|
Marele soc - din finalul unui secol scurt; Despre comunism, postcomunism, democratie; Editura Enciclopedica Bucuresti, 2004
|
|
|
Am urmărit pas cu pas această incursiune în tandem propagandistic, urcînd de la trecutul comunist, prin prezentul Tranzitiei, spre viitorul omenirii. Încerc să o "deconstruiesc", adnotînd jocul la care s-au dedat cei doi recidivişti, să relev tehnicile bucătăriei profesioniste a sensului, modul în care se fabrică "adevărul" adecvat anumitor interese. Îi observ găsind scuza bunelor intenţii pentru faza genocidară, un accident de depăşit. Parcurgînd Contrarevoluţia şi Tranziţia Criminală, pe un drum ales cu multă grijă, pentru a evita momentele delicate şi a eluda fenomenele care au dus la distrugerea României. Spălînd păcatele trecutului prezent/ prezentului trecut prin aderarea la religia neocolonialismului de piaţă, corporatismului luminat, mondializării imperiale. Un traseu tumultos la suprafaţă, o coerenţă în miezul profund: mercenariatul pentru lămurirea "prostimii", pentru domesticirea omului. Nu am sesizat la timp ce urmăresc anumite forţe, care au intrat in Europa de Est după prăbuşirea comunismului: explotarea mercantilă a situaţiei create (cu preţul distrugerilor economice şi sociale), aservirea economică, satelizarea politică si militară, convertirea ideologică sau amorţirea postmodernistă, ascunderea urmelor genocidului cu care s-a încheiat al doilea război mondial. Securicomuniştii au înţeles însă repede că li se oferă ocazia evitării pedepsei pentru ce făcuseră şi a îmbogăţirii fabuloase din prada acumulată în lagăr, prin adopţie "democratică" - ca parteneri reorientaţi ai occidentului, dispuşi să implice România în orice. Acceptînd să lucreze pentru agende antinaţionale, din est şi din vest, oligarhia de tranziţie a obţinut impunitate şi legitimitate, pretinzînd "respect" cetăţenilor jefuiţi, prizonieri ai statului român uzurpat. Exponentul de vîrf al năpîrlirii nomenclaturii, omul care a deturnat Revoluţia, a condus Contrarevoluţia, a împiedicat eliberarea României, prin mişelii greu de enumerat - a fost sprijinit continuu - şi de afară. Incepînd cu răspîndirea, prin Europa Liberă, a "şopîrlei" că trebuie să urmeze lui Ceauşescu. Continuînd cu recunoaşterea "alegerilor" din 1990. Traversînd perioada dificilă de după masacrul din iunie 1990, depăsită prin vizita lui Mitterand. Critica mondială înmuindu-se de tot, după ce Iliescu a promis că va orienta România spre SUA, sau că va face retrocedări comunităţii evreieşti. Încît vizita la Washington în 1995 a marelui protector al criminalilor comunişti a fost un triumf; proteste ca al meu neprimind vreun răspuns (http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1995-1996/docs/sclinton.asp.htm). Apelul la solidaritate pe care l-am facut atunci către comunitatea evreiască, care-l medaliase deja, (http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1995-1996/docs/9dencomun.asp.htm) s-a soldat doar cu acuzaţii de antisemitism. În acest timp, "opoziţia" din România, adusă la un moment dat la putere pentru a legitima definitiv farsa, negocia "consensul". Ulm Spineanu ne-a explicat, într-o conferinţă, la Montreal, scopul vizitei unei delegaţii PNT-CD în Israel: să-i stîrnească pe evreii cărora li s-au confiscat averi după 1944 să facă presiuni pentru retrocedare ….pentru a forţa astfel şi recuperarea unor case ţăraniste. In acest climat "eroic" s-a copt "rocada" din 1996. Trebuia dovedit pluralismul politic, aparenta libertate de alegere. Emil Constantinescu declara la GDS, la 13 iunie 2005, că "Noi am greşit făcînd pact cu o parte a securităţii" - ajutîndu-mă să înţeleg de ce recomanda alde' Măgureanu "schimbarea". Au urmat cei patru ani catastrofali, în care CDR, pilotat de PD- Roman, a testat rotativa sistemului parazitar, de care apoi Constantinescu s-a declarat învins… Victimele comunismului s-au ales cu lehamite finală din această "alternativă" a "speranţei". Interesele externe ale României, deja trădate de Ion Iliescu - care s-a opus după 1990 reîntregirii - au fost jertfite în continuare (pactul cu Ucraina ilustrînd poziţia antinaţională a "emanaţilor Pieţei Universităţii"). După această prestaţie, oricît pare de scandalos, Ion Iliescu e reinstalat în 2001 la cîrma "tranziţiei", pentru încă patru ani. Un mare număr de "personalităţi" fac chiar un apel în favoarea distrugătorului efectiv al României - ca nu cumva să ajungă la putere potenţialul distrugător Vadim Tudor (care astfel, îşi împlineşte rolul diversionist). Tovarăşii obţin garanţii, mai ales după 11 septembrie 2001, că sînt acceptaţi de toată lumea, ca stapîni/arendaşi ai naţiunii române, convertiţi cîştigător la capitalism agresiv. Işi respectă şi ei angajamente: continuă privatizarea mafiotă a avuţiei naţionale (către "întreprinzători" locali şi de aiurea), termină distrugerea economiei şi transformă ţara într-un bazin de forţă de muncă ieftină (exportabilă sau consumatoare pentru produse de afară), aliniază România la axa Washington-Londra-Tel Aviv, trimit soldaţi români în războaie urîte, renunţă fără condiţii şi fără referendum la independenţa naţională, duc România în genunchi în Comunitatea Europeană - dezavantajînd românii de rînd pentru a-şi proteja interesele de castă, fac retrocedări perferenţiale (în folosul reţelei de recuperatori), etc. Traşi de sfori convergente, foştii adversari din 1990 se îmbrăţişează, se alătură, se îmbogăţesc solidar, devin "baroni", prin cele mai variate "inginerii". Tovărăşia care se leagă între regele Mihai şi Ion Iliescu este elocventă. După ce defilează prin ţară braţ la braţ cu cel care-l batjocorise, şi-l proţăpeşte pe Duda ca drapel al României fesenizate, Mihai merge la Moscova, ca să ceară scuze ruşilor pentru intrarea României în război. Işi primeşte răsplata. Ca şi multi alţi "opozanţi" reorientaţi, recuperaţi. Războiul s-a stins înainte de a începe. Scapă cine poate. Justiţiarii s-au plictisit şi se reorientează. Ziariştii cuminţiţi "uită" cine este "preşedintele"… Acesta trebuie să ajungă la Montreal, pentru a regăsi contestarea acută din Piaţa Universităţii. (Întors în România, Răzvan Theodorescu declară exilaţii "retardaţi"). Acesta este contextul în care intervine, pentru a mai face nişte lumină, Vladimir Tismăneanu (cel numit ulterior coordonator al cercetării crimelor comuniştilor, ca răsplată pentru astfel de acţiuni). În buna tradiţie inaugurată de un Pleşu (părtaş la guvernarile FSN din 1990) sau de un Manolescu (care îl servea prin interviu pe vechiul Iliescu în mai 1990), domnul Tismăneanu îl invită pe "noul" Iliescu la un dialog consistent, destins dar serios, sincer dar principial, purtat între doi intelectuali respectabili, foşti propagandişti comunişti, care şi-au îmbogăţit (schimbat, maturizat) viziunea. Cărţile deja publicate de protagoniştii dialogului dovedesc adîncimea numitorului comun. Exista o rezonanţă profundă între reconsiderările îndomnitului tovarăş Ion Iliescu din "Revoluţie şi reformă" (analizată la http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/irosca/carti_comentate/iliescu_revolutie_coment.htm) şi ale mister-itului ex-tovarăş Tismăneanu din "Irepetabilul trecut" (sau "Fantoma lui Gh Gheorghiu-Dej") - pe care le voi comenta în alt loc. Tandemul analitic nu aduce decît confirmarea rădăcinilor partajate şi a obiectivelor comune, empatia mergînd pînă la nivelul coitusului ideologic (gesturi fine de tandreţe intim-doctrinară). Doi foşti propagandişti roşii, membri ai unor generaţii contigue de ocupanţi comunişti, scrutează cu înţelepciune nostalgic- justificativă drumul parcurs în cadrul unei mişcări eşuate lamentabil, epavă pe care au părăsit-o la timp… pentru a sluji mai bine naufragiaţii. Ne oferă cadou un model util (lor) al tranziţiei, falsificînd trecutul, ca să corespundă noului viitor. Preşedintele Iliescu primeşte fără rezerve "provocarea" la dialog din 2003 (cine ştie de fapt unde şi de ce a fost concepută operaţia) lansată imediat după ce declarase că în România nu a fost holocaust. După apropierea prin/pentru carte, el va admite orice îi pune în faţă Comisia Wiesel. Nu se teme de înfruntarea cu celălalt cameleon, dedicată păcii între două structuri. Cartea dovedeşte că nu avea motive să evite "confruntarea", conivenţa perfectă fiind garantată din start. Pe patru sute de pagini se lăfăie demonstrarea urbanităţii, bunei credinţe, echilibrului, profunzimii, modernităţii şi onestităţii la care a ajuns, prin învăţare, cel care a împiedicat cu orice preţ… eliberarea României. Emanatul care s-a re-educat, re-educîndu-ne prelung şi iremediabil, e "bombardat" cu întrebari comode - minuate mingi ridicate la fileu… Nici o ieşire neavenită, nici un "as" nu-şi permite lingăul de serviciu, trimis la Bucureşti să-i cîştige acordul pentru aservirea României. Iniţiatul în istoria năpîrlirii comunismului sesizează uşor traiectoria protectoare a întrebărilor, dozate ca să nu rănească, ţintite ca să poată fi parate elegant; percepe eludarea meşteşugită a elementelor periculoase, evitarea insistenţelor neavenite, culoarea tăcerilor. Maieutica Tismăneniana e însă destinată acelui "stupid people" vizat de Brucan ( satisfăcînd şi mediocritatea neo-diplomată, care înţelege prin adevăr orice făcătură bine executată metodologic). Investigatorul extrage, progresiv, metodic, temeinic, elemente compunînd o imagine/mască favorabilă, un portret de om politic matur, experimentat, responsabil, fast. E o performanţă să-l scoţi pe Iliescu curat dintr-un "interogatoriu" atît de lung despre o crimă îndelung continuată, să selectezi atît de atent fotogramele, încît să poţi cere cititorilor în final … să nu interpreteze decît ce s-a spus. Mai tîrziu, după ce s-a obţinut ce s-a vrut de la martor şi devine utilă acuzarea lui, poţi să-i faci, tot tu, rechizitoriul, scoţînd la lumină… tot ce ai eludat. Tehnici ale etapizării adevarului, rafinate în comunism, pe care nu ar trebui să le admirăm. În spatele aparenţelor incisive şi manierelor colocviale, avem de a face cu o revoltătoare "inginerie" propagandistică, cu parşivie intelectuală. Acum nu e momentul. În locul necesarei provocări la mărturisire şi remuşcare, V.T. îi dă ocazia lui I.I. să-şi etaleze netulburat tezele despre rătăcirea/compromiterea utopiei marxiste. Ambii au devenit critici ai ideologiei în care au crezut şi la care s-au raportat toată viaţa. Operează împreună, răsfoind teoria socialismului şi confruntînd-o abil cu istoria, un proces de "deconstruire" a propagandei la care s-au pretat, de demarcare de acţiunile la care au participat. Dar nu e o renegare credibilă, o conversie sinceră spre o nouă credinţă. Simţim că oricînd s-ar putea preta la reconstrucţie, la re-reevaluare, la reconsiderare, că e vorba de un proces reversibil abil controlat, de o plămădire oportunistă din mers, de adaptare fără scrupule, de "realism pragmatic". Debarasarea de ideologie seamăna cu ascunderea corpului delict. Efortul lor nu e principial, nu e gratuit. Viziunea comunistă e găsită vinovată - doar pentru ca să fie exoneraţi cei care au aplicat-o… cu naivitate regretabilă, fără rele intenţii… Ideile sînt de vină, nu oamenii care au ucis invocîndu-le. Spre deosebire de fascism - care a comis răul premeditat, comunismul a fost un uriaş accident, o rătăcire utopică, o încercare nereuşită de ameliorare a imperfecţiunilor societăţii capitaliste… Să învaţăm din greşeli, mergînd mai departe. Fără "vînătoare de vrăjitoare". Fără pedeapsă. Fără reparaţie. Această soluţie împacă misiunea ideologilor individualismului mercantil (cărora li se concede aici realismul) cu tezele promotorilor domesticirii omului prin stat şi cu interesele responsabililor pentru genocidul din Europa de Est. Domnul Tismăneanu va orienta probabil IICC către demascarea… păcatelor doctrinei. Va incrimina ideile periculoase (politologic, istoric, antropologic, sociologic, etc.) - şi nu persoanele responsabile. Contra acestei mistificări, care ne împinge urmaşii spre domesticire, trebuie luptat, combătînd ariviştii care lucrează la Ministerul Adevărului, întru confecţionarea Sensului Nou. Pentru noi, teoretizarea a-juridică a "erorilor" este ce mai rea abordare. Pe de o parte, se oferă uzurpatorilor statului român supapa circumstanţelor ideologice, a "erorilor de parcurs". Criminalii însărcinaţi de sovietici să transforme România într-un lagăr (şi cei care i-au acoperit după 1990) - fiind "cîntăriţi" doar istorico- politic, justiţia de tranziţie apare vinovată doar pentru că nu a penalizat "excesele". Pe de altă parte, practica subjugării populaţiilor "în numele legii" poate continua, sub acoperirea unor noi doctrine/paradigme, în numele altor misiuni. Iar egotismul asocial şi aspiritual promovat de imperialismul "postmodernist" poate fi susţinut cu argumentul eşecului "tentativei de corectare" comuniste. Folosind scuza rătăcirii ideologice, genocidul poate fi acoperit printr-o "condamnare morală", oferind o satisfacţie jalnică unor victime alienate, cărora nu li s-a permis reparaţia juridică, de două decenii. În acest timp, urmaşii beneficiari ai celor care au provocat dezastrul, spală euroatlantic prada prelevată după 1990 de la deţinuţi, albind-o în apa capitalismului post-decembrist, ascunzînd-o în albia prescripţiei, protejînd-o cu drepturile omului… ticălos. Importantă este acoperirea împiedicării judecării crimelor comuniste, după 1990- crimă imprescriptibilă şi anulînd orice prescripţie. Evitarea acestui "mare şoc" este sarcina părţii a doua a dialogului. Cu nelimitată răbdare, Tismăneanu culege pledoaria sfruntată cu care Iliescu îşi acoperă actele, lăsîndu-l să ne explice doct de ce distrugerea României (pentru a susţine Tranziţia nomenclaturii), a fost inevitabilă. Iar s-au comis erori, excese, etc… Tot de cei care se înşeală, letal, din 1944. Şi Tismăneanu înghite tot, aprobă, fasonează, freamătă doctoral. Dacă ar fi ştiut măcar unu la mie din ce se ştie public despre uzurparea statului post-comunist, dărîmarea economiei şi jefuirea populaţiei de către ramurile FSN care au ocupat "spectrul politic", i-ar fi putut contrapune "emanatului" argumente de netrecut, i-ar fi putut micşora plaja de joc, ar fi putut forţa recunoaşteri sau măcar tăceri demascatoare. Dacă a ştiut, dar a evitat, sprijiniind camuflarea Contrarevoluţiei, care i-au fost scopurile? Un prim răspuns poate fi dedus din suflul discuţiei, în care Iliescu face lauda mondializării, aservirii financiare, capitalismului corporatist, agresiunilor SUA. Este deci vorba de un ritual de primire a securicomuniştilor în clubul elitei mondiale. Pîrtie deschisă pentru cămătari, credite sifonate şi comisioane. Nu vom precupeţi nici un efort în promovarea noilor paradigme, în slujba noilor stăpîni, în exportul ieftin de carne de tun, de creier, sex şi salahorie. Numai să se recunoască dreptul la impunitate a celor ce au acaparat România, să se garanteze protecţia lor în spatele valorilor europene. Şi mai ales, să nu se umble la proprietăţile realizate în Tranziţie, sfinţite… prin grele păcate. Dacă nu ştia nimic, atunci cine l-a aburcat, la doi ani după acest dialog, în postura de vîrf al demascării comunismului metamorfozat? Şi de ce? Infruntarea Ministerului Adevărului impune urmărirea longitudinală a activitaţilor sale. Urmarea acestui "pas de deux" (Iliescu-Tismăneanu) este semnificativă, arătînd că părţile s-au sprijinit, întru îndeplinarea unor agende intersectate, cuprinzînd, pe lîngă vasalizarea la noua Poartă (guvernul SUA aliniat la politica Israeliană) - şi ca pare a ei - minimizarea genocidului comunist în raport cu holocaustul. Un grup de istorici filo-semiţi pun în cîrca României, pornind de la pogromuri reale, cîte victime vor, fără a se simţi obligaţi să aducă dovezile care se impun. Proaspătul botezat democratic de domnul Tismăneanu, re-respectabilizatul Ion Iliescu asumă tot, în numele românilor, validind simulacrul de cercetare comis de Comisia Wiesel în octombrie 2004. Urmează regimul Băsescu, care promulgă incriminarea delictului de opinie "antisemită" sau "negaţionistă" (legea 107/2006) lansată de guvernul Adrian Năstase. Constituţia e călcată în picioare odată cu istoria, dar scopul scuză mijloacele: să nu mai îndrăznească cineva să micşoreze amplitudinea holocaustului din România, "dovedită" de comisia Wiesel. Orice împotrivire, orice apărare a intereselor şi demnităţii naţionale - se poate descuraja cu ani de puşcarie. Deşi în Constituţie şi în Codul penal este încă incriminată trădarea intereselor ţării, pentru orice putere străină… Metoda Wiesel de holocaustizare e contestată, mai ales în diaspora românească (paraziţii/mercenarii culturali interni tac mîlc). Se critică însă în mediile libere culpabilizarea colectivă a românilor, promulgată arbitrar de "comisii" duşmănoase. Se cere judecarea cu prioritate a comunismului, amintindu-se că, la instalarea sa devastatoare, s-a recurs şi la un noian de încarcerări pentru "antisemitism" şi "fascism". Intră în joc Sorin Ilieşiu. Lansează brusc (după 15 ani în care s-a ocupat cu altceva) un Apel pentru judecarea comunismului. Semnat fulgerător de un mare număr de intelectuali. Citit imediat de Băsescu - care decide pe loc: Vladimir Tismăneanu va conduce comisia pentru studierea crimelor comunismului. Iată la ce consecinţă stranie duce dialogul comentat aici. Protestele faţă de scandaloasa manevră a adevăraţilor anti-comunişti, a unor rezistenţi consecvenţi, sînt în van (vezi un exemplu la: http://www.piatauniversitatii.com/news/editoriale/comitet_victimele_comunismului.htm). Se repetă (şi deci se legitimeaza subtil) "metoda Wiesel", cu larga aprobare a "intelighenţiei" de Dîmboviţa - care o dă în bară sistematic, de 20 de ani. Băsescu îşi asumă noul "raport", aşa cum Iliescu şi-a asumat "raportul" Wiesel. Se face că acum s-au aflat la noi aceste crime - deci implicit că FSN-ul nu e vinovat de împiedicarea justiţiei. Culege voturile anticomuniştilor hipnotizaţi. Vadim profită de slăbiciunea făcăturii, întinînd memoria victimelor comunismului şi permiţînd "dizidenţilor" de catifea să-şi sporească capitalul de imagine, exhibîndu-şi dîrzenia vigilentă…. Publicul prostit de spectacol nu observă că tocmai alegerea lui Tismăneanu şi repetarea metodei Wiesel au permis blastfemia PRM. Nici că nu există o reală "condamnare", printr-un discurs ipocrit, netransformat, de parlament, într-o lege. Că regimul Băsescu stinge anchetele de la procuratură. Că ultimii criminali îşi primesc pensia de merit pînă la capăt. Că ultimelor victime li se limitează drastic despăgubirile (OUG 62/2010). Dar "elitele civice" nu înţeleg, tolerează noua "emanaţie", noua uzurpare, noua diversiune, noua impostură. Tismăneanu ajunge preşedintele IICC. Metoda Wiesel (Iliescu) - Tismăneanu (Băsescu) pentru oficializarea unor prezumţii prin "dictat istoric", creează posibilitatea ca un român să fie întemniţat, dacă reduce numărul de victime decretat de "Comisii". Juriştii români nu reacţionează. Istoricii români tac în faţa compromiterii ştiinţei lor. Intelectualii tac chitic, sau cîrtesc în şoaptă, sau aderă gălăgios la farsă. Ultimii supravieţuitori ai abuzurilor, ramoliţi în aşteptarea dreptăţii, nu mai înţeleg ce se întîmplă. Aceasta a fost, probabil, o parte a misiunii, îndeplinită cu ruşinoasă uşurinţă. Pentru a o combate, folosind o metodă critică devenită posibilă în noua tehnologie de tratament textual, voi adnota cartea Tismăneanu-Iliescu. Nu e vorba numai de un comentariu critic ci şi de inserarea mărturiei mele de participant, pentru contrast, la locul potrivit. Dacă unii vor conchide că asistă la un conflict de percepţii subiective, foarte bine. Apărătorii onestităţii lui Tismăneanu să explice publicului: Cum ar fi putut comite această carte, în 2004, un autentic justiţiar anticomunist, pus pe urmele fărădelegilor feseniste?Cu ce scop l-a servit atît de jenant pe Iliescu? Cine şi cum a putut vedea în Tismăneanu, şi după comiterea acestei cărţi, pe cel mai legitim judecător al comunismului şi chiar al Contrarevoluţiei? Cum a ajuns un politolog mediocru, istoric intern al PCR, în poziţia de expert pe problema crimelor comunismului? De ce a fost proiectat partenerul lui Ion Iliescu din acest dialog amical în fruntea…" Comisiei Tismăneanu" şi apoi a IICC? Ce putem crede despre pretenţia actuală a lui Tismăneanu de a lupta pentru pedepsirea aceluiaşi Iliescu, pe care-l peria jalnic în 2003, cînd crimele sale erau cunoscute de toată lumea? Nu demonstrez o teoremă de matematică. Expun doar prezumţiile mele legitime, alături de cele comentate. Nu mă simt dator să aduc "dovezi" pentru interpretarea logică a unui şir expresiv de fapte publice. Nici să aştept 50 de ani, rătăcind prin labirinturi teoretice, pentru a putea vorbi "pe bază de documente"… din arhive măsluite. Aştept, deschis, dovezile în sens contrar. Vreau să revelez un abuz intelectual, cu mijlocul cel mai adecvat. Infracţiunile propagandistice se comit printr-un text, care constituie corpul delict. Nu am cale mai bună pentru a le dovedi cîrdăşia, a justifica acuzaţia de înaltă trădare pe care o aduc lui Iliescu şi de impostură complice, pe care o aduc lui Tismăneanu. Detest tehnicile de manipulare prin comentarea fără citat şi selecţia tendenţioasă. Dincolo de aserţiunile punctuale, pe care le adnotez migălos, încerc să relev sensul textului în ansamblul său. De aceea, aşa cum am mai făcut (http://www.procesulcomunismului.com/news/default_stiri.asp.htm), am recurs la un tratament complet, care să contrapună o pledoarie complexă, unei pledoarii complexe: www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/irosca/carti_comentate/iliescu_tismaneanu_coment.htm alcătuind prin filtrarea aspectelor cele mai semnificative şi o versiune compactă: http://www.piatauniversitatii.com/news/news.asp-id=9&year=2010&month=8.htm Zilele trecute am vizionat la TVR un film, în care Vladimir Tismăneanu, a înfierat proletar PCR, de la izvoare pînă la vărsarea în "revoluţie" (adică în FSN… dar aici filmul s-a oprit). Fără a aduce informatii noi, politologul ipocrit a oferit un spectacol de propagandă greu de suportat. Drept pentru care, dau drumul mai repede analizei la care lucram, pe care altfel aş fi rafinat-o. Sper ca proaspătul discurs anticomunist livrat de V.T. să poată fi confruntat cu cel la care a recurs în 2003, pentru a-l reabilita (şi cuceri) pe Ion Iliescu. În fine, un ultim cuvînt despre personajul principal. Numai pentru că am scris atît de mult despre el, nu am dilatat această introducere. Dar adnotările mele îi urmăresc pas cu pas pledoaria mincinoasă. Oricît ar fi de revoltătoare făţărnicia Tismăneană, nu poate fi echivalată cu mişelia celui pe care Radu Chesaru (unul dintre revoluţionarii autentici "sinucişi" după 1990) l-a numit prima dată, la TVR: "Cel mai mare criminal din istoria României". Ioan Roşca, 31 august 2010 |
|
|
<<< Închidere >>> |
|