşul Curticeanu să vă luăm repede, să mergem la sediu." Pe drum mi-au spus că Milea s-a sinucis, că a murit şi cam atât. Am ajuns la CC şi am intrat pe poarta din dreapta...    ...

DS: Poarta C!

VS: Da, poarta C este, am intrat pe poarta C. Am dat telefon şi a venit între timp şi maşina mea, de la minister. Foarte speriat, şoferul îmi spune că era lume multă pe străzi, începuse şi piaţa să se umple iar, ca la mitingul dinainte. Am urcat la etajul 1. M-a întâmpinat, cred, Curticeanu, nu mai ţin minte, eram şi eu sub tensiune, eram derutat: când te uiţi într-o pungă şi nu ştii ce e în punga aia, este greu. În orice caz, Curticeanu mi-a spus: „Vezi că te aşteaptă tovarăşii!", dar, de fapt, ei nu mă aşteptau în birou, erau deja în anticamera aia, unde se afla, de fapt, secretariatul. M-au întrebat: „Ce-i cu tine, de ce ai venit aşa târziu?" Am spus: „Am avut un accident la picior, sunt cu piciorul în ghips..." „Milea ne-a trădat şi s-a sinucis!" Cam aşa a fost discursul lor scurt, sec. Erau deja panicaţi, pot să spun. „Vezi care este situaţia. Sunt nişte unităţi care trebuie să vină în piaţă. Vezi unde sunt, când vin, şi mai repede!" La acelaşi etaj, pe coridor, era o încăpere în care se afla Grupa Operativă a armatei, plină de generali, printre aceştia generalul Voinea - comandantul armatei din Bucureşti, generalul Eftimescu — şeful Secţiei Operative din Marele Stat Major. În a doua încăpere se organizase un centru de transmisiuni al armatei. Generalii m-au informat că două regimente, unul de tancuri şi unul mecanizat de pe Şoseaua Olteniţei, au plecat din ordinul lui Milea spre piaţă şi se află în marş. Am ieşit din birou şi, în centrul de transmisiuni, am găsit un căpitan, acelaşi Tufan Marius (despre care poate voi mai pomeni),  şi l-am întrebat conspirativ: „Ai legătura cu cele două unităţi aflate în marş?" La confirmarea lui, i-am spus: „Transmite-le nu­maidecât ordinul meu să se întoarcă în cazărmi." [IR Nimic din ce a povestit că se întîmplase pină în acest punct, mai ales la Timisoara, nu prevestea aceasta întorsătură, care rămîne misterioasa, orice ar spune domnul Tufan ] M-am întors să raportez şi din nou, nu mai ştiu, am intrat sau a fost tot afară pe coridor. Mi se pare că discuţia a fost pe    coridor, că erau nerăbdători, cred că ieşiseră deja şi erau pe holul ăla mare...

DS: îl ştiu!

VS: ...pe holul ăla mare unde sunt cele două lifturi! Am spus: „Vă raportez că cele două unităţi s-au pus în mişcare." ... „Du-te mai repede, vezi mai repede, trebuie să vină mai repede!" M-am întors şi aici a fost momentul când m-am întrebat ce să fac acum? Mă duc să dau alt ordin! M-am întors şi l-am găsit din nou pe Tufan Marius, ofiţerul   de  transmisiuni  radio,  care  avea legătura  cu unităţile şi cu armata în general, pe teritoriu, care făcea legăturile direct cu diverse unităţi, şi i-am spus: „Tufane, du-te direct acum la staţia radio şi, fără să mai vorbeşti cu nimeni, transmiţi din nou următoarele:   Am dat ordin ca cele două unităţi să se întoarcă în cazărmi! Nu treci pe la ceilalţi!" „Am înţeles!"... Tufan este şi acuma un băiat foarte discret, n-a vorbit cu nimeni, nici nu ţine să apară public. Altfel, ştie multe. [IR: Ar trebui să fie audiat. Pare a deţine informaţii capitale ] Apropo, el este cel al cărui pistol a fost cerut de Milea, cu care a plecat sus, iar el s-a dus după Milea, fiindcă avea nevoie de pistol. L-am întrebat şi mi-a raportat cum s-a întâmplat, cum a fost cu ministrul. Acesta a venit nervos din cabinetul şefului. „A venit şi la mine, că eram pe coridor: «Ai pistol?», Eu, da. «Dă-l încoace!» Să ştiţi, tovarăşe ministru, că nu se dă pistolul. «Dă-l încoace!» şi eu m-am luat după ministru. A suit la etajul şase şi a intrat în birou." Asta era descrierea lui, nu mai vreau să intru prea mult în amănunte, pentru că nu pot să redau exact, dar asta reţin, că ministrul a intrat în birou şi erau pe coridor mulţi ofiţeri... El acuma spune că erau vreo doisprezece ofiţeri, care erau de la gărzile patriotice, de la armată, mi se pare că erau în zona intrării în birou. S-a auzit împuşcătura, au intrat acolo câţiva şi l-au găsit pe ministru împuşcat.

Revin! M-am întors la Ceauşescu pe coridor şi am rapor­tat că unităţile sunt pe drum şi vor ajunge, sper, la timp, dar presiunea în piaţă a crescut şi trebuie să vedem ce soluţie avem, părerea mea este că: „Mai bine ar fi să plecaţi din sediu!" „Cum să plecăm, cu ce?" „Singura variantă care este posibilă acuma, mă gândesc, e cu elicopterele'', neştiind că pe acoperiş, de fapt, nu era spaţiu deschis, ci erau antene, pe care Securitatea a trebuit să le dărâme ca să poată să ate­rizeze un elicopter; al doilea nu a mai putut să aterizeze, practic n-a mai avut unde. Ceauşeştii s-au întors în birou, au tot vorbit cu Curticeanu, cu nu ştiu cine mai era acolo, cu Manea Mănescu, mi se pare, pentru că l-au chemat şi a venit şi el... Eu fiind civil, nu prea îmi dădeau importanţă, au trecut pe lângă mine, s-au dus, s-au întors, deci era un fel de mişcare browniană...

DS: ...?!

VS: Ceilalţi generali şi ofiţeri nu au ieşit nici unul din biroul lor afară să... n-au venit să mă întrebe nici unul ce facem şi aşa mai departe. Eu, în general, vă spun, i-am evitat pentru că, dacă am fost atâta timp plecat la Ti­mişoara, în acţiunea armatei de la Bucureşti nu ştiam ce rol a jucat fiecare. Am aflat pe urmă de Hortopan, că a fost cu Milea, am aflat pe urmă de Eftimescu care a transmis ordinul lui Milea să vină regimentele de pe Olteniţei. Asta am aflat abia când eram ministru al Apărării, după două luni şi ceva. Ceauşescu m-a întrebat: „În cât timp vine elicopterul?" „Dacă aprobaţi, vine într-un sfert de oră!" A fost de acord. Atunci i-am dat telefon lui Rus, co­mandantul aviaţiei, să îmi spună în cât timp ar putea să trimită două elicoptere.

DS: Când a apărut ideea asta cu elicopterul?

 VS: La ora unsprezece, unsprezece şi un sfert.

DS: Şi unde eraţi atuncea? Unde v-a încolţit ideea? Cu ei de faţă, v-a încolţit?

VS: Nu, nu. Intraseră în birou, dar îi văzusem speriaţi; era agitaţie, cam de genul ăsta: „Noi ce o să facem, ce o să ne facem?" Şi deja era panică, îi cuprinsese efectiv, gal­beni, speriaţi, transpiraţi, agitaţi. Adică au fost câteva ele­mente care îi marchează pe oameni foarte clar. Atunci mi-a venit ideea. Apoi generalul Rus mi-a confirmat sosirea elicopterelor, dar trebuia şi aprobarea generalului Neagoe, şeful Direcţiei a V-a, era nevoie şi de ordinul lui.

DS: De unde îi dădeaţi telefon lui Rus?

VS: Lui Rus, de la transmisiuni, de la ofiţerul de transmisiuni.

DS: Deci, acolo v-a încolţit ideea, la ofiţerul de trans­misiuni în birou?

VS: Da! Şi Rus mi-a spus că poate să trimită, dar să se verifice dacă terasa poate să primească... şi atunci i-am spus lui Neagoe: „Neagoe, confirmă şi tu acelaşi lucru, pentru că aşa era ordinul. Deci erau două canale care trebuiau să se suprapună. Neagoe a plecat. Avea oamenii împrăştiaţi. Oamenii erau, în general, dotaţi cu arme cu foc automat, aveau şi grenade la brâu, aveau şi benzi de cartuşe, deci erau destul de înarmaţi, în interior, pe coridoarele astea; mai mult de 50-60 în interior nu erau. Nu era nici unul îmbrăcat militar. În momentul când Ceauşeştii s-au urcat în elicopter şi s-a auzit că acesta a decolat, de-abia atuncea toţi au dispărut şi astfel s-a găsit armament prin diverse camere, când au intrat ceilalţi în sediu... s-a îm­bogăţit toată lumea cu arme, toţi pricepuţii şi nepricepuţii, de la revoluţionari la pseudorevoluţionari... De ce? Pentru că mulţi - este părerea mea -, atunci când au intrat în sediu, au pus mâna pe ce au găsit mai valoros. Erau deja lucruri bune şi de valoare prin unele locuri. Am auzit că s-au spart fişete, că s-au luat... dar astea sunt informaţii ulterioare, le-am aflat mult mai târziu.

DS: Să ne întoarcem la generalul Neagoe şi la elicoptere...

VS: Şi Neagoe mi-a spus: „Verific sus, dacă poate ateriza elicopterul!" şi s-a verificat... a trimis pe un co­lonel, era un locţiitor al său cu părul alb, cărunt, era un băiat înalt... El a plecat sus, după aia eu i-am condus pe ei până la lift, au intrat ei doi, trei însoţitori şi parcă, nu ştiu, chiar nu ştiu, parcă a intrat şi Mănescu cu ei, aicea nu pot să-mi aduc aminte, este un moment de neaducere aminte, un lapsus.

DS: Şi s-a închis uşa la lift şi a pornit liftul şi dumnea­voastră unde eraţi?

VS: Am rămas jos şi am spus adjutantului: „Du-te, fugi sus, şi vezi pe unde se poate ajunge la elicopter?" Adjutantul s-a suit în liftul celălalt, care se pare că a ajuns după ei, cei de la Securitate deja ştiau, fiindcă mi s-a spus că s-a deschis un geam, în stânga, spre sectorul gărzilor patriotice, care era la etajul şase, şi Ceauşeştii au ieşit pe geam...

DS: Şi pe geam, de unde?

VS: De la etajul şase! Liftul nu ajungea pe terasă. S-au urcat pe un geam de ăsta mare, i-a ajutat, nu-mi dau seama cine...

DS: ...?!

VS: ...probabil că i-a ajutat cu un scaun să se urce la înălţimea geamului şi au ieşit direct pe terasă. Cei de la Securitate deja dărâmaseră nişte antene. Al doilea elicopter n-a mai putut să aterizeze!

DS: Şi când a ieşit el, pe terasă, elicopterul era pe terasă? Ce v-a spus adjutantul?

VS: Elicopterul era aterizat! DS: Şi ei s-au şi urcat?

VS: Staţi niţel! Între timp, când adjutantul Mateiciuc mi-a spus că s-au urcat în elicopter, m-am suit şi eu în lift, m-am urcat la etajul şase, să scăpăm de pistoale şi pe urmă să ieşim! Mateiciuc era în civil, eu în civil, şi am intrat într-un birou al secţiei militare, din sediu, şi am deschis un sertar de la un birou şi am băgat pistoalele acolo.

 DS: Dar nu era nimeni în birou?!

VS: Nu era nimeni! Am închis sertarul şi am coborât pe scări, am ieşit jos în piaţă, pe uşa principală asediată de revoluţionari.

DS: De la etajul şase?

 VS: Da, şi am ieşit, da, după ce am coborât la unu de la etajul şase!

DS: Şi Mateiciuc când a venit în sediu? După dumnea­voastră?

VS: Mateiciuc a venit cam o dată cu mine.

DS: A, i-aţi dat telefon să vină?

VS: I-am dat telefon să vină, da, pentru că de acasă eu am plecat singur, de fapt adus de cei doi sau trei... trimişi...

DS: Şi aţi ieşit amândoi pe scări?

VS: Nu, eu am ieşit pe scări, el a rămas, nu ştiu unde a rămas, că m-am rupt de el, după care am spus: „Ne vedem la minister!" Mi-am făcut calculul să ajung cât mai repede la minister, să văd ce se întîmplă mai departe cu acest zbor misterios, ca să-i spun aşa, necontrolabil într-un fel. [IR Necontrolabil în ce sens? Cum de i-a dus pe cei doi exact unde trebuia, la paznicul lor Kemensh- alias Kemenici ]

DS: Să vorbim despre ieşirea din CC, cum aţi ieşit? Pe ce uşă, pe ce poartă? Povestiţi scena. Nu v-a recunoscut nimeni? Nu v-a întrebat nimeni cine sunteţi?

VS: Am coborât pe scara centrală, menţionez că încă nu intraseră alţii în sediu pe aici şi am deschis uşa, intersectându-mă la intrare cu câţiva, nu ştiu cine erau. Am coborât în stradă şchiopătând, cineva din mulţime mă întreabă dacă sunt cu ei, am răspuns „da". În acelaşi timp, se încerca aducerea unei staţii de amplificare spre intrare, împinsă de mulţime şi strigându-se „faceţi loc să putem face legătura cu ai noştri!"... care deja ajunseseră la balconul central. Atunci am luat un steag cu un băţ destul de lung de la un alt om şi am spus în stânga şi dreapta mea, punând băţul orizontal: „Ţineţi şi voi şi daţi-vă înapoi, să facem loc la maşină." Am format deci o mică barieră care a făcut în partea stângă a intrării loc pentru autospecială. Se repetă întrebarea: „Ce aveţi la picior?" „Sunt în ghips!" Şi atunci sunt felicitat:  "..câ aţi avut curajul şi tăria să fiţi aici cu noi!" [IR Se simte stilul si umorul celui care a urmarit şi fişat mii de filme- vezi mai jos ]

M-am retras încet prin mulţime spre intrarea D - strada ministerului, biserica Creţulescu, Piaţa Valter Mărăcineanu. Sigur,  cu  gândul  de  a ajunge  la Ministerul  Industriei Alimentare care era în fostul local al M.Ap.N. şi a obţine o maşină. Scopul — ajungerea în Drumul Taberei, la minister, pentru a putea comanda armata. Nu m-au recunoscut ca militar, ci ca simplu cetăţean din piaţă!

DS: Şi acum să-mi spuneţi cînd i-aţi dat telefon lui Rus să controleze zborul?

VS: De-abia când am ajuns la Ministerul Industriei Ali­mentare, în Piaţa Valter Mărăcineanu, acolo, pe telefon guvernamental, l-am rugat pe Rus: „Te rog, Rus, urmă­reşte tot timpul zborul elicopterului! Eu plec la minister şi îmi raportezi pe parcurs." Nu erau telefoane mobile atuncea. Deci, când am ajuns la minister, am primit primul raport al lui Rus cu Snagovul şi că de la Snagov a decolat mai departe spre...

DS: Deja ajunseseră la Snagov?

VS: Decolaseră de la Snagov. I-am spus lui Rus... [IR Nici măcar nu pretinde explicit că îl considera pe Ceuşescu prizonier. Asul ambiguităţii si dedublării nu are nevoie să mintă]

DS: Dar, la ce vă gândeaţi pe drumul ăsta până la Ministerul Industriei Alimentare?

VS: Mă gândeam cum să ajung mai repede la Minis­terul Apărării Naţionale, ca să fiu eu cel care să comand şi nu să vină altul să se bage... ăsta era gândul meu, de a ajunge mai repede!

DS: Aşa, şi aţi plecat din cabinet, de la cucoana aia frumoasă, care era ministru...

VS: Exact aşa era. Era mai plinuţă...

DS: Mai plinuţă, dar frumoasă!

VS: Foarte drăguţă... a ieşit din biroul ei şi m-a lăsat singur când i-am cerut să dau telefon, nu a stat să audă ce vorbesc...

DS: Cu ea aţi avut vreo discuţie despre plecarea lui Ceauşescu?

VS: Nu am avut nimic. I-am spus...

DS: Nici nu v-a întrebat nimic?

VS: I-am spus că Ceauşescu a plecat, iar eu trebuie să ajung la minister. „Nu e nici o maşină acum la minister!" Nu-i nimica!" Am dat telefon la cabinet la mine, dar şi ei i-au spus că n-au nici o maşină şi ştiu ce am spus: „Trimite un ofiţer care are maşină personală, să vină să mă ia!" şi a venit şi m-a luat. Când am ajuns la minister, le-am şi spus să cheme doctorii acolo ca să pot să-mi scot ghipsul. Nu mai puteam, mă tăia la genunchi şi jos la gleznă, era...

DS: Am să vă întreb din nou, când aţi luat decizia să vă puneţi piciorul în ghips?

VS: .. .A fost un complot de familie.

DS: Ce fel de complot?

VS: De ce a fost complot de familie? Eu sunt foarte conştiincios... am vrut să plec de dimineaţă...

DS: ...de acasă.

VS: ...de acasă, sigur, nu imediat, pentru că, după ce am venit pe la patru acasă, m-a cam lămurit şoferul ce se întîmplă acolo, în piaţă... Am făcut un duş şi aş fi vrut să plec. Nevasta zice: „Nu pleci! Mai bine îţi dau cu vaza în cap — aveam o vază de cristal — îţi dau cu vaza asta în cap şi te pun jos!" Şi, în fine, discuţii, dar până la urmă, trebuia să plec...

DS: La minister?

VS: ...la minister. Însă soţia mi-a spus: „Nu te duci!" Aici a fost intervenţia, cum se zice, dumnezeiască, a soţiei. Atuncea i-am spus: „Ce să fac?" „Du-te la spital, la cine este de serviciu, şi găseşte o soluţie acolo, să-ţi facă un control, să-ţi facă o internare, să faci ceva!" Eu povestesc de momentul când am venit de la Timişoara, chemat... Fusesem hotărât să mă pună comandantul militar al Timişoarei şi i-am refuzat şi m-am dus şi la Timişoara la spital. La spital, în Bucureşti, când am ajuns, am întrebat cine este medicul de gardă — era răposatul general Niculescu, şeful secţiei de traumatologie. M-am dus la el şi i-am spus: „Uite, situaţia este următoarea... Nu vreau să ajung acolo, găseşte o soluţie!" „Bine!" - zice.

DS: Nu vroiaţi să ajungeţi la minister?

VS: Nu vroiam să ajung, într-un moment ca acela, la minister...

DS: Mai era cineva cu doctorul în cabinet?

VS: Nu! Singur!                                                               

DS: Dar îl cunoşteaţi bine?

VS: îl cunoşteam bine, de mult.

DS: ...

VS: îl cunoşteam bine, de ani de zile.                              

DS: Şi ce a zis?

VS: „Vă pun piciorul în ghips!" Cine îl pune? „Eu!" S-adus şi a adus nişte fese cu ghips, a adus un lighean cu apă, la el în cabinet, a încuiat uşa şi mi-a pus piciorul în ghips. Zic: „Ce spun dacă cineva mă întreabă de ce mi l-am pus?"„Spuneţi că aveţi ceva la menisc, şi asta nu poate fi verificat radiologie, aşa... Deci, aveţi... v-am găsit ceva la menisc şi le spuneţi că eu v-am pus ghipsul!"                                                                                    

DS: V-aţi îmbrăcat iar civil!

VS: Şi am tras pantalonii de la costumul gri, îl mai am şi acum şi mă uitam peste el ieri; a doua zi după ce am vorbit noi, m-am dus acasă să văd pe unde o fi costumul ăla... E un costum gri, civil! James Mason a jucat într-un film, Omul în gri, care mi-a plăcut şi m-am îmbrăcat în viaţă, ulterior, în gri, mulţi ani...

DS: Şi eu la fel, tot după un film!

VS: Da. Am zis că este o ţinută aşa, foarte...

DS: ...şi avea şi pălărie James Mason.

VS: Şi eu am purtat mult timp pălărie!

DS: Şi pe urmă aţi plecat de la spital...

VS: Niculescu a murit, săracul, şi n-a spus niciodată, nimic! A plecat în mormânt cu acest moment. Nu s-a lăudat la nimeni, n-a spus la nimeni, nu mi-a mai spus niciodată nimic. [IR Nu prea sînt accesibili , martorii domnului Stănculescu]

DS: Şi nu a întrebat nimeni cum s-a întâmplat?

 VS: Nu m-a întrebat nimeni.

DS: Dar, în timp ce doctorul vă punea ghipsul, nu v-a întrebat nimic despre situaţia de atunci?

VS: Nu, în timp ce îmi punea ghipsul, am spus eu: „Am senzaţia că se produce o prăbuşire", adică am trăit mo­mentul de la Timişoara, am venit la Bucureşti şi era aceeaşi situaţie. Zic: „Nu cred că mai rezistă şi nu vreau să fiu, în nici un caz, chemat să fiu alături de ei. Nu vreau! M-am sfătuit şi cu soţia, şi soţia a ţinut foarte mult să nu mă bag, că nu are nici un rost..."

DS: Dar aţi vorbit cu soţia?

VS: Păi, soţia mi-a spus: „Nu pleca, nu pleca şi nu pleca..." V-am spus, aveam un vas de cristal, foarte frumos, şi a zis: „Iau vasul ăsta şi îţi dau una în cap, te pun jos şi nu mai pleci!" şi atuncea i-am răspuns: „Hai, o să mă duc la spital, să găsesc o soluţie." Mă gândeam la internare, Nicu­lescu a spus că nu e nevoie de internare: „Vă duceţi înapoi, vă duceţi acasă!" Am venit acasă şi l-am sunat pe ofiţerul operativ: „Dragă, uite, raportez că am fost la spital, am un accident la un picior şi am piciorul în ghips. Nu pot să vin!" Punct! Şi cu asta am închis telefonul iar.

DS: Simţeaţi că este un act de curaj?

VS: Nu simţeam că e un act de curaj, ci simţeam că nu trebuie să mă bag în focul ăsta care nu mirosea a bine, de fapt nu era... mirosea rău, pentru că armata se băgase rău la...

DS: La Timişoara!

VS: ...la Timişoara şi la Bucureşti, la Bucureşti se bă­gase râu, atunci, cu ce s-a întâmplat la Universitate... şi şoferul şi aghiotantul ştiau multe, au umblat noaptea prin oraş, s-au plimbat cu maşina şi ştiau ce s-a întâmplat. [IR Poate ne spun şi nouă ce i-au spus? Ca să înţelegem dacă mai aveau cum să dea drumul la represiune pe 22 dimineaţa, ştiind că zilele regimului erau numărate ... de afară? ] Cert este că, la un moment dat, m-am pomenit la uşă cu maşina, au venit şi au zis: „Vă cheamă tovarăşul Curticeanu", deşi el, în cartea lui, parcă nu scrie nimica despre treaba asta, dar el a trimis maşina, a trimis maşina din ordinul lui Ceauşescu, care a întrebat: „Cine e aicea de la armată?" Nu mai era nimeni, Guşă era la Timişoara, nu venise!

 

[3 IR: Jocul dublu de la Timişoara]

DS: În afară de Ilie Ceauşescu, la conducerea armatei nu mai era nimeni?

VS: Nu, nu era! De ce? Pentru că eu i-am spus lui Milea în seara lui 20 - cât era? 20, 19, 20? - din 20, că n-am ce mai face la Timişoara şi vin la Bucureşti! „Nu! Mai stai, mai stai, că vine Dăscălescu, că vine Bobu..." ăia speriaţi!, pe care eu i-am scos la Timişoara, de la Comitetul Judeţean, cu paraşutiştii pe geam şi i-am suit direct într-o dubă şi i-am trimis la aeroport, altfel nu aveau cum să dispară, să iasă din sediul Judeţenei! Partea cea mai dificilă a fost momentul ăsta! Ei bine, de atunci am început să mă gândesc care va fi situaţia mea când ajung la Bucureşti. Nu mă gândeam la bine, mă gândeam la rău. Nu mă gândeam că voi primi o însărcinare ca să apar în acţiune cu drept de comandant... mi-am zis apoi că precis o să se spună de ce n-ai venit şi de ce n-ai...? Şi intri la judecata de apoi. De aia am scris unde­va, în însemnările mele, că am fost de două ori între două plutoane de execuţie, la Timişoara între revoluţionari şi partid, la Bucureşti între partid şi armată. [IR: Şi s-a descurcat foarte bine ] Două plutoane de execuţie! Pentru că eu, la Timişoara, ca să nu mai fac altă revenire, când au început masele, pe ziua de 19, să iasă din uzine şi aveam de la comisiile militare — şase erau —, în capul coloanelor muncitoreşti... eram într-o încăpere din spatele biroului primului-secretar, împreună cu ministrul adjunct al Justiţiei — Brahaciu — şi procurorul adjunct al procurorului general, Diaconescu.

DS: Da!

VS: Şi eu atuncea mi-am scris demisia, pe care am motivat-o prin faptul că nu sunt de acord ca armata să se opună brutal unei mişcări care este reală!

DS: Asta era la Timişoara?

VS: La Timişoara! Le-am arătat scrisoarea, şi Brahaciu a zis: „Tovarăşu', cu ce aţi scris, v-aţi încheiat viaţa! Vă condamnă în tribunal... În stare de urgenţă! Nici să nu o arătaţi, daţi-o deoparte, aruncaţi-o!" Diaconescu l-a aprobat şi mi-a dat acelaşi sfat!

DS: Către cine era scrisoarea, memoriul, demisia asta?...

VS: Către preşedinte! Către Ceauşescu! Era de fapt un raport militar. Şi atunci m-am dus în WC-ul camerei de odih­nă a primului-secretar, am rupt raportul şi am tras lanţul... Îmi pare rău şi astăzi că am tras lanţul... trebuia măcar să păstrez raportul... dar atuncea, nu ştiam ce se va întâmpla, apropo de cele două plutoane de execuţie. [IR Iar trebuie să-l credem pe cuvînt... Tocmai pe el. ]

DS: Dar ultimul act de la Timişoara care a fost? Înainte de a pleca cu avionul?

VS: L-am refuzat pe Coman care mi-a spus că: „Te-a numit comandantul militar al oraşului Timişoara, trebuie să citeşti decretul prin care se declară starea de necesitate!" Şi am spus: „Nu se poate, în momentul ăsta piaţa e plină, dacă ies în faţă şi citesc acest decret, explodează şi ne dărâmă! Eu nu-l citesc! Lăsaţi până mâine dimineaţă, când se mai potolesc, în timpul nopţii, dimineaţa se retrag, nu mai stau şi atuncea o să vedem!" Şi atuncea am plecat la... m-am dus să mă odihnesc la căminul Partidului, unde eram cazat, şi de acolo am plecat direct la Spitalul Militar... Am sosit la Spitalul Militar, unde era medic de gardă chiar comandantul spitalului: „Uite, dragă, ce s-a întâmplat! Sunt numit co­mandantul militar al Timişoarei..."

DS: Dar îl cunoşteaţi pe directorul spitalului?

VS: Îl cunoşteam, aveam încredere, am mers pe încre­dere, în general, şi nici nu am avut de ales. [IR Din comportarea directorilor de spitale din Timişoara, putem deduce că aveau şi alte insărcinări, unele sinistre ] „Eu nu pot şi nu sunt de acord să fiu comandantul militar! Găseşte-mi o so­luţie să stau până la prânz să dorm!" [IR:A dormi pînă la prînz şi a fugi la Bucureşti nu presupune de loc respingerea conducerii sau trecerea de partea revoluţiei. Ce ar fi făcut dl Stăncluescu dacă Bucureştiul nu ieşea pe 22?] Şi a zis: „Gata!" Mi-a făcut un consult, mi-a făcut o foaie de observaţie că am o criză de vezică biliară, nu ştiu ce, mi-a făcut o injecţie şi am dormit până la ora unu după prânz. Între timp, a dat telefon Coman: „Unde e ăsta?" Şi doctorul spunea: „E în tratament la noi, doarme, nu poate să vină!" Şi pe la ora două, după ce m-am trezit, m-am dus înapoi la Partid. Între timp, Coman îl pusese pe Chiţac comandant militar: „Du-te şi citeşte tu!" i-a ordonat, şi Chiţac a citit de la balcon, afară, în faţa mulţimii, decretul care a declarat starea de necesitate. [IR Pentru cele făcute la Timişoara, perechea Chiţac – Stănculescu a fost considerată ideală pentru a conduce forţele represive Contrarevoluţionare, după 22 decembrie] Cum am venit la Partid, am pus mâna pe telefon şi am dat telefon lui Milea, aşa şi pe dincolo... că e stare de necesitate şi eu vreau să vin la Bucureşti. Zice: „Mai stai, că o să-ţi dau eu răspuns până pe la ora şase." Şi de-abia pe la şapte seara mi-a spus: „Poţi să vii!" Şi atuncea eu am plecat, spunându-i lui Coman că mă cheamă ministrul. Coman n-avea ce să îmi facă, el nu s-a băgat în treaba asta, aşa că m-am dus la avion, piloţii mă aşteptau...

DS: Era pregătit avionul?

VS: Venise cu noi şi aşteptau dispoziţia mea.

 DS: N-aţi dat piloţilor telefon înainte?

 VS: Da, am dat telefon. Am venit la aeroport, m-am suit în avion şi am plecat... era, cred, nouă seara când am plecat. Am plecat pe întuneric. Nouă seara. Era deja iarnă, când se întunecă devreme şi am ajuns pe la două noaptea la Bucureşti, nu mai ştiu, de aia nu-mi dau seama exact de ora plecării, dar există foaia, am cerut-o eu odată, foaia de zbor, de la decolare până la aterizare, şi cine compunea echipajul avionului de la Timişoara. La Bucureşti, m-a aşteptat aghio­tantul, locotenentul Mateiciuc, şi cu şoferul şi ei mi-au spus ce s-a întâmplat  în Piaţa Universităţii, care este starea de spirit a populaţiei, pentru că eu n-am văzut la televizor chestia cu ruperea aceea între discursul lui Ceauşescu şi acel uriaş huoo, agitaţia din piaţă şi aşa mai departe... toate treburile astea. M-am dus acasă şi am discutat cu soţia. Ea mi-a spus ce mi-a spus, că deja nu se ştie ce se va întâmpla, că e incertă treaba. La ora aia, nu se ştia care va fi starea viitoare, vor rezista, nu vor rezista, sunt în stare să resta­bilească regimul sau se duce de râpă mai departe... ceea ce de fapt s-a şi întâmplat. [IR: Probabil că i s-a spus şi ca izbucnise insurecţia la Sibiu, Cluj, Braşov, etc. Ceea ce nu le mai lasă decît alternativa unei represiuni pe scara mare. Ori contextul internaţional, nu le permitea sa-şi ia acest risc]

 

[4 IR: Preluarea puterii si selectarea emanaţiei acceptabile]

DS: Şi în birou, la Ministerul Apărării, în Bucureşti, cine a tăiat ghipsul?

VS: Un locotenent-major a venit cu un cleşte...

DS: Doctor?

VS: Da! Au asistat mai mulţi... Deoarece aveam ţinuta militară la birou, m-am îmbrăcat militar şi, într-o jumătate de oră, am redevenit militar... L-am scos pe Ilie Ceauşescu din birou, pentru că vroia să stea acolo, şi i-am spus: „Du-te, domnule, de aicea!" Până la urmă, l-am băgat în camera ofiţerului de serviciu şi am pus să fie păzit şi i-am spus: „Să stai acolo, în linişte!" Era într-un fel, dacă vreţi, în stare de arest la... [IR : Continua simfonia ambiguitatii ] Pe urmă am semnat nota telefonică, cele­bra notă prin care dădeam ordin armatei să se subordoneze numai Ministerului Apărării Naţionale, şi am semnat-o în calitate de prim-adjunct al ministrului, pentru că nu accep­tasem aşa-zisa numire a lui Ceauşescu, când am ajuns la el şi mi-a spus că: „Te-am pus în locul lui Milea!"

DS: Deci, ăsta a fost primul dumneavoastră act scris la Revoluţie, în calitate de comandant al armatei.

VS: Primul act scris!

DS: Să ne întoarcem iar la prima întâlnire cu Ceauşescu. Atunci Elena Ceauşescu a avut iniţiative? Ea a cerut armatei să tragă?

VS: Să vină armata să cureţe piaţa! Cam aşa a fost nuanţa! Ce înţelegi prin curăţat piaţa? Că armata nu vine cu mătura!

DS: Deci poate să se înţeleagă şi să trageţi în ei, să-i curăţaţi?

VS: Se poate! Probabil asta au văzut-o la chinezi, când au curăţat Piaţa Tien-an-men! S-au aşezat în faţă tancuri şi a trecut tancul peste studenţi şi i-a curăţat! După ce i-a curăţat pe unul, doi, ceilalţi n-au mai stat în faţa tancului!

DS: Spuneţi-mi, acum, când aţi luat prima dată legătura cu Iliescu, după evenimentul ăsta?

VS: Vreţi să vă spun ceva foarte interesant? Ne ştiam aşa, din relaţii publice. Odată l-am găsit, când controlam armata şi el era prim-secretar; l-am găsit, mi se pare, la Timişoara şi la Iaşi. După ce făceai controlul, te duceai la primul-secretar în vizită. Şi altă dată, era prin noiembrie 1989, e foarte interesant ce spun şi mulţi pot să lege, deşi era cu totul întâmplător...

DS: Noiembrie'89!

VS: ...noiembrie '89, a fost un concert la Ateneu, cu Dan Grigore şi cu Caramitru. Concert dedicat lui Eminescu. Deci, era un recital. Dan Grigore cânta la pian o bucată foarte frumoasă. Eu stăteam cu soţia pe rândul patru, la capăt, şi în pauză, noi n-am vrut să ieşim afară din sală, iar Iliescu ieşea cu Nina, de pe rândul cinci sau şase, şi: „Bună seara..." şi povestea n-a avut nici o altă continuare, poate să zică cine ce-o vrea, acum, dar a fost o întâlnire cu totul întâmplătoare, dar a fost în noiembrie. A treia întâlnire a fost în momentul când Iliescu l-a în­trebat pe Sergiu Nicolaescu: „Ia vezi cine e la Ministerul Apărării Naţionale?" Şi atunci Sergiu mi-a dat telefon, eu cu Sergiu ne cunoşteam de pe vremea când făcea filmele alea teribile şi Coman spunea: „Dă-i atâţia oameni, dă-i atâta armament, dă-i cutare!", şi eu dădeam ordine: „2 000 de oameni, nu ştiu ce, corturi, maşini etc, etc", adică tot ce însemna logistica filmului cerută de Sergiu de la ar­mată, şi am rămas în relaţii bune cu el, de pe vremea când făcea aceste filme. Mie îmi plăceau filmele lui foarte mult! Am fost un mâncător de filme. La un moment dat aveam notate titlurile de la 3 600 de filme — ţara, studioul, actorii principali, bărbat şi femeie, şi regizorul, scrise în nişte caiete... 3 600 de filme văzute din 1952, când m-am căsă­torit, filme văzute cu soţia! [IR: Interesantă pasiunea lui Stănculescu şi expertiza lui Nicolaescu in regie...]

DS: Grozav!

VS: [] Deci, atunci, când mi-a dat telefon Sergiu Nicolaescu, i-am spus, deoarece deja ştiam ce se petrece la Comitetul Central, ştiam, le spusesem şi lui Guşă, şi lui Vlad să vină la minister, că de aicea se conduce armata şi ei nu vroiau să vină...

DS: Ei stăteau în Comitetul Central!

VS: ...în Comitetul Central. De aicea s-a dus Guşă la Televiziune când a cerut armatei să intre în cazărmi, ordin pe care eu îl dădusem la ora 13.00, cu aproape trei ore înainte, scris, şi după ce Militaru, la ora 14.00, spusese la TV: „încetaţi măcelul!" La nouă şi ceva, când toată armata era în cazărmi şi ei habar nu aveau de nimica, Chiţac, care fusese comandantul Garnizoanei Bucureşti, numit de Milea, a venit şi el direct la Televiziune de la Timişoara şi a spus: „Ordon armatei în Bucureşti să facă, să dreagă...!", adică ei vorbeau în neant! După părerea mea, care este subiectivă desigur, ei vroiau să-şi acopere activitatea ante­rioară, pentru că şi Vlad, şi Guşă erau membri în Comitetul Central, au fost membri ai Marii Adunări Naţionale, deci erau... eu n-am fost în nici o formaţiune mai mare decât Ministerul Apărării Naţionale. Din punctul ăsta de vedere, probabil că înainte a fost o reţinere faţă de mine şi nu m-au ales nicăieri. Se pare că aş fi fost propus pentru Congresul al XlV-lea, acolo, pe o listă, nu ştiu, însă mi-a spus cineva că m-au tăiat, spre fericirea mea, şi n-am mai ajuns în Co­mitetul Central. Deci, aşa am şi crezut eu tot timpul că Vlad a fost cel care l-a chemat pe Sârbu şi a filmat „Noaptea generalilor". Deşi se pare că n-ar fi fost Sârbu şi ar fi fost unul Ionescu, tot de la Studioul Sahia. O regie a fost atunci. [IR: Cam multă regie vine de la Sahia ] Vlad şi Guşă spuneau că au vorbit cu cutare şi cutare, dar eu cred că nu au putut să vorbească, pentru că o serie de legături spre armată erau atunci tăiate de mine, alea cu Securitatea. Atunci mi-a zis Vlad că, din cauza mea, nu a putut să-şi comande trupele şi că eu l-am trădat, iar când a venit la minister, cineva l-a potolit şi i-a spus... ori Iliescu, ori Voican: „Domnule general, v-a făcut bine că v-a tăiat legăturile!" [IR: Şi atunci, cum putea Vlad să ţină în frîu forţele securităţii, distribuite pe teren? Pe ce se bazau garanţiile că au trecut de partea revoluţiei?] De asemenea, momentul când era Televiziunea dezlănţuită şi aici, apropo de ce se spune de nehotărâre, despre om nehotărât, atunci l-am chemat pe generalul Pintilie, care a tăiat prima legătură prin telefonul operativ cu Securitatea şi l-am întrebat: „Domnule, se poate tăia şi Televiziunea?" Ei, aici vine momentul interesant: „Da, zice, se poate tăia, de la Palatul Telefoanelor, de sus!" Şi am stat, cred că vreun sfert de ceas... aşa... şi am spus: „Lasă domnule, să vadă lumea!" [IR:Ce să vadă?] Mai bine să fie fereastra deschisă şi atuncea a apărut ăsta, cum îl chema, de la Televiziune,crainicul ăla...

DS: Brateş!

VS: Atunci i-am spus lui Sergiu Nicolaescu că îi trimit un TAB la Televiziune să aducă pe cei de acolo, întrucât le pot asigura protecţie la Ministerul Apărării Naţionale. [IR:Cine fiind "cei de acolo". Intra în atribuţiile lui Stănculescu să decidă care dintre miile de persoane care se perindau pe la CC sau televiziune devine noul comandant suprem? ] Şi atunci au venit la M. Ap.N. şi Iliescu şi Nicolaescu, cu Voi­can şi cu încă unul care, tot aşa, umbla cu automatul de gât, Montanu, iar aghiotantul le-a spus: „Nu intraţi aici cu armamentul, armamentul rămâne aici!" Atunci m-a întrebat Iliescu: „Care e situaţia?" [IR:Intrebare de mare şef, absolut inexplicabilă ]şi eu i-am spus: „Eu pot să vă asigur securitatea şi liniştea şi vă pun la dispoziţie sala Consiliului Militar!", iar eu am adus cu mine pe răposatul Apostoiu, care fusese secretar al Consiliului de Stat...

 DS: Avocat?

VS: Da! Pe Apostoiu eu l-am adus şi am spus: „Dom­nule, folosiţi-l, că nu are nici un amestec, e bun tehnician, folosiţi-l pentru legislaţie!" A mai venit şi Munteanu, care pe urmă a ajuns ambasador la Washington, apoi la New York, trimis la ONU, unde a ajuns preşedintele Consiliului de Securitate... [IR: Pe cine rugam noi in cor să lase sa pătrunda vocea revoluţiei în televiziune ...] Iliescu nu prea ştia ce să mă întrebe, atunci i-am spus eu, situaţia la ora actuală era aşa, armata a intrat în cazărmi, repet — pot să le asigur securitatea şi nu vom mai putea scoate armata din cazărmi din nou. Dar, cu­noaşteţi, între timp s-a dat armament, nu ştiu cum a ajuns la gărzile patriotice, pe mâna tuturor, şi a ieşit o nenorocire cu atâţia împuşcaţi...

DS: Da, aşa e!

VS: ...şi nu se mai ştia cine e terorist şi cine nu... Vă dau un exemplu foarte clar: la un moment dat, mi se spune că la Vila Lac 2 se aud mişcări în subsol şi că sunt terorişti, în subteran. Eu, care ştiam că acolo sunt nişte adăposturi nucleare, de care ştia în detaliu generalul Geoană, de la Apărarea Civilă [IR: Interesante însărcinări avea tatăl lui Mircea Geoana. Rezerva de activişti şi securişti se prelungeşte prin feciori.] am trimis pe aghiotantul meu cu maşina: „Du-te până la Geoană şi să lămuriţi, că nu e altceva." Când el ajunge în Piaţa Aviatorilor unde e şi staţia de metrou, o echipă de tineri înarmaţi le ordonă: „Opriţi! Cine sunteţi?" Aghiotantul meu le spune: „Armata!" Şi ei strigă: „Armata e cu noi!"... şi se bucură şi încep să tragă cu armele în aer, ca la nuntă... cum aţi văzut de fapt şi la Bagdad cum s-a întâmplat... În momentul în care ăştia au început să tragă în aer, de la Televiziune a început să se tragă spre piaţă, probabil că cei de la Televiziune au crezut că se trage în ei şi au început să tragă în plin şi atunci în maşina mea a intrat un cartuş pe geam şi a rămas în bord şi încă unul direct în portbagaj, le-am avut pe amândouă. Şi atunci aghiotantul şi şoferul au plecat fugind. Nu ştiu dacă a mai murit cineva sau nu, dar focul de la Televiziune a fost declanşat de această salvă  de bucurie, pentru că fie­care trăgea ca la nuntă!

DS:   Mă interesează foarte  mult prima întâlnire  cu Iliescu! Asta a fost în biroul dumneavoastră?

VS: Da, în biroul meu!

DS: Deci, a venit şi cum l-aţi tratat? Ca un posibil con­ducător al Revoluţiei?

VS: Am considerat că este posibil să fie conducător... că e cel mai în măsură, deoarece eu ştiam că în clădirea fostului CC se încerca de către Dăscălescu, Verdeţ şi alţii să se organizeze noua conducere tot de tip comunist. [IR: O justificare mai puţin iscusită ca de obicei. Nu poate eluda realitatea: Stănculescu ne-a procopsit cu Tovarăşii care au impus Contrarevoluţia. Cum tot el îl ţinea în mînă pe Ceuşescu în acel moment, se poate deduce cine a mediat înţelegerea dintre diversele garnituri ale Securităţii şi partidului ]

DS: Deci, să revenim. Când a fost momentul, clipa, secunda când aţi decis să alegeţi pe cine să invitaţi în minister şi să protejaţi în calitate de viitor „as" al unui joc politic crucial?

VS: E greu să alegi într-o răsturnare spectaculoasă a „ordinii" instaurate într-un regim socialist, timp de 50 de ani. „Asul" care să fie acceptat şi susţinut pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă să conducă într-o altă direcţie o ţară, o economie, să menţină un echilibru favorabil în relaţiile internaţionale, mai ales când te găseşti pe „falia" dintre două grupuri de state care au purtat un război rece, nu l-am găsit, poate, atunci când am ales şi nici eu nu mi-am asumat această grea răspundere. Mi-au reproşat unii, mult timp, că nu am preluat când eram la conducere, cu armata, pentru o anumită perioadă, conducerea ţării. Şi atunci, şi acum rămân cu acelaşi răspuns: „Nu era bine pentru că ţara mea avea şi are nevoie de un regim democratic, modern, după ce a trăit sub trei dictaturi: Carol al II-lea, Antonescu, comunistă! Regret, totuşi, că ne-am chinuit şi încă ne vom chinui..."

DS: Eraţi singurul om din ţară care deţineaţi atunci puterea şi aveaţi puterea să-i daţi importanţă lui Iliescu! Altcineva n-avea nici o valoare, dacă i se acorda importanţă!

VS: Aşa a şi fost! De aia a rămas întâi la minister, după care a plecat la Comitetul Central şi atunci i-am spus: „Nu mai plecaţi, domne, nu vă pot garanta o securitate, de-acum înainte plecaţi pe cont propriu..." Tot timpul le-am asigurat masa, iar în sala de consiliu le-am asigurat saltele, paturi pliante şi i-am pus pe toţi să doarmă în noap­tea aia în minister.

DS: Şi aici a început el să stabilească primele legături la Ministerul Apărării Naţionale?

VS: I-am acordat încredere, ăsta a fost de fapt adevărul, nu i-am spus concret: „Ia comanda şi apucă-te de treabă!", dar l-am lăsat să-şi dea drumul să meargă pe ce vroia el, deci nu a fost o „te numesc şi ai grijă să faci de acum înainte... nu ştiu ce..." î

DS: Da, da, înţeleg!

VS: I-am lăsat libertate de mişcare deplină!

 DS: Dar, recunoaşterea asta s-a coagulat în jurul lui... din toate părţile, fiind la Ministerul Apărării Naţionale.

VS: Pentru securitatea celor prezenţi şi a ministerului în sine, din ordinul meu se înconjurase ministerul cu blindate, cu Regimentul de Gardă... era acolo deja o fortăreaţă, de fapt... Aici a fost şi o greşeală a Direcţiei de Operaţii, s-a supraaglomerat la un moment dat, încât nu te mai puteai mişca, ceea ce a dus la ideea de defensivă şi, când au fost încercări izolate de atacare din faţă a ministerului, nimeni nu s-a dus după atacatori, ci au stat pe loc toţi, se apărau.

DS: Aţi ieşit în perioada asta de acolo? Sau câte zile n-aţi ieşit? V-aţi dus acasă?

VS: Nu! Până pe douăzeci şi opt... mi se pare... Am trimis acasă, pe 23 decembrie, un ofiţer cu 12 soldaţi, când mi-a spus soţia că se trage asupra casei mele, de undeva de pe un acoperiş.

 

[5 IR: Negocieri intre forţele securicomuniste, cu Ceuşescu drept gaj, păzit de Kemenici]

DS: Bun! Şi în timpul ăsta Iliescu se interesa de soarta lui Ceauşescu, dacă ştiţi unde se afla, dacă...

VS: Atunci m-a întrebat, către seară, dacă şi ce ştim despre Ceauşescu. Nu, nu ştim, i-am spus. Apoi i-am spus: „Ştiu unde e! Am luat măsuri şi va fi bine păzit!" Atât i-am spus, nu i-am spus vezi că e la cutare şi în locul cutare.

DS: Câte ore aţi păstrat secretul capturării lui Ceauşescu?

VS: Cred că până către ora 24.00, pe 22 decembrie. [IR: Timp in care Kemenes (alias Kemenici) il proteja pe Comandantul suprem... ]

DS: La câte ore de la deconspirarea secretului aţi fost înlocuit?

VS: Pe 23 decembrie, către orele 18. [IR: Au trecut alţii la masa tratativelor, unde se decidea dacă sînt sau nu condiţii pentru debarcarea Comandantului suprem]

DS: Cine şi când v-a informat despre capturarea lui Ceauşescu?

VS: Am ţinut legătura cu comandantul aviaţiei, ge­neralul Rus, pe care l-am întrebat de la M.Ap.N., către orele 12,30-13,30, unde este elicopterul şi mi-a dat de­taliile cunoscute: Snagov spre Târgovişte, faptul ca Maluţan, pilotul, le-a spus că zborul este periculos şi i-a lăsat pe şosea, în apropiere de oraş. Nu mi-amintesc precis ora la care colonelul Kemenici mi-a raportat telefonic, direct la minister.

DS: Ce i-aţi ordonat lui Kemenici când vi s-a raportat capturarea?

VS: „Ia măsuri de pază, o să-ţi trimit întăriri de la vână­torii de munte şi de la tancuri." [IR: Remarcaţi ambiguitatea. Ca să nu mintă. Pentru orice eventualitate]

DS: Şi acum să ne întoarcem din nou. Cum şi când aţi aflat că ei au luat decizia ca să-l  judece, să-l ...

VS: Asta a fost abia pe 24! Pe 23 spre 24. Abia pe 24dimineaţa, mi s-a...

DS: Ei s-au întâlnit acolo? În ce sală?

VS: În sala de consiliu a ministerului, dar, la un moment dat, se duceau în baia cabinetului ministrului: de multe ori l-am auzit pe Voican care spunea că s-au dus acolo ca să nu fie interceptate convorbirile lor...

DS: Nu aţi participat la deliberarea asta?

VS: Nu, nu am participat! [IR: Pilat din Pont a fost rudimentar. Stănculescu e un rafinat ]

DS: Eraţi în biroul ministrului?

VS: Da, eram în biroul ministrului. La un moment dat, a venit Iliescu, a ieşit din camera din spate, eu eram pe scau­nul ministrului şi s-a apropiat, aproape conspirativ, şi zice: „Dragă, ca să fie bine, l-am numit pe Militaru ministru al Apărării." M-am ridicat şi... Poftiţi! După aia am luat loc... şi mi-a sărit puţin ţandăra... Şi zice: „Nu, nu, stai aicea!" zice: „Te rog, stai aicea, că eu până o să cunosc care e situaţia, până intru în temă şi aşa mai departe... rămâi aici!" [IR: Scenă dintr-un film de Bunuel. Nimic nu justifica astfel de raporturi stranii]

DS: Deci, amical, aşa?

VS: „Amical"!

DS: Şi când v-au chemat să vă spună că au luat decizia cu privire la Ceauşescu, tot aşa au venit?

VS: Nu... eu deja plecasem, m-am dus la mine...

 DS: În ce birou?

VS: În departament! Am plecat din localul acela, m-am dus în localul celălalt, într-un local care era la vreo sută de metri, unde se afla Departamentul de înzestrare a Armatei.

S: În locul dumneavoastră a rămas...

VS: Militaru, da!

DS: Îi predaseţi tot?

VS: Nu i-am predat nimica! Eu n-aveam ce să-i predau! Scaunul şi aşa mai departe... şi nici lui Militaru nu i-am spus unde este Ceauşescu..

. DS: Dar n-a întrebat?

VS: N-a întrebat unde... Îi spusesem doar lui Iliescu: „Ceauşescu este sub pază şi ştiu unde e şi o să vă spun când este cazul!" Şi atuncea, dimineaţa, pe 24 decembrie, cred, mi-au spus să organizez deplasarea unui grup de magistraţi... la locul unde era Ceauşescu. [IR: Se vede puţin prin ceaţă, cît să ghiceşti ca au avut loc negocieri dure, susţinute de lupte de stradă şi diversiuni. Plătite cu peste o mie de vieţi ] Am ordonat generalului Rus, comandantul Aviaţiei, să aducă pe Stadionul Ghencea, pe te­renul alăturat, cinci elicoptere şi cu acestea câţiva paraşutişti de la Boteni. Apoi i-am cerut generalului Dafinescu, care era şeful Logisticii, să-mi aducă patru metri de mătase galbenă de drapel şi el m-a întrebat ce fac cu ea?... I-am spus că îmi tre­buie mie şi am făcut-o pachet şi am băgat-o la mine în sertar. Peste câţiva ani, într-un interviu în franceză pentru revista Paris Match, Petre Roman a spus că el a fost cu ideea acestei eşarfe galbene care a fost de fapt semnalul de recunoaştere între mine şi colonelul de atunci, Kemenici, comandantul unităţii de la Târgovişte, unde familia Ceauşescu era sub pază întărită, tot din ordinul meu, cu o companie de vânători de munte şi o companie de tancuri de la alte unităţi. [IR:Aşadar, cel care l-a cazat pe Ceauşescu la Kemenes (alias Kemenici- un om din fosta lui gardă personală, în 1968) şi care i-a hotarit lui Ceuşescu (şi nouă) soarta- a fost Stănculescu].

DS: Când v-aţi întâlnit cu Iliescu să vă spună că au luat decizia?

 VS: Nu a spus că a luat decizia, a spus aşa: „Te rog, organizează ca să te deplasezi la Târgovişte", şi atunci i-am spus că acolo am întărit paza...

DS: La ce oră i-aţi spus?

VS: Pe 23 către 24, noaptea!

DS: Noaptea?

VS: Da!

DS: Deci, atunci, în noaptea aceea, au luat ei decizia? [IR:Dar cine erau "ei", ca să ia astfel de decizii?]

VS: Cred că atuncea, pentru că dimineaţă mi-a spus: „Uite, am luat aşa, aşa şi aşa... Te rog..."

DS: A venit Iliescu în birou la dumneavoastră?

VS: Nu! Revenisem eu în biroul ministrului!

DS: Şi era şi Militaru de faţă?

VS: Da, era şi Militaru de faţă!

DS: Şi... „Am luat decizia..."

VS: Da, Iliescu mi-a spus: „Să se facă judecata pentru că mi-e teamă că altfel vom ajunge la un război civil! Vedem că sunt multe focare care... În ţară, de rezistenţă şi "...terorismul care era în floare...

DS: Peste tot!

VS: înflorit şi de noi, şi ne-am împuşcat şi singuri! Asta vă spun cu toată răspunderea! Vă dau un exemplu foarte clar: ministerul era într-o clădire, înconjurat cu armata care îl apăra, într-un dreptunghi; pe o latură avea, către spate, Ghencea, cimitirul Ghencea şi Ghencea civil, dincolo erau şoseaua şi clubul Steaua, autobaza Ministerului Apărării.... În partea asta, în stânga, latura dinspre centrul oraşului, peste multe clădiri, era Academia Militară, de aici din curtea mi­nisterului s-a tras... şi trăgeau unii pentru că se zicea că umblă teroriştii pe acoperişuri...

DS: Da!

VS: ...şi unele gloanţe chiar şi de calibre mai mari se duceau aproape 2 km, spre Academie... şi aşa au murit oameni nevinovaţi de la Academie, de la Clubul Steaua, de la Autobază...   împuşcaţi  de  cei  care trăgeau  în  mod haotic... De exemplu: arma automată de tip AKM bate cam 800 de metri, iar o armă de pe transportorul blindat bate  cam 1,5 kilometri. Dacă trăgea un militar din stânga, ceilalţi trăgeau fără nici un ordin, deoarece militarii erau şi panicaţi...

DS: Aşa s-a întâmplat şi la casa mea din Cotroceni... eram în curte, de vorbă cu doi vecini, numai gardul ne des­părţea, în faţa casei, dimineaţa, şi, în timp ce vorbeam şi se trăgea din toate părţile prin Bucureşti, eu îmi spuneam „unde sunt eu, nu ajunge nici un glonţ" şi eram liniştiţi... şi, în timp ce vorbeam, aud odată, pac! Şi la picioarele mele a căzut un glonţ...

VS: Dar v-am spus că s-a tras şi asupra casei mele... şi atuncea soţia a spus militarilor trimişi de mine: „Mai căutaţi, că se trage de undeva din partea aia..." Se trăgea lateral... pac! Iar pac! Deci un trăgător izolat! Şi au găsit în podul unei case, şi îmi pare rău şi astăzi că am fost ocupat din­coace, la minister, nici nu am dat prea multă importanţă, un tânăr de la gărzile patriotice, care primise ordin să tragă în casa mea, spunându-i-se că acolo sunt terorişti... Casa mea!? Soţia mea stătea în subsol şi toţi cei din casă cu ea erau speriaţi de tensiunea zvonurilor cu teroriştii. De reţinut că, în 1989, armata, din ordinul lui Ceauşescu, avea aproximativ 80 000  de  militari  în  economia naţională,  agricultură, construcţii, care nu erau instruiţi, iar legăturile armatei erau foarte proaste. [IR: Despre această folosire a armatei, bravii ei conducători nu au avut nimic de spus]

DS: Să revenim la povestea noastră... Deci Iliescu a venit şi v-aţi întâlnit în sala de consiliu?

VS: Nu, eram în birou...

 DS: în biroul lui Milea?

VS: Eu nu m-am dus în sala de consiliu...

 DS: în biroul lui Militaru?

 VS: Militaru.... Şi a venit Iliescu, a venit...

DS: Singur?

VS: Parcă era şi Brucan... ne-am aşezat la masa minis­trului... „Uite, noi am organizat un grup ca să vă duceţi la... la Târgovişte!" Am întrebat: „Câţi oameni?" „Păi, o să vină un grup de la Tribunalul Militar, un grup o să vină de la avocaţi, o să le spunem noi unde să vină..." I-am spus să vină la Clubul Steaua, dincolo de terenul de fotbal... era terenul unde clubul vroia să facă un teren de atletism şi acolo am dat ordin să vină elicopterele.

DS: Atunci aţi hotărât când să se plece la Târgovişte, în momentul acela?

VS: Da, am spus să plece din... deci era noaptea, 24 spre 25... Am spus: „Trebuie să ajungem pe la ora 10.00, deci trebuie să fim plecaţi din Bucureşti pe la ora 9.00."

DS: Zece noaptea?

VS: Nu, zece ziua!

DS: Deci discuţia asta avea loc noaptea?

VS: Noaptea de 24 spre 25!

DS: Şi urma ca dimineaţa la nouă să plecaţi?!

VS: Da!

DS: Dar el, Iliescu, v-a spus: „Mergeţi acolo, faceţi pro­cesul şi-l  executaţi?"

VS: Nu, nu, n-a spus!

DS: Dar ce a spus?

VS: Că o să se facă o judecată şi trebuie şi o soluţie „Ca ei să dispară"... ăsta a fost cuvântul!

DS: Ca ei să dispară?

VS: „...pentru că aşa vom reuşi să stingem rezistenţa care există la ora actuală şi..."

DS: Şi numai el vorbea?

VS: Da, el... şi a mai intervenit, cred, şi Brucan, cred că Brucan! [IR: In numele cui au luat cei doi Tovaraşi această decizie? Ceuşescu liber era un pericol, dar prizonier? Dacă numai aşa au putut fi opriţi securiştii care luptau pentru el, unde au dispărut aceştia? Dacă nu a existat rezistenţă, eliminarea lui nu are nici o justificare. ]

DS: E mai vorbăreţ!

VS: Da!

DS: Asta era soluţia: ca ei să dispară!

 VS: Am ajuns la Gelu Voican. Chestiunea în care a zis că el a aranjat treaba... iar eu numai să spun locul şi... Mie mi se pare că şi acum susţine că el a făcut o treabă...

DS: Şi v-a împuternicit, atunci, ca să organizaţi...

VS: ...deplasarea... să fac deplasarea la Târgovişte, asta a fost ideea, dar, deja, în elicopter, am aflat de la procu­rorul Voinea, înainte de aterizare, care era concluzia finală, execuţia...

DS: Dar colonelul Popa unde era?

VS: Despre Popa, că este şeful completului militar de judecata, care era în alt elicopter, am aflat jos, când am ajuns la Târgovişte.

 

[6 IR: Procesul, execuţia, cina cea de taină, pierderea cadavrelor, caseta buclucaşă, încercările de lichidare a executanţilor]

DS: Dar când aţi ajuns acolo, aţi devenit şeful acestui colectiv, al acestui...

VS: Din punct de vedere organizatoric, da! Am ajuns... şi Măgureanu a venit atunci şi Gelu Voican Voiculescu a venit, dar în alt elicopter.

DS: Pe paraşutişti când i-aţi luat?

VS: Păi, am făcut o oprire la Boteni...

DS: Cu elicopterele?

VS: ...unde aveau ei unitatea de paraşutişti...

DS: Şi i-aţi urcat în elicopterul dumneavoastră?

VS: ...şi i-am urcat pe toţi şapte în elicoptere.

DS: Ei erau pregătiţi sau le-aţi spus atunci, la sosirea laTârgovişte?

VS: La Boteni, le-am dat ordin numai să se pregătească să mă însoţească pe mine...

DS: Dar nu le-aţi spus că trebuie să facă o execuţie?!

VS: Nu! Doar când am aterizat!

DS: Le-aţi spus lor?

VS: Nu, numai lui Boeru care comanda grupul de paraşutişti...

DS: Deci, dumneavoastră ştiaţi că trebuie să organizaţi şi executarea lor?

VS: Că ăsta va fi finalul!

 DS: Da, şi atunci v-aţi luat şi executorii din drum?

VS: Da, da! Dar i-am luat, precizez, şi pentru secu­ritatea noastră, pentru că nu ştiam care e starea de spirit la Târgovişte.

DS: Când le-aţi spus adevărul paraşutiştilor despre mi­siunea lor?

VS: Paraşutiştilor?

DS: ...că din şapte să se aleagă ei...

VS: ... să se aleagă, trei...

DS: ...trei?

 VS: .. .care să fie, posibil, pentru misiunea finală!

DS: Şi ei au înţeles pe cine vor executa? Ei n-au întrebat?

VS: Încă nu!

DS: Nici nu le-aţi spus cine!

VS: Nu le-am spus atunci, de abia când i-au scos pe cei doi din...

DS: ...TAB!

VS: ...din TAB. Apoi i-am introdus într-o cameră, am pus doctorul să le facă vizita medicală...

DS: Deci aţi început organizarea completă din proprie iniţiativă!?

VS: Eu... cu Voican şi cu Popa am stabilit cam cum să fie sala aranjată... Mi se pare că atunci Măgureanu a zis: „Stăm şi noi aicea..." şi am pus mesele alea lateral... [IR: Ştia pe atunci că "Magureanu" era Asztalos, de la academia Stefan Gheorghiu? ]

DS: Da!

VS: ...unde s-a stat la masă. Cam asta a fost şi ce mai era în detaliu... a, unde să stea judecătorii şi unde avo­caţii... După aceea i-am spus lui Kemenici să stabilească din unitate ofiţerii ceruţi de Popa pentru completul de judecată...

DS: Şi Kemenici a înţeles, atunci, că e vorba de jude­carea lor!?

VS: Atuncea a înţeles el, că el până atunci credea că Ceauşescu este comandantul suprem şi trebuie apărat! [IR: O declaraţie plină de consecinţe. Daca o legăm cu faptul că acest Kemenici (Kemenes) fusese in 1968 în garda personală a lui Ceuşescu, cunoscîndu-se probabil şi cu Stănculescu, cu acest prilej- înţelegem ce carte dublă a jucat Stănculescu. De ce a recunoscut el ce credea îcă, pe 25 decembrie, cel căruia i-l încredinţase pe Ceuşescu în pază? Ca să nu iasă la lumină această informaţie explozivă, într-un moment nepotrivit. Dar Kemenici ştie multe şi ar trebui să vorbească. Ca sa aflăm şi noi ce s-a întîmplat în acele zile, in spatele scenei ucigaşe.]

DS: Şi când a înţeles, înainte de execuţie?

VS: Cred că atunci... atunci!

DS: Dar n-aţi vorbit cu el despre asta? Era totul tacit, toată lumea înţelegea despre ce era vorba?

VS: .. .adică era un subiect subînţeles...

DS: ...subînţeles!? Bun! Şi v-aţi programat un timp pen­tru proces?

VS: Nu, n-am... nu-mi dădeam seama nici eu cât o să dureze procesul!

DS: Aţi ştiut unde vor fi executaţi când aţi stabilit sala de judecată?

VS: Nu, când organizam sala şi, deoarece camera pe unde se intra în sală era în reparaţii, am ieşit iară afară, la aer...

DS: Şi atunci aţi inspectat locul?

VS: .. .uite, aici ar putea.

DS: Cu cine aţi vorbit despre asta?

 VS: Numai cu căpitanul Boeru de la paraşutişti!

DS: Lui i-aţi spus: „Vezi, măi, că aici va fi..."

VS: ...zic: „Uite, zidul ăsta e bun pentru final!"

DS: Şi după aia aţi intrat la proces?

VS: Nu! Trebuia să le spun şi piloţilor, să fie atenţi că, după ce se termină treaba aicea, decolăm imediat...

DS: Şi s-a terminat procesul!

VS: Eu am ieşit, n-am asistat la busculada aceea din interior, cu soldaţii care i-au legat...

DS: Dar cine a dat ordin cu legarea?

VS: Cred că a fost din propria iniţiativă a paraşutiştilor, în orice caz...

DS: Nu ştiţi cine a dat ordin ca să-i lege?

VS: Nu s-a dat nici un ordin, nu am auzit asemenea ordin, nici nu ştiu cine i-a legat... eu am ieşit afară atuncea, mă ui­tam din nou la... un ofiţer, nu ştiu cine era, un căpitan, căruia i-am ordonat să-mi aducă repede nişte foi de cort... aicea e momentul cel mai important... că nu s-a dat nici un ordin: „Trageţi!"

DS: Dar nu vă pregăteaţi să ziceţi: „Foc!"

VS: Paraşutiştii au deschis focul fără nici un ordin!

DS: Dar eraţi pregătit să spuneţi „foc!"?

VS: Nu, dragă!

DS: Să ordonaţi „foc!"?

VS: Nu, nu am simţit nevoia să...

DS: Dar nu vă gândeaţi că trebuie să comande cineva „foc!"?

VS: Păi, nu m-am considerat obligat... ofiţerul care co­manda paraşutiştii ...

DS: El trebuia să comande „foc!"?

VS: ... trebuia să comande şi... el a tras...

DS: Şi ce aţi făcut? V-aţi aşezat şi aţi aşteptat să vină condamnaţii?

VS: Eu m-am dus către elicoptere...                                  

DS: Da!

VS: ...şi am asistat la spectacol, de acolo, groaznic, ace­la... că ăia i-au dus la perete şi... s-au retras câţiva paşi înapoi şi au început să tragă...

DS: Dar el ajunsese la perete?

 VS: Ajunseseră amândoi!

DS: Şi amândoi....

VS: El avea cam vreo doi metri de perete...

DS: Când a început să se tragă...

VS: S-a tras complet, muniţia care era în încărcător.Aproximativ, cred, 20 de cartuşe fiecare!

DS: Ei au apucat să zică ceva înainte?

VS: N-am auzit nimic!                                                     

DS: Dar se spunea că au cântat „Internaţionala"?

VS: N-am auzit nimic! Pe cuvântul meu că n-am auzit nimic, atunci.

DS: Singurul om lucid era generalul Stănculescu?

VS: Ştiu că după aia s-au prăbuşit!

DS: El s-a rupt de la mijloc...

VS: ...s-a rupt, da... exact, pentru că s-a tras, aşa, în disperare, de către toţi trei paraşutiştii, adică cel puţin 30-40 de cartuşe au intrat în ei.

DS: .. .în fiecare... Dar au ţipat, au urlat?

VS: Nimic!

DS: Doamne, şi vă uitaţi la ei?

VS: .. .a fost atât de repede...

DS: Se vedea bine?

VS: Păi, uitaţi-vă şi..* (* în prezenţa editorului, Enculescu, venit la mine să-l  cunoas­că pe general, acesta relatează, provocat intenţionat de mine, scena, interpretând-o pur şi simplu la fel ca acum două luni, în ziua când făceam interviul. E îmbrăcat general de armată, special pentru fotografia pe care o vedeţi pe copertă, şi, cu mobilitate surprinzătoare în raport cu vârsta, cade în genunchi pe covor, în faţa noastră, frânt brusc, ca şi când ar fi fost electrocutat de salva nimicitoare a gloanţelor izbucnite din ţeava pistoalelor-mitralieră, cu capul spre mâna dreaptă, şi se prăbuşeşte pe spate!) [IR:Avem, nu numai actori profesionişti ci şi amatori, printre conducătorii "revoluţiei" ]

- Aşa a căzut - zice, ridicându-se alert şi stând în picioare înalt, elegant, în uniforma de gală, întinerit parcă, şi adaugă: şi aşa stăteam eu, îmbrăcat aşa, cu o stea mai puţin decât acum pe epoleţi - general-colonel - şi urmăream execuţia!În faţa elicopterului, lateral; pe­retele în dreapta, în stânga trăgătorii.

DS: Era ziua?

VS: Era ziua, era la prânz, era două şi jumătate!

DS: Bun!

VS: ...se vedea ca...

DS: Şi v-aţi uitat liniştit... şi eraţi îmbrăcat militar...

VS: Eram îmbrăcat în costumul de general, cu cămaşă albă, aşa cum îl vedeţi pe copertă, în talie, singura deosebire era că atunci aveam trei stele, nu patru. M-am uitat... eram în faţa elicopterelor şi...

DS: V-a întrebat cineva ceva?

VS: Nu a întrebat nimeni nimic!

 

[]

DS Cine participa la masă?

VS: îmi amintesc de Măgureanu, Voican, colonelul Popa, maiorul Florescu Mugurel, avocaţii Teodorescu şi Lucescu, operatorul de televiziune şi câţiva din conducerea clubului, colonelul Gavrilă, colonelul Gaţu...[]

DS: Când v-aţi dat seama că este Crăciunul? În timpul cărui fel de mâncare?

VS: Când am intrat şi am văzut bucatele de Crăciun pe masă.[]

DS: De la coborârea din elicopter, v-aţi dus direct la masă?      

VS: Da!                                                                             

DS: Până în momentul acela, s-a făcut de la Târgovişte, sau din elicopter, vreo legătură cu grupul civil de la Minis­terul Apărării, să-l  numim aşa, grupul civil de la Ministerul Apărării Naţionale, grupul cu Iliescu, cu...

VS: N-a fost nici o legătură! De abia când am coborât, i-am spus eu comandantului Clubului Steaua... era colonelul Gavrilă... dacă poate să-mi facă legătura... A spus că nu poate de acolo... Eram într-o sală, pe la tribuna a doua, şi m-a invitat să merg, să vorbesc de la el din birou...

DS: Şi v-aţi dus acolo?

VS: Acolo m-am dus şi am vorbit şi l-am găsit pe Militaru

DS: Şi i-aţi raportat lui Militaru?

VS: Şi i-am spus: „Uite, domne, ne-am întors!"

DS: Asta a fost tot?

VS: Asta a fost, da!

DS: Şi el a întrebat ceva?

VS: N-am spus mai mult, n-am spus pentru că nu vroiam să ştie mai mult! Am spus: „S-au rezolvat toate problemele conform  programului care  s-a  stabilit  la Bucureşti!"

DS: Şi el a mai zis ceva?

VS: N-a zis nimic!

DS: Şi după asta v-aţi dus la masă?

VS: După aceea m-am dus la masă.

DS: Şi după masă v-aţi dus la birou direct?

VS: După masă, am plecat la birou, da!                          

DS: Şi acolo când aţi ajuns v-aţi mai dus să vă întâlniţi cu cineva din grupul civil?

VS: Acolo, am dat casetele care erau filmate...

DS: Şi erau la dumneavoastră?

VS: Da! Atunci ei au intrat la discuţie iar, în spate, şi au stabilit, eu n-am fost prezent, cine să se ducă la Televiziune, ce să facă, ce să dea din casete, eu un singur lucru am spus: „Nu daţi toată caseta, că suntem şi noi acolo şi nu vreau ca să se deconspire cine a fost de faţă! Daţi numai fragmente reprezentative!" Şi reprezentativul... lipsea... lipsea tocmai fi­nalul! Deci, nu se putea vedea ce s-a întâmplat... o tăietură mare, aşa, ca un mal care s-a dărâmat şi dincolo nu se mai ştia nimic, nu se mai vedea nimic, nici o imagine.

DS: Şi a rămas aşa?

VS: A rămas aşa, pentru că, atunci când s-a dus Sergiu Nicolaescu la Televiziune, a fost scandal mare între Sergiu Nicolaescu şi cei de la TV...

DS: Da!

VS: ...şi până la urmă au avut convorbiri telefonice... Nicolaescu cu Iliescu şi s-a hotărât să se dea caseta integral, dar prima reprezentare a fost varianta scurtă, secvenţială, în care...

  DS: Dar exista filmat momentul în care...?

VS: Exista numai momentul când erau ei jos! Ceea ce a făcut ca pe urmă... un regizor francez să spună că au făcut ceva trucat, că nu e căderea firească a unui om care e îm­puşcat, că nu trebuia să cadă aşa, că acolo este ceva neclar şi nu este ceva real... ceea ce nu mai avea nici o importanţă, că acum fiecare a început să-şi dea cu presupusul. Din afară, de la mii de kilometri, când spui ceva, când ştii că a fost altceva, nu mai are nici un rost!

DS: În perioada asta cât aţi stat la minister, până la numirea lui Militaru şi după numirea lui Militaru, v-aţi în­tâlnit cu membrii grupului civil?

VS: În primul rând, numirea lui Militaru a fost pe 23, spre deosebire de ce au spus unii, că a fost pe 24! Militaru a fost numit pe 23! Numărul doi, a doua treabă, a doua pro­blemă: s-a făcut acea numire în culise, iar eu am fost pus în faţa unui fapt împlinit! [IR:De cine? De ce? ] Iar când am vrut să mă ridic de pe scaun să-l  pun în loc pe Militaru, Iliescu a spus: „Nu, nu, stai pe loc; dumneata, totuşi, cunoşti foarte bine toate problemele şi mai rămâi acolo!", adică a fost un fel de bâlbâială.

DS: V-aţi întâlnit cu ei şi cu altă ocazie, în aceste zile? Cu grupul civil?

VS: Păi, au intrat şi au ieşit, în şi din biroul ministrului, de câteva ori! Prin biroul ăsta intrau şi, deci, prin biroul ăsta se trecea în camera din spate, care era sala de mese, sala de odihnă a ministrului şi se duceau în sala consiliului de conducere al ministerului.

DS: Şi unde stăteau ei, unde aveau, ca să zic aşa, biroul!?

VS: în sala de consiliu, iar un grup restrâns intra din când în când în baie, motivând că se feresc să le fie ascul­tate convorbirile. Ăsta era sfatul ţării în zilele alea!

 

Am vrut să-i scap de mulţime, dar în acelaşi timp am vrut sa scap şi mulţimea de ei []

DS: Să vă agitaţi?! În momentul când Ceauşescu a făcut acea trimitere la „cel care e de faţă", aşa ca în Cina cea de taină şi „unul din ei este aici de faţă"... trădătorii lui, aţi simţit, aţi înţeles că se gândeşte la dumneavoastră?

VS: L-am ignorat! Am înţeles, dar a fost ca la ping-pong: el mi-a trimis semnale, eu le-am ignorat! Dar...

DS: Nu v-a afectat?

VS: Nu m-a afectat!                                                        

DS: Nici mai târziu?

VS: Nici mai târziu! []

DS: Acum aş vrea să vă întreb încă o dată, dacă ...

VS: Dacă ar fi vorba să luăm acuma istoria înapoi cu 15 ani, ei aveau o şansă, când le-am spus să plece cu eli­copterul ca să scape de furia mulţimii... că ăsta a fost de fapt momentul care a fost sau ultimele cuvinte care i-au convins că trebuie să plece, le-am spus: „Puteţi fi linşaţi!" Atunci am avut senzaţia că l-am rupt pe Anteu de pământ! Şi când au plecat cu elicopterul, aveau multe şanse să se ducă în toate părţile! [IR Dar s-au dus exact unde îi aştepta omul lor de încredere, Kemenici] Dacă n-au ştiut să-şi aleagă şansa cea mai bună, cu atât mai mult nu m-am simţit eu în... Mulţi au spus chiar despre acest episod că „Stănculescu ar fi vrut să-i scape!" Am vrut să-i scap de mulţime, dar în acelaşi timp am vrut sa scap şi mulţimea de ei! Mi se pare mai importantă treaba asta! [IR: Uluitor sînge rece. Nici măcar acum nu alege între cele doua alternative care au fost atunci în joc: confiscarea revoluţiei sau reînscăunarea "tiranului"- dacă nu se reuşea deturnarea insurecţiei]  

[] DS:   15   metri?   Eraţi   singurul  martor,   în   afară  de executanţi!

VS: Deci, eram în faţa elicopterelor şi cred că în eli­coptere erau deja piloţii, care au văzut şi ei scena, sigur. Eram în faţă, în picioare... Ieşirea lor a fost făcută oarecum agitat, pentru că a fost o prostie din partea celor care au vrut să-i  bruscheze, nu era cazul! Dar orişicum, când au ieşit cu această agitaţie, între ei şi cei pe care îi duceau, i-au dus către perete şi au ieşit cei trei paraşutişti sau au ieşit din partea stângă a mea, cum priveam scena, şi au tras fără comandă, efectiv! Deci, focul s-a deschis simultan şi fără comandă, unu la mână! Doi: nu pot să spun că a fost unul care a tras ochit sau altul mai puţin ochit. Plaja de muniţie care s-a tras era atât de largă, încât nu trebuia ochit pe zona respectivă, ci s-a tras efectiv din umăr sau de sub braţ! Cei trei paraşutişti erau buni trăgători! Apoi, aproape instan­taneu, i-am văzut pe amândoi cum s-au rupt efectiv şi au căzut pe spate din forţa loviturilor, e clar... Este o lovitură simplă, când porneşte o masă de gloanţe... S-au frânt, efec­tiv s-au frânt, deoarece zona a fost, de jos până sus, aco­perită cu muniţie!

DS: Bănuiţi, ştiţi, aţi aflat sau v-aţi interesat cam câte cartuşe s-au tras?                                                                                              

VS: E simplu: 20 ori 30, 60, din care, zic eu, cel puţin 20 au plecat spre fiecare!

DS: Spre fiecare!                                                              

VS: Doi: eu am strigat la medic să se ducă să constate moartea lor, deşi eram convins, dar asta era mai mult pentru a încheia un moment căruia trebuia să-i dai valoare tehnică, dacă vreţi, de constatare a morţii celor doi, şi eu am fost cel care am strigat pe urmă: „Aduceţi foile de cort!"... Uita­seră! Era lumea zăpăcită, dar oricum... vă închipuiţi simţi­rile celor care au văzut... Kemenici, săracul, a crezut la început că, Doamne, comandantul suprem va fi salvat! Asta a fost credinţa lui şi aşa a şi declarat!... [IR: Credinţă formată cum? Cu cine vorbise Kemenici (Kemenes) pînă în acel moment, începînd cu 22? ] şi am strigat: „Adu­ceţi foile de cort!" I-au împachetat şi eu am dispus: „În eli­copterul acela, puneţi-i!"

DS: Până să strigaţi „aduceţi foile de cort!" a fost o secundă, două, trei, zece, când a fost linişte, după salvele respective? Ce sentiment aţi avut?

VS: S-a rupt ceva între două lumi!

[] DS: Dar mi-aţi spus, la un moment dat, că în primul moment aţi avut... aşa cum stăteaţi în picioare, cum eraţi îmbrăcat, elegant, că aţi venit îmbrăcat în ţinută militară elegantă...

VS: Ţinută militară, da: cu cămaşă albă, adică ţinuta mea normală!

DS: Normală... Întotdeauna aţi fost un militar de o eleganţă desăvârşită... Mi-aţi spus, la un moment dat, că aţi avut o secundă sentimentul că sunteţi ca Dumnezeu!?

VS: Poate nu chiar ca Dumnezeu, pentru că, acum, de la dumneata mă duc direct la Prea Fericitul Patriarh şi nu vreau să am discuţii în contradictoriu pe probleme teoretice sau practice. În orice caz, am simţit atunci că eu am fost mâna care a făcut ce doreau oamenii, atunci, fiindcă acuma aţi văzut... s-au început comentarii că nu era bine... Sigur, chiar soţia mea, la un moment dat, spunea că „mai bine îi duceaţi într-un apartament de două camere să trebuiască să trăiască cu leafa unui muncitor"! Asta era, din punct de vedere aşa... particular... dar puteai să dai naştere la un război civil! Orice s-ar spune, în momentul acela, asta era soluţia pentru a rupe o epocă de alta, să ştiţi! [IR: Singura soluţie ieftina, fără probleme pentru securicomunişti, deci fără prelungirea luptelor]

DS: Acuma aş vrea să revenim asupra altui moment: aţi ajuns la Bucureşti! Şi... spuneaţi că eraţi înfometaţi! Sim­ţeaţi foamea, era... trecuse de ora prânzului şi, după ce aţi coborât din elicoptere, nu aţi stat să vă mai gândiţi unde se pun exact trupurile celor doi, v-aţi repezit la cantina clu­bului Steaua!?

VS: Nu, nu ne-am repezit la cantina clubului, de fapt situaţia era următoarea: eu am lăsat pe cineva să aibă grijă ca să dea jos cele două corpuri învelite în foi de cort, până ajung salvările care urmau să le ducă la spital. Acestea au întârziat şi au venit când... şi atuncea a venit comandantul clubului şi ne-a invitat să intrăm acolo la tribuna a doua, unde aveau birourile, că eram toţi înfriguraţi, ăsta era adevărul, eram înfriguraţi de ger, de frigul care era afară, de starea emoţională... prin care trecuserăm, de zborul cu eli­copterul, care nu era chiar aşa de comod în frigul acela! Trei! Şi atunci a zis: „Vă rog să poftiţi, până când..." Aşteptam să vină salvările, să plecăm cu coloana. Şi asta a fost de fapt invitaţia făcută de comandantul clubului! Iar acolo a spus: „N-aţi dori să mâncaţi ceva?" Vă dau un exemplu, eu am spus: „Vreau să mă spăl pe mâini." Era bucătarul şef de la clubul Steaua, nu mai ştiu, şi zice: „N-avem apă!" şi atunci am luat o sticlă de whisky şi zic; „Nu-i nimica!" Ăia au crezut că iau sticla să beau o gură de whisky...  M-am dus la baie şi i-am spus bucătarului: „Toarnă!" şi el zice: „Păi nu vreţi să...?" „Nu! Toarnă să mă spăl pe mâini să mă dezinfectez." Simţeam nevoia de a mă dezinfecta! Dacă vreţi să înţelegeţi treaba aceasta.

DS: Da, da!

VS: Poate că nu pusesem mâna pe nimica... poate vro­iam să mă spăl, să mă curăţ de fapte!

DS: Am înţeles, foarte bine aţi spus! Şi a urmat acea masă, care s-a petrecut în tăcere, am înţeles!

VS: A fost o masă... a tăcerii, hai să spunem aşa, dar cu bucate de Crăciun, de-abia atunci mi-am dat seama că e Crăciunul! Uitasem de fapt!

[] DS: Vă amintiţi meniul acelei zile!

VS: Vă spun ce a fost, da, îl ştiu: şorici, cârnăciori olteneşti, sarmale cu smântână, că au venit cu nişte... era bucătarul, el a venit cu... În persoană, el a venit, nu mai ştiu cum îl chema... nu-mi amintesc acum... ar fi bine să-l  pomnenesc, măcar ca importanţă a imaginii... În rest s-au oferit băuturi. N-am băut, am spus că singura băutură a fost aia cu care m-am spălat pe mâini, era whisky şi, dacă îmi amin­tesc, era şi Johnny Walker! Şi a fost pe urmă un vin alb, au fost nişte plăcinte, nişte poale-n brâu, cam aşa ceva, dacă îmi aduc aminte cum erau acelea, şi în final a mai fost o felie de cozonac! Şi după aia n-am mai stat, că noi am mân­cat...în primul rând a fost o masă în tensiune sau o tensiune în detensionare şi, al doilea, a fost o masă de la care trebuia să plecăm, să vedem... şi atuncea, am aflat prima treabă, că eu am plecat foarte hotărât, că acela care trebuia să urmărească ridicarea cadavrelor, iar eu trebuia să le spun celor de la minister că s-a terminat... de fapt asta era, să le spun că s-a terminat.

DS: Cui trebuia să raportaţi?

VS: N-am raportat la nimeni! I-am spus lui Sergiu Nicolaescu, că la minister el era primul cu care am vorbit!

DS: Şi s-a dus şi a spus mai departe?

VS: Dar erau toţi acolo, când am venit!... „Cum a fost, hai?" „Gata, s-a terminat!" De fapt asta a fost! Nici un raport!

DS: Şi a fost vreo reacţie?

VS: Nu m-am adresat nimănui în mod special... nici nu mai ştiu câţi eram, 10, 12 persoane care... ştiţi cum e, ca la teatru, apariţia actorului să spună o replică...

DS: ...fundamentală!

VS: ...n-am vrut să spun o replică sinistră! Dar o şi aşteptau! Şi am spus: „S-a terminat!" şi zic „o să vină şi o să-i  ducă la Spitalul Militar". „Filmul, unde-i filmul?" Zic: "Sergiule, ia-l tu!" Pe urmă ei s-au retras să discute „cum facem filmul?" Îl facem lung, îl facem lat...  nu ştiu, cred că...

DS: S-a vorbit atunci despre filmul pe care trebuie să-l  daţi la televizor?

VS: Da, pentru că s-au retras să discute... Voican, cred, Voican mi se pare, a spus că „ar fi bine să scoată din film secvenţele în care apărem noi la masa aceea, lângă completul de judecată, pentru protecţia noastră". Ştia cum a filmat operatorul.

DS: Ştia cum a filmat! Da, da!

VS: ...prin sală! Deci, aş putea să spun altceva: omul care a făcut filmul a fost de fapt un amator. Îl luasem eu la Departamentul de înzestrare a Armatei, să-mi organizeze un studio de film, pentru că aveam nevoie pentru expoziţiile în care prezentam tehnica militară şi aşa mai departe... Dacă era vorba să mă protejez, puteam să-i spun, de la început: „Nu mă filma!" Or, nu i-am spus acest lucru şi, ca dovadă, m-a filmat în detaliu! Puteam să-i spun „nu mă filma"! Nu ăsta a fost pentru mine gândul. Dar a fost aşa... şi pe ur­mă... de aici, a ieşit ciopârţirea filmului şi scandalul care a fost cu cei de la Televiziune... Telefoane, Televiziune, Mi­nisterul Apărării... acuma vă spun sincer, părerea mea, cei care erau acolo, la Minister, erau mai speriaţi decât mine care fusesem la faţa locului, când le-am spus că s-a termi­nat. Probabil că fiecare avea un anumit sentiment; dar asta e părerea mea! Erau mai speriaţi de faptul în sine, decât eram eu care fusesem la faţa locului! Asta pot s-o spun...

DS: Cine era cel mai speriat?

VS: E greu să-mi amintesc! Ştiţi că este... Când te uiţi mult la o scenă, la un moment dat nu mai ştii care din actori a... era mai îngrijorat, fără să spună ceva anume; dar toţi spuneau: „Cadavrele!", pe urmă a început...

DS: Cadavrele, în sensul că unde sunt? Adică vroiau să se asigure că sunt morţi?

VS: Am aflat, când... Am întrebat la clubul Steaua şi mi s-a raportat că n-au venit salvările şi atuncea am spus „Cău­taţi, vedeţi unde sunt!", dar mi-au spus că nu sunt şi atuncea a început celebra... celebrul marş, care era să mă termine. Vă rog să reţineţi!

DS: Aş vrea să detaliaţi această situaţie!

VS: Sunt două momente care trebuie reţinute din acea perioadă, fără să fac alte comentarii colaterale: primul, deşi eu am dat ordin comandantului, colonelul Kemenici, azi general, ca să fie tunurile descărcate şi aveam şi semnalul cu eşarfa galbenă, noi doi ştiam, ca dovadă că semnalul funcţiona perfect, în sensul că... În momentul când am scos eşarfa el a ştiut că sunt eu şi atunci au oprit deschiderea focului, pentru că, în timp ce noi zburam spre Târgovişte, el a primit ordin ca tunurile să fie încărcate pentru că va veni un comando care să-l  salveze pe Ceauşescu, cu elicopterul.

DS: Dar aţi aflat cine a dat ordinul ăsta?

 VS: N-am aflat şi nici n-am căutat să aflu.

DS: Nu aţi vrut?!

 VS: N-am vrut! Efectiv n-am vrut şi de morţi nu mai vreau să mai discut.

DS: Am înţeles!

VS: Da. Doi: începe acum pericolul. Iau transportorul blindat... nou, venit de la Moreni, nou-nouţ, care avea pe el chiar subofiţerul care făcea proba armamentului de la po­ligonul de la Moreni, deci recepţionerul-şef, locotenent-major. Am pus steagul românesc, înalt, pe portdrapel în faţa. Dispunerea în transportor: mecanicul conductor şi adju­tantul meu, unul lângă altul în faţă, puţin mai în spate recepţionerul-şef la mitraliera de 14,5 mm şi pe cele două bănci, stânga, dreapta, pe centru, un subofiţer, Victor Stănculescu, un subofiţer pe o parte şi, spate în spate, alţi patru, dintre care îmi amintesc de Teodorescu, avocatul apărării în proces, care îmi ceruse: „Vă rog luaţi-mă şi pe mine, că mi-e frică să mă duc singur, acasă, acuma..."

DS: Deci aţi plecat de la M.Ap.N.?

VS: Am plecat şi am dat itinerarul: Drumul Taberei Calea Ghencea şi Stadionul Ghencea.

DS: Vă duceaţi să căutaţi cadavrele?

VS: Mă duceam să le caut, pentru că cei de la stadion spuneau că nu mai sunt! Aicea, începe partea a doua. La minister, toţi se uitau la mine oarecum bănuitori, domne, filmul e film...  lipsea din film execuţia, deci singurul element palpabil din care să se vadă, până la urmă, dacă sunt cadavrele. În nebunia aceea, ca să spun, de o noapte furtunoasă, unii credeau că totul a fost înscenare şi n-a existat execuţia... [IR: Nici azi nu te simţi confortabil aflînd că lipsea scena cu execuţia şi că ...dispărusera cadavrele, lăsate pe jos! Ne putem imagina acum de ce era atîta tensiune la televiziune, unde nu mai apărea caseta integrală. ] Vă daţi seama? Eu deveneam acuma omul care am făcut ce am făcut, şi i-am aruncat pe cei doi în neant, au dispărut cei doi! Şi acuma să revin. Pe traseu a mers totul perfect. Am intrat la clubul Steaua. Mi-a spus că nu sunt cadavrele acolo unde trebuiau să fi fost... am căutat la telefon pe cei de la elicopter şi mi-au spus: „Le-am lăsat jos, dar a trebuit să plecăm că se făcea noapte şi nu aveam pregătit zborul de noapte şi nu puteam să aterizăm la Boteni, deci i-am lăsat şi a venit un militar, căruia i-am spus să aibă grijă de cele două colete." Am intrat şi ne-am învârtit în zona respectivă cu transportorul.

DS: Le-au lăsat nepăzite? ! 

VS: Le-au lăsat jos!

DS: Nu le-au lăsat în grija nimănui?

VS: Le-au lăsat jos pe pământ, deci, cum s-ar spune... Am făcut un tur prin zona respectivă cu farurile aprinse, pentru că transportorul respectiv are nişte faruri extraor­dinar de puternice, nu cele fixe, alea mobile care ajută ochirea şi se folosesc la trageri în infraroşu. N-am văzut nimic şi ne-am întors înapoi, pe acelaşi traseu pe unde plecaserăm, pe unde ne văzuseră toţi. Pe urmă, când am ajuns în zona Ministerului Apărării, la colţ, s-a deschis focul asupra transportorului. Dar nu s-a deschis focul pur şi simplu; de jos s-a tras în pneuri, transportorul având patru şi patru, care, în cazul în care primesc un glonţ, fiecare are o posibilitate să-şi umfle singur cauciucurile cu aer com­primat, să mai poată merge câţiva metri, să se mişte de pe loc... Dar le-au terminat! Deci am rămas nemişcaţi.

DS: Formidabil!

VS: Şi s-a tras şi din faţă, şi din spate cu armament greu. Asta ce înseamnă? Mitraliere de 12,7 mm de pe tanc. Şi transportoarele cu mitraliere de 14,5 mm. S-a tras de la distanţă foarte mică. Efectul: unul din proiectilele de 14,5 mm a intrat în transportor, i-a luat gâtul bietului ofiţer care era mitraliorul, ăsta căzând, în mişcare cu mâna apasă pe mitralieră şi se ridică foc în sus; cum mitraliera s-a mişcat în sus, ofiţerul a căzut oarecum pe scaun, înapoi, şi a fost spasmul acela şi a tras şi a apărut că şi noi am fi tras. De fapt, nu trâseserăm intenţionat. Şi a mai continuat acel foc cu armament uşor. Aghiotantul meu, Mateiciuc, un băiat excepţional, s-a ridicat, a ridicat capacul, a ieşit afară şi a strigat: „Futu-vă muma-n cur, trageţi într-un general al armatei române!" — textual! Dar tare, şi s-a oprit focul. Am ieşit repede din transportor, am ordonat să-l  scoată pe ofiţerul grav rănit... Am oprit eu o maşină, un domn, nu ştiu cum îl cheamă, dar păcat... a oprit şi a spus: „Ce doriţi, domnule general? V-am recunoscut!" „Am un rănit, te rog ia-l Du-l la Spitalul Militar la comandant şi spune-i să facă tot ce poate să-l  salveze!" Ştiam că nu mai poate, intrase în comă... Îi rupsese beregata... un cartuş mare... Nu vă mai spun că acest glonţ a făcut ricoşeu în interior şi a dat o lumină ca artificiile din pomul de Crăciun. Aşa a fost în interior; ricoşetele de la muniţia care a pătruns au mai rănit un subofiţer în mână şi pe Teodorescu, căruia i-a intrat o schijă în spate.

Partea a doua: am scos legitimaţia mea de general şi i-am dat-o şoferului, acestui om care a dus rănitul în comă, şi zic: „Uite, du legitimaţia mea şi spune-le că eu te-am trimis!" Omul a fost foarte corect, dar a fost prea târziu. Şi acuma revin la partea a doua: m-am dus către primul trans­portor în faţă, am pus mâna pe mitralieră, pentru că nici unul dintre soldaţi nu recunoştea că a tras, şi am văzut că e fier­binte şi am spus: „De ce aţi tras, măi nenorociţilor?" M-am întors la tancul din spate a cărui mitralieră de 12,7 era tot fierbinte şi am spus: „De ce aţi tras, nenorociţilor?!" Am ieşit cu toţii din transportor, care era terminat, şi a venit un subofiţer care stătea chiar la blocurile din faţă unde a fost incidentul acesta şi ne-a invitat la el în casă. L-am legat la mână pe subofiţerul rănit şi am dat telefon la minister, pe telefonul obişnuit, să le spun unde suntem şi ce am păţit. Şi pe urmă, peste un sfert de oră, ne-au trimis o maşină şi aşa mai departe. Practic a fost al doilea moment, după cel care a fost la Târgovişte, prin care Stănculescu trebuia terminat!

DS: Deci, dumneavoastră credeţi că au fost organizate cele două ambuscade?

VS: N-au fost organizate? Au fost din întâmplare dum­nezeiască?! Sigur că au fost organizate! [IR: Este uneori soarta asasinilor plătiţi, sau a celor care joacă prea tare la o confruntare între benzi. Dar Stănculescu s-a dovedit tare]

DS: Şi cadavrele când le-aţi găsit?

VS: Partea a doua: trecem noaptea asta...

DS: Deci în noaptea aceea nu le-aţi găsit?! [IR: In timp ce asteptam caseta la TVR, şi ni se spunea periodic că totul e in regula, ei căutau cadavrele prin Bucureşti....  ]

VS: Trece noaptea asta care era foarte agitată... pe de-o parte dominată de întrebarea „De ce nu s-a filmat finalul?" şi eu le explicam că operatorul n-avea bateriile încărcate şi, până a scos din priză aparatul, până a venit să strângă firul şi până a ieşit afară... atât de repede a fost finalul, încât n-a mai avut timp să filmeze. Doi — le-am spus: „Nu se găsesc cadavrele şi nu ştiu unde sunt! O să le căutăm!" „Unde sunt?" S-au făcut tot felul de ipoteze, tocmai de către cei care n-aveau ce face atunci şi erau speriaţi! Şi atunci, noaptea aceea, în care bineînţeles că n-am dormit, nu puteam să dorm într-o noapte aşa de fericită, în care eu eram principalul suspect de dispariţia Ceauşeştilor... prima a fost că n-a existat finalul execuţiei pe casetă şi strigau ăia de la Televiziune şi al doilea asta, că au dispărut cadavrele...

DS: Dar cei care fuseseră la proces şi după execuţie s-au urcat în elicopter n-au văzut cadavrele acolo? Nu puteau depune mărturie că le-au văzut, că au fost cadavrele?

VS: Dar nu asta s-a discutat, trebuia să arătăm pu­blicului unde sunt cadavrele! Partea publică era importantă, partea internă se rezolvase.  Şi dimineaţa mi-am  adus aminte: stai, domnule, ce unitate este în spatele clubului Steaua? Era pe Şoseaua Antiaeriană, Regimentul Mecani­zat. Deci trebuia să-i întreb pe cei de la regiment dacă ştiu ceva...  Am luat maşina şi am chemat o salvare de la Spitalul Militar, am intrat în curtea regimentului, unde m-am dus direct în fundul curţii... era un   rambleu de pământ unde se proiecta să se facă o pistă de atletism a clubului Steaua şi aicea, pe acest rambleu, m-am dat jos, nu eram schimbat, tot cu acea cămaşă albă îmbrăcat, mă dau jos din maşină şi un locotenent vine spre mine şi îmi dă raportul: „Tovarăşe general — parcă aşa ceva era... sunt cutare...", adică s-a prezentat, de fapt, şi-l  întreb: „Dragul meu, n-ai văzut cumva azi-noapte ce s-a întâmplat pe aici?" „Da, ştiu, au venit elicoptere...", deci, el era pe un ali­niament care făcea apărarea dinspre regiment către acest club Steaua. „Şi au plecat!" „Şi?" „Au lăsat nişte pachete din elicopter şi eu am întrebat ce e cu ele şi mi-a spus un domn căpitan să le luăm şi le-am luat şi le-am pus din­coace..." „Şi unde sunt?" „Uite, acolo!" Deci, vă daţi seama, când a spus „acolo"! Acest copil luase aceste „pachete" şi le mutase fără măcar să se uite ce-i în ele.

DS: Nici el?

VS: Nici el, nici soldaţii care erau acolo, 6-7 soldaţi, pe aliniamentul ăsta, în tranşee.

DS: Nu şi-au dat seama că pachetele sunt nişte cadavre? In pachete!

VS: Nu ştiu! Cert este că l-am întrebat: „Ştii ce-i acolo? Zice: „Nu ştiu!" Şi mi-am dat seama, pentru că erau înve­lite... Învelişul era simplu, nu era... deci, cum se învârt plăcintele poale-n brâu, se acoperă...

DS: Vă trimitea imaginea la plăcinte poale-n brâu!       

VS: Exact! Nu se putea, trebuia doar să se uite, dar nu s-a uitat. [IR: Rîde de public, actorul (sau regizorul) cu picior în ghips] Zic: „Cum nu ştii?" „Nu, nu ştiu!" Atuncea i-am spus: „Luaţi-i!" I-au băgat în salvare aşa cum au fost, aceasta i-a dus la Spitalul Militar, la morgă... şi bineînţelesa fost o mare uşurare din partea mea. Le-am spus, întorcându-mă la minister: „Am găsit cadavrele."

 

[7 IR: Procesele intentate lui Stănculescu (şi anulate la intervenţia lui Iliescu)]

DS: Acum aş vrea să deplasăm discuţia noastră la un alt subiect care nu mai ţine de proces. Surprinzător, pentru foarte multă lume, dacă nu pentru toată ţara, a fost faptul că generalul de care a depins acea rupere de trecut, prin acţiunea militară şi prin acţiunea aceasta de execuţie, generalul care devenise legendar în acele momente şi care părea că are toată puterea în mână, cel puţin până în mo­mentul când a fost şi ministrul Apărării, după aceea, făcând parte şi din noul guvern, pe un post ministerial, de­cisiv şi el, ţinând de economia naţională, acest general, brusc, a apărut în boxa acuzaţilor! Şi a urmat un proces cu o condamnare la 15 ani de închisoare, despre care s-a vorbit foarte mult. Aţi fost, atunci, prima mare victimă a Revoluţiei. Pentru că aţi fost unul dintre făuritorii Revo­luţiei şi de aceea spun că aţi fost şi prima mare victimă?! Nimeni n-a avut până la dumneavoastră de înfruntat jus­tiţia dintre cei care...

VS: Şi nici după!

DS: ...şi nici după; unul dintre cei care au fost hotărâtori pentru Revoluţie, iar dumneavoastră v-aţi aflat printre ei, în primul rând, după opinia mea! Cum aţi receptat acest mo­ment, când aţi primit citaţia de inculpare într-un proces care făcea să se uite complet tot ce aţi făcut înainte?

VS: Ca o mare surpriză neplăcută, unu, şi am început să mă gândesc de unde sunt pornite aceste elemente! Am avut două procese, în paralel. Deci, pe de o parte s-a făcut procesul economic „Motorola", pe de altă parte s-a făcut procesul politic din Timişoara. N-am mai intrat în detalii.

DS: Adică, vă invit la...

VS: .. .sunt două, trei căi: poate să fie o cale pornită din partea urmaşilor sau adoratorilor celor doi, şi aicea este foarte complexă toată povestea pentru că sunt şi azi şi îi  vedeţi că sunt foarte mulţi, pe care-i vedeţi pe scena politică a ţării, şi doi: a fost, poate, conflictul cu Securitatea, la care, de fapt, n-aveam vina principală, pentru că n-am fost de acord cu hotărârea lui Militaru de a distruge Securitatea, pentru că acolo sunt foarte mulţi oameni buni, ştiam ce selecţie s-a făcut pentru cadrele superioare ale Securităţii în ultimii zece ani, ca acolo să fie o elită, şi era o elită... el, Militaru, a vrut efectiv s-o distrugă, să-şi răzbune faptul că el fusese scos din armată cu celebrele dosare „Corbu", unu, doi sau trei. [IR: Paragraf extrem de interesant. Iata cum gîndea "generalul de care a depins acea rupere de trecut". Cel care a negociat cu securiştii, de la început. Cel care i-a primit apoi în armată, garantindu-ne că au fost îndepărtaţi masiv, mai ales "cei rai". Cît priveşte intenţiile atribuite lui Militaru, nu am văzut materializarea lor ] Reţineţi că, dacă se zice că istoria nu se repetă, după revoluţie, totdeauna există momente când anumite persoane sunt  date deoparte, scoase din joc, ori pentru că nu se doreşte de către cei cu care au fost împreună, ori de către cei care ştiu că ai altă părere decât părerea lor, sau doi: pentru că le e frică de faptul că s-ar putea ca acela aflat în cauză să-i dea deoparte pe cei care sunt deja la putere. Luaţi-le pe amândouă în calcul! Eu spuneam odată presei, când am ieşit de la proces, la rejudecarea recursului în anulare, că totdeauna în situaţii grele, în istoria revoluţiilor, au existat persoane care au căzut şi tocmai cei din frunte... Eu am avut noroc, pentru că lui Robespierre, acum 200 de ani, tot aşa, după cinci ani, i s-a tăiat capul - că exista ghi­lotina! Zic: Eu, după 15 ani, sunt încă în viaţă, sunt viu, merg şi deocamdată nu am păţit nimic sau nu s-a putut să mi se facă nimic! Sigur că lovitura a fost, totuşi, destul de Perfidă, pentru că, din păcate, victima a fost tocmai soţia mea care era nevinovată complet, nu era în cauză. Vina ei consta în faptul că atunci nu m-a lăsat să mă duc imediat la Comitetul Central! „Nu pleci, nu pleci, mai bine îţi dau în cap cu ceva şi nu pleci!"... şi tot ea, pe urmă, mi-a dat ideea: „Du-te la spital!" Asta a fost „singura vină" şi ea a fost victima acestei acţiuni duble. Rezultatul nu este încă final. Numai „Motorola" s-a închis, dar reţineţi: dosarul „Motorola" a fost trimis înainte de schimbarea, din 1996, la Parchet, ca reclamaţie din partea Ministerului Apărării Naţionale, sectorul Departamentul de înzestrare. Reţineţi că aceşti oameni de la Parchet au considerat că nu e nimic şi au clasat cazul. Deci, în '96, „Motorola" se închisese de către Parchet... În '96, în iunie. Şi se redeschide după ce se schimbă puterea! Doi: Timişoara! La Timişoara exista... nu ştiu dacă v-am spus, în legătură cu asta, s-au scris patru rânduri: „întrucât... nu este şi se închide cazul." Se trece peste toate acestea, şi din nou, tot în 1997, Parchetul redes­chide cazul „Timişoara"! [IR : Stănculescu nu ascunde că a fost protejat de FSN-PSD. Ca bun militar, nu apară redutele cedate ]

DS: De la redeschidere la aceste patru rânduri s-a adău­gat atât de mult, încât aţi fost condamnat?

VS: Da, s-au adăugat multe! Pe de-o parte s-a adăugat schimbarea completelor de judecată; au fost trei complete: cel militar, apoi prin desfiinţarea Secţiei militare, al doilea, cel care era iniţial civil, din trei persoane, şi pe urmă al treilea, când s-a adus judecătorul de la Piatra Neamţ... nici nu vreau să-i pomenesc numele. [IR: Să-l pomenim totuşi, ca să nu se uite: Mihai Cojocaru- cel care a mai dat si sentinţa pentru Chiţac, Cozma, lotul Cluj etc] El a avut un conflict prin '96 cu Iliescu, că nu-l mai confirmase în magistratură. A scris atunci în ziarul local tot felul de porcării despre Iliescu, pe urmă s-a dus pe la Strasbourg şi a scos o hotărâre şi a fost reîncadrat şi pe acesta l-au adus ca şef al celui de al treilea complet la procesul meu. [IR: A scris, incepind din 1990, texte de protest faţă de fărădelegile comise de susţinătorii FSN-ului şi a denunţat rămînerea justiţiei în ghearele agenţilor juridici comunişti. De aceea era singurul judecător din Neamţ căruia Comandantul Suprem. numit de Stănculescu, nu-i acordase inamovibilitate. Ceea a ce a creat liderilor CDR impresia că-l pot folosi. Au avut însă surprize, dînd peste un justiţiar de un tip neobişnuit, care le-a creat şi lor probleme]

DS: Cine l-a adus neapărat pe el?

VS: Mişcarea lui Constantinescu! Vă spun care a fost mişcarea! Consilierul lui personal, al lui Constantinescu, în momentul când el a câştigat alegerile şi aceste două dosare au sosit la Parchet, a numit preşedintele Parche­tului, parca aşa se numeşte, consilierul lui principal, care era consilierul juridic. Ajung la final şi o să-i spun şi numele, dacă e cazul, dar nu-l mai pomenesc, că a murit. Doi:  în momentul în care s-a terminat ancheta cu amenin­ţări dure, acest consilier a fost numit preşedintele Curţii Supreme de Justiţie şi acesta, când a văzut că cele două complete erau aproape favorabile, să zic, apărării mele, l-a adus pe judecătorul de la Piatra Neamţ şi l-a numit şeful completului... Îi găsiţi placa memorială pusă la noul sediu al Curţii Supreme de Justiţie, prin care i se mulţumeşte că datorită lui s-a obţinut această clădire, care a fost înainte clădirea Direcţiei de Informaţii a ministerului, a Departa­mentului Securităţii Statului. Şi cu asta am încheiat! Nu vă mai spun, dar să mai dau un detaliu: de unde rezulta această făţărnicie a oamenilor? La Davos, în 1997, a fost prima întâlnire, iarna, de-abia câştigase alegerile, nu?... În noiembrie câştigase alegerile Constantinescu, iar eu, prin firma pe  care o reprezentam,  am participat la  aceste întâlniri de la Davos... veneam cu multe noutăţi... şi am fost cazat în hotelul în care era cazat şi Emil Constan­tinescu. Într-o seară, îi spun celui care era cu mine că „ar fi bine să-l  întâmpinăm pe preşedintele României, că e al nostru, cum se zice!" Şi momentul se petrece în felul următor: vine, noi eram în lobby să-l  aşteptăm, îl salut, se face că nu mă cunoaşte, trece pe lângă mine cu încă doi, care erau din S.P.P., şi urcă în lift ca şi când... şi atunci mi-am dat seama că va fi ceva, că ceva nu-i convine. Deci, el ştia deja aranjamentul care urma cu Stănculescu... Asta a rămas ca un fapt divers...

DS: Şi acum să vorbim despre prima sentinţă în procesul de la Timişoara: cum o comentaţi, acum?

 VS: Care din ele?

DS: Sentinţa de degradare şi de condamnare la 15 ani!

VS: A fost o mârşăvie care a umbrit imaginea Curţii Supreme de Justiţie de atunci, actualmente Curtea de Ca­saţie şi Justiţie. [IR : A fost un eveniment care i-a salvat onoarea. Probabil un accident. ]

DS: Eraţi... vă aflaţi în cel mai înalt grad în Armata Ro­mână, general de armată?

VS: Da!

DS: Mai există, în istoria armatei noastre, cazuri în care un general de armată să fi fost degradat?

VS: Nici Antonescu nu a fost degradat, a fost condamnat la moarte, dar nu i s-a luat gradul, ca mareşal!

DS: Deci, sunteţi caz unic?

VS: Da! Şi le-am spus, în apărare, la un moment dat, despre istoria secolului trecut şi intervenţiile armatei, cum au fost considerate începând de la 1907 până la 1945... de regi, de... aceste intervenţii, de politicieni liberali şi ţără­nişti sau de militari... cum a fost asta din 1944, din Piaţa Palatului... atâtea situaţii în care, începând cu 1907, armata n-a fost trasă la răspundere... şi nici o armată din lume n-a fost trasă la răspundere pentru acţiuni care duceau la încer­carea de a menţine sistemul politic existent, chiar dacă acesta pe urmă pierdea, din anumite motive. [IR: Acaasta era miza cea mare. Nu pedepsirea unor oameni, ci întreruperea tradiţiei de impunitate, care protejează pe cei folosiţi pentru crime în masă, genocid politic facut pentru a menţine o grupare la putere]

DS: În secunda când s-a pronunţat sentinţa o bănuiaţi atât de gravă?!

VS: O aflasem cu 24 de ore înainte!

 DS: O aflaseţi cu 24 de ore înainte?

VS: Sigur! Nu spun cum, dar o aflasem! Şi mă aşteptam că nu o să aibă curaj să o spună, să o dea aşa cum o ştiam, adică... nu-mi venea să cred că o vor da aşa cum o ştiam cu 24 de ore înainte şi nu bănuiam nici încrâncenarea cu care acest judecător a citit sentinţa. A fost pur şi simplu degra­dant pentru el, mai mult... „condamnatul are drept la ulti­mele cuvinte..." sau... şi m-am ridicat în picioare şi el s-a ridicat şi el şi a vrut să plece fără să mă asculte, şi am spus: „Domnule preşedinte, am dreptul să spun..." „Nu, gata, am terminat!" „N-aţi terminat!" — zic.    „Am dreptul şi fac recurs!" - atâta am spus, la sentinţa pe care a pronunţat-o şi el, fiindcă trebuia să spun atuncea că fac recurs, atuncea, în şedinţă, nu mai târziu. A ieşit pe uşa din spate. Iar eu...

 DS: Şi s-a luat act?

VS: Da, s-a luat act! Recursul a fost judecat de un complet de nouă judecători, acelaşi preşedinte al Curţii Supreme, fost preşedinte al Parchetului şi consilier al preşe­dintelui Constantinescu care a discutat, bănuiesc, cu com­pletul. .. şi s-a respins recursul.

 DS: Şi sentinţa a rămas intactă?

 VS: Definitivă! DS: Şi acum?

VS: Şi acuma vine partea a doua, în care spun eu: ori le-a fost jenă, ori nu vor să recunoască faptul că au greşit! Mă refer, în general, la judecători, nu la Curtea Supremă în plenul  ei,  că nu poţi  să spui  aşa ceva.  Punctul unu: „Motorola" în care erau clare nevinovăţia şi absoluta lipsă a unei pierderi pe care o acuza acel procuror, care habar n-avea de nişte date elementare ale problemei economice... Deci, s-a dat prescripţia, întrucât a trecut atâta timp de la faptă, din 1990, s-a dat prescripţia şi eu n-am acceptat prescripţia şi am cerut recurs. De ce? Pentru că, se ştie, chiar cei trei experţi care au fost numiţi de Parchet şi de Curtea Supremă să mă verifice, încă o dată, au declarat că nu există nimic şi nici un prejudiciu — deci, zero, zero... de 11 ori! Şi dacă şi experţii au spus acest lucru, am spus: „Cum puteţi să nu daţi achitarea?" Şi la recurs s-a hotărât, în fine, să fiu achitat, dar după 6 ani de frecuş în care, tot aşa, din păcate, n-am cedat eu, dar a cedat soţia mea. Trec la   partea a doua: recursul în anulare pentru „Timişoara". Curtea s-a întâlnit de şase ori, în plenul ei. Totdeauna a existat un motiv ca să se amâne să se ia hotărârea în plen. Ce însemna plen? 73 de judecători ai Curţii! Ori chemau judecătorii şi erau 72 şi nu erau 73, nu era prezenţa nece­sară, ori lipseau câţiva din cei chemaţi din teritoriu, care erau aşa-zişi martori ai apărării sau acuzării şi aşa mai departe. La ultima şedinţă, procurorul a spus: „Având în vedere faptul că... nu ştiu ce... cele expuse în anulare... cer achitarea..."  în momentul ăsta la prezidiu a început o mişcare, să spunem că, de fapt, erau 5 sau 6 la prezidiu, restul judecători pe patru rânduri, în dreapta şi în stânga, este exact ca la alegerea Papei... Îmbrăcaţi în robele acelea violet... şi o să vă spun de ce spun de alegerea Papei... Văzând această mişcare la prezidiu, i-am spus lui Toma Dragomir, avocatul meu, care stătea în faţa mea, eu eram în spate,   zic:   „Cere  înapoierea  dosarului  la  Parchet!" -variantă pe care o discutasem înainte cu el. Se ridică şi spune: „Onorată curte, având în vedere că recursul a fost făcut de Parchet, propunem înapoierea dosarului la Par­chet!" La fel se ridică şi avocatul lui Chiţac, se ia după al meu, şi spune la fel şi cu asta se termină şedinţa... şi ni se spune: „Poftiţi afară! Curtea, în plenul ei, după dezbateri, trebuie să ia hotărârea!" Şi spre surprinderea noastră, aflăm după câteva zile că hotărârea este:  „Casarea sentinţei anterioare, penale..." Te rog să reţii că de partea civilă a sentinţei nu s-au atins, ca nu cumva să deranjeze masa de revoluţionari care tot cer bani... [IR O remacă... remarcabila] Iar casarea însemna că noi, cei implicaţi în proces, revenim la drepturile dinainte şi la rejudecarea cazului din nou la Secţia Penală a Curţii Su­preme de Casaţie şi Justiţie. Deci rejudecare! Şi concluzia: la civil am de plătit statului 626 de milioane de lei, care au fost plătiţi de Ministerul Apărării Naţionale, pentru re­voluţionari! Al doilea: se reîncepe un proces pornindu-se nu de la nevinovăţie, ci de la elemente de nerespectare a problemelor care au făcut deschiderea procesului anterior: că nu s-a făcut expertiza psihiatrică a lui Stănculescu în condiţiile articolului 117, alineat 2 din Codul de Procedură Penală, n-am fost internat prin Institutul Medico-Legal, care face această expertiză în spital, de asemenea că Ins­tanţa de Fond a respins în mod nelegal, ca nefondată, excepţia de neconstituţionalitate, ridicată de inculpaţii Stănculescu şi Chiţac şi, în fine, că inculpatului Victor Stănculescu nu i-a fost respectat dreptul de a fi apărat de un apărător ales. [IR: Degenerarea justiţiei in formalisme labirintice- care dau pîine albă avocaţilor- nu mai poate duce un vinovat după gratii, decît în cazuri extreme. Dar în cazul unei reţele de mii de vinovaţi antrenaţi intr-un noian de fapte criminale? Cei care au aplicat, peste patru decenii, o "justitie" expeditivă, ca pe un instrument de exterminare, doresc să le fie judecate crimele azi, după tipicul occidental. Teoreticienii dreptului strîmb din România, nu au auzit de justitia de tranziţie. ] Şi acum, în octombrie 2004, am primit o citaţie, ca să închei acest moment, pe 6 decembrie să mă duc Ia Secţia Penală, unde se redeschide dosarul -începe ceea ce a hotărât Curtea, rejudecarea la Secţia Penală.

DS: Pe probleme militare sau civile?

VS: Numai partea penală.

DS: Partea penală?

VS: Partea penală, cu faptul că sunt criminalul de la Timişoara( * Procesul s-a amînat pentru data de 18 ianuarie 2005!)

DS: Şi se reîncepe pe 6 decembrie?!

VS: Pe 6 decembrie, da!

DS: Şi acuma, o întrebare finală pentru acest subiect, care văd că rămâne mereu deschis şi vă urmăreşte: în zilele când generalul Stănculescu se afla la Timişoara, a deţinut vreun post de comandă? A executat, a dat vreun ordin? S-a executat vreun ordin de foc dat de generalul Stănculescu? S-a ocupat generalul Stănculescu de strategia militară, astfel încât să existe posibilitatea ca măcar un rănit să-i poată cere lui despăgubiri?

VS: Nu! Răspunsul este scurt: Nu! Pentru că nu a existat nici unul. [IR: Hipnotizatorul işi culege recolta. Dar mai există în public şi oameni treji ] Un singur ordin a dat Stănculescu - în seara de 18 decembrie i-am spus celui de la Apărarea Civilă: „Nu sunaţi sirenele - căci vroiau să dea drumul la sirene, pentru că porneau întreprinderile a doua zi - pentru că stârneşti panică în oraş." Atâta i-am spus şi asta pentru că ştiam ce înseamnă panica şi nu ne mai trebuia în oraş atâta panică. Atâta i-am spus. Nu exista nimic, pentru că era clar - armata era con­dusă, acolo, de reprezentantul cel mai important al armatei pentru treaba operativă şi problemele de Stat Major, şi doi; nu există în nici un document, pentru că la armată se scrie totul, nici un telefon, nici un document, în care să se spună că Stăculescu a dat vreun ordin. Nu există!

DS: Deci un proces absolut absurd! [IR: Reluat între timp şi terminat cu confirmarea sentinţei. E drept că nu mai e la putere FSN-ul, pe care Stănculescu pare a-l avea in mînă ferm]

VS: Da, şi pentru că s-au folosit de... oameni, despre care cred că nici n-au făcut vreodată armata, ca să ştie ce înseamnă organismul ăsta al armatei, şi cum se dau ordine în armată, cum se consemnează darea ordinelor în armată...

DS: Şi evenimentele au continuat la Timişoara, agresiv, după plecarea generalului Stănculescu?!

VS: Nu! Când am coborât noi, pe 17 decembrie, din avion, se trăgea deja în Timişoara. De aceea ni s-a spus chiar la aeroport ca nu cumva să mergem pe strada cutare sau cutare, că se trage! Deci, primul lucru, şi cel mai esen­ţial, este că se trăgea în Timişoara, când noi încă nu vorbi­serăm cu nimeni acolo, ordinul se dăduse pe altă linie...

DS: Am înţeles!

Deci,  în 6 decembrie 2004, povestea Revoluţiei în cazul generalului Stănculescu se reia de la început, după 15 ani!!

VS: Probabil!

 

[8 IR: Represiunea de la Timişoara: armata "patriotică" combătînd revoluţia]

O problemă care nu se lămureşte: Timişoara []

DS: Trimiterea dumneavoastră la Timişoara a fost făcută prin ordin, sau, şi mai explicit, cum aţi ajuns la Timişoara? Cine v-a trimis? Ordinul a fost verbal sau scris?

VS: Aici e o problemă care nu se lămureşte! Nu vrea lumea să înţeleagă! Se făcuse echipa, nu ştiam nimic despre această echipă, pentru că Milea a fost un ministru foarte secretos, nici măcar nu m-a informat... L-a chemat pe şeful Statului Major, generalul Guşă, i-a spus: „Du-te la aeroport, că vine Coman" şi ce i s-a mai spus lui Guşă... Eu trebuia să închei raportul anual la capitolul „înzestrarea Armatei" şi atuncea m-am dus la Milea să i-l prezint. „Lasă-mă că n-am timp de asta!" şi „Aaaa! bine că ai venit, du-te şi tu la Timişoara!" „De ce să mă duc la Timişoara?" Şi-mi spune pe scurt: „Uite, am scos armata din cazărmi şi au dat ăia peste mulţime"... Şi mi-a ordonat să plec imediat şi eu la aeroport, unde îi voi găsi pe Coman şi pe Guşă, iar la Timişoara să iau legătura cu comisiile militare din uzinele locale care lucrau şi pentru armată (6 la număr) şi să aflu ce se petrece acolo, pentru că nu avea totuşi informaţii clare.

DS: Deci atunci aţi aflat despre Timişoara.

VS: ...şi despre misiunea celor trimişi acolo, Coman şi Guşă. Guşă, să ia comanda pentru Garnizoană, Coman să supervizeze ce se întâmplă de fapt. Deci, ajungând la Timi­şoara, ni se spune în aeroport că nu putem ajunge la co­mandamentul de mare unitate, pentru că se trage în oraş împotriva unor manifestanţi care au atacat comandamentul şi au încercat să-l  incendieze. Aşadar, când am ajuns noi la ora 16.00, se trăgea în Timişoara, deci nu eram unul dintre cei care a ordonat „Trageţi!" Primiseră deja ordin de la ministru! În oraş ni s-a atras atenţia: „Fiţi atenţi că la Divizie sunt lupte grele!"... au încercat să pătrundă şj în Casa Armatei pe uşa din spate, în comandamentul Diviziei... deci, forţarea unui comandament de mare uni­tate... şi garda a început să tragă. A trebuit să ocolim, să mergem prin spatele Spitalului Militar şi am ajuns la comandament.  în birou era cel care asigura comanda Diviziei şi a cerut să fie repede informat despre ce se întâmplă de fapt... Eu nu aveam nici un ordin în acel mo­ment... să comand trupele! Asta nu era menirea mea, de vreme ce la faţa locului se afla şeful Marelui Stat Major. La cererea lui Coman, aflat la Comitetul Judeţean de Par­tid, adresată prin telefon direct lui Guşă, care ajunsese la comandamentul Diviziei, de a trimite un general la Comitetul Judeţean de Partid, eu am propus, deoarece trebuia să iau legătura cu şefii comisiei militare de la uzină, aşa cum îmi ordonase Milea, i-am propus lui Guşă să mă duc eu.

 DS: La partid?

VS: La partid! Şi m-a luat ofiţerul de contrainformaţii, cu maşina personală, şi m-a dus la Coman! Acolo erau procurorul general adjunct din partea Procuraturii, generalul Diaconescu, şi ministrul adjunct al Justiţiei... Brahaciu. După ce dimineaţa am aflat cam ce se întâmplă, după ce a doua zi ne-am lămurit că toate vor ieşi şi că nu este altceva decât „Jos cu el!", i-am spus lui Milea la Bucureşti că nu mai am ce face şi că vreau să mă întorc. „Stai!", „Bine, mai stai!", „Nu mai am ce face, domne, nu mai am ce face!" „Stai acolo, zice Milea, uite o să am nevoie să..." Şi am rămas în cameră, dar important este faptul că, atunci când Coman a avut prima întâlnire cu reprezentanţii revolu­ţionarilor, pe mine nici nu m-au chemat! Doi — când au venit Dăscălescu şi cu Bobu să se întâlnească cu reprezen­tanţii revoluţionarilor, nici atunci nu am fost chemat.

DS: ....?!

VS: Apoi a venit ordinul - comunicatul lui Ceauşescu -şi Coman mi-a spus: „Trebuie să citeşti comunicatul dat de Ceauşescu!" Şi eu: „În ce calitate?" „În calitate de co­mandant militar al Garnizoanei Timişoara!" „Păi, cum să fiu eu comandantul Garnizoanei?" „Aşa s-a hotărât la Bucureşti, că eşti comandant!" „Dacă citesc acum, răscolim mai rău.... Lasă pe mâine dimineaţă că..." şi m-am dus la Spitalul Militar, spunându-i comandantului acestuia: „Bagă-mă în pat, fă ce oi ştii şi până la ora 13.00 să nu mă scoale nimeni!"

DS: ...?!

VS: Am stat până la ora unu, când Coman m-a căutat... de mai multe ori... pe urmă l-a pus pe Chiţac, care a trebuit să citească declararea, prin decret al lui Ceauşescu, a stării de necesitate la Timişoara.

DS: ...?!

VS: I-am dat iar telefon lui Milea şi i-am cerut din nou să-mi aprobe să revin la Bucureşti şi el a zis: „Mai stai, mai stai puţin!" Am dat două telefoane. Abia după ce a fost acţiunea din Piaţa Universităţii, în sfârşit mi-a spus: „Vino încoace!" [IR: E greu de crezut ca Stănculescu făcea ce voia el, stătea cît voia el, refuza să preia comandamentul garnizoanei cînd voia el. Dar martorul său, Milea , e mort.. ]Am aterizat la Bucureşti cu avionul militar la dispoziţia armatei — am plecat singur la Bucureşti —, unde m-au aşteptat aghiotantul şi şoferul, care mi-au povestit întâmplările din capitală... şi m-am dus acasă! Nevastă-mea speriată şi ea...

[] Şi ăsta a fost argu­mentul al doilea şi am plecat de la spital, cu piciorul în ghips... Eram deja îmbrăcat în civil; m-am dus la spital îmbrăcat civil. M-am dus din nou acasă şi între timp se făcuse deja 8, am mâncat ceva, soţia mea, speriată foarte tare... „Să nu pleci, să nu pleci!" L-am anunţat pe ofiţerul de serviciu că... şi de abia pe la ora 10, a venit o maşină trimisă de... cine era secretarul lui Ceauşescu?

DS: Curticeanu!

VS: Curticeanu!... Doi băieţi de la Direcţia a V-a au venit acasă. Au intrat: „Să trăiţi!"... „Sunteţi chemat de tovarăşul, la sediu!" Şi atuncea aflu, pe drum, de sinuci­derea lui Milea... S-a simţit vinovat că nu a reuşit să... S-a simţit vinovat, pe de altă parte, că a făcut prea mult, că a văzut că numai... i-a cerut căpitanului de transmisiuni Tufan Marius, pistolul... S-a dus sus, în biroul unde el fusese înainte şeful Statului Major al gărzilor patriotice... Ceilalţi ofiţeri stăteau pe coridor şi tot aşteptau şi au auzit împuşcături şi atunci l-au chemat pe colonelul Pârcălăbescu, au intrat şi l-au găsit împuşcat. Asta era toată treaba şi nu că l-a împuşcat cineva! Nu avea pe unde, pentru că, în spate, nu era nici o fereastră! Era o fereastră laterală, dar aşa cum era împuşcătura, era din faţă... S-au făcut tot felul de spe­culaţii şi culmea este că a venit la mine soţia lui Milea, săraca, mai târziu, când eram ministrul Apărării, cu o cu­legere de fotografii de la Revoluţie, în care se afla şi o fotografie de la Morga Centrală unde, pe jos, se vedeau mai multe cadavre, ea susţinând că unul dintre ele era al soţului ei. Dar în această fotografie Milea nu era, firesc, pentru că, după ce a murit,  a fost dus la morga Spitalului Militar.[]

 

Schiţe de portret []

[9 IR: Pină şi în portretul protectorului său, practică ambiguitatea ]

ION ILIESCU

VS: Da, interesant! Voi fi punctual şi din salt în salt! De ce spun punctual şi din salt în salt? Prima imagine a fost venirea, când el a venit şi era înconjurat şi dus prin intrarea din faţă, intrarea M.Ap.N. Strângerea de mână cu mine, în biroul meu, când m-am ridicat şi am dat mâna. Şi co­municatul pe care l-a dat, înaintea venirii la minister, a fost cel de la Televiziune, în care a spus că „Armata s-a retras. Am vorbit cu Stănculescu ... armata este cu noi", deci, relata foarte pe scurt, la Televiziune, convorbirea mea telefonică cu el. Deci a fost prima mea legătură telefonică cu el, după ce ne-a făcut Sergiu Nicolaescu legătura, fiindcă el a fost legătura! Al doilea moment: momentul când el vine şi foarte... uite, aicea aş vrea să găsesc un cuvânt care îmi scapă, dar am să-l  găsesc... când vine aşa, misterios, prin spate, mă bate pe umeri şi... „Dragă, am hotărât ca Militaru să fie ministrul Apărării Naţionale." Probabil că-i era frică să spună cu voce tare şi mi-a spus, aproape şoptit la ure­che... Dau momente şi o să vedeţi pe urmă cum este... o curbă sinuoasă a acestei prezenţe. El face FSN-ul şi biroul FSN, ne întâlnim la FSN, biroul care era de vreo 30 şi ceva de persoane, mi se pare, în birou eram şi eu introdus printre alţii... eu, Guşă, din armată, sau Guşă şi cu mine, Militaru, bineînţeles... Începuse deja să-şi atribuie poziţia unui viitor conducător... Deja se simţea oarecum că Iliescu  se apropie să pună mâna pe putere, se apropie, nu a pus încă mâna pe putere... Preluase conducerea şedinţelor în care a căutat să dirijeze şi avea deja nişte linii directoare destul de bine conturate despre partea de conducere, partea de organizare a acestei conduceri, despre ce ar trebui să facem în următoarele zile, toate erau tot felul de programe de scurtă durată, de câteva zile înainte, de... n-aveau bătaie „a la long", dar în orice caz... Al treilea: preşedinte al FSN-ului, când deja începuse să simtă că vorbeşte de pe postul numărul unu. Deci a fost un fel de ascensiune pe un deal, pe măsură ce se urca, vocea era mai sigură, mai conturată, cerinţele faţă de ceilalţi au început... ce trebuie să facem noi, ce trebuie să facă toţi, ce trebuie etc... dacă începând din... sigur, păstrându-se într-o anumită exprimare clasică a celor 50 de ani anteriori... [IR: Înţelegem evoluţia psihologică, pe măsură ce Iliescu urca peste ei... Dar ce scară formală urca el? Prin ce mecanisme legitime, devenea el comandantul suprem? ] Cam aşa era discursul lui, electoral, într-un fel, pentru că am înţeles că, pentru fiecare moment când avea aceste luări de cuvânt, el simţea că se urca pe o treaptă mai sus, asta e categoric. Nu era tranşant din prima conversaţie, ci căuta în două-trei reprize să te convingă că are dreptate şi trebuie să faci ca el! A avut foarte multă grijă să nu fie categoric în luările de cuvânt, un tip care să ia hotărâri care să fie fără întoarcere, tot­deauna hotărârile lui aveau o marjă de mişcare, dreapta-stânga sau chiar înainte şi înapoi. Mai târziu, când m-a numit, când a început să mă caute să mă numească ministru al Apărării Naţionale, am avut două convorbiri în care l-am refuzat categoric, i-am spus: „Rămân la Ministerul Eco­nomiei, căutaţi pe altcineva!" [IR:S-au înteles deci foarte bine, cei doi complotişti post-22...] Şi pe urmă, această manevră a fost, de asemenea, lucrată inteligent, pentru că a treia oară nu a mai spus: „Dacă vrei să...", ci a zis... eram în şedinţă de guvern cu Petre Roman şi secretara lui Petre i-a pus un bileţel pe care scria că „Domnul preşedinte vă cheamă împreună cu domnul general Stănculescu, când termi­naţi şedinţa". Şi am plecat împreună la Parlament... Sala e sus de la Mitropolie.

Aşa, pe parcurs, aş putea spune că, pe parcurs, el şi-a păstrat aceea imagine de bonom. Avea un anumit zâmbet, o anumită atenţie în contactul pe care îl făcea cu omul. Cum era sala lungă, noi am intrat pe uşa opusă biroului... scaunului şi biroului lui... şi el: „V-am chemat. La ora 18.00, l-am hotărât pe Militaru să-şi dea demisia! Armata trebuie liniştită! Mişcările în armată sunt foarte mari şi eu cred că trebuie să schimbăm ceva... Eu am discutat cu Coposu  şi  Câmpeanu  şi ne-am  gândit să fie ministru generalul Stănculescu ..." [IR: Aşa să fi fost? Pînă acolo să fi mers trădarea  revoluţiei de către liderii "opoziţiei"] Iar eu i-am replicat că vreau să rămân în continuare ministrul Economiei Naţionale pentru că îmi reaminteam cum, pe 23 decembrie, seara, mă sculase de pe scaunul ministrului, spunând că l-a numit pe Militaru. [IR: Între ce era de ales: prietenul KGB versus prietenul securitatii. Oare cum a navigat CADA, pe acest teren minat? ] Atunci relaţia a fost între noi „la per tu", mult timp, până când, de fapt, s-a mutat la Cotroceni, atunci s-a mai schim­bat nuanţa relaţiei şi din partea lui, şi din partea mea, bine­înţeles. Atuncea, de abia, la Cotroceni a început să vorbească numai ca preşedinte către unul dintre, să zic, oamenii care-l  înconjurau, care erau mai apropiaţi. L-am văzut foarte stă­pân pe sine, asta e adevărat! Era foarte capabil de efort îndelungat, pentru că a lucrat câteva seri, şi zile, şi nopţi chiar ca să definească linia generală... Poate asculta mai mult de unii, poate asculta mai puţin de alţii, poate cerea sfaturi de la unii mai mult, poate cerea de la alţii mai puţin... Cred că cerea sfaturi de la cei pe care îi cunoştea mai bine şi mai de mult. Aicea, sigur, se poate discuta mai mult despre modul cum a hotărât să fie prim-ministru Petre Roman. Părerea mea este că a fost influenţat şi de Brucan, care i-a propus acest lucru. Conducea cu multă atenţie şedinţele şi dirija ansamblul discuţiilor şi intervenţiilor din sală către el şi avea idei foarte bine orientate, adică orientarea totdeauna a fost bună! Trei probleme mari au fost, ţin minte, nu ştiu, mai are şi el amintiri... nu le-am citit pe toate, dar eu mă refer la amintirile mele, deci, în primul rând încerca să definească ce facem, ce o să facem noi de la un moment dat înainte, mă refer la ce facem noi, ăştia din vârful piramidei. Doi: ce trebuie să facem pe plan intern, ce trebuie să facem pe plan extern, ce trebuie să facem imediat şi lua mai puţin în considerare ce o să facem în viitor, pentru că atunci nu era timp... era prea mare răscoala gândurilor tuturor şi cred că nu putea să-şi definească nici el poziţia, însă a fost foarte atent cu oamenii. N-am auzit vreodată să-şi iasă din fire, foarte stăpân pe el; cu mult calm în momente de agitaţie, faţă de alţii care-şi pierdeau cumpătul şi-şi ieşeau din matcă, ca să spun aşa... Aşa am văzut: o intrare gradată a unui om în poziţia de viitor lider. N-a fost din primul moment, să şteargă cu buretele în stânga şi-n dreapta şi să iasă în faţă printre rânduri, deci a ieşit încet, cu eleganţă în acelaşi timp şi cu inteligenţă, spun eu, fără să îşi ia atributul unui conducător dur. Era ferm, dar nu era dur! Am avut multe discuţii şi atunci, în zilele cele mai grele, am avut şi pe urmă discuţii cu el... E de remarcat că, pe urmă, se vedea cum îşi măreşte aria de acţiune şi, dacă iniţial era restrâns pachetul de probleme, pe urmă începea să lărgească acest pachet şi să cuprindă un ansamblu din ce în ce mai mare; dacă vreţi, era ca o rostogolire a unui bulgăre de zăpadă, care începe să crească, să crească... această creştere a fost evidentă şi am văzut asta până la 20 mai, în 1990, când a fost prima alegere a lui! Seara, fiind foarte aproape, stând foarte aproape de locuinţa lui, mă duceam pe la el, discutam probleme de economie în special, veneam ca ministru al economiei şi îi relatam care era realitatea economică a ţării faţă de realitatea documentelor Congresului al XlV-lea, câtde mari erau distanţele... adică ce avem de fapt, nu ce s-a spus atunci că avem!... ceea ce putem să facem, nu ceea ce s-a arătat că vom putea să facem, adică a fost un dialog... Şi pe urmă a fost dialogul acesta uman, cu grija, îngrijorarea lui să nu se întâmple ceva; îngrijorarea lui chiar personală să nu se întâmple ceva, dar era curajos... A fost un tip, şi este un tip şi acuma, un tip curajos, pentru că unii îl sfătuiau să nu se ducă, să nu se bage, să nu intre... şi el intra printre oameni, nu se temea... Asta arăta mult curaj! Asta e un lucru, un foarte mare lucru pentru un conducător. Ca do­vadă că acest curaj l-a impus în faţa multor oameni şi l-a făcut, în acelaşi timp, să nu fie un om intangibil, ci apro­piat! Nimeni n-a îndrăznit să-l  atace ca persoană, să facă vreun pas ca să-l  lichideze, nu a fost nici o încercare. Ştiu că a fost o încercare în jurul lui 20 mai, era o îngrijorare... A fost un miting în Piaţa Aviatorilor, actualmente se cheamă De Gaulles, când se făceau tribune improvizate din camioa­ne, pe platforme... şi atuncea i-am adus eu o cămaşă de protecţie specială pe care o primisem, cred, de la ataşatul francez sau american, nu mai ţin minte bine, care îi per­mitea să aibă, sub cămaşă, fără să fie vizibilă, o protecţie, zisă „vestă antiglonţ", dar se spunea că este, în mod special, "vestă anticuţit". Nu ştiu să fi purtat-o, n-a purtat-o...!? Eu i-am lăsat-o seara, acasă, chiar cu vreo două zile înainte de 20 mai... [IR: Nu-i trebuia nici vestă, nici curaj. Numai susţinătorii săi zdrobeau "duşmanul" în forţă. Dar Stănculescu trebuie sa creeze un portret simpatic şi totuşi veridic, celui care a forţat rămînerea lui in libertate] Mitingul a fost cu şase zile înainte de alegeri! Acasă era gazdă bună, plăcută, atentă, totdeauna am avut acest contact cu el. Pe urmă, se pare că, sigur, cu timpul, când am început să fiu şi eu de altă părere decât el, am început să ne distanţăm. Primul moment, primul lucru a fost când i-am spus că unul dintre oamenii lui foarte apropiaţi îi strică imaginea! Nu m-a crezut! L-a mai ţinut un timp, după care l-a schimbat. Adică, îi credea mai mult pe cei pe care îi ştia mai de demult decât pe cei pe care îi ştia din ultimele momente. L-a mai deranjat faptul că nu i-am prezentat eu primul raportul de general — ministru al Apărării Naţionale — şi i-am vorbit despre mulţimea partidelor, fapt ce rupe ţara în bucăţi — eu am raportul aicea, îl puteţi vedea —, dar după aceea a început să se răcească şi începuse să creadă mai mult pe alţii decât pe mine. Altfel, de-a lungul timpului, a avut o atitudine generală amabilă faţă de mine şi încrezătoare în anumite momente publice. Pe urmă, sigur, viaţa l-a obligat să se distanţeze... cercul s-a mărit, s-a mărit, s-a mărit... S-ar fi putut să-l  deranjeze şi faptul că nu eram întotdeauna de acord cu părerile lui! Normal că, un om când vrea să ia o hotărâre şi are un program pe care-l  are în cap să-mi spună că şi pe ăsta trebuie să-l  dau deopar­te, că e mai bine să merg cu ăla şi cu celălalt... De fapt, la început, modul cum l-a acceptat, la propunerea lui Brucan, pe Militaru, ca ministru al Apărării Naţionale, lucru care a deranjat şi a dereglat foarte mult sistemul militar! S-a ajuns atunci la forme de răscoală împotriva ministrului Apărării Naţionale! Statul Major s-a răsculat împotriva lui şi a culminat cu ieşirea în stradă a armatei şi apariţia CADA!   Se spune că eu aş fi generat apariţia CADA! Nu! CADA eu am găsit-o deja — o formulă creată pe timpul lui Militaru —, eu am încercat să o controlez ca să nu iasă dintr-o anumită linie care era necesară armatei! [IR: Să ia aminte supravieţuitorii CADA, la cursa în care au căzut tratînd cu el] Am avut foarte multe discuţii cu cei de la CADA. Am avut inter­minabile întâlniri de noapte cu ei, care ţineau de la ora 20.00 până la miezul nopţii... Mulţi au crezut că eu folosesc CADA pentru nevoile mele personale! Nu! Din contră! Eu am vrut să sting această problemă... ca să se piardă, să se dizolve ca o pată de ulei într-o apă ce trebuie să se purifice prin dispersare şi, de fapt, asta a fost — dispersare. Dispersare care s-a terminat însă destul de greu. [IR: Prin darea afară a ofiţerilor care au avut curajul să dorescă eliberarea armatei] Şi ce m-a deranjat, iar,  a fost că mi s-a impus, la un moment dat, acea declaraţie privind dizolvarea CADA şi poate nu a fost cea mai bună formulă. [IR: Cine i-a impus dizolvarea CADA pe 14 iunie? Şi de ce? Nu ştia Stănculescu, ca fost ministru al economiei, că reforma pregătită in sertare va lovi populatia crunt, va stîrni ample proteste populare şi va forţa din nou folosirea represiva a armatei (acţiune pe care el, nu o poate declara criminală)? Tocmai prin asta deranja CADA cel mai tare: cereau ca armata să nu mai tragă în populaţia nemulţumită, numai ca să "stabilizeze" poziţia unui grup de paraziţi ] Alte probleme!? Sigur! La un moment dat, a mers până acolo încât să-i creadă pe alţii că vroiam să dau o lovitură militară!? Când a fost vizita în China, eu nu eram iniţial în echipă. Echipa era deja făcută şi eu... de abia mă întorsesem din China! Atunci i-a crezut pe alţii că, în lipsa lui, eu vroiam să dau o lovitură militară şi, deşi abia sosisem din China, cu o zi înainte, mi se pare, m-a pus în delegaţie şi am plecat cu el. Atunci i-am reproşat şi eu, în avionul spre Beijing: „Ţineţi minte că aţi fost în casă la mine... — mă refeream la zilele cât a stat la M.Ap.N. unde luasem toate măsurile de apărare a lui —, chiar aşa a fost expresia -, şi atunci puteam să vă lichidez pe toţi, dacă era neapărată nevoie să dau o lovitură militară!" Ulterior, relaţiile s-au mai lărgit, s-a desfiinţat guvernul Roman. I-am spus de câteva ori: „Domnule, la 1 Decembrie, e necesar un moratoriu prin care să se declare pace socială şi să se renunţe la plata poliţelor faţă de trecut şi între trecut şi prezent..." I-am spus acest lucru şi în ajun de 20 mai, la alegeri, când a fost ales preşedinte, la prima alegere, şi i-am repetat-o şi în ajun de 1 Decembrie, primul 1 Decembrie de la Alba Iulia, când eram împreună la mănăstirea de la Râmeţi... Au fost el, Bârlădeanu, Petre Roman, Preafe­ricitul Patriarh, subsemnatul şi cred că a mai fost cineva... poate Dan Marţian şi... am şi dormit în noaptea aia acolo,  ca era foarte aproape de Alba Iulia şi la masă i-am spus acelaşi lucru şi a spus: „Mâine ne aşteptăm la o reacţie din partea opoziţiei!" Opoziţia care era, atuncea, cea mai acerbă, era PNŢ-ul şi că: „O să fie manifestaţii împotriva acestui moment şi n-ar fi bine să luăm..." E bine de reţinut spre final! Ce vroiam eu deci, în apelul către ţară? Să terminăm cu procesele, cu condamnările... că a fost, cine a fost şi de ce a fost! Despre asta era vorba în mare! [IR: Pace cu criminalii comunişti. Pace cu Securitatea. Pace cu Contrarevoluţia. Pace cu jefuitorii Tranziţiei. E bine de ştiut viziunea lui Stănculescu, cel de care a depins deparazitarea ţarii de Securitate şi care a protejat uzurpatorii FSN ]

DS: V-a aparţinut iniţiativa asta?

VS: I-am spus-o şi în mai, şi în decembrie! În mai... nu ştiu, nu mai ţin minte ce i-am spus, dar în ajunul lui 1 De­cembrie, atunci seara, a început să se ambaleze la reacţia pe care ar avea-o, la opoziţia la care se aştepta şi care a fost foarte slabă, la Alba Iulia. Mai mult frică! [IR: Deci nici măcar Iliescu nu se aştepta ca urmaşii celor care au făcut unirea să stea cuminţi în spatele trădătorilor de ţară, ba chiar să se lase umiliţi de ei ]

Am avut un moment foarte... să zic aşa, tensionat cu el, momentul când aveam informaţii că, la Târgu-Mureş, se va petrece ceva! Am pregătit avionul să mergem! Eu am spus să nu meargă singur, ci să mergem împreună să putem să facem linişte! S-ar putea să explodeze acolo! Aveam trei echipaje care stăteau pe IL-18 şi se schimbau la şase ore, ca să plecăm oricând şi, în ajunul zilei... a doua zi de fapt, când a fost ce a fost la Târgu-Mureş, seara la ora 23.00 mi-a spus: „Nu mergem la Târgu-Mureş!" I-am spus: „Facem foarte rău că nu mergem, pentru că o să fie lucruri grave acolo, o să avem lucruri grave acolo!" Şi acest lucru s-a şi întâmplat ! I-am trimis eu pe alţii... tot armata a încercat să stingă conflictul...

DS: Dar n-aţi înţeles de ce nu a vrut să meargă?

VS: Ei, aicea, poate, a crezut ştirile, de la alţii, că n-o să fie nimic?! Poate a fost o a doua variantă! Că i-a fost teamă să nu fie la faţa locului, într-un conflict în care să se spună că el a fost cauza conflictului?! Aceasta a fost a doua idee şi poate că, a treia, i-a fost chiar frică pentru situaţia lui! [IR: Ar mai fi şi necesitatea relegitimarii Securitatii, scoasa de sub pulpana protectoare a lui Stănculescu şi trecuta sub sigla SRI] N-a vrut, n-a vrut categoric, n-a vrut! Deci, la fiecare moment din acestea, am simţit, pe parcurs, cum ne distanţam; dacă până atunci mergeam unul lângă altul, sau paralel, deja începusem să ne răsfirăm, la distanţă! A fost totuşi un om care a intervenit, în măsura în care a putut să intervină, când a început procesul meu. A dat declaraţii, a făcut declaraţii... n-a căutat să se lase impresia, atât cât era posibil, ca imaginea lui să nu apară ca o intervenţie în justiţie, care nu era deloc bună pentru ţară, în general, şi pentru el, personal. Dar a manevrat cu inteligenţă toată treaba asta şi dovadă    este că, până la urmă, orice s-ar spune, Joiţa nu făcea re­cursul în anulare chiar de capul lui, singur, dacă nu era încurajat să facă acest lucru! [IR:Spus pe sleau. De aceea nu a fost critic cu Iliescu, decit atîta cît trebuie, pentru credibilitate şi punere în gardă. Aşa au mers lucrurile. Într-un sistem bazat pe şantaj reciproc, nu se poate face justiţie ]

DS: Categoric!

VS: Iar recursul în anulare, partea a doua, e mult mai extinsă decât prima, care a fost în 1996, şi mult mai bine argumentată.

DS: Care a fost ultima întâlnire cu el?

 VS: Ultima a fost când s-au aniversat 14 ani de la FSN, la Palatul Parlamentului, Marea Adunare Naţională, să spunem aşa, unde au fost întâlnirile alea celebre, în mai 2004 parcă a fost?!... Până atunci am avut două întâlniri în care eu am solicitat să ajung la el; încă era recursul în anulare, se judeca, dar de fapt se amâna mereu... aşa, şi a fost această întâlnire, într-un fel în diagonală, pentru că erau toţi... cum e presa care te sufocă atunci când apari şi vrei să te retragi şi eu am vrut să vorbesc cu el neapărat, să spun că vreau să mă întâlnesc cu el... De fapt, vroiam să-i spun despre ultima hotărâre a celor de la Justiţie, care au casat sentinţa, dar au hotărât să rejudece tot procesul. Am vrut să-i  spun că m-am ales cu merite pentru activitatea depusă, cu o decoraţie: să plătesc astea 600 de milioane de lei Pentru Timişoara?! Am vrut să spun că nu mi se pare drept, că asta merit eu? Cu asta merit eu să mi se închidă viaţa? Şi atunci eu mi-am permis chiar să-l  bat aşa, uşor, pe umăr şi s-a întors spre mine. I-am spus: „Aş vrea să ne vedem!" Zice: „Bine, bine, bine!" Au apărut evenimentele celelalte, valuri-valuri; au trecut două luni aproape. N-a putut!? Eu înţeleg că domnul preşedinte este ocupat... iar eu am renunţat!

DS: Aţi renunţat?

VS: Am renunţat!

DS: Şi nu v-a primit?

VS: În final totuşi m-a primit şi i-am relatat despre hotărârea Curţii Supreme de a se rejudeca procesul de la Timişoara şi că mi se reţine din pensie, lunar, cota legală de aproximativ 25%, plata celor 625 de milioane de lei. Şi-a notat tot timpul cât vorbeam şi cu asta nu mai ştiu nimic.

DS: Spuneţi acuma, ca imagine concluzivă, cum îl vedeţi, ţinând seama şi de faptul că procesul care vi s-a in­tentat se reia de la început... şi că asupra condamnării financiare nu s-a făcut nici o intervenţie?

VS: Da, din punct de vedere al acestui moment, eu spun că este Pilat din Pont. Doresc tot timpul să termine al doilea mandat neimplicat în nici o problemă, aici fiind o problemă mai ţepoasă gen arici, dacă vreţi! El... n-a avut curaj să spună până la capăt, cum se spune, să bată cu pumnul în masă: „Dar lăsaţi omul în pace"! Aşa pot să spun că nu a vrut să facă treaba asta, şi atunci când eram ministrul Industriilor şi m-am pomenit cu grad de general de armată trecut în rezervă, lucru pe care l-am aflat dintr-un co­municat la TV, când s-a citit documentul respectiv, ceea ce nu a făcut cu nici un general de-a lungul întregii lui acti­vităţi. .. Acolo a fost...

DS: Este un tip de strategie a conducătorului?

 VS: E o formulă în care unii conducători caută să apese mai mult sau mai puţin pe acceleraţie. Apasă când au mo­mente favorabile şi ridică piciorul de pe acceleraţie în momentul când cred că poate fi compromisă imaginea generală! Am impresia că acum a început să-i placă să fie o acceleraţie slabă... probabil că e gustul puterii! Am să vă spun eu ceva despre gustul puterii. Nu-mi aparţine mie, îi aparţine soţiei mele! Am notat-o! La Viena eram, în timpul procesului, şi discutam apropo de relaţia noastră, Stănculescu—Iliescu, şi ea şi-a notat-o într-un caiet. „Fascinaţia puterii omoară, distruge şi umileşte!" (1 septembrie 1999) . Foarte interesant. Se pare că aşa este! Toţi conducătorii, la un moment dat, au nişte întoarceri, nu mai vor, poate că se gândesc... nu mai vor să fie influenţaţi de nimeni... Sis­temul este vechi în toată politica conducătorului, nu face parte dintr-un cadru unic; foarte mulţi conducători, pe par­curs, cam aşa au procedat şi din istoria noastră şi din istoria altor ţări şi din istoria antică - să o luăm de la greci, de la romani —, ăsta e tipul conducătorului satisfăcut de poziţia în care a ajuns. În orice caz, şi-a păstrat această amabilitate şi o are faţă de oameni. Merge cu destul de mult curaj între oameni! Eu, de foarte multe ori, când era avertizat, îi spuneam: „Nu mergem!"... din punct de vedere al curaju­lui, nu pot să-i neg nimic! Sigur, în momentul când ai păreri diferite de ale altui om, îl vezi în altă lumină...

DS: Nu v-a lăsat niciodată sentimentul că vă este dator cu ceva, sau că vă apreciază pentru un anume gest făcut cu caracter istoric, gest care v-ar pune într-o situaţie privile­giata faţă de el?

VS: Nu, nu, nu am fost într-o situaţie privilegiată faţă de el! Categoric! A avut de multe ori încredere în oameni în care nu trebuia să aibă încredere şi a renunţat la încrederea unor oameni în care ar fi trebuit să aibă încredere! Nu mă refer la mine! Şi am motivat de ce! El n-a vrut să cedeze, să dea deoparte pe Keler de la Cluj, pe Ionel şi i-a ţinut lângă el, ba i-a ţinut foarte aproape! A preferat să-i aibă pe ei foarte aproape şi pe mine să mă dea deoparte! Nu ştiu cu ce l-au ajutat cei doi, până când au ajuns unde au ajuns şi a putut să-i ia lângă el, pe unul consilier şi pe ălălalt să-l  lase comandantul armatei! Pe amândoi i-a rechemat din rezervă la propunerea lui Militaru .

DS: Dar aţi observat vreun sentiment de prietenie cons­tant faţă de cineva?

VS: Nu, n-am observat!

DS: E un om singur?

VS: Un om care ar trebui să aibă mai mulţi oameni în intimitatea lui. Nu-i are! Sunt convins că nu-i are! Se retra­ge într-un turn de fildeş de foarte multe ori, când ar trebui să fie cu cei apropiaţi şi să aibă încredere, când ştie precis că ei l-au susţinut! Nu, nu-l văd în această ipostază, nu-l văd efectiv! ...

În sfârşit, trebuie să vă spun că eu n-am avut legături anterioare, cum se bănuieşte, cu Ion Iliescu! Când am primit telefon de la Sergiu Nicolaescu şi m-a întrebat pe mine, la Ministerul Apărării Naţionale, dacă eu sunt la comandă, fiindcă îi spusese Iliescu cine este la conducerea Minis­terului Apărării Naţionale, i-am spus: „Veniţi încoace!", neştiind cam care erau actorii principali... N-am luat în calcul pe Dinescu, pe fostul ministru al Culturii, pe care i-am considerat colaterali, şi i-am spus „veniţi încoace!" şi trimis transportorul blindat, pentru că „Vă vor apăra!", pentru că ştiam deja că la Comitetul Central se unelteau alte aranjamente care nu-mi plăceau deloc: Dăscălescu, Verdeţ care vroiau să facă... inclusiv formarea şi reluarea activităţii în Frontul Salvării Naţionale, guvernul şi aşa mai departe, o formă... În al doilea rând, cei doi care nu au vrut să vină, şi-mi pare foarte rău, am insistat foarte mult, generalul Vlad şi cu generalul Guşă, n-au vrut să vină la Minister să lucrăm împreună, ci au făcut o disidenţă care nu ştiam ce ascunde în spatele ei, pentru că amândoi erau membri ai Comitetului Central, amândoi erau membri ai Marii Adunări Naţionale. Eu eram în afară... Deci, nu ştiam ce legături au prin alte zone şi ce vor să facă şi atunci am zis: „Mi se pare că, din aceste soluţii, cea mai curată ar fi asta!"... Vreau să vă mai spun că eu n-am fost mulţumit de faptul că, sunt sigur că ştia şi el, am fost filat ca ministru al Apărării Naţionale... Problemă pe care am spus-o în şedinţa Consiliului Suprem de Apărare, la punctul „diverse": „Sunt filat! Aţi dat ordin să fiu filat?" „Nu, eu nu ştiu nimic!" „Vă rog să întrebaţi colaboratorii de specialitate, dacă ştie cineva?!" „Nu, nu, nu!" şi atunci am spus eu, bătând cu pumnul în masă — pro­babil că s-a înregistrat şi momentul zgomotului, care nu poate fi redat în carte —, am spus că: „Dacă din acest moment, de când ies de la această şedinţă, mai e cineva în spatele meu, îi prind, îi duc într-unul din forturile pe care le are armata în jurul Bucureştiului şi n-o să-i  mai găsiţi niciodată!" Intenţionat am făcut-o în faţa tuturor membrilor Consiliului de Apărare.

Aş mai adăuga ceva, pentru că e un lucru pe care  nu-l  înţeleg nici astăzi: de ce Iliescu, când m-a avansat general de armată, nu m-a chemat să-mi citească decretul respectiv, despre care am aflat că a fost citit la Buletinul Informativ, la ora 23.00, la TVR 1, când ar fi trebuit cel puţin să-mi strângă mâna. Eram în acel moment ministrul Industriilor! Nici azi nu ştiu de ce?! Eu, în faţa Consiliului Militar al Armatei în iunie 1990, în momentul când am văzut rezistenţa unor generali, care nu vroiau să iasă la pensie... am spus: „Când voi ajunge la vârsta de retragere din armată, eu mă retrag, eu nu mă ţin de scaun şi nu m-am ţinut niciodată de scaun!"  Am aranjat de comun acord cu Petre Roman, în anul ur­mător, în 1991, să mă mişc pe un alt post! El era ne­mulţumit de Zisu, ministrul Industriilor, şi i-am spus: „Uite, mă duc eu la Industrii, slavă Domnului, am condus 10 ani Consiliul Suprem de Coordonare al Industriei de Apărare şi cunosc, din câte mii de întreprinderi sunt, cel puţin 500-600 şi am avut prilejul de a lucra cu ele!" [IR: Îi datorăm şi participarea la distrugerea economiei naţionale ] Trec peste moment. Vine luna aprilie, se face mişcarea, îi propun şi preşedintelui Iliescu ca, o dată cu mine, să plece şi Ionel de la armată, deoarece era „ultimul mohican" din vechea gardă militară şi, sigur, eu sunt numit ministru al Industriilor şi mă po­menesc că Ionel devine consilier principal al... şi, probabil că sub influenţa lui Ionel, care era principalul consilier al preşedintelui, care avea şi Apărare, Securitate şi aşa mai departe..., s-a făcut această mişcare de avansare, pentru că eu le-am spus lui şi lui Petre: „Lăsaţi-mă să fiu ministru al Industriilor vreo două săptămâni, apoi să-mi dau demisia public, ca militar, pentru că nu bate bine la ochi, un militar la Ministerul Industriilor, acuma, în perioada când noi vrem să liberalizăm ţara!" Vine ziua de 10 mai! Sunt cu directorii Ministerului Industriilor, dau, acolo, o şampanie, la sala de şedinţe: „La mulţi ani, la mulţi ani!"... ne felicitam reci­proc, eu pe ei, ei pe mine, bineînţeles, şi terminăm. Joi, vineri, sâmbătă dimineaţa - atuncea se lucra şi sâmbăta, cel puţin la nivelul miniştrilor, nu ştiu dacă mai lucrează vreun ministru acuma sâmbăta, şi, ca să fac şi un comentariu colateral, „probabil noi eram mai nepricepuţi"... Sâmbătă dimineaţa, intru în minister. La intrare, subofiţerul şi cu portarul: „Să trăiţi, dom' ministru, la mai mare!" Mi s-a părut curios, zic: „Mulţumesc!"... Credeam că-mi spune legat de ziua mea care fusese cu două zile mai înainte. Intru sus, la şeful de cabinet: „Să trăiţi, la mai mare!" „Ce aţi păţit, măi?" - zic: „Ce s-a întâmplat?" „Păi, nu ştiţi?" „Ce să ştiu?" „Păi, cum, dumneavoastră nu ştiţi?" „Ce să-ţi spun, măi? Spune despre ce este vorba!" „Păi, aseară, la ora 23.00, la telejurnalul de seară, pe TVR 1 s-a anunţat că aţi fost avansat de la general-colonel, la general de armată şi aţi fost trecut în rezervă!" Decret prezidenţial! Intru în birou, zic: „Măi, n-am ştiut!" Pun mâna pe telefon şi îl sun pe preşedintele de atunci al Televiziunii Române, da, Răzvan Theodorescu, pe care-l  cunoşteam de mai-nainte, am fost vecini prin zona Dorobanţilor: „Răzvane, ce s-a întâmplat, măi, ce s-a întâmplat? Ce-i cu comunicatul ăla, de la ora 23.00?" „Eu nu ştiu nimica!" „Cum nu ştii?!" „Nu ştiu, nu înţelegi!" Discuţia asta era pe telefonul guvernamental, linia specială. „Păi, cum să..." „Am primit la ora 20 şi 20 de minute faxul cu acest decret şi un telefon - nu mi-a spus de la cine, nu ştiu -, să-l  dai imediat pe post! Şi am răspuns că nu pot, că am ajuns deja la sport, nu mai merge după sport! Atunci, îl dai la primul jurnal!" Când a spus că „îl dai la primul jurnal", am bănuit că era cineva mai mare, din ierarhia ţării, care vorbeşte cu preşedintele Televiziunii: "Să-l dai pe post!" [IR: Fragment interesant, din care aflăm cum se făceau în România generali şi cum lucrau ştirile TVR, conduse de sluga independentă- Răzvan ] Nu ştiu nici azi! Al doilea telefon: pun mâna pe telefon şi dau telefon lui Petre, zic: „Petre... — era prim-ministru, iar noi eram într-o relaţie deschisă — Petre.., zic, ce-i cu treaba asta, cu decretul?, că orice decret era semnat de preşedinte şi contrasemnat de tine... De ce nu mi-aţi dat şi mie un telefon?" „Am crezut că tu ştii!" , măi, de unde să ştiu? Ca dovadă că acum am aflat, că a fost la televizor şi eu sunt avansat general de armată!" „Păi, eu am crezut că... Iliescu mi l-a trimis mie că mi-a spus că a vorbit cu tine!" Zic: „N-a vorbit!" şi atunci i-am spus: „Să vă fie ruşine la amândoi!" şi cu asta am încheiat discuţia. Aşa am fost avansat general de armată. [IR: Alţii au fost loviţi mai rău... ]

 

[10 IR: Portrete de tovarăşi]

SILVIU BRUCAN

VS: L-am considerat omul din umbră, care a fost tot timpul în umbră, foarte inteligent... A lucrat, bănuiesc, şi la sfaturi externe, pentru că a avut legături externe foarte bune, şi, dintr-un anume punct de vedere, îl consider adversarul meu, pentru că el i-a propus lui Iliescu să fie Militaru ministru şi nu eu... dar tot el a acceptat, la urmă, ca eu să fiu rechemat la conducerea ministerului. Brucan... care, anul trecut, în mai 2004, recunoaşte că Stănculescu a fost cea mai limpede minte în acele momente grele ale Revo­luţiei. Este un om controversat din multe puncte de vedere. Sigur că - nu ştiu de ce şi cine - i s-a acordat titlul de „pro­fesor", dar e bun profesor în domeniile acestea în care trebuie să te mişti, într-o lume în care trebuie să te fereşti de orice colţ, să mergi numai pe zone rotunde!   Ăsta e genul lui, dar eu am părerea mea despre el, că i-a plăcut întot­deauna să joace cărţi politice!

 

PETRE ROMAN

VS: A fost pentru mine, cum se spune, dragoste la prima vedere. Mi-a plăcut de el, ca om. Mi-a plăcut... Era acelaşi gen ca mine, nu-i plăcea vorbăria multă, nu-i plăcea ca o şedinţă să dureze mult, avea simţul răspunderii, lua hotărâri. Aicea era şi partea a doua, care era oarecum, pentru el, riscantă: lua, uneori, hotărâri şi nu îşi pregătea suficient argumentele, erau hotărâri grele, fapt pentru care a şi suferit... dar a fost un om de curaj. Nu pot să spun că toate hotărârile pe care le-a luat ca prim-ministru au fost cele mai bune! Dar era şi greu pentru că, din punct de vedere teoretic, nu exista nimic ca să sprijine întoarcerea de la comunism spre economia de piaţă şi atunci mergi pe bunul-simţ sau prin căutări. [IR: Aceiaşi tovarăşi au făcut experimente indrăzneţe cu poporul român, şi la instalare şi la dezinstalare. Făcînd ravagii , de ambele ori] Poate cauţi prea mult, poate cauţi prea puţin, dar eu zic că echipa guvernamentală din timpul lui Petre Roman a fost mult mai reprezentativă din punct de vedere, dacă vreţi, al imaginii. Au fost greşeli... au fost greşeli! Poate am greşit toţi şi am contribuit toţi la aceste greşeli, la căderea guvernului Petre Roman! [IR: Distrugerea economiei şi jefuirea populaţiei nu e o "greşeala". Chiar dacă a fost continuată (finalizată) de cei care s-au descotorosit de Roman, în 1991] Dar căderea n-a fost meritată, însă înţeleg că este rezultatul unei lupte politice, la un moment dat, la vârf, când unul dintre parteneri trebuie să fie dat jos, sau să fie aruncat din maşină, din vapor, din barcă, cum vreţi să o luaţi! Păcat... păcat, dar el s-a pierdut pe urmă în amănunte din punct de vedere politic, l-au scos din viaţa politică  de prim plan şi poate nu merita să fie dat complet deoparte. Dar cred că a fost şi vina lui, pentru că a avut nişte mişcări laterale, care uneori nu l-au ajutat.

 

VIRGIL MĂGUREANU

VS: Ce să spun despre Virgil Măgureanu? Aşa a fost el totdeauna, controversat în ceea ce a spus, şi singur şi-a negat, uneori, ceea ce a spus în alte momente, altfel!

DS: Dar a avut vreun rol la proces?

VS: Am înţeles că el era reprezentantul Frontului de mai târziu.

DS: Al Salvării Naţionale!

VS: Da, al Salvării Naţionale, pentru că altfel nu văd ce căuta acolo, numai ca să facă figură artistică, mai ales că el nici din punct de vedere al imaginii nu era o imagine deo­sebită!? El n-a avut niciodată imagine scenică, să nu spun altfel. Totuşi, şi îi mulţumesc pentru aceasta, a fost printre cei care au protestat public, nefiind de acord cu sentinţa prin care am fost condamnat la Curtea Supremă, în procesul „Timişoara".[IR:Normal, se gîndea la propria sa condamnare, dacă incepea moda proceselor pentru marile crime ]

 

CORNELIU COPOSU

VS: L-am cunoscut din data de 28 ianuarie, când la Palatul Victoria, în biroul lui Roman, a avut loc o şedinţă între conducerea FSN şi PNŢ. Cum l-am cunoscut? Eu am intrat acolo, aveam treabă cu Petre Roman să mă sfătuiesc cu el, să-mi semneze... — eu eram ministrul Economiei, vă rog să reţineţi — am intrat, m-am dus acolo şi zice secretara: „Nu este posibil să intraţi, e cu cutare şi cutare"... Mie nu-mi păsa cu cine era acolo, aveam un anumit ascendent faţă de toţi şi zic: „Lasă, doamnă, că am treabă!" Am des­chis uşa şi am intrat. Pe frontul dinspre fereastră, la masă, erau Iliescu, Brucan, Petre Roman şi... cine mai era, ăsta care s-a urcat pe tanc... cum îl cheamă...

DS: Mazilu! Profesorul de marxism...

VS: .. .aşa... Mazilu! Şi în partea cealaltă erau ţărăniştii. „Vă rog, daţi-mi voie, am ceva cu Petre Roman!" Iliescu zice: „Nu, stai şi tu aici!" şi m-am aşezat la masă. Între timp, au început să se înfierbânte lucrurile afară, şi au înce­put să părăsească pe rând şedinţa. A plecat Mazilu să liniş­tească masele, a plecat Brucan să liniştească... până la urmă a plecat şi Iliescu şi m-am pomenit că am rămas eu singur pe scaun, cu conducerea PNŢ. Vă rog să reţineţi, apăruse o pa­gină, pe 23 sau 24 decembrie, în care se făcea apel la o serie de personalităţi, de reînfiinţare a PNŢ - nu ştiu dacă o ştiţi pe aia?

DS: Da, da, o ştiu!

VS: ...suntem treizeci şi ceva, din care m-am pomenit şi eu pe lista aia. Ca să aflu, ulterior, că unul dintre vecinii care stăteau pe strada mea, şi care a fost iniţiatorul ei, a zis: „Hai să-l  punem şi pe Stănculescu , că-i băiat bun!" - bănu­iesc. Bine, mă cunoşteam cu el! Deci altă legătură n-am avut cu PNŢCD, niciodată! Şi, la un moment dat, fierbea piaţa din ce în ce mai tare şi eu dau drumul la televizor, fiindcă am văzut carul de reportaj pe geam şi atuncea, Coposu, care s-a aşezat să vadă mai bine la televizor, îmi zice: „Domnule general, dacă vreţi să veniţi lângă mine..." şi-mi spune celebra frază: „Ştiţi că noi, dacă vom câştiga puterea, vrem să vă numim ministrul Apărării Naţionale?!" „Mulţumesc, am refuzat şi actuala conducere, pentru că, dacă am fost scos din funcţie, nu mă mai întorc înapoi!" [IR: Să fie adevărat? Dar faptul că ar fi propus lui Iliescu să candideze pentru PNT?]

 

 

DCUMENTE

[11 IR: O desincronizare care poate explica folosirea minerilor]

 

Domnule Preşedinte ION ILIESCU,

La puţine zile de la prezentarea raportului meu prin care ceream demisia din funcţia de Ministru al Apărării Naţionale doresc să vă prezint următoarele:

În ultima perioadă de timp, pentru măsurile principale pe care le-aţi stabilit nu s-a mai apreciat necesar să fie consultată persoana mea în calitatea ce o deţin.

O serie de hotărîri luate, nu la propunerea iniţială a Mi­nisterului Apărării Naţionale, dar ulterior la care am aderat, au desprins structuri care au dus la întărirea forţelor Ministerului de Interne, înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii şi acordarea unui sistem independent Serviciilor de Transmisiuni Guvernamentale, acestea fiind conduse la multe niveluri şi păstrînd încă multe cadre din vechile structuri, verificarea şi îm­prospătarea cadrelor făcîndu-se cu o oarecare întîrziere. De aici a apărut o concurenţă între diferite sectoare din aceste structuri care uneori a depăşit formele stimulative şi a creat semne de întrebare asupra unor acţiuni. În plus, formal, Serviciul Extern de Informaţii îmi este subordonat, un adjunct al ministrului Apărării Naţionale fiind şeful acestuia, fără însă a avea informaţii speciale, control asupra calităţii şi loialităţii cadrelor, care sînt numite direct de şeful Serviciului.

Prin modul cum am înţeles să acţionez pentru stingerea unor asperităţi apărute în armată înainte de numirea mea, nu am reuşit aceasta în cele mai bune condiţii, datorită multitudinii de particularităţi apărute. Lipsită de informaţii de ansamblu, evenimentele din ultimele zile au surprins încă o dată armata într-o situaţie anormală, fiind necesar să participe la măsuri care din nou, conturîndu-se o campanie dusă de anumite cercuri în special prin presa lipsită de o lege eficientă, o pune în postura de element de represiune, ceea ce nu corespunde cu reala situaţie în care ea a participat hotărîtă la victoria Revoluţiei din decembrie 1989 şi a încercat în aceste zile să aducă liniştea atît de necesară ţării noastre în momente cruciale ale istoriei unei noi democraţii deschisă poporului şi României.

Considerînd că Ministerul Apărării Naţionale dispune de suficiente cadre de conducere devotate în Conducerea Superioară a Armatei şi nemaidorind să particip la acţiuni care pot scăpa de sub control şi produc noi imagini defavorabile ţării pe plan intern şi internaţional, rog a se avea în vedere la formarea noului Guvern numirea unui nou ministru al apărării naţionale.

Cu stimă,

16 iunie 1990

 

[12 IR: Trăiasca revoluţia ...dar şi reprimarea ei, legitimă]

 

DOMNULE PROCUROR GENERAL,

 

Subsemnatul STĂNCULESCU VICTOR ATANASIE, domiciliat în Bucureşti, Str. Şcoala Herăstrău nr. 65, sector 1, cu domiciliul ales la Societatea Civilă Profesională de Avocaţi „Teodor Nicolau & Asociaţii", cu sediul în Bucureşti, B-dul De-cebal nr. 1, bloc H 2, scară 2, etaj 8., ap. 63, sector 3, formulez prezentul memoriu pentru promovarea RECURSULUI ÎN ANULARE

împotriva SENTINŢEI PENALE NR. 9/15.07.1999 a Curţii Supreme de Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. 2955/1998 şi rămasă definitivă prin respingerea recursului, rugându-vă să constataţi faptul că cele două hotărâri sunt esenţial nelegale şi vădit netemeinice, datorită următoarelor temeiuri de fapt şi de drept: art. 410 teza I pct. 2, 3, 7, 71, 8 C.pr.pen.

Vă mai rog ca - în baza dispoziţiilor art. 412 C.pr.pen. - să dispuneţi şi suspendarea executării hotărârilor atacate, înainte de introducerea recursului în anulare, atât sub aspect penal, cât şi sub aspect civil.

Motivele memoriului:

În fapt:

1.  Soluţiile atacate nu au nici un fel de esenţă juridică, inter­pretare logică sau invocare doctrinară, deoarece sunt expre­sia cea mai elocventă a exprimării refulărilor politice prin intermediul - din păcate - Curţii Supreme de Justiţie şi la adăpostul unor temeiuri de drept inexistente.

2.  Prima apărare pe care am formulat-o în timpul procesului, apărare de ordin general, a fost aceea că, prin Legea nr.30/1994,   Parlamentul  României  a  ratificat  Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şj protocoalele adiţionale la această convenţie. Titlul I art. 2 din Convenţia menţionată mai sus prevede că; „Dreptul la viaţa oricărei persoane este proteguit de lege. Moar­tea nu poate fi cauzată cuiva, în mod intenţionat, decât prin executarea unei sentinţe capitale, pronunţată de un tribunal, în cazul când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă de lege."

Punctul 2 din acelaşi articol arată că: „Moartea nu e con­siderată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazul în care ea ar fi rezultat dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a) - pentru a asigura apărarea oricărei persoane împo­triva violenţei nelegale; b) - pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinută; c) — pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie." [IR Ciudate sint prevederile "Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale". Este menajată tocmai crima cea mai amplă şi mai tipică , la care recurg grupurile care paraziteaza puterea in stat: reprimarea în sînge a revoltei populaţiei subjugate. Este cea mai bună dovadă că dreptul statelor care îşi apară ordinea democratică de unele abuzuri si accidente, prin inerţie şi formalism juridic nu se potriveşte DE LOC situaţiilor de revoluţie şi tranziţie. Nu putem accepta invocarea acestor norme, tocmai de către autorii crimelor impotriva romanilor doritori de revenire la... umanitate ]

Indiferent din ce punct de vedere am interpreta textul, rezultă clar că, la Timişoara şi apoi în întreaga ţară, au existat tulburări violente şi voinţa fermă de a răsturna regimul Ceauşescu.

La acea dată, acţiunea de reprimare a mişcării revoluţionar-democrate era dispusă de către dictator, în limitele drepturilor sale constituţionale, în dubla calitate de preşedinte şi comandant suprem al armatei, iar organismele militare care au acţionat nu aveau altă soluţie decât subordonarea necondiţionată faţă de ordinul de reprimare, în conjunctura reglementărilor legale.

A nega acţiunea violentă înseamnă a nega Revoluţia, iar a obliga sau a cere structurilor militare să execute ordine cu conotaţia analizei politice înseamnă a nega ordinea şi disciplina militară şi a crea disponibilitatea către oportunism politic, ba, mai rău, a sugera posibilitatea unei lovituri de stat militare şi a unei dictaturi militare.

[IR: Este un discurs contradictoriu, cu care Tovarăşii ne trateaza de 18 ani, mai mult sau mai puţin explicit. Regimul Ceuşescu era criminal. Dar apărarea lui de către fortele represive- legala. Revolutionarii trebuie felicitati. Apoi insa, ar cam trebui inchişi- pentru că au atacat forţele de ordine, incălcînd legile ţării. Pentru a se apăra, Stănculescu demonstrează justeţea afirmaţiilor lui Ceausescu- la proces. Transformindu-se astfel în asasinul cuplului prezidenţial. La astfel de aberaţii conduce Contrarevoluţia Juridică, declanşată de sistemul "de drept",  după 22 decembrie ]

Faţă de această sumară expunere, se vede că Instanţa Su­premă m-a condamnat, în cauză, pentru fapte care nu puteau constitui infracţiuni şi nu erau prevăzute de legea penală ca atare, pronunţând şi o hotărâre cu sfidarea art. 20 din Constituţia României şi negând obligativitatea aplicării - sub sancţiunea nulităţii absolute - a normelor de drept internaţional care  au fost ratificate de statul român şi au prioritate în cazul conflictului negativ.

3. Eroarea de fond a sentinţelor de condamnare a inculpatului Victor Atanasie Stănculescu constă în aceea că — rezumându-se la o enumerare a evenimentelor petrecute la Timişoara, în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, la o înşiruire de date, informaţii şi împrejurări de fapt - nu s-a întreprins o examinare critică a probelor administrate în cauză, ajungându-se, aşa cum lesne se poate observa, la simple afirmaţii, lipsite de suport probator, potrivit cărora domnul Victor Atanasie Stănculescu se face vi­novat de comiterea, în calitate de autor, a infracţiunii de omor de­osebit de grav şi tentativă de omor deosebit de grav.

Analizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor pentru care domnul Victor Atanasie Stănculescu a fost inculpat şi condamnat, prin prisma probelor existente la dosar, rezultă că inculpatul nu a contribuit în vreun fel, fie în mod nemijlocit, ca autor, fie ca instigator, fie în calitate de complice, prin darea, transmiterea sau executarea unor ordine, la uciderea sau ră­nirea unor persoane.

Dacă se analiza în mod obiectiv materialul probator existent la dosarul cauzei, ancheta şi concluziile d-lui general Dan Ioan, şeful Secţiei Parchetelor Militare la acea dată, se ajungea, fără dubiu, la concluzia că, în decembrie 1989, a existat un nucleu de decizie politică, constituit din Nicolae Ceauşescu şi secundanţii săi din fostul C.P.Ex., care - pentru a se menţine la putere - hotărâseră reprimarea, prin orice mijloace, a demonstranţilor, încă înainte de venirea d-lui Victor Atanasie Stănculescu la Timişoara.

Dl. Victor Atanasie Stănculescu nu a făcut parte din acest nucleu de decizie politică şi nici din comandamentele militare constituite la Timişoara, conduse şi subordonate voinţei politice comuniste, prin directa coordonare, supraveghere şi acţiune ale secretarului CC. al P.C.R., Ioan Coman, care, acceptând bene­ficiul graţierii pedepsei aplicate, a acceptat implicit şi vinovăţia care a generat atâta suferinţă răniţilor şi urmaşilor celor decedaţi. „Democrata şi apolitica" Curte Supremă de Justiţie este astăzi beneficiara exprimării libere a elucubraţiilor juridice, cu conotaţie numai politică, tocmai datorită faptului că, prin păstrarea sângelui rece, simţului realităţii şi servirii cu devotament a inte­reselor naţiunii române, în acele momente de răscruce a istoriei, dl. Victor Atanasie Stănculescu, cu riscul propriei vieţi şi al demnităţii militare, a înţeles să încline balanţa pentru deplina împlinire a idealurilor democratice.

Dacă veţi considera necesar, ne obligăm a amplifica motivele, precum şi expunerea probatoriilor, dar înţelegem să facem acest lucru numai în măsura în care utilitatea celor menţionate ante­rior va reieşi după analizarea întregului conţinut al prezentului memoriu.

CONCLUZII:

Soluţiile se impun a fi casate, în urma promovării prezentului recurs, pentru următoarele motive:

Dispozitivele şi considerentele acestor hotărâri au numai conotaţie politică.

Faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat nu au existat; chiar dacă ar fi existat, erau dezincriminate şi nu există nici probe care să conducă la dovedirea vinovăţiei, ba, mai mult, probele existente (care dezincriminează acţiunea, faptele şi făptuitorul, cele efectuate de fostul şef al Parchetelor Militare, domnul general Dan Ioan) nu au fost ana­lizate, au fost interpretate trunchiat sau ignorate, prin neintroducerea lor în dosarul cauzei.

În drept: art. 410 teza I pct. 2, 3, 7, 71, 8, art. 412 C.pr.pen.

Pentru inculpat,

 

 

[13 IR: Decizii din antologia ruşinii juridice]

 

7 februarie 2001

Către,

STĂNCULESCU VICTOR ATANASIE

Bucureşti, Str. Şcoala Herăstrău nr. 65, Sector 1

 

Vă comunicăm că Procurorul General a dispus în baza art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, pînă la 9 mai 2001, suspendarea executării sentinţei penale nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2955/1998 şi deciziei penale nr. 8 din 25 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie Completul de 9 judecători, pronunţată în dosarul nr 55/1999, numai referitor la latura penală a cauzei.

 

ŞEF SECŢIE.

 

4 mai 2001 Către,

STĂNCULESCU VICTOR ATANASIE Bucureşti, Str. Şcoala Herăstrău nr. 65, sector 1

 

Vă comunicăm că Procurorul General a dispus în baza art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, pînă la 27 iunie 2001, suspendarea executării sentinţei nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2955/1998 şi deciziei nr. 8 din 25 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie - Completul de 9 judecători, pro­nunţată în dosarul nr. 55/1999, numai referitor la latura penală a cauzei.

 

7 august 2001

Către,

STĂNCULESCU VICTOR ATANASIE

Bucureşti, Str. Şcoala Herăstrău nr. 65, sector 1

 

Vă comunicăm că s-a declarat recurs în anulare împotriva sentinţei penale nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală şi deciziei penale nr. 8 din 25 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie - Completul de 9 judecători, în cauza privind pe STĂNCULESCU VICTOR ATANASIE şi CHIŢAC MIHAI.

Recursul în anulare împreună cu dosarul penal nr. 2955/1998 al Curţii Supreme de Justiţie — Secţia penală, la care se află ataşat dosarul nr. 55/1999 al Curţii Supreme de Justiţie -Completul de 9 judecători, s-a trimis Curţii Supreme de Justiţie pentru judecare, cu adresa noastră nr. 35/C.2/616/P/2001 din 7 august 2001.

 S-a suspendat executarea hotărîrilor judecătoreşti, numai în latura penală a cauzei, pînă la judecarea recursului în anulare.

PROCUROR  ŞEF SECŢIE,

 

 


[16 IR: Curs scurt de drept contrarevoluţionar]

 

RECURS ÎN ANULARE

Dosarul „Timişoara"

 

Către,

PREŞEDINTELE CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE

în baza art. 409, art. 410 alin. 1 partea I pct. 2 teza I, pct. 71 teza I şi a Ii-a şi partea a II-a pct. 8 din Codul de procedură penală şi art. 26 lit. a din Legea nr. 56/1993, declar RECURS ÎN ANULARE

împotriva sentinţei penale nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie — Secţia penală şi deciziei penale nr. 8 din 25 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie — Completul de 9 judecători, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

l) Expertiza psihiatrică a inculpatului Stănculescu Victor Atanasie nu a fost efectuată în condiţiile prevăzute de art. 117 alin. 2 din Codul de procedură penală, iar actele de constatare efectuate de serviciile medico-legale nu au fost examinate şi avizate de Comisia de control şi avizare a actelor medico-legale. Instanţa de fond în mod nelegal a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de inculpaţi.

2) Inculpatului Stănculescu Victor Atanasie nu i-a fost respec­tat, de către instanţa de recurs, dreptul de a fi asistat de un apărător ales.

4) Faptelor reţinute în seama inculpaţilor le lipsesc elemen­tele constitutive ale infracţiunii.

[IR : Dacă există voinţă politică, se găsesc motive formale, pentru exonerarea unui criminal. Justiţia democratică ia măsuri pentru ca să nu poată fi condamnat un om nevinovat. Ceea ce inseamnă demersuri complexe, deci implicarea a x procurori şi y resurse. pentru  z luni sau ani. Să presupunem acum o crimă de masa, care implică mii, zeci de mii, sute de mii sau milioane de victime, toti atitia martori, si mii de vinovati. Chiar neglijînd legea complexităţii, care arată ca apar complicaţii care cresc cu pătratul sau cubul numărului de elemente, procesarea dosarelor, după tipicul obişnuit va cere : 100 000 *x procurori, 100 000 *y resurse sau 100 000 *z luni sau ani de anchetă. Este evident că, fără la a recurge la principiile unei justiţii de traziţie, sprijinită de legi speciale, de forţe masive de anchetă şi priorităţi de judecare clar stabilite – aplicarea procedurilor clasice nu poate opera, decît ca o farsa. Într-un dosar cu milioane de elemente, în labirintul unor cercetari super-complexe, legile probabilitatii arată că se pot găsi oricînd chichiţe oarecari, încălcări a vreunui articol procedural . Să deducem că marile crime nu pot fi pedepsite ? ]

Curtea Supremă de Justiţie-Secţia penală, prin sentinţa pe­nală menţionată, a condamnat pe inculpaţii:

-    STĂNCULESCU VICTOR ATANASIE (fiul lui Constantin şi al Aurorei, născut la 10 mai 1928 în mun. Tecuci, judeţul Galaţi, domiciliat în Bucureşti, str. Şcoala Herăstrău nr. 65, sec­tor 1, absolvent al Academiei Militare şi al Academiei de Studii Economice, general de armată în rezervă, fără antecedente penale) şi

-    CHIŢAC MIHAI (fiul lui Gheorghe şi al Savetei, născut la 4 noiembrie 1928 în comuna Suharău, judeţul Botoşani, domiciliat în Bucureşti, str. Sf. Spiridon nr. 12, sector 2, absolvent al Academiei Militare, general-colonel în rezervă, fără antecedente penale),

la câte 15 ani închisoare, 10 ani interzicerea unor drepturi şi degradarea militară pentru infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 alin. 1, art. 176 alin. 1 lit. b cu aplicarea art. 75 lit. a şi art. 13 din Codul penal.

Totodată, inculpaţii au mai fost condamnaţi la câte 8 ani închisoare şi 4 ani interzicerea unor drepturi pentru tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. 1, art. 176 alin. 1 lit. b cu aplicarea art. 75 lit. a şi art. 13 din acelaşi cod.

În baza art. 33 lit. a, art. 34 alin. 1 lit. b şi art. 35 din Codul penal, s-a dispus ca inculpaţii să execute pedepsele cele mai grele de 15 ani închisoare şi 10 ani interzicerea unor drepturi.

De asemenea, s-a dispus obligarea inculpaţilor, în solidar cu Ministerul Apărării Naţionale, la plata despăgubirilor către mai multe părţi civile.

În sfârşit, au fost respinse despăgubiri formulate de mai multe persoane vătămate constituite părţi civile.

S-a reţinut că inculpaţii, în perioada 17-22 decembrie 1989, îndeplinind funcţiile de prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale, respectiv comandant al Trupelor Chimice şi Garni­zoanei Bucureşti, au făcut parte din comandamentele pentru reprimarea mişcării de protest împotriva regimului comunist, iar acţiunile lor au cauzat moartea a 72 persoane şi rănirea altor 253. Pentru executarea ordinului dat de Nicolae Ceauşescu, de reprimare a manifestaţiilor din mun. Timişoara, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie:

—A ajutat pe generalul Ion Coman, secretar al Comitetului Central al P.C.R., desemnat de Nicolae Ceauşescu ca şef al Comandamentului Timişoara, în coordonarea activităţilor pe linie militară pentru restabilirea liniştii în Timişoara şi, în lipsa lui, a asigurat permanenţa recepţionării comunicărilor şi solu­ţionarea lor;

           -A dat ordinul de a se face uz de foc de armă împotriva demonstranţilor;

- A informat pe Ion Coman că au fost puse în mişcare şi urmează să sosească la Timişoara unităţi militare din Buzău, Lugoj, Arad, Ineu şi Lipova;

— S-a deplasat la Inspectoratul judeţean al Ministerului de Interne la Divizie sau la alte puncte din oraş unde erau forţe militare;

A ordonat urgentarea pregătirii şi scoaterii în oraş a tancurilor din U.M.01115 — Timişoara;  

— După teleconferinţa din 17 decembrie 1989 cu Nicolae Ceauşescu l-a ajutat pe Ion Coman să pună în executare ordinul de înarmare a gărzilor patriotice;

-    A întocmit hărţi cu amplasamentul şi obiectivele trupelor Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne;                           

-    A hotărât, împreună cu Ion Coman, constituirea celor 8 dispozitive ale Ministerului de Interne;

-    A solicitat să fie informat, în noaptea de 17/18 decembrie1989, cu privire la numărul morţilor şi răniţilor;

-    Şi-a exprimat nemulţumirea că sirenele din întreprinderi au fost folosite de demonstranţi;

-    A informat pe Ion Gh. Popescu, inspector şef al Inspec­toratului judeţean Timiş al Ministerului de Interne, că, în noaptea de 18 decembrie, au fost împuşcaţi copii la Catedrală;

-    A fost prezent când au fost aduse grenade lacrimogene la sediul Comitetului Judeţean Timiş;

A fost numit de Nicolae Ceauşescu comandant militar unic la Timişoarei, în 20 decembrie 1989.

La rândul său, inculpatul CHIŢAC MIHAI:

- în 18 decembrie 1989 a dat ordin de a se trage în manifestanţii de pe treptele Catedralei, executând personal foc automat împotriva acestora, fiind rănită o femeie. Totodată, înaceeaşi împrejurare a dat ordin de folosire a grenadelor la­crimogene împotriva manifestanţilor, de înconjurare a parculuidin apropiere pentru reţinerea şi arestarea celor ce se refugiază în acel loc;

-   A inspectat şi a dat indicaţii dispozitivelor de militari am­plasate în oraş;

-   A ordonat trupelor executarea de manevre pentru ca mani­festanţii să nu se poată regrupa;

-   A adus de la Aeroportul Timişoara grenade lacrimogene, le-a distribuit cordoanelor de militari din oraş şi a ordonat folosirea lor;

-    A încercat, indirect, să determine mai mulţi martori să retracteze declaraţiile făcute la urmărirea penală prin care dezvăluiau implicarea lui în represiunea de la Timişoara;

-    A citit, în 21 decembrie 1989, Decretul privind instituirea stării de necesitate, la al cărui text a mai adăugat ameninţarea că, dacă într-o oră demonstranţii nu se retrag, se va recurge la mă­suri extreme;

-    A dat ordin, în noaptea de 17/18 decembrie 1989, ca un pluton de militari cu armament automat şi muniţie de război să se deplaseze pe Calea Girocului, blocată cu un tramvai.

Curtea Supremă de Justiţie-Completul de 9 judecători a res­pins recursurile declarate de inculpaţi şi unele părţi civile.

Totodată, inculpaţii au fost obligaţi să plătească, în solidar cu :   Ministerul Apărării Naţionale, despăgubiri către alte părţi civile constituite în cauză.

Consider că ambele hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea legii.      

1. Potrivit art. 117 alin. 1 din Codul de procedură penală, efec­tuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infrac­ţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. [IR Un artificiu penibil. Chiar dacă represiunea genocidară de la Timişoara şi execuţia lui Ceauşescu ar fi fost comandate de un nebun, nu trebuiau să rămînă nepedepsite. Dar nu era cazul.]

Conform alin. 2 al aceluiaşi articol, expertiza în aceste cazuri se efectuează în instituţii de specialitate. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului sau instanţa de judecată dispune internarea învinuitului ori inculpatului pe timpul necesar. Această măsură este executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliţie. Or, în cauză, raportul medico-legal psihiatric privind pe inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a fost întocmit, în cursul urmăririi penale, pe baza observaţiilor dintr-o singură zi, fără a se efectua  înainte  de  examinare  toate  examenele  şi  analizele neuropsihiatrice necesare şi obligatorii potrivit art. 36 din De­cretul nr. 466/1966 privind organizarea şi funcţionarea insti­tuţiilor şi serviciilor medico-legale, în vigoare la data comiterii faptelor şi judecării cauzei (fila 427 din volumul VII).

De altfel, în finalul raportului medico-legal psihiatric nr. A. 1/17397 din 24 decembrie 1997 se face precizarea expresă că „expertiza nu s-a efectuat în condiţii de internare la Spitalul Gh. Marinescu aşa cum s-a solicitat în ordonanţa dv., întrucât sus-numitul nu s-a prezentat la internare", concluzionându-se totuşi că, „la data examinării", sus-numitul are discernământul păstrat (fila 428 - volumul VII). [IR Tovarăşii învinuiţi de crime de masă, nu se prezintă la citaţii. Nu se prezintă la expertize. Fac ce vor ei. Şi apoi, invocă nerespectarea normelor. În cazul victimelor justiţiei comuniste nu au fost probleme. Pentru că erau ţinute în lanţuri, bătute pînă cînd recunoşteau tot ce era necesar unui proces temeinicl ]

Deoarece expertiza nu a fost efectuată în condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală avea obligaţia să dispună refacerea acesteia, cu respectarea întocmai a dispoziţiilor din Codul de procedură penală.

La rândul său, instanţa de fond a respins în mod nelegal cererea inculpatului Stănculescu Victor Atanasie, făcută în şe­dinţa publică din 19 aprilie 1999, prin care solicita, în conformitate cu art. 117 din Codul de procedură penală, să-i fie efectuată o nouă expertiză medico-legală psihiatrică, prin internare într-un institut sanitar de specialitate (filele 412 şi 413 din volumul XXIV).

La adoptarea acestei soluţii, instanţa a reţinut greşit că inculpatului Stănculescu Victor Atanasie, deşi nu a fost internat într-o instituţie sanitară de specialitate ca inculpatul Chiţac Mihai,  i-au fost efectuate toate examenele şi analizele obligatorii conform Decretului nr. 466/1966.

Or, chiar şi aşa, se poate constata că inculpatului Stăn­culescu Victor Atanasie nu i-au fost efectuate „Examenele para-clinice", „Examenul E.E.G." şi „Examen F.O." (filele 426-428, volumul VII).

Totodată, soluţia mai este justificată şi prin aceea că incul­patul nu s-a prezentat la internare, deşi nu se dovedeşte că a fost înştiinţat în acest sens, invocându-se astfel de către instanţa de judecată propria culpă în nesocotirea prevederilor art. 117 alin. 2 din Codul de procedură penală care o obligau, în caz de opunere, să dispună executarea forţată a internării acestuia de către organele de poliţie.

În sfârşit, instanţa a mai apreciat că nu există îndoială asupra stării psihice a inculpatului, făcând confuzie cu celălalt caz pre­văzut de art. 117 alin. 1 din Codul de procedură penală în care, pe lângă infracţiunea de omor deosebit de grav, efectuarea expertizei psihiatrice este obligatorie. [IR: Dacă ar fi fost incadrat la genocid, ar mai fi fost loc de astfel de farse? Sau s-ar fi putut aplica atunci procedura folosită de el cu Ceauşescu?]

Nesocotind dispoziţiile legale menţionate, s-a renunţat, în mod greşit şi nejustificat, la stabilirea unei trăsături esenţiale a infracţiunii, ce constituie singurul temei al răspunderii penale, respectiv vinovăţia inculpatului.

Pe de altă parte, potrivit art. 9 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 466/1966, Comisiile de control şi avizare a actelor medico-legale examinează şi avizează actele de constatare şi de expertiză medico-legală efectuate de serviciile medico-legale în cazurile de omor, lovire sau vătămare cauzatoare de moarte şi moarte suspectă, în cele de deficienţă în acordarea asistenţei medicale, precum şi în orice alte cazuri în care avizarea este prevăzută în mod obligatoriu de lege.

Or, în cauză, constatările şi expertizele medico-legale efec­tuate de Laboratorul Exterior Timişoara cu privire la persoanele rănite sau ucise în perioada 17-22 decembrie 1989 în municipiul Timişoara nu sunt vizate de Comisia de control şi avizare (volumul VI).

În concluzie, expertiza medico-legală psihiatrică a inculpa­tului Stănculescu Victor Atanasie a fost făcută cu încălcarea  dispoziţiilor art. 117 alin. 2 din Codul de procedură penală, care impune internarea obligatorie într-o instituţie sanitară de specialitate, iar constatările şi expertizele medico-legale efectuate de Laboratorul Exterior Timişoara nu au fost avizate de Comisia de control şi avizare, nesocotindu-se astfel prevederile art. 9 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 466/1966, în vigoare la data judecării cauzei şi, ca atare, hotărârile instanţelor sunt contrare legii, ceea ce constituie motivele de recurs în anulare prevăzute de art. 410 alin. 1 partea I pct. 71 teza a II-a şi partea aII-a pct. 8 din Codul de procedură penală.

Trebuie precizat că, în mod constant, fiind sesizată ca instanţă de control judiciar cu încălcarea acestor dispoziţii legale, Curtea Supremă de Justiţie - Secţia penală a constatat temeinicia motivelor invocate, a casat hotărârile atacate şi a dispus rejudecarea cauzelor şi completarea cercetării judecătoreşti în sensul menţionat (Exemple: decizia nr. 1778 din 20 iunie 1995, respec­tiv, decizia nr. 739 din 23 martie 1998).

2. Potrivit art. 16 alin. 1 din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţii publice, fără privilegii şi fără discriminări.

Conform art. 23 alin. 1 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992 -republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor de judecată privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde solu­ţionarea cauzei.

Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune, potrivit alin. 4 al aceluiaşi articol, de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excep­ţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.

De asemenea, în art. 23 alin. 5 din legea sus-menţionată, se precizează că, pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţio­nalitate, judecarea cauzei se suspendă.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, la 14 iunie 1999, apărătorii inculpaţilor Stănculescu Victor Atanasie şi Chiţac Mihai au solicitat instanţei de fond suspendarea judecării cauzei şi sesizarea Curţii Constituţionale.

În motivarea cererii, s-a susţinut că potrivit art. 29 lit. d din Codul de procedură penală şi art. 25 din Legea nr. 56 din 9 iulie 1993 - republicată, Curtea Supremă de Justiţie judecă în primă instanţă şi infracţiunile săvârşite de generali, iar con­form art. 3851 din Codul de procedură penală şi art. 24 din legea sus-menţionată, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele judecate în primă instanţă de secţiile Curţii Supreme de Justiţie. S-a apreciat că în acest mod se creează o discriminare inadmisibilă, inculpaţii judecaţi în prezenta cauză fiind privaţi de calea ordinară de atac a apelului, cale de care poate beneficia  orice cetăţean.

S-a mai susţinut că prin dispoziţiile menţionate se încalcă legea fundamentală a statului, respectiv Constituţia, care prevede egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii.

[IR: Cercetaţi deciziile Curţii Constitutionale, pentru a observa soarta multitudinii de excepţii ridicate de diverşi reclamanţi, care semnalau inechitatea unor legi de protejare a intereselor securicomuniste,  date cu încălcarea evidentă a Constitutiei.  De fiecare dată, sfidînd cel mai elementar bun simt, Curtea a declarat ca albul e negru, respingind toate exceptiile. De exemplu, i s-a semnalat insistent că articolul 23 din Legea Fondului Funciar incălca dreptul de proprietate al adevăraţilor proprietari ai unor terenuri "distribuite" de stat (actele lor, dinaintea anului 1944, fiind considerate mai putin valide decit alocarea abuzivă făcută de către FSN in 1990, pe baza decretului 42, consimţită ca improprietarire legitimă in 1991). Curtea Constitutionala a respins excepţiile, apărînd jefuirea post-decembristă a pămîntului. A se vedea şi reacţia la contestaţiile depuse în 1990 – faţă de candidatura omologilor comunişti ai Gestapo-viştilor şi Goebbels-iştilor nazişti. Dar, cînd e vorba de interesele bandei securicomuniste, Curtea Constitutională, alături de Curtea Suprema, işi fac datoria. Şi azi , în tribunalele romăneşti, intrarea în CAP este considerată un act legitim de voinţă, care a întrerupt dreptul de proprietate...]

În considerarea celor arătate instanţa de fond avea două posi­bilităţi legale.

Pe de o parte, în cazul în care constată că cererea formulată de inculpaţi nu poate face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, conform art. 23 alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992 — republicată, instanţa trebuia ca printr-o încheiere motivată să o respingă ca inadmisibilă, în temeiul alin. 6 al aceluiaşi articol.

Constatând însă că excepţia ridicată de inculpaţi nu încalcă dispoziţiile art. 23 alin. 3 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992, res­pectiv constituţionalitatea acesteia nu a fost stabilită conform art. 145 alin. 1 din Constituţie, iar prevederile invocate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, ceea ce reprezintă şi cazul de faţă, Curtea Supremă de Justiţie-Secţia penală era obligată ca, în temeiul art. 23 alin. 4 din Legea nr. 47/1992 să dispună, printr-o înche­iere, sesizarea Curţii Constituţionale, iar pe perioada soluţio­nării excepţiei să suspende judecarea cauzei conform alin. 5 al aceluiaşi articol.

Or, respingând cererea inculpaţilor ca nefondată (soluţie neprevăzută de lege) şi fără a se pronunţa printr-o încheiere motivată, procedând imediat la judecarea cauzei în fond, conform   încheierii din 14 iunie 1999 (filele 96 şi 97 din volumul XXIX) Curtea Supremă de Justiţie-Secţia penală a pronunţat o hotărâre contrară legii, ceea ce constituie motivul de recurs în anulare prevăzut de art. 410 alin. 1 partea I pct. 71 teza I din Codul de procedură penală. [IR Un nou subterfugiu jalnic şi laş, în apărarea viteazului general]

3. Conform art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală, în cursul judecăţii asistenţa juridică este obligatorie, printre altele, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

Totodată, potrivit art. 171 alin. 4 şi 5 din acelaşi cod, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, delegaţia acestuia încetând la prezentarea apărătorului ales.

Conform art. 174 din Codul de procedură penală, inculpatul poate fi reprezentat în căile de atac.

În cauză, la primul termen fixat de instanţa de recurs, res­pectiv 7 februarie 2000, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie nu a fost prezent, nefiindu-i desemnat apărător din oficiu, ca de altfel nici inculpatului CHIŢAC MIHAI (fila 63 din dosarul nr. 55/1999 al Curţii Supreme de Justiţie — Completul de 9 jude­cători). Pentru acest motiv, cât şi datorită imposibilităţii incul­patului Chiţac Mihai de a se prezenta, cauza a fost amânată pentru 21 februarie 2000. La acest termen, apărătorul ales al inculpatului Stănculescu Victor Atanasie a depus contractul de asistenţă juridică şi împuternicirea avocaţială, înscrisuri care atestă că fusese angajat la 20 februarie 2000.

Totodată, au fost depuse înscrisuri autentice din care rezulta că inculpatul se afla în străinătate pentru consultaţii medicale, fiind netransportabil (filele 80-82 şi 84-90 din Dosarul nr. 55/1999 al Curţii Supreme de Justiţie - Completul de 9 judecători).

Cererea apărătorului ales al inculpatului de amânare a judecării cauzei, pentru a avea posibilitatea să pregătească apărarea, justificată de volumul mare de lucrări din dosar (34 volume) şi timpul scurt avut la dispoziţie, a fost respinsă de instanţa de recurs, care a procedat la judecarea cauzei la acelaşi termen.

În motivarea acestei soluţii au fost invocate dispoziţiile art. 723 din Codul de procedură civilă, art. 54 din Constituţia României şi art. 1 din Decretul nr. 31/1954 privitoare la buna-credinţă în exercitarea drepturilor procesuale. S-a apreciat că, din atitudinea adoptată de inculpat ulterior exercitării căii de atac reiese reaua sa credinţă în folosirea dreptului la apărare. S-a considerat că inculpatul a manifestat pasivitate şi indiferenţă întrucât, deşi a avut posibilitatea studierii dosarului încă din iulie 1999, nu a formulat, în scris, motivele de recurs, aşa cum s-a angajat prin cererea de exercitare a căii de atac şi şi-a angajat apărător abia în preajma celui de-al doilea termen de judecată.

Procedând astfel, inculpatul a folosit în mod abuziv dreptul la apărare, pentru a tergiversa soluţionarea procesului în scopul de a îndepărta stabilirea cu caracter definitiv a eventualei sale răspunderi pentru faptele ce-i sunt imputate.

Or, potrivit art. 723 din Codul de procedură civilă, drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite.

Aşadar, sancţiunea prevăzută de lege pentru folosirea abuzivă a acestor drepturi este răspunderea pentru pagubele pricinuite şi nu decăderea din acele drepturi, cu atât mai mult cu cât, în cauză, este vorba de dreptul la Apărare care, potrivit art. 6 din Codul de procedură penală, este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal, iar nerespectarea acestuia este sancţionată cu nulitatea absolută a hotărârii, con­form art. 197 alin. 2 din acelaşi cod, nulitate care nu poate fi acoperită în nici un mod.

Cum potrivit art. 171 alin. 5 din Codul de procedură penală, delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezen­tarea apărătorului ales, rezultă că instanţa de control judiciar a încălcat dispoziţiile legale privind dreptul la apărare, refuzând inculpatului acordarea unui termen pentru studierea dosarului de către apărătorul ales şi dispunând ca apărarea să fie asigurată de avocatul desemnat din oficiu, deşi delegaţia acestuia încetase de drept (fila 97 din dosarul instanţei de recurs).

Pe de altă parte, abuzul de drept constă în reaua-credinţă cu care titularul acestuia îl exercită. Pentru a se caracteriza exer­ciţiul unui drept procesual ca fiind făcut cu abuz este obliga­toriu să se stabilească reaua-credinţă sau cel puţin eroarea grosieră echivalentă cu dolul. Nu poate constitui un abuz de drept procesual simpla uşurinţă sau neglijenţă în exerciţiul acestui drept.

Nu i se poate imputa inculpatului faptul că nu a înţeles să fie apărat în recurs de aceiaşi avocaţi ce i-au asigurat apărarea în faţa instanţei de fond, întrucât este dreptul său ca, nemulţumit fiind de prestaţia acestora, să-şi aleagă alt apărător.

Totodată, atitudinea sa nu poate fi calificată nici ca indi­ferenţă faţă de propriul recurs şi, cu atât mai puţin ca rea credinţă, întrucât nu i se poate reproşa că nu a prevăzut că va fi internat în spital în străinătate, astfel încât să-şi fi angajat apărător cu multe luni înaintea termenului ce urma a fi stabilit în vederea judecării recursului.

Reaua-credinţă şi chiar neglijenţa inculpatului sunt excluse şi faţă de împrejurarea că după primul termen de judecată din 7 fe­bruarie 2000, când nu a fost prezent în faţa instanţei din motive obiective, nefiind desemnat şi apărat cel puţin de un avocat din oficiu, inculpatul a transmis un mesaj în facsimil încă de a doua zi, respectiv 8 februarie 2000, către Roman Gheorghe căruia îi solicita să semneze, în numele său, împuternicirea avocaţială pentru a fi reprezentat în proces, în condiţiile în care următorul termen de judecată a fost fixat la 21 februarie 2000 (fila 82 din acelaşi dosar). [IR: Cîtă bunăvointă a arătat dl Stănculescu, participantul la un genocid ...dar şi executantul celui care dăduse ordinul represiv! A doua zi după ce nu s-a prezentat la proces, a scris o scrisoare, dovedindu-şi brusc buna credinţă! Tovarăşii care fac crime in masă nu se pot trata medical decît în străinătate şi numai atunci cînd sint chemaţi la proces. Iar judecătorii care vor ca măcar un dosar al revoluţiei să înainteze, ii pun la îndoială buna credinţăş ei facşi alte abuzuri: nu numesc avocaţi din oficiu, la termene la care nu se judecă nimic, pentru că inculpatul nu se prezintă. ]

Aşadar, faptul că apărătorul ales a fost angajat abia la 20 fe­bruarie 2000 nu-i este imputabil inculpatului, cum greşit a sta­bilit instanţa de control judiciar.

Mai mult, pentru a evita prelungirea soluţionării propriei căi de atac, inculpatul a luat măsura să fie reprezentat în proces de către apărătorul ales (fila 83 din dosarul instanţei de recurs).

 Deci, în această situaţie nu mai exista posibilitatea de a solicita un nou termen pentru lipsa de apărare, neîndeplinirea procedurii de citare faţă de el ori din alte motive personale.

În atare condiţii, este neîndoielnic că inculpatului Stănculescu Victor Atanasie i-a fost nesocotit dreptul la apărare de către instanţa de recurs, încălcându-se astfel şi dispoziţiile art. 6 pct. 3 lit. b şi c din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale potrivit cărora orice acuzat are, în special, dreptul să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, precum şi să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el.

Neprocedând în modul arătat, instanţa de recurs a făcut o greşită aplicare a legii de natură să influenţeze soluţia procesului, ceea ce constituie cazul de recurs în anulare prevăzut de art. 410 alin. 1 partea I pct. 71 teza a Ii-a din Codul de procedură penală.

4. Potrivit art. 24 din Codul penal, autor al infracţiunii este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

În cazul în care, la comiterea acesteia, şi-au adus contribuţia, nemijlocit, mai multe persoane, toate acestea au calitatea de au­tori ai faptei, iar între ei situaţia de coautori.

Fiecare coautor fiind un autor, poziţia lui juridică este cea stabilită de lege pentru autor (art. 24 din Codul penal).

Coautorat există, prin urmare, atunci când cel puţin doi participanţi au săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, adică au efectuat acte de executare a acesteia.

În sensul strict al termenului, prin act de executare sau de săvârşire nemijlocită a faptei se înţelege orice act de conduită exterioară prin care se înfăptuieşte direct acţiunea sau inacţiunea incriminată.

Actele de executare aparţin laturii obiective a infracţiunii şi, pentru a constitui acte de autorat (coautorat), trebuie să îndepli­nească şi condiţia nemijlocirii.  [IR: Deci cei care dau ordinul de reprimare a insurecţiei de eliberare de sub un regim genocidar, ordin care se soldează cu o crimă împotriva umanităţii, nu sint responsabili... pentru că au acţionat mijlocit. Nici Ceauşescu nu e vinovat, că doar nu a tras cu pistolul în nimeni. O fi avocaţii maeştrii speculaţiilor, dar ei operează cu concepte şi raţionamente a căror validitate este stabilită deasupra dreptului ( în logică, epistemologie, semantică, teoria explicaţiei, epistemologie, filozofie). Tema cauzalităţii este de exemplu ridiculizată, perorind că un militar care ucide la ordin, e mai legat de efecte, decît comandantul care a ordonat.  ]

Există însă şi o categorie de acte materiale care, fără să aparţină (dar numai în mod aparent) acţiunii incriminate de textul de lege menţionat, contribuie totuşi într-o măsură deter­minantă la realizarea ei. Este vorba de acele acte care, deşi par extrinseci acţiunii nemijlocite realizată de o altă persoană, sunt indispensabile realizării faptei prevăzute de legea penală şi, din această cauză, au valoarea unor acte de săvârşire, de autorat.

Caracterul indispensabil al actului trebuie evaluat raportându-l la modul în care a fost concepută şi realizată executarea, faţă de condiţiile de realizare existente în acel moment, ce au putut face necesară contribuţia şi a altor persoane la înfăptuirea acţiunii incriminate.

Cu alte cuvinte, actele indispensabile, pentru a fi asimilate celor de executare, trebuie să se afle într-o unitate indivizibilă cu actele de executare propriu-zise, cu care se completează reciproc, într-o activitate globală, unică, de executare. Această caracte­ristică, de indispensabilitate, le atribuie caracterul unor acte de coautorat, în pofida caracterului lor aparent secundar. [IR: "Unitatea indivizibilă" trebuie corelată cu caracterul sistemic al fenomenelor socio-politice. Intr-un sistem sudat, organic, legăturile cauză- efect nu sint binare, liniare, separabile,  ci sînt mediate de fiziologia globală. Un act făcut într-un punct, poate determina o undă de transformari care reverberează în sistem, cpmbinîndu-se cu alte acte,  pînă cînd se produc efecte fatale, intr-un alt punct. Toţi cei care conduc sistemul, determinind o evoluţie nefastă, sînt vinovaţi. Nivelul responsabilităţii creşte, pe măsură ce legătura globală cauză/ efect e mai strinsă (directă, puternică). Nu putem lasa nepedepsite crimele de masa (prin care se menţin regimuri abuzive) doar pentru că se pune problema dificilă a gestiunii responsabilităţii, în cazul fenomenelor complexe, sistemice. Ar însemna că dreptul se opreşte tocmai acolo unde e mai multă nevoie de el ]

În afara actelor de executare directă sau a celor indispen­sabile, săvârşirea nemijlocită a faptei mai presupune realizarea prin proprie activitate, fără interpunerea activităţii altei per­soane, a actelor de executare ce caracterizează conţinutul obiectiv al acelei fapte.

În concluzie, autor (coautor) al unei infracţiuni nu poate fi decât acea persoană care realizează, prin acte de executare directă sau prin acte indispensabile (directe, actuale şi inevitabile în raport cu condiţiile concrete de executare), fapta prevăzută de legea penală, între acţiunile sale şi rezultatul produs neinterpu-nându-se activitatea vreunei alte persoane. [IR: Şi dacă o crimă este propagată pe un lanţ de lungime mai mare ca doi, nu mai există răspundere?] 

În cazul infracţiunii de omor, actele de executare sunt repre­zentate de orice activitate materială care are ca rezultat moartea unei persoane. Ele pot fi comisive (împuşcare, otrăvire, înjun­ghiere etc.) sau omisive (atunci când făptuitorul are o atitudine pasivă, deşi era obligat să intervină pentru a înlătura cauza care a provocat moartea victimei).

Autor (coautor) al infracţiunii este orice persoană care săvârşeşte, nemijlocit, acte de executare sau acte indispensabile acţiunii constitutive şi care, dacă nu s-ar fi efectuat, ar fi împie­dicat săvârşirea faptei de ucidere.

În cazul omorului săvârşit asupra a două sau mai multe persoane (art.  176 alin.  1 lit.  b din Codul penal) autor al infracţiunii este persoana care, cu intenţia de a ucide mai mult de două persoane, acţionează prin diferite mijloace asupra aces­tora şi, printr-unul sau mai multe acte materiale, săvârşite în aceeaşi împrejurare, ucide cel puţin două din persoanele asupra cărora a acţionat. În caz de coautorat, pentru existenţa infrac­ţiunii este suficient ca fiecare dintre participanţi să fi ucis cel puţin o persoană. [IR: Dar daca x persoane ucid printr-un act complex , dar unitar, y persoane, nu exista co-autorat?] 

Atunci când elementul material al infracţiunii se realizează prin folosirea armelor de foc, autor (coautor) al infracţiunii este orice persoană care, cu intenţie de a ucide, a executat una sau mai multe acţiuni de împuşcare ce au avut drept rezultat moartea a cel puţin două persoane.

Este, de asemenea, coautor al infracţiunii, în sensul celor în­vederate anterior, persoana care, fără a efectua acte de executare nemijlocită, a realizat acţiuni indispensabile activităţii celui care a îndeplinit acţiunea de împuşcare (a înmânat muniţia pentru ca acesta să acţioneze cu mai multă rapiditate, în condiţiile în care, astfel, victima şi-ar fi asigurat scăparea, sau a înlăturat un obs­tacol care se interpunea între autor şi victimă, chiar în momentul în care autorul a deschis focul, obstacol ce ar fi împiedicat uci­derea victimei; or, dimpotrivă, a aşezat un obstacol în calea victimei, pentru ca aceasta să rămână în continuare în raza de vizibilitate a celui care acţionează arma etc). [IR: Cine înmînează muniţia e vinovat şi cine comandă folosirea ei nu..?.] 

Toate aceste acţiuni trebuie constatate în concret pentru a le putea califica în mod corect ca acte de executare sau ca acte indispensabile şi, în funcţie de caracterul lor, să poată fi stabilită calitatea persoanei care le săvârşeşte.

În raport cu aceste considerente, nu reprezintă acte de exe­cutare sau acte indispensabile executării, specifice activităţii de autor (coautor), acţiunile prin care, în virtutea îndeplinirii unui ordin militar - acela ar reprimării manifestaţiei de la Timişoara -, inculpaţii Stănculescu Victor Atanasie şi Chiţac Mihai s-au informat asupra amploarei manifestaţiei, au preluat comanda trupelor de garnizoană, le-au înarmat cu muniţie de război şi cu grenade lacrimogene, le-au amplasat în punctele de întâlnire cu manifestanţii, le-au instruit cum să acţioneze, le-au controlat cum execută ordinele, au luat măsuri de paralizare a rezistenţei protestatarilor, au urmărit care este rezultatul represiunii, eva­luând numărul morţilor şi răniţilor şi raportând periodic despre mersul operaţiunii de reprimare a revoltei, acţiuni reţinute de instanţe ca fiind realizate de cei doi inculpaţi. [IR: Şi ce-ar mai fi trebuit să facă, pentru a răspunde?]  

În primul rând, aşa cum am arătat, calitatea de autor (co­autor) al infracţiunii de omor este indisolubil legată de acţiunea de ucidere, realizată fie prin acte de executare nemijlocită, fie prin acte indispensabile activităţii constitutive. Or, în speţă, nu este dovedit faptul că vreunul din inculpaţi a tras focuri de armă asupra manifestanţilor, activitate în urma căreia s-ar fi produs moartea sau rănirea unei persoane sau că ar fi contribuit, printr-un act indispensabil acţiunii de executare, la producerea acestui rezultat, astfel încât să fie calificaţi drept coautori ai infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 alin. 1 lit. b din Codul penal.

În al doilea rând, latura obiectivă a infracţiunii de omor este completă numai atunci când activitatea desfăşurată de făptuitor şi mijloacele folosite de acesta constituie cauza morţii în omorul consumat sau erau susceptibile de a produce acest rezultat în cazul tentativei.

Aşadar, existenţa unui raport de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată este indispensabilă.

Atât în doctrină, cât şi în practica judiciară este admis că legătura de cauzalitate există atât atunci când activitatea făp­tuitorului constituie cauza exclusivă a morţii, cât şi atunci când la această activitate s-au adăugat şi alţi factori, preexistenţi, conco­mitenţi sau posteriori, dacă se constată că, în complexul acestor cauze, fără intervenţia acţiunii de ucidere, moartea victimei nu s-ar fi produs. [IR: Ar fi murit cei de la Timişoara dacă armata nu ar fi executat ordinele de represiune date de Ceuşescu... condamnat de tribunalul montat de Stănculescu, pentru că a dat aceste ordine, provocînd genocid? Se poate spune că, dacă cineva s-ar fi putut feri la timp din calea unui tanc, dar nu a făcut-o, nu mai există vinovaţia celor ce au trimis tancurile? ]

Indiferent însă că rezultatul produs este consecinţa activităţii exclusive a făptuitorului sau că la aceasta a contribuit şi mani­festarea victimei, actele altor persoane sau factori exteriori de natură să exprime o contribuţie la rezultat, fără existenţa actului de violenţă săvârşit de făptuitor, nu se poate vorbi de legătură cauzală între activitatea acestuia, indiferent de natura ei, şi urmarea ime­diată, moartea victimei. [IR: Iată "demonstraţia" nevinovăţiei lui Ceauşescu, şi impunităţii celor care i-au apărat regimul. Din care rezultă ca, pe 25 decembrie, Stănculescu şi echipa adusă de el la Tîrgovişte ar fi ucis... doi oameni nevinovaţi. Aici ajung avocaţii lui Stănculescu, în disperata lor încercare de a-l scăpa de justiţie. Să zicem că-şi fac datoria faţă de un client odios. Dar cei care au acceptat aceste "argumente", pentru a bloca lanţul condamnărilor, ar trebui pedepsiţi. Stabilindu-se legăturile ...cauzale dintre decizia lor şi legitimarea juridica a Contrarevoluţiei  ]

Or, participarea inculpaţilor la evenimentele de la Timişoara, chiar şi în modul reţinut de instanţe, nu le atribuie automat calitatea de coautori la infracţiunea de omor deosebit de grav cât timp nu este dovedit că acţiunile lor reprezintă acte de executare nemijlocită la uciderea celor 72 persoane şi rănirea celorlalte 273. Nefiind probată executarea actului care constituie elementul material al infracţiunii, nu se poate susţine nici existenţa rapor­tului de cauzalitate între activitatea inculpaţilor şi rezultatul pro­dus, moartea sau rănirea persoanelor menţionate.

Unul din principiile fundamentale ale răspunderii penale, stipulat expres în dispoziţiile art. 17 alin. 2 din Codul penal, este acela că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

El exprimă concepţia că răspunderea penală nu poate exista, în sistemul dreptului nostru penal, decât pentru persoana care a săvârşit o faptă, un act de conduită care constituie, în condiţiile legii penale, o infracţiune şi presupune totodată că există numai din momentul dovedirii vinovăţiei persoanei pentru săvârşirea infracţiunii care constituie temeiul răspunderii penale.

Din perspectiva datelor speţei, aceasta presupune că acţiunile inculpaţilor au fost conjugate în vederea uciderii, cu intenţie, a cât mai multor persoane, rezultat care s-a şi produs.

A stabili însă vinovăţia unei persoane la săvârşirea faptei numai pentru că a participat, într-un context larg, la eveni­mentele care au condus la rezultatul menţionat, fără a stabili cu obiectivitate contribuţia sa directă la producerea acestui re­zultat, precum şi împrejurările concrete care i-au determinat comportarea, înseamnă nu numai o nerespectare a principiului analizat, ci o tratare cu superficialitate a însăşi instituţiei răs­punderii penale.

Astfel, activitatea inculpaţilor nu poate fi desprinsă de contextul istoric şi politic al momentului şi de calitatea lor de militari în cadrul armatei române. De asemenea, caracterul legal sau nelegal al acţiunilor acestora trebuie apreciat obiectiv, atât în raport cu sistemul legislativ existent în acea perioadă, cât şi cu toate normele care reglementau activitatea militară. [IR: Eufemisme prin care se evită exprimarea pe şleau a prezumţiei invocate: regimul comunist a fost legal. Cei care l-au slujit au respectat legile, inclusiv la Timişoara. Revoluţionarii- le-au incălcat. Să se mulţumească dacă nu sînt pedepsiţi, ba mai sînt şi numiţi "eroi", ca şi cei care conduceau armata de represiune. E deja o bunăvoinţă din partea oamenilor "legii". Slugile regimului criminal şi-au făcut doar datoria, dacă "nu au abuzat", executînd fidel ordinele criminale. La Nurenberg s-a aplicat o justiţie de tranziţie, admiţîndu-se faptul ca răsturnarea unui regim despotic, îi anulează şi  incriminează retroactiv legile. Paradoxurile tranziţiei juridice pot fi rezolvate doar pe un plan mai sus de lege, pe acela al raportului dintre drept şi societate. Dar la noi, nu se face apel la aceste principii speciale de teorie a statului (in tranziţie) şi dreptului (revoluţiei). Avocaţilor impunităţii nu li s-a opus rezistenţă juridică. Nu a avut cine.]

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 şi 2 din Regulamen­tul disciplinei militare (Ordinul General nr.10/1973), disciplina militară este cel mai important factor al capacităţii de luptă al unei armate. [IR Luptă cu cine? Cu propriul popor, care incearcă eliberarea de sub un regim criminal, instalat şi menţinut cu concursul armatei? ] Ea defineşte subordonarea, asigură autoritatea şi este obligatorie pentru toţi militarii, fără deosebire de grad sau func­ţie. Disciplina militară constă în respectarea cu stricteţe şi întoc­mai, de către militarii de toate gradele, a regulilor stabilite prin legile în vigoare şi regulamentele militare.

De asemenea, în art. 2 şi art. 3 din acelaşi Regulament se stipu­lează că disciplina militară presupune o subordonare completă şi obligă pe fiecare militar să respecte cu stricteţe prevederile legale şi jurământul militar şi să execute, întocmai şi la timp, prevederile regulamentelor şi instrucţiunilor militare, precum şi ordinele şi dispoziţiile primite.

Ordinul comandantului este obligatoriu pentru subordonaţi şi se execută fără discuţie, întocmai şi la timp (art. 7 din acelaşi Regulament), iar încălcarea jurământului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului, dezvăluirea secretului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a patriei constituie infracţiunile cele mai grave faţă de patrie şi popor şi sunt pedep­site prin lege cu toată asprimea (art. 5).

De asemenea, conform art. 8, alin. 2 din Regulamentul Servi­ciului Interior, comandanţii au dreptul să dea ordine (dispoziţii) şi sunt obligaţi să controleze executarea lor. [IR Ceea ce atenuează responsabiliatatea executanţilor şi amplifică responsabilitatea comandanţilor (ca Stănculescu)- pentru că ei au discernămîntul de a sesiza că un ordin este inacceptabil ]

Din interpretarea dispoziţiilor menţionate rezultă că execu­tarea necondiţionată a ordinelor în armată este principiul de bază pe care se întemeiază instituţia militară. [IR : Chiar şi cînd ordinele sînt vădit criminale? ]

Pe de altă parte, Constituţia din 1965, legea fundamentală a statului, în vigoare la acea dată, prevedea, în art. 74 şi art. 75 pct. 14, că preşedintele Republicii Socialiste România este comandant suprem al forţelor armate şi, în această calitate, printre alte atri­buţii o are şi pe aceea ca, în interesul ţării, al asigurării ordinii publice sau securităţii statului, să proclame, în caz de urgenţă, în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării, starea de necesitate. Obligaţia de îndeplinire a ordinelor pe timpul stării de nece­sitate şi a alarmei de luptă (care nu putea fi ordonată decât de comandantul suprem) nu putea fi eludată în nici un fel de cei aflaţi sub arme. [IR Respectiva prevedere avea sens în contextul unui atac extern, nu a unei răscoale a populaţiei nemulţumite. Iar acceptarea legalităţii comuniste, transformă procesul lui Ceauşescu într-o crimă, revoluţia într-o trădare etc. Este clar că un regim juridic care face recurs la astfel de aragumente este contarevoluţionar.]

În acest sens, art. 41 din Constituţie stipula: încălcarea juriământului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inami­cului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului constituie crimele cele mai grave faţă de popor şi sunt pedepsite prin lege cu toată asprimea.

În raport cu toate dispoziţiile menţionate, inculpaţii, generali în cadrul armatei române, au acţionat în conformitate cu pre­vederile Constituţiei ţării, ale celorlalte legi şi ale regulamentelor militare. [IR: Acest argument contrazice pe cel anterior. Întîi ni se spune că acuzaţii nu au luat măsuri care să producă efecte mortale, apoi că le-au luat, dar în numele legii ]

Hotărârea ca armata să intervină în evenimentele de la Timişoara a fost luată de preşedintele ţării, comandant suprem alforţelor armate, iar ordinul a fost transmis pe cale ierarhică până la unităţi şi formaţiuni militare. [IR: Iată deci piramida responsabilităţii. Trebuiau să plătească în funcţie de poziţia lor, descrescător, de sus în jos] Inculpaţii, militari cu gradul de generali ai armatei române,erau, la rândul lor, subordonaţi comandantului suprem al forţelor armate, adică preşedintelui ţării, fiind obligaţi, prin lege, să se supună ordinelor acestuia. [IR: O palmă dată procesului de la Nurenberg, "acoliţilor" lui Sadam, etc. Dată tocmai de instrumentele juridice ale unui sistem care a băgat in puşcării toată elita politică a regimului pre-comunist] Nici unul dintre ei nu a avut prero­gativele comenzii în sensul de a se da ordine în nume propriu unor subordonaţi ori eşaloane militare, în calitate de comandant direct al acestora. Or, potrivit art. 61 din Regulamentul Serviciului Interior, numai comandantul este învestit cu puterea şi răspunderea exercitării comenzii, fiind conducător unic al unităţii militare şi comandant direct al întregului personal al acestuia. [IR Se pot trage învăţăminte pentru represiunile viitoare. Ele trebuie organizate de "colective" mari, în care decizia să fie difuzată strategic, pentru estomparea responsabilităţilor. Consiliul Suprem de Apărare – pare bine orientat]

Pe de altă parte, trebuie avute în vedere şi riscurile la care se expuneau inculpaţii, în afara sancţiunilor penale şi disciplinare, în cazul refuzului direct, făţiş, de executare a propriilor atribuţii conferite prin Legea Apărării Naţionale, Regulamentele militare , şi a dispoziţiilor Comandantului Suprem. Sunt de notorietate „metodele" de suprimare a vieţii fără proces, prin înscenare de accident sau sinucidere, practicate de regimul dictatorial instau­rat de Nicolae Ceauşescu. [IR Nouă contradicţie. Întîi ni se spune că au executat ordinele pentru că aşa le era datoria, apoi că au facut-o pentru a nu fi pedepsiţi. Inseamnă că ştiau că ordinele sînt criminale, dacă le executau doar din frică]

Aşa cum precizează Ion Coman, Ceauşescu avea „urechile"  sale şi ştia chiar mai bine decât ei situaţia din oraş. În acest  context, este de înţeles teroarea sub imperiul căreia inculpaţii au acţionat. Obligativitatea executării ordinelor dictatorului, de represiune brutală şi sângeroasă pe de o parte şi dorinţa de a face cât mai puţin rău populaţiei civile pe de altă parte, au condus la crearea unei presiuni psihice formidabile. Ca militari erau conş­tienţi că statul, ca organism naţional, trebuie să-şi păstreze chiar în situaţia de tulburări sociale majore şi schimbare a regimului politic, prerogativele administrative şi militare şi, de asemenea, că în nici o împrejurare nu pot fi abandonate instituţiile statului (unităţi economice, sociale, precum şi unităţi sau construcţii militare ori cu destinaţie specială). [IR Dizertaţie găunoasă, care are cam mulţi adepţi. Dictatura criminală comunistă a operat în numele şi prin intermediul statului, organizat ca un lagăr de muncă, alienare şi exterminare. Averile jefuite prin confiscări şi muncă silnică, au fost trecute în proprietatea acestui stat. Institutiile sale erau uzurpate de pătura parazită şi folosite pentru menţinerea ei la putere. Revolta unei populaţii faţă de un regim se concretizează prin înfruntarea instituţiilor sale. Dacă armata s-a lăsat antrenată în această bătălie, de partea uzurpatorilor naţiunii, nu are a se plînge, pentru că ar fi  fost atacată de revoluţionari. De fapt, acest lucru nici nu s-a întîmplat.  Diversiunea că ar fi  fost asediate unităţile militare trebuia să justifice crima. Oamenii au atacat sediile judeţenelor de partid şi uneori ale militiei (securităţii)- pe care vajnica armata română le apăra... de insurecţia de eliberare] Asupra acestora trebuie să fie menţinut în permanenţă controlul căci, în caz contrar, există pericolul de a fi distruse ori folosite de grupuri de persoane în folosul lor sau împotriva populaţiei ne­protejate de răzbunări sau fărădelegi şi pot constitui o justificare pentru intervenţie armată străină. [IR: Diversiunea cu armatele străine trebuia să justifice folosirea armatei în decembrie. În afară de scenarii rocamboleşti şi aluzii tenebros-secretoase, nu a fost niciodata confirmata. Invocarea ei este o dovada de rea-credinta]

Ca subordonaţi ai comandantului suprem, aveau obligaţia de a îndeplini ordinele acestuia. Comandantul, potrivit art. 7 alin. 2 din Regulamentul Disci­plinei Militare, poartă întreaga răspundere pentru legalitatea şi urmările ordinului dat; el trebuie să fie primul care să-l  res­pecte cu stricteţe, iar cel care-l  primeşte este obligat să-l  execute cu toată convingerea şi să raporteze imediat după executare. Subordonatul, se arată în continuare, îşi însuşeşte nu numai litera ordinului, ci şi spiritul lui, iar când constată că nu poate executa ordinul primit, el raportează imediat celui care l-a dat. În contextul evenimentelor şi al regimului politic dictatorial, acest lucru, aşa cum am arătat, era imposibil de realizat fără ca inculpaţii să rişte pierderea propriei vieţi. [IR Ordinele vădit criminale nu se execută. Pledoaria este construită cu rea credinţă, folosind considerente generale, care ar duce la disculparea tuturor responsabililor crimelor regimului comunist, începînd cu 1944]

Concluzionând, acţiunile inculpaţilor în cursul evenimen­telor de la Timişoara au fost consecinţa respectării ordinelor impuse de comandantul suprem al forţelor armate, preşedintele ţării, învestit prin Constituţie cu această prerogativă, cât şi normelor care reglementează disciplina militară. Ei nu au acţionat cu intenţia de a ucide, ci în virtutea obligaţiei impuse de lege de a restabili ordinea şi liniştea în oraş, în contextul în care mişcarea nu se transformase în revoltă populară, ci reprezenta doar o ameninţare la adresa ordinii sociale şi a regimului politic care, deşi dictatorial, era legitim cel puţin până la 20/21 decembrie 1989. [IR Numai dupa ce a fost confiscată de Iliescu /co, insurecţi a devenit mişcare populară legitimă ? Ar trebui judecaţi pentru participare la Contrarevoluţie, avocaţii care au emis această frază şi mai ales "oamenii legii " care au anulat sentinţa lui Stănculescu şi Chiţac- în numele ei ]

Nefiind vorba de propria voinţă în realizarea acţiunilor prin care au contribuit la desfăşurarea evenimentelor din decembrie 1989 de la Timişoara, nu se poate reţine vinovăţia sub forma cerută de lege în săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav pentru care inculpaţii au fost judecaţi şi condamnaţi.

Aşa cum am arătat, ei au fost participanţi la aceste eveni­mente, dar nu şi în calitate de coautori la săvârşirea faptei de omor. [IR: Dar în calitate de ce? ] Ei nu pot răspunde în locul celor care au comis această infracţiune pentru că un alt principiu al răspunderii penale îl constituie personalitatea şi individualizarea acesteia.Potrivit acestui principiu, răspunderea penală are caracter personal, ea incumbă exclusiv persoanei care, având obligaţia de a respecta legea penală şi săvârşind cu vinovăţie fapta prevăzută de norma incriminatoare, a devenit subiect al răspunderii penale. Este inadmisibilă răspunderea pentru fapta altuia şi cu atât mai mult răspunderea colectivă, adică răspunderea de grup, a persoanelor legate între ele prin anumite raporturi, pentru infracţiunea săvârşită de unul dintre membrii acestora. [IR: Mult succes crimelor masive, săvîrşite în grup, pentru apărarea unor regimuri totalitare, a unor clici prazitare strecurate la putere, uzurpînd instituţiile statului. Nu pot fi pedepsite, dacă este bine dozată crima (cît mai vasta, cît mai complexă) şi bine gestionată responsabilitatea (cît mai difuză , cît mai distribuită) ]

Pe de altă parte, potrivit art. 345 alin. 2 din Codul de pro­cedură penală, instanţa pronunţă condamnarea când constată că fapta există, că ea constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Totodată, conform art. 65 alin. 1 şi art. 66 alin. 1 din acelaşi cod, sarcina administrării probelor revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată, iar învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia lui.

Deci, în cazul condamnării, trebuie să se dovedească, fără echivoc, existenţa tuturor elementelor constitutive ale infrac­ţiunii, dubiile existente interpretându-se totdeauna în favoarea inculpatului care, până la proba contrarie, este prezumat inocent.

Or, în cauză, o analiză atentă şi obiectivă a tuturor probelor evidenţiază lipsa de temeinicie a soluţiei de condamnare a inculpaţilor.

Astfel, este de necontestat că, începând cu 16 decembrie 1989, în municipiul Timişoara a fost declanşată o acţiune de protest care s-a amplificat şi transformat, în aceeaşi zi, într-o mişcare populară împotriva condiţiilor sociale şi economice precare, precum şi pentru înlocuirea conducerii politice a statului.

Pe de altă parte, profitând de manifestaţiile paşnice şi justifi­cate a mii de cetăţeni, câteva grupuri de persoane au acţionat în zonele de protest şi au procedat la jefuirea şi distrugerea unor magazine şi unităţi social-culturale. [IR: Şi ce-i cu asta? Revoluţiile nu se pot face fără a sparge nici un geam si a  intra în nici o înfruntare fizică.  Dacă le accepţi legitimitatea, o faci în bloc. Dacă nu ar fi fost începutul "turbulent", "manifestaţiile paşnice şi justifi­cate", restul revoluţiei, paşnic sau nepaşnic- nu ar fi avut loc. A justifica represiunea de la Timişoara prin apărarea vitrinelor unor magazine golite de mult de orice marfă – este o nouă dovadă a relei credinţe şi spiritului contrarevoluţionar care stau la baza acestei pledoarii]

Aceste fapte au debutat, în noaptea de 16/17 decembrie 1989, ora 2,00, prin devastarea şi incendierea magazinelor şi altor societăţi din zona Parcului Central, fiind necesară şi intervenţia militarilor din U.M. „01115" - Timişoara (fila 70 - volumul I). [IR: De ce era necesară intervenţia armatei pentru răspîndirea celor care au avut, primii, curajul de a înfrunta regimul, protestînd, chiar şi spărgînd vitrinele şi tablourile omagiale?]

Totodată, în mod inevitabil, s-au produs incidente violente între manifestanţi şi forţele de ordine care au primit dispoziţie de a asigura paza obiectivelor sociale, economice sau unităţi militare (filele 50-108, volumul I). [IR: Si de ce parte a fost armata în aceste ciocniri? Ce s-ar fi întîmplat dacă oamenii s-ar fi lăsat intimidaţi şi mergeau acasă?]

În municipiul Timişoara a fost declarată starea de asediu în 17 decembrie 1989, în jurul orei 13,00, acţionându-se deja cu forţe militare şi constituindu-se dispozitive în acest sens (fila 54 -volumul I). [IR: Asediul puterii criminale de către poporul roman oprimat ]

Tot în 17 decembrie 1989 ministrul Milea Vasile a ordonat trupelor Ministerului Apărării Naţionale transformarea indicati­vului „Munţii de Aramă" (care implica pregătirea de luptă a unităţilor militare) în indicativul „Radu cel Frumos", care în­semna alarmă de luptă (de război) parţială (fără mobilizarea rezerviştilor), ordin transmis unităţilor militare din Timişoara între orele 14,15 şi 15,20 (filele 54 şi 83 din volumul I). [IR: Război între cine şi cine? ]

Acest ultim indicativ a presupus executarea unor misiuni de luptă prin folosirea armamentului şi muniţiei din dotare, inclusiv la graniţă, acţionându-se numai grupat şi sub comandă. De asemenea, se protejează tehnica de luptă, în sensul ca militarii să nu se lase dezarmaţi sau armamentul capturat. [IR: Nu atacase nimeni România. Referirile la apărarea graniţelor nu pot amăgi pe nimeni. Unităţile militare erau înarmate pentru a reprima insurecţia de eliberare a poporului romăn închis în lagărul comunist. Instalat şi păzit , printre altele, de decenii, de armata română. Aceasta a fost silită să treacă de partea revoluţiei, în clipa în care întoarcerea la vechiul regim ar fi cerut o represiune de prea mari proportii. Pe care nu şi-o puteau permite cei conştienti de noul context geopolitic.   ]

Totodată, se permitea uzul de armă, în condiţiile art. 36 şi 37 din Decretul nr. 367 din 26 ianuarie 1971.

În acest context, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, printre altele comandant suprem al armatei, au fost trimişi la Timişoara, cu avionul, Ion Coman — secretar al Comitetului Central al partidului Comunist Român şi generalii Nuţă Ion, Guşă Ştefan, Stănculescu Victor Atanasie şi Chiţac Mihai.

Cei menţionaţi au ajuns în Timişoara în jurul orei 16,15, iar la Comitetul judeţean la ora 17,30, când deja cordoanele de poliţie, armată şi securitate erau instalate şi sute de persoane arestate (filele 17,110 şi 178-volumul V).

În timp ce se deplasau spre Piaţa Libertăţii, însoţiţi de Zeca Constantin, comandantul Diviziei 18 Mecanizate, au constatat distrugerile provocate în oraş şi au văzut că anumite grupări au atacat cordoanele de militari amplasate în acel loc, au dezarmat un lucrător de poliţie şi folosindu-i arma au împuşcat 3 militari, după care au dispărut cu pistolul mitralieră şi ostatecul. [IR: Chiar dacă acest episod s-ar confirma şi nu s-ar dovedi o provocare, el ar putea fi considerat un act de eroism, din partea unei populaţii cu care autorităţile intraseră în război.]

De asemenea, martorul mai precizează că, până la sosirea acestora a fost atacat, devastat şi incendiat sediul Comitetului judeţean Timiş, [IR: Lăudabil şi eroic, dacă se acceptă că numai o insurecţie putea elibera România. Lamentabil e faptul că armata apăra puterea comunistă, împotriva poporului care o hrănea] au fost incendiate autoturisme, tehnica militară şi a fost atacat sediul Diviziei 18 Mecanizate (filele 178-184 volumul V).

Cele menţionate sunt confirmate şi de Ion Coman (filele 3, 4 volumul V, 81-83 volumul XI, fila 124 - volumul XXVI).

Martorul Bogdan Marius arată că, în 17 decembrie 1989, în jurul orei 16,00, a participat în Piaţa Libertăţii împreună cu alţi manifestanţi la o „încăierare" cu forţele armate şi a văzut că un tanc care făcea manevre a lovit o femeie, cât şi că demonstranţii au blocat un autoturism în care se afla „un maior de armată" pe care l-au molestat, iar o „consignaţie" a fost jefuită (fila 10 din volumul XIII).

La rândul său, martorul Creţu Dionisie, conducător de tanc la U.M. „01115" - Timişoara, a relatat că, din ordinul ministrului apărării au fost trimise tancuri în dimineaţa de 17 decembrie 1989 la sediul Comitetului judeţean pentru a se împiedica devastarea acestuia. [IR:Cînd trimiţi tancuri pe o linie de front, trebuie să te aştepţi ca şi partea adversă, în netă inferioritate,  să încerce ceva disperat] La scurt timp, acelaşi ministru a ordonat scoaterea altor tancuri de luptă (având obuze de război), cu doar două cadre (comandant şi conducător) şi fără armament individual, pentru a asigura paza Consiliului Municipal Timiş. [IR:Adică a şefilor comunişti criminali] Deşi cele 6 tancuri au plecat spre dispozitiv la ora 15,30, având poziţie de marş (tunul de pe turelă în spate şi huse pe mitraliere), au fost blocate pe Calea Girocului de către manifestanţi şi avariate, iar militarii violent agresaţi, şi determinaţi să aban­doneze tehnica de luptă (filele 2-4, volumul X). [IR: Eroism al luptătorilor pentru libertate. Situaţie groznică în care au fost puşi soldaţii, de către conducătorii lor, slujitori umili ai regimului terorist ]

Aceleaşi aspecte sunt descrise şi de martorii Badea Gheorghe şi Bănicioiu Ion (filele 64, volumul XI, 12-16 din volumul XXII şi 131-volumul XII).

Despre distrugerile din 16 şi 17 decembrie 1989, provocate unor obiective economice, inclusiv Comitetului judeţean Timiş [IR: Mare grijă pentru graniţe neatacate de nimeni şi obiective economice- distruse de politica impusă de Comitete judeţene... ] precum şi atacuri asupra militarilor sau tehnicii de luptă în 17 decembrie 1989, în diverse locuri din Timişoara, relatează şi demonstranţii Andrei Ioan, Grigoraş Dinu, Ursan Ilcău Ioan, Andrei Borboni Simion, Buzamet Cezar, Chiriliciuc Constantin, Dragalina Ion Patricia, Farcău Mariana Rodica, Feneşi Francisc, Gavra Dănuţ, Matei Gheorghe, Cucu Valeria, Georgescu Elena, Vinţan Paraschiva, Iepure Gabriela, Puiu Laurenţiu şi Roşea Ilie (filele 4, 5, 6, 7, 27, 54, 60, 73, 75, 95, 100, 122, 127, 165 -volumul XXII şi 51,176,183 şi 192 - volumul X).

Mai mult, martorul Buzamet Cezar a precizat că el a încercat să incendieze un tanc care pătrundea în Piaţa Libertăţii, dar a fost rănit în momentul în care a căzut de pe turela acestuia (fila 54 -volumul XXII). [IR : Probabil martorul spera o diplomă de erou, care a contribuit la eliberarea ţării sale. Dar aşa ceva nu poate veni din partea puterii Contrarevoluţionare, cu care cochetează prezentul recurs. ]

În  schimb, martorii Andrei Ioan şi Ursan Ilcău Ioan susţin că, în 17 decembrie 1989, în jurul orei 11,30, respectiv, ora 22,30, participând la demonstraţiile din Calea Buziaş au fost răniţi de către persoane necunoscute care au deschis focul dintr-un auto­turism T.V., primul martor fiind dus la spital de militarii aflaţi în acea zonă (filele 5 şi 6 — volumul XXII).

Şi martora Avram Olimpia relatează că, în 17 decembrie 1989, în jurul orei 18,30, soţul său demonstra în Piaţa Libertăţii şi a fost somat de către militarii din acel dispozitiv, fiind împuşcat de o persoană neidentificată (fila 139 - volumul XXIV). [IR O altă farsă: punerea crimelor în sarcina unor persoane neidentificate. Nu am avea deci vinovati. Armata a tras în sus. Alţii au fost, dar nu-i ştim. Ca şi cum victimele nu ar fi fost produse, în ansamblu, de intervenţia forţelor represive.  ]

Martorul Ionescu Dumitru, şeful secţiei pregătire operativă al Marelui Stat Major, declară că atunci când a ajuns în municipiul Timişoara din ordinul ministrului Milea Vasile, anterior sosirii inculpaţilor, deja „oraşul ardea".

Informându-şi superiorii despre cele constatate, ministrul a dat ordin să se execute foc de avertisment (fila 234 - volumul XVII).

În Timişoara au fost constituite trei comandamente locale şi anume: la sediul Diviziei 18 Mecanizate - condus de generalul Guşă Ştefan, unde se afla şi subalternul său inculpatul Chiţac Mihai; la Comitetul judeţean — condus de generalul Ion Coman, unde era şi inculpatul Stănculescu Victor Atanasie, iar altul la Inspectoratul judeţean al Ministerului de Interne - fiind prezenţi aici comandanţii organelor de miliţie şi securitate. [IR Pare simplu de stabilit responsabilităţi globale]

Despre acest ultim comandament, martorul Bunoaica Ion, comandant al trupelor de securitate-miliţie Timişoara, a afirmat că „formal nu a acţionat acel comandament local, dar în realitate el a fiinţat şi a coordonat totul" (fila 219 din volumul V).

Comandant militar unic al operaţiunilor din Timişoara a fost desemnat Ion Coman de către Nicolae Ceauşescu (filele 124 -volumul XXVI, 1 şi 78 - volumul V). [IR Aşadar la cîrmă a fost tocmai echipa "unde era şi inculpatul Stănculescu Victor Atanasie"]

Aşa cum rezultă din declaraţiile lui Ion Coman, stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi teleconferinţa din 17 decembrie 1989, în jurul orei 18,00, Nicolae Ceauşescu a insistat asupra înarmării trupelor şi gărzilor patriotice cu muniţie de război şi a ordonat folosirea acesteia împotriva demonstranţilor (filele 109, 112,114,115,117,124 şi 128 - volumul I). Aceleaşi consideraţii au fost exprimate şi de Elena Ceauşescu (fila 118 - volumul I).

Mai mult, Nicolae Ceauşescu i-a ameninţat pe cei prezenţi, în special pe miniştrii de Interne şi ai Apărării Naţionale, precum şi pe Vlad Iulian — şeful Consiliului Securităţii Statului că, pentru neexecutarea ordinelor sale, ar trebui să-i pună „în faţa plu­tonului de execuţie" (fila 117 - volumul I).

Aceeaşi teamă de „a nu fi împuşcaţi" de către organele de securitate din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, în caz de ne-executare a dispoziţiilor sale de a se folosi muniţia de război împotriva demonstranţilor, era resimţită şi de către generalii trimişi la Timişoara şi ceilalţi comandanţi locali, inclusiv de Ion Coman şi Pacoste Cornel (filele 15 /verso şi 73 — volumul V).

Această teamă era justificată, deoarece, aşa cum declară Macri Emil, şef în Consiliul Securităţii Statului, Nicolae Ceauşescu a ordonat ca „orice ezitare din partea factorilor de decizie şi execuţie din Timişoara să atragă destituirea imediată şi luarea unor măsuriaspre" (fila 110 - volumul V). [IR: Deci au transmis ordinul să se tragă, deşi era evident un ordin criminal, ca să-şi saleveze lor pielea]

Martorul Ion Coman precizează că Nicolae Ceauşescu era foarte bine informat despre activităţile desfăşurate de fiecare şi evoluţia evenimentelor, direct de miniştrii Vasile Milea şi Tudor Postelnicu, precum şi de organizaţiile de partid reprezentate de Nicolae Mihalache, şeful secţiei organizatorice a Comitetului Central al Partidului Comunist Român (fila 20 — volumul V).

Cu privire la acest aspect, martorul Ion Deheleanu, şeful Inspectoratului de Interne al judeţului Timiş, a arătat că generalii „Nuţă şi Macri erau aproape la concurenţă care să raporteze pri­mul la Bucureşti" (fila 160 - volumul V).

Ordinul dat de Nicolae Ceauşescu de a se face uz de armă împotriva demonstranţilor a fost transmis direct comandanţilor unităţilor din Timişoara de către miniştrii Apărării Naţionale şi de Interne, respectiv Vasile Milea şi Tudor Postelnicu, pre­cizează Matei Ilie — secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Ionescu Dumitru — şef secţie în Marele Stat Major, Caraivan Constantin — şeful artileriei Diviziei 18 Me­canizate şi Zeca Constantin — comandantul Diviziei 18 Meca­nizate. Acest fapt este menţionat şi în jurnalul de operaţii al acestei unităţi militare (filele 184 şi 192 — volumul V, 54 -volumul I, 235 - volumul XVII, 410 - volumul XIV şi 204 -volumul V).

Acelaşi ordin de a „trage" în demonstranţi a fost transmis generalului Guşă Ştefan — şeful comandamentului operaţiuni militare de la Divizia 18 Mecanizate şi de către Ion Coman, aşa cum rezultă din declaraţiile acestora (filele 410 — volumul XIV şi 2 - volumul III).

De altfel, Ion Coman a subliniat că ordinul de a trage „a fost dat de Nicolae Ceauşescu şi transmis trupelor Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne de generalul Guşă" (fila 84 - volumul XI).

Toţi comandanţii militari au retransmis ordinul subor­donaţilor direcţi aşa cum confirmă Bunoaica Ion, comandantul trupelor de securitate-miliţie al judeţului Timiş (filele 217 şi 218 -volumul V).

Legalitatea acestui ordin putea fi apreciată, susţine Matei Ilie - secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, doar de comandantul suprem, ministrul Apărării Naţionale şi şeful Marelui Stat Major care conducea direct operaţiile. „Este greu de apreciat dacă un ordin este vădit ilegal în stare de necesitate şi dat direct de comandantul suprem şi ministrul Apărării Naţionale. Despăgubirile trebuie plătite de statul român, deoarece în numele statului au acţionat armata şi internele" (fila 410 - volumul XIV). [IR In sfirşit,  este atinsă tangenţial problema executării ordinelor vădit anti-patriotice, abuzive si criminale. Aflăm că nu puteau fi analizate şi contestate... decît de cel care le-a dat!! O mostră de "tehnică demonstrativă" falimenatară, asumată obedient de procurorul general, Curtea Supremă etc.  ]

Ca atare, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie nu a ordonat (nu avea nici dreptul legal) să se facă uz de armă împotriva demonstranţilor, dar nici nu putea să revoce un astfel de ordin (fila 4 — volumul X). În acest sens, martorul Radu Bălan a precizat că Ion Coman „discuta" cu generalul Guşă Ştefan despre desfăşurarea operaţiunilor (fila 34 - volumul V). [IR Au transmis ordinul. Dar nu au ordonat. Au dus la îndeplinire. Dar nu au executat. Au încercat să înfrîngă revoluţia. Dar au admirat-o. Etc]

La rândul său, martorul Macri Emil a precizat că de măsurile privind folosirea forţelor ce acţionau în stradă s-au ocupat „generalii Nuţă şi Mihalea, coloneii Rosin, Gheorcoiaş [Ghircoiaş, n.red.] şi Tudor Stanică, precum şi cei de la comanda diviziei, cel mai implicat fiind colonelul Ion Deheleanu. Generalul Nuţă dădea ordin şi profera ameninţări de a se folosi armele împotriva demonstranţilor (fila 113/verso - volumul V). [IR Noroc că există şi vinovaţi decedaţi, pe care se poate concentra vina. Altfel ar rămîne revoluţionarii singuri, fără adversari. Doar ei... cu morţii lor ]

Generalul Guşă Ştefan primea ordine de la ministrul Milea Vasile şi Ion Coman, precizează Balasz Ştefan, locotenent-colonel la Biroul operativ al Diviziei 18 Mecanizate.

Deşi a stat alături de generalul Guşă Ştefan în biroul acestuia, atât el cât şi subordonaţii săi ştiau că inculpatul Stănculescu Victor Atanasie nu a telefonat la comandamentul diviziei (fila 134 - volumul XII).

Atâta timp cât am fost împreună cu inculpatul Stănculescu Victor Atanasie, susţine Ion Coman, acesta „doar a transmis ordinele mele". [IR Care doar transmitea ordinele lui Ceausescu. etc] Deşi a ţinut telefonic legătura cu generalii Nuţă şi Guşă în ziua şi noaptea de 17/18 decembrie 1989, a fost informat de către cei doi, după ora 18,30, doar „că acţionează în Timi­şoara", fără să-i dea detalii. Cei doi generali „nu au aşteptat să-i coordonez şi au acţionat direct, ţinând, după câte ştiu eu, legătura direct cu miniştrii lor" (fila 166 — volumul II).

Ca atare, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a înde­plinit în fapt activităţi de secretariat [IR: !!! ] în timp ce Ion Coman se odihnea sau era plecat din sediu pentru scurte perioade de timp, în rest fiind doar un observator, fără putere de decizie, al dispoziţiilor acestuia, relatează Drăgan Ion - ofiţer la Marele Stat Major şi Ionescu Dumitru - şef secţie în Marele Stat Ma­jor şi Dincă Nicolae - şef de stat major (filele 231, 222 şi 234 -volumul XVII).

Aşa cum reţine şi instanţa de fond, cele mai violente acţiuni şi mai multe victime au fost în noaptea de 17/18 decembrie 1989.

Or, în timpul acestor evenimente la conducerea comanda­mentului din sediul Comitetului de partid a fost Ion Coman, iar nu Stănculescu Victor Atanasie.

Astfel, Ion Coman relatează că, în 17 decembrie 1989, după ce a transmis generalului Guşă Ştefan, prin intermediul generalului Nuţă Ion, la ora 18,30, ordinul dat de Nicolae Ceauşescu de a se face uz de armă împotriva demonstranţilor, „trupele au început să tragă în jurul orei 19 şi până la ora 22, oră la care eu am plecat cu generalul Guşă Ştefan şi Ilie Matei să verificăm situaţia din oraş" (filele 3 - volumul V şi 82 - volumul XI). [IR Adevarul este că nu numai Stănculescsu sau Chiţac meritau denunţaţi şi pedepsiţi. În timp ce alţii o duc bine, sau sînt consideraţi eroi (ca Guşă sau Milea)   ]

Inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a fost la sediul Diviziei 18 Mecanizate în 17 decembrie 1989, până la ora 19, după sosirea la aeroport şi deplasarea la Comitetul judeţean, fără a fi dat dispoziţii (filele 9 — volumul II şi 72 — volumul XI).

Cu privire la acest aspect, Ion Coman a relatat că „în cursul procesului de la Timişoara am aflat că inculpatul Stănculescu a fost la sediul Miliţiei judeţului Timiş şi la sediul Diviziei 18 Mecanizate" (fila 18/verso - volumul XI).

Din probele dosarului nu rezultă că inculpatul Stănculescu Atanasie Victor a dat ordine în timpul deplasărilor făcute în exteriorul sediului Comitetului judeţean. [IR: Cui să le dea? El conducea la un alt nivel. Dar expertiza lui in camuflaj , diversiune şi derobare de răspundere- nu ne poate păcăli]

Mai mult, Drăgan Zena Orlando declară că, în 18 decembrie 1989, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie s-a deplasat la întreprinderea Electrobanat cu „intenţia de a linişti salariaţii şi a le explica distrugerile provocate în Timişoara cu o zi înainte, dar a fost nevoit să se refugieze la maşina armatei cu care venise, reuşind să scape de mulţimea care se luase după dânsul" (filele 398 şi 399 - volumul XIII).

Trebuie precizat că, în 17 decembrie 1989, din ordinul ministrului Milea Vasile au fost scoase în oraş 6 tancuri din U.M. „01115" - Timişoara, la ora 15,30, având echipajul format din două persoane cu scopul de a apăra sediul Consiliului Municipal. Toate aceste tancuri au fost blocate pe Calea Girocului şi echipajele molestate, fiind nevoite să le abandoneze, acestea petrecându-se până la sosirea inculpaţilor în Timişoara (filele 2 -volumul X, 207 - volumul V şi 54 - volumul I).

Din declaraţiile lt. colonelului Badea Gheorghe - coman­dantul U.M."oni5" - Timişoara şi lt. colonel Dincă Nicolae -şeful de Stat Major al unităţii, reiese că după sosirea în Timişoara a generalului Ion Coman i-au raportat situaţia celor 6 tancuri blocate şi avariate de demonstranţi, iar acesta a dat ordin să fie recuperate, ordin retransmis de colonelul Vişoianu.

în acest sens, au fost folosite alte 4 tancuri, iar operaţiunea s-a finalizat după ora 24 (filele 61 - volumul I, 207 - volumul V, 60 — volumul IV şi 54 — volumul XI). [IR Dacă insurgenţii ar fi ocupat şi folosit tancurile, în lupta cu forţele regimului, cum ar fi fost consideraţi azi?]

Deci inculpatul Stănculescu Victor Atanasie, în calitate de ministru adjunct al ministrului Apărării Naţionale, s-a informat numai cu privire la deblocarea acestei tehnici militare în care se aflau proiectile de război, deoarece în caz de incendiere ar fi produs, în acea zonă populată, pierderi de vieţi omeneşti şi dis­trugeri imense de bunuri.

Singurul ordin dat în municipiul Timişoara de către inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a fost cel de retragere în cazărmi a trupelor Ministerului Apărării Naţionale din Piaţa Operei, în 20/21 decembrie 1989, ora 3, aşa cum precizează Emil Macri (fila 133 - volumul V).

Despre acest inculpat, Popescu Ion, ofiţer de securitate, a arătat că este singurul care „nu venise cu misiunea de a reprima demonstraţia" (fila 150/verso — volumul V). [IR: Cum şi-o fi dat seama? ]

Pentru lipsa lui de „activitate în restabilirea ordinii", Bobu Emil şi Constantin Dăscălescu l-au ameninţat cu „tribunalul mili­tar" (fila 151 - volumul V).

Deplasarea în Timişoara a trupelor unităţilor militare din Arad, Buzău, Lugoj, Ineu şi Lipova s-a efectuat din ordinul dat de ministrul Apărării, generalul Vasile Milea, în 17 decembrie 1989, ora 14,25 (filele 108 - volumul I şi 16 - volumul V).

Deci, concentrarea de trupe s-a efectuat pe baza unui ordin dat anterior sosirii inculpaţilor în Timişoara, iar relatarea făcută de inculpatul Stănculescu Victor Atanasie cu privire la acest aspect reprezintă doar o constatare de fapt (fila 168 — volumul II). [IR: Si Milea e bun de paratrasnset, ca orice mort. Se deduce ca Stănculescu lucra la Timişoara ca turist, fără nici o legătură cu ordinele şefului său direct ]

Trebuie relevat că martorul Petrea Cristea, şeful gărzilor patriotice din judeţul Timiş, nu a confirmat susţinerea lui Emil Macri în sensul că după teleconferinţa din 17 decembrie 1989 inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a sugerat ca, după eve­nimente, să fie înlocuit (fila 168 — volumul II). [IR: Avînd în vederea folosirea intensă a "detaşamentelor de oameni ai muncii" în reprimarea adversarilor Frontului în 1990,  situaţia "gărzilor patriotice" trebuie analizată atent]

În schimb, martorul relatează că nu a primit nici un ordin de la inculpat şi că, fiind reprezentant al armatei, „nu s-a implicat să-mi dea ordine... Nu ştiu ce activitate a desfăşurat, dar eu l-am receptat ca pe un subordonat al secretarului Ion Coman" (filele 51 - volumul IV şi 88 - volumul V).

Or, înarmarea gărzilor patriotice a fost ordonată de Ion Coman, în 17 decembrie 1989, după ora 18, precizează Caraivan Constantin, şeful artileriei din Divizia 18 — Mecanizată (fila 204 — volumul 26).

Lipsa de implicare a lui Stănculescu Victor Atanasie în exe­cutarea ordinului dat de Nicolae Ceauşescu de înarmare şi folo­sire a gărzilor patriotice reiese şi din declaraţia lui Drăgan Ion, ofiţer la Marele Stat Major, în care susţine că inculpatul nu a vrut să primească documentele transmise de generalul Guşă Ştefan referitoare la cazarea gărzilor patriotice ce urmau să sosească în Timişoara (fila 231 — volumul XVII).

În dimineaţa de 18 decembrie 1989, generalii Nuţă şi Mihalea au alcătuit o hartă de dispunere a forţelor Ministerului de Interne, securitate şi grăniceri, arată Emil Macri. Această hartă era destinată lui Ion Coman, căruia i-a şi prezentat-o. Cu acel prilej, Ion Coman a dispus sincronizarea ei cu cea privind amplasarea trupelor Ministerului Apărării Naţionale, fiind chemat în acest scop un ofiţer de la Statul Major al Diviziei 18 Mecanizată (fila 113 — volumul V). [IR: Armata şi Securitatea. Strîns unite în jurul partidului. Rămînînd sudate şi după 22 decembrie ]

Întocmirea acestei hărţi comune a fost ordonată de Ion Coman, susţine şi Tudor Postelnicu (fila 170 — volumul V).

Comandantul Diviziei 18 Mecanizată, Zeca Constantin, a confirmat că la comandamentul acestei divizii a fost întocmită o hartă cu dispozitivele forţelor Ministerului Apărării Naţionale şi obiectivele din municipiu (filele 99 — 101 — volumul VII).

Harta comună cuprinzând cele 8 dispozitive ale forţelor Ministerului de Interne şi 20 ale trupelor Ministerului Apărării Naţionale a fost întocmită în mai multe exemplare de Bolosin Traian, ofiţer în cadrul Inspectoratului judeţean al Ministerului de Interne Timiş, din ordinul şefului său, colonelul Popescu Ion (fila 202 - volumul V).

Preexistenta dispozitivelor militare, anterior întocmirii hărţii comune, este susţinută şi de Ion Coman (filele 82 şi 83 — volumul XI şi 14 - volumul V), Cristelecan Roman, ofiţer 2 operaţii la Divizia 18 Mecanizată (fila 19 — volumul IV) şi generalul Guşă Ştefan (filele 2 şi 22 - volumul III).

Şi ofiţerul de securitate Popescu Ion a menţionat că, în dimineaţa de 18 decembrie 1989, la sediul Inspectoratului jude­ţean al Ministerului de Interne s-a prezentat generalul Mihalea Velicu cu un ghid turistic al municipiului Timişoara, în care erau marcate 8 dispozitive ale trupelor Ministerului de Interne (câte 26 de oameni) în Piaţa Operei, Piaţa Victoriei, Piaţa Măria, Circumvoluţiunii [Circumvalaţiunii, n. red.], Calea Aradului, Spi­talul judeţean, Calea Girocului, Calea Lipovei. Acelaşi martor a mai arătat că „cele 8 dispozitive militare de restabilire a ordinii sunt creaţia lui Nuţă şi Mihalea, ca şi amplasarea lor".

Ulterior, generalul Nuţă Ion a dus această hartă la Comitetul judeţean, unde inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a solicitat un alt ghid al oraşului pentru a transcrie dispozitivele.

Toate hărţile întocmite au fost însă preluate de generalul Nuţă Ion (filele 148-153, volumul V şi 97 - volumul XI).

La rândul său, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a relatat că a întocmit situaţia amplasării dispozitivelor pe un plan turistic al oraşului pentru ca Ion Coman să cunoască desfăşurarea forţelor militare (filele 72 - volumul III şi 49-51 - volumul I). [IR: In scopuri evident, turistice]

Este adevărat că, în noaptea de 17/18 decembrie 1989, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a solicitat colonelului Dăescu Dumitru, şeful apărării civile a judeţului Timiş, să-i informeze pe el şi Ion Coman cu privire la numărul victimelor, deoarece aceasta era obligaţia legală a martorului (filele 37 — volumul IV şi 73 - volumul III).

Neutilizarea sirenelor din întreprinderi avea doar scopul de evitare a repetării confruntărilor de mare amploare între ma­nifestanţi şi forţele de ordine, în condiţiile în care Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu ordonau telefonic, cu obstinaţie, uzul de armă împotriva celor dintâi, cum precizează Ion Coman (filele 1-5, volumul V).

Această măsură se impunea cu atât mai mult cu cât în inci­dentele anterioare au fost „împuşcaţi şi copii", aspect relatat de inculpatul Stănculescu Victor Atanasie martorului Popescu Ion, inspectorul şef al Inspectoratului judeţean al Ministerului de Interne (filele 132 - volumul V şi 97, 98 - volumul XI). [IR: De ce "incidente" şi nu luptă între insureţie şi forţele fidele regimului? ]

Împrejurarea că inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a fost prezent în sediul Comitetului judeţean când au fost aduse grenade lacrimogene, din ordinul lui Nicu Ceauşescu, nu-i este imputabilă (filele 88 — volumul II şi 26 — volumul V).

Numirea aceluiaşi inculpat în funcţia de comandant militar unic al garnizoanei Timişoara a fost făcută de Nicolae Ceauşescu, în 20 decembrie 1989, ora 21,30 (fila 23 - volumul V).

Or, aşa cum arată Radu Bălan şi Drăgan Ion, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie încă din 19 decembrie 1989, între orele 7 şi 15,30, s-a deplasat la Spitalul Militar Timişoara, acuzând afecţiuni hepatice sau ortopedice şi a revenit cu un aparat ghipsat la un membru inferior, după care a părăsit municipiul Timişoara în dimineaţa de 21 decembrie 1989, fără a-i anunţa pe superiorii săi (filele 231 - volumul XVII şi 35 -volumul V). [IR:Faptul ca Stanculescu a intuit la un moment dat că poate ieşi mai rău dacă se trage, simulînd boala ca să scape de orice răspundere, nu-l disculpă. Dacă trecea de partea revoluţiei , trebuia să facă gesturile de rigoare  ]

Când a fost informat de noua funcţie care i-a fost încredinţată, inculpatul a întocmit un raport prin care refuza această numire, relatează martorul Diaconescu Gheorghe, confirmând astfel susţinerea acestuia (filele 222 şi 71 — volumul III). [IR: Dar raportul respectiv nu mai există...]

Şi martorul Radu Bălan a specificat că, după ce Nicolae Ceauşescu l-a numit pe Stănculescu Victor Atanasie „coman­dant militar unic nu l-am văzut mai activ" (fila 171 — volumul II), iar Zeca Constantin a afirmat că „Stănculescu nu prea s-a implicat în acţiunea din Timişoara, spunând că nu avea putere să dea ordin. El nu se implica deşi era în comandament" (filele 99-101, volumul XI).

Pe de altă parte, Tudor Postelnicu recunoaşte că el o informa pe Elena Ceauşescu despre derularea evenimentelor din Timi­şoara (filele 20 şi 170 - volumul V).

Aflând despre continuarea demonstraţiei din Piaţa Catedralei, în 18 decembrie 1989, în jurul orei 17, Elena Ceauşescu a ordonat măsuri extreme pentru dispersarea manifestanţilor, inclusiv „să pună câinii pe populaţie şi în special pe femei, că ele sunt mai sperioase", afirmă Ion Coman (fila 20/verso -volumul V).

Din ordinul lui Ion Coman, transmis generalului Guşă Şte­fan, şeful ierarhic al inculpatului Chiţac Mihai, acesta din urmă a fost trimis să se informeze despre situaţia de la Catedrală. Când a revenit, inculpatul i-a raportat că pe treptele Catedralei sunt câteva zeci de tineri cu lumânări aprinse în mână. Fiind infor­mată, Elena Ceauşescu i-a solicitat lui Ion Coman: „Puneţi tunurile pe Catedrală, să se termine odată cu totul" (filele 9 şi 21 volumul V).

 Aceleaşi aspecte sunt precizate şi de Popescu Gheorghe, inspectorul şef al Inspectoratului judeţean Timiş (fila 131 —volumul V).

Tot în 18 decembrie 1989, în jurul orei 18,00, inculpatul Chiţac Mihai, din ordinul lui Ion Coman, a fost din nou trimis la Catedrală pentru a folosi gaze lacrimogene împotriva demons­tranţilor (filele 166 - volumul II, 38 - volumul III, 97 - volumul VII şi 186 - volumul V).

Inculpatul a încercat să aibă un dialog cu manifestanţii care se aflau în parcul din apropierea Catedralei, dar aceştia se comportau agresiv faţă de forţele militare din zonă. [IR:Care, în schimb, se comportau tandru, rugînd oamenii să plece acasă, renunţînd la revoluţie ] Când s-a apropiat de ei, demonstranţii au început să-i adreseze injurii şi să arunce cu pietre şi alte corpuri contondente. [IR:Dacă ar fi fost înarmaţi şi autentic revoluţionari, ar fi trebuit să angajeze lupte cu forţele fidele regimului ]

În această situaţie, relatează martorul Burci Ioan, militar al echipajului de pe un transportor blindat, inculpatul s-a deplasat în locul unde era transportorul şi a ordonat unui maior să arun­ce în manifestanţi cu petarde chimice de instrucţie (G.I.S.T.), pe care le adusese, după care a plecat şi i-a dat dispoziţie să execute ordinul primit de la comandantul său direct (fila 394 — volumul XIII).

Inculpatul recunoaşte că a dispus folosirea G.I.S.T-urilor, deoarece „eram urmăriţi de cei de la partid şi dacă nu executam acest ordin aveam urmări neplăcute" (filele 75-78, volumul XI). [IR: Ei bine , a venit timpul să sufere urmările neplăcute, pentru ce a făcut ]

Martorul Câtea Vasile a susţinut că la Catedrală „s-a pus pro­blema degajării zonei... Nu ştiu cine mi-a spus să tragem în sus şi pentru avertizare" (fila 225 - volumul XVII).

La rândul său, Ciubotaru Pavel a precizat că la Catedrală „erau 8-10 militari, iar printre ei erau şi civili. S-au tras focuri de armă şi o femeie a fost rănită" (fila 226 — volumul XVII).

Din T.A.B-uri s-au aruncat gaze lacrimogene şi tot de aici „s-a deschis focul direct împotriva demonstranţilor". În faţă erau cor­doane de militari: „Am auzit că acolo era şi un general", susţine Asaftei Dumitru (fila 228 - volumul XVII).

Ofiţerul Grecu Vasile Constantin menţionează că „din T.A.B.-uri s-a tras şi înainte, şi după plecarea lui Chiţac" (fila 130 -volumul XII).

Totodată, ofiţerul Ilie Nicolae a arătat că inculpatul Chiţac Mihai i-a ordonat să arunce gaze lacrimogene „în partea dreaptă a parcului, unde nu era nimeni. Cred că s-a tras din ordinul inculpatului Chiţac Mihai căci el era cel mai mare în grad" (filele 22-24, volumul IV şi 412, 413 - volumul XIV).

Focurile de armă prin care au fost rănite mai multe persoane ce se aflau pe treptele Catedralei, având lumânări aprinse, s-au executat în timp ce inculpatul Chiţac Mihai era în zonă, dar anterior ca acesta să fi ordonat executarea somaţiilor legale de avertizare. Martorul Blănaru Gheorghe nu cunoaşte cine a dat ordinul iniţial (fila 232 - volumul XVII). [IR: Un expert in lipsa de scrupule acest Chitac, preferatul FSN ca ministru de interne, dispus sa mature pe oricine i-ar fi deranjat protectorii]

În schimb, Popescu Gheorghe Ion, inspector şef al Inspec­toratului judeţean Timiş al trupelor Ministerului de Interne şi de securitate, declară că „generalii Nuţă şi Velicu au avut legătură permanentă cu grupe speciale de securişti şi de poliţie, ordonându-le să tragă în demonstranţii care nu se supun somaţiilor". El este şi mai tranşant când arată că „la Catedrală, în noaptea de 18 decembrie 1989, au fost împuşcaţi şi copii de către trupele de securitate. Trupele de securitate care au deschis focul erau conduse nemijlocit la faţa locului de Velicu Mihalea... Pistoalele mitralieră care sunt în dotarea unităţilor de securitate au amor­tizor care favorizează împuşcături fără să se audă" (filele 132-134, volumul V). [IR: Amortizorul este un accesoriu important în apărarea ordinii în stat... De aceea îl foloseşte şi justiţia]

Aceste susţineri sunt confirmate de generalul Guşă Ştefan când precizează că „la Catedrală au tras în manifestanţi alte trupe" (fila 3 —volumul III).

Şi comandantul Zeca Constantin relatează că a fost prezent când în faţa Catedralei s-au folosit 4-5 grenade cu efect psihologic şi „aproximativ în acelaşi moment s-a deschis foc de către majoritatea efectivelor din zonă" (filele 99-101, volumul XI şi 86 - volumul XXVI).

Ungur Laurenţiu, Pavel Ciubotaru, Grecu Constantin, Cârstea Vasile, Martin Ion, Roman Constantin şi Gavriliuc Ioan au declarat că, fiind în dispozitivele militare în apropierea cărora s-a aflat inculpatul Chiţac Mihai, au constatat că uzul de armă a fost făcut de către unităţi ale Ministerului de Interne amplasate în altă parte a Pieţei Operei. Ei au mai precizat că unităţile Ministerului Apărării Naţionale au executat numai foc de avertizare (filele 103 - volumul XI, 128-154, volumul II şi 129-volumul XII).

Martorii Diaconescu Grigore, Gavriliuc Ioan şi Alexandru Mircea au fost mai expliciţi, relatând că au văzut când în demonstranţii aflaţi pe treptele Catedralei „a tras un căpitan de Securitate îmbrăcat în pufoaică şi fără grade", în timp ce armata •trăgea în sus, „securiştii îmbrăcaţi civil trăgeau printre soldaţi în populaţia de pe treptele Catedralei", respectiv că „în civilii care erau pe trepte cu lumânări în mână a tras o grupă de 10-15 civili şi militari cu pistoale cu pat scurt" (filele 140, 141, 155 şi 156 -volumul II). [IR: Cu cine cooperau aceşti securişti misterioşi? Cine-i conducea? Cum de nu pot fi găsiţi de către cei care vor să se disculpe? De ce am admite că nu a tras armata, dacă ea nu divulgă securiştii criminali ? ]

Aceste relatări sunt susţinute şi de Bolbi Petru şi Diaconescu Grigore (filele 72, 73 - volumul IV, 140 - volumul II şi 93 -volumul XI).

Nereuşind să-i disperseze pe manifestanţi prin folosirea G.I.S.T-urilor, trimise din Sibiu de Nicu Ceauşescu şi a focurilor de avertizare, aceştia revenind după regrupări în Parcul Central şi Catedrală, inculpatul Chiţac Mihai a dat dispoziţie să fie reţinuţi de către militari (filele 10,18,19 - volumul II, 51 -volumul IV şi 26 — volumul V).

Această măsură, precum şi folosirea gazelor iritante, nu era de natură să afecteze integritatea corporală sau să genereze decesul unor persoane. [IR: Era o adevărată măsura de protecţie, de grijă faţă de om.... Cei care au murit acolo, nu au inteles-o bine...]

Mai mult, aceste activităţi s-au impus în condiţiile în care .conducerea politică şi militară a ţării din acea perioadă insista, sub ameninţarea unor măsuri extreme, în folosirea armelor de foc împotriva demonstranţilor, iar militarii erau tineri recruţi, încorporaţi de numai două luni şi având o singură şedinţă de tragere, motiv pentru care executau foc şi fără ordin „de frică" (filele 134 - volumul XII şi 73 - volumul IV). [IR: Uite unde erau criminalii...Soldatul neinstruit, un pericol public. El, cel pus să tragă în fraţii lui. Nu acela care-i dă ordin să inăbuşe revoluţia. ] De altfel, procedând în acest mod, precum şi ordonând efec­tuarea de manevre ale trupelor, au fost evitate alte pierderi de vieţi omeneşti, civili şi militari, în contextul în care, aşa cum susţine şi Ionescu Dumitru, şef secţie a Marelui Stat Major, „erau sute de mii de oameni care se luptau şi nu se ştia cine cu cine. Dacă unităţile ar fi executat ordinul lui Nicolae Ceauşescu ar fi fost o calamitate" (filele 234 şi 235 - volumul XVII). Martorul Elek Gyula a precizat că inculpatul Chiţac Mihai a „intervenit" pentru eliberarea a doi manifestanţi reţinuţi (filele 85 - volumul XI). [IR:Ciudat, o fi fost agenţi provocatori ]

Referitor la atitudinea inculpatului Chiţac Mihai, relevante sunt şi mărturiile ofiţerilor Dumitru Ionescu şi Răducanu Aurelia care l-au auzit în şedinţa cu comandanţii de unităţi, respectiv în convorbirile telefonice cu aceştia, când le solicita „să-şi păstreze calmul şi să nu facă uz de armă împotriva demonstranţilor" (filele 234-236,volumul XVII).

Totodată, inspectarea dispozitivelor de militari amplasate în oraş era obligaţia legală a tuturor comandanţilor, inclusiv a inculpatului Chiţac Mihai.

Pe de altă parte, contrar celor reţinute de instanţa de fond, din nici o probă a dosarului nu rezultă că martorii Vasile Ceucă, Cristelecan Roman, Nicolae Predonescu, Ion Gherman şi Stroia Ion au fost determinaţi, direct sau indirect, de către inculpatul Chiţac Mihai să-şi retracteze declaraţiile făcute la urmărirea penală (filele 41, 42, 54, 15-19,173, 181 - volumul II; 66 - volu­mul III, 18,19, 27, 28, 50 - volumul IV; 105,106,108,109,111 -volumul XI; 224-volumul XVII, 1 - volumul XXIII şi 128-131, volumul XXIV). [IR: Asta mai lipsea , să aduci probe care arată cum au fost determinaţi martorii să-şi retragă depoziţiile supărătore ]

Astfel, relatarea martorului Ion Stroia la organele de urmărire penală că „personal generalul Chiţac a aruncat o grenadă lacrimogenă înspre intrarea de la Parcul Central, unde erau demonstranţii mai gălăgioşi" nu se coroborează cu nici o altă probă administrată în cauză (filele 105 - volumul XI şi 27 -volumul IV). [IR: Ca şi cum vina majoră a generalilor care au condus represiunea, ar fi că au tras ei, personal]

Împrejurarea că Ion Gherman a susţinut în faţa instanţei de fond că nu a perceput personal injuriile adresate manifestanţilor de generalul Chiţac Mihai aşa cum s-a consemnat la urmărirea penală, reprezintă obligaţia sa de a relata în calitate de martor cât mai fidel şi în orice fază a procesului penal faptele pe care le cunoaşte (filele 50 - volumul IV şi 106 - volumul XI). [IR: Ca şi cum problema era că revoluţia a fost insultată, nu inăbuşită de trupele lui Chiţac]

La fel, prin probele administrate în cauză mi era confirmată declaraţia martorului Roman Cristelnicu că inculpatul „s-a deplasat la Catedrală pentru a scoate nişte tineri din interior" {filele 19 - volumul IV şi 108 -volumul XI). [IR: Ce eufemism!]

De asemenea, sunt credibile susţinerile martorilor Vasile Ceucă şi Nicolae Predonescu, la 8 ani după evenimentele în care au fost implicaţi, că „nu mai reţin" să fi declarat că inculpatul „a dat ordin de transportare a reţinuţilor la penitenciar", respectiv dacă inculpatul „avea sau nu pistol mitralieră în mână" şi dacă „a dat sau nu" ordinul de a fi folosite G.I.S.T.-uri (filele 18 şi 28 -volumul IV şi 112,109 - volumul XI). [IR: Dar unde au fost dusi arestaţii, dacă nu la penitenciar.  Poate la spital, ca să fie arşi?]

Mai mult, aprecierea instanţei se bazează numai pe adresa nr.89/P/1998 a Secţiei Parchetelor Militare din care rezultă că s-a dispus, în 10 martie 1999, neînceperea urmăririi penale faţă de cei 5 martori „cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 260 alin. 1 din Codul penal".

În aceeaşi adresă se mai precizează că această soluţie „s-a dat ca urmare a faptului că sus-numiţii şi-au retras mărturiile depuse la Curtea Supremă de Justiţie, menţinând în totalitate cele declarate la Parchetul militar" (fila 1 -volumul XXIII).

În cauză, este de netăgăduit că în dimineaţa de 21 decembrie 1989, din ordinul lui Ion Coman, inculpatul Chiţac Mihai a citit de la balconul Comitetului judeţean decretul privind instituirea stării de necesitate în municipiul Timişoara (fila 23 - volumul V).

Totodată, cu aprobarea lui Ion Coman, inculpatul i-a aten­ţionat pe cei prezenţi că, dacă nu se retrag, într-un termen de 1-3 ore, este „ordin să se facă apel la folosirea armelor de foc", ceea ce era adevărat în raport de dispoziţiile date de Nicolae şi Elena Ceauşescu (filele 172 - volumul II şi 72 - volumul V).

Despre eficienţa acestui decret, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie s-a exprimat că „este o prostie" şi de „o totală inuti­litate", declară Cornel Pacoste (fila 72 - volumul V).

Trebuie menţionat şi că, în seara anterioară, respectiv 20 decembrie 1989, fiind informat că este chemat la Bucureşti, inculpatul Chiţac Mihai era foarte „speriat" şi convins că „urma să fie ucis", arată martorul Cioară Vasile, şef al geniului la Divizia 18 Mecanizată (fila 90 - volumul XI). [IR: Noi avem militari care intră în lupte cu propriul popor, dar care nu admit riscul de a fi ucişi ]

În sfârşit, aşa cum s-a mai menţionat, începând cu după-amiaza de 17 decembrie 1989, pe Calea Girocului au rămas blocate mai multe tancuri cu muniţie de război, ale căror echipaje au fost molestate (filele 54 - volumul XI, 12, 16 - volumul XVII, 2 -volumul X).

În aceeaşi noapte, Zeca Constantin, şef al Diviziei 18 Meca­nizate, a fost informat că, în acea zonă, persoane necunoscute au tras focuri de armă împotriva militarilor în termen care asigurau tancurile abandonate de echipaje, fiind în schimb „împuşcate şi persoane civile care se aflau în scara blocurilor din vecinătate". Deşi a fost „scotocită" zona, nu au fost identificaţi acei trăgători. În împrejurări similare, precizează martorul, numai din ca­drul militarilor din subordinea sa au fost „doi militari împuşcaţi şi 14 cadre molestate până la 22 decembrie 1989, iar după 22 decembrie alţi doi militari au fost împuşcaţi mortal şi 26 răniţi prin împuşcare" (filele 190-192, volumul V).

În consecinţă, în raport de toate probele administrate in cauză rezultă că activităţile desfăşurate în Timişoara de către inculpaţii Stănculescu Victor Atanasie şi Chiţac Mihai nu au cauzat moartea celor 72 persoane şi rănirea altor 253, ceea ce constituie motivul de recurs în anulare prevăzut de art. 410 alin. 1 partea I pct. 2 teza I din Codul de procedură penală.

Pentru aceste motive, cer admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor şi rejudecarea cauzei, în limitele arătate.

PROCUROR GENERAL,

Tănase Joiţa

[IR: O semnătură pusă pe un text care poate constitui izvor de inspiraţie, pentru justiţia contrarevoluţionară ]