PROCESUL BISERICII GRECO-CATOLICE DE LA REGHIN Biserica, lipsită de conducătorii ei spirituali, a intrat în clandestinitate, continuând să supravieţuiască represiunii regimului comunist. Este cazul Bisericii greco-catolice, care deşi desfiinţată prin decret, şi-a ales conducători spirituali care au mers fără frică pe drumul apostolilor. In acele zile de groază ale anului 1951 s-a trecut la arestarea preoţilor din cadrul Bisericii clandestine constituită la Reghin, în jurul noului episcop Alexandru Todea. Sediul era stabilit într-o pivniţă din oraş, amintind de sângeroasele persecuţii îndreptate împotriva creştinilor, când rugăciunile se făceau în catacombe. Numărul celor arestaţi şi trimişi la judecată s-a ridicat la zeci de persoane, dintre care am reţinut: Episcopul Todea Alexandru, condamnat pe viaţă, protopop Busoi din Blaj, protopop Pop Iosif din Târgul Mureş, preot Cherecheş Iosif din comuna Milaş, jud. Bistriţa Năsăud, preot Crăciun Ion, preot Derdeţeanu din Tg. Mureş, preot Pop Simion din com. Toldal, născut în Socolul de Câmpie, preot Ţălnar Ion, fiica protopopului Popa Ariton din Reghin. Procesul primului lot de preoţi a început în Joia Mare, din săptămâna Patimilor a anului 1952. Procurorul şi-a început rechizitoriul astfel: "- Cunoaştem meritele Bisericii greco-catolice în trecutul istoric, rolul pe care l-a jucat în lupta de rezistenţă împotriva asupritorilor Imperiului Austro-ungar, dar trebuie să înţelegeţi că astăzi lucrurile stau altfel. Biserica s-a agăţat la carul Americanilor, iar preoţii au devenit spionii lor." Trimiterea în judecată nu era pentru credinţă, ci pentru "spionaj şi înaltă trădare". Un alt lucru interesant din acest proces este faptul că în pauză, când completul şi cei câţiva din sală au ieşit afară, procurorul, rămas la urmă, a trecut pe lângă boxa acuzaţilor şi a poposit câteva clipe, spunând: -" Nu vă umiliţi în faţa instanţei, căci oricum sunteţi condamnaţi", şi a continuat drumul părăsind sala. Dacă acest om a avut suflet sau nu, rămâne de discutat. Un lucru s-a dovedit cert: Pedepsele au fost foarte mari şi s-au pronunţat de zisul preşedinte al completului, nu după fapte ci ţinându-se seama de numărul de ani prevăzut pe colţul fiecărui dosar, scris cu roşu de către securitate. In Octombrie 1957, la Bucureşti s-a judecat un alt proces în care au fost implicaţi: Monseg. Ploscaru, vicar general al Lugojului, Zenobie Pâclişanu, canonic şi , istoric, George Surdu, rectorul misiunii catolice române de la Paris. Printre acei care au mai fost prezenţi în acest timp se numărau: preoţii Teofil Baliban, I. Chindriş, Ion Florea, Leon Man, Alexandru Raţiu, Alexandru Săsăranu, Nina Boilă ş. a. Clujul nu se lasă mai prejos şi execută ordinul de a lovi în Biserică trimiţând în judecată pe: episcopul de Baia-Mare, Alexandru Rusu, condamnat la 25 ani, Msg. Ludovic Vida, vicar general la Baia- Mare, Msg. Iosif Sângeorzan, vicar general la Gherla. Numărul preoţilor condamnaţi a fost de ordinul sutelor, marea majoritate arestaţi după ce mai executaseră o pedeapsă în lagărele de exterminare de la "Canalul Morţii" . In anul 1958 au fost duşi la închisoarea Gherla, în celula cu condamnaţii pentru înaltă trădare, următorii episcopi: Dragomir, Alexandru Hirtea, I. Ploscaru, Alexandru Todea, Iosif Schubert, Alexandru Rusu, Petruţ V., Vlad Gheorghe. Regimul a fost foarte dur, unii dintre ei s-au îmbolnăvit. Episcopul Alexandru Rusu a murit în închisoare pe data de 9 Mai 1963, iar Alexandru Todea a stat mult timp în zisa infirmerie. Asupra acestor înalţi prelaţi s-au încercat presiuni în perioada reeducării (1962- 1964), dar n-au reuşit să scoată de la ei nici o desolidarizare. Episcopul Iosif Schubert era destul de hotărît şi i-a pus la punct de câteva ori pe oamenii administraţiei. In faţa atitudinii INTRANSIGENTE a episcopilor faţă de reeducare, episcopul Alex. Hirtea, care a fost obligat să-şi definească poziţia verbal, a afirmat celui care i-a cerut acest lucru, în faţa tuturor: "Domnule, du-te la acela care te-a trimis şi spune-i că voi vorbi, că voi fi răspunzător de ceea ce voi spune, dar nu voi fi răspunzător de faptul că am fost forţat să vorbesc." După această confruntare nici unui episcop nu i s-a mai cerut să ia poziţie faţă de monstruoasa reeducare. UN PREOT ARDE CA O TORŢĂ Preotul Ion Savu din comuna Chilii, jud. Muscel, cunoscuse torturile din iadul închisorilor comuniste. Când noul val de teroare s-a aşternut peste ţară şi cînd a văzut miliţienii intrând în curtea lui, îngrozit de o nouă arestare, preotul Savu a turnat o sticlă cu benzină pe haine şi şi-a dat foc. In această situaţie a adus comunismul pe oameni: la disperare. O MICA PARTE DIN CLERUL IMPLICAT ÎN PROCESELE DE DUPĂ 1956 Avram (catolic din Cluj), Avram Victor (protopop greco-catolic din Ardusat-Maramureş), Avram Vinea (călugăriţă catolică din Cluj), Bondrea Ana-Zelea (călugăriţă din Jug), Bondrea Ilie (greco-catolic din Bixad, Baia Mare), Botos (ortodox de la biserica Albă din Bucureşti), Bej Gheorghe, Benţea Emil (ortodox din Arad ), Cernei (ortodox din comuna Ineu, judeţul Arad), Culiţă (ortodox), Damian Teodor (ortodox din Arad), Demeter (catolic din Bucureşti), Mihail Enescu (ortodox din Valea Româneştilor- Muscel), Fătu Ion (greco-catolic din Baia Mare), Fulea Ion (ortodox), Gureanu (ortodox din comuna Brădiceni, jud. Gorj), Istrate (greco-catolic din Baia Mare), Jilavu (ortodox din comuna Crucea, jud. Neamţ), Marchiş Dumitru (greco-catolic din comuna Tămaia-Maramureş), Marinescu Constantin (ortodox din comuna Măldăreni, jud. Teleorman), Marinescu Nicolae (ortodox din jud.Gorj), Miclăuş Vasile-Ştefan (catolic din Bixad), Mihalcea (protopop greco-catolic din comuna Tămaja, jud. Maramureş), Morna Gheorghe (greco-catolic din Satu Mare), Moţico Gheorghe-Atanase (călugăr din Popeşti-Leordeni), Nichita (greco-catolic din Lăpuş), Poliacu Ion (ortodox din comuna Cernei-Ineu, jud. Arad), Popescu Nicolae (ortodox din jud. Vâlcea), Popescu (ortodox din Târgovişte),... Raţă Ion (greco-catolic din comuna Ardusat, jud. Maramureş),...Sabău Alexandru (catolic din Baia Mare), Sabău Vasile (catolic din Satu Mare), Ion Savu (de la Chilii-Muscel), Sălăgeanu Gavril (catolic din Baia Mare), Sandu Tudor (călugăr şi scriitor), Stoicescu Iulian (ortodox din Apărătorii Patriei), Şoran Felix (fiu) (greco-catolic din comuna Roşiori, jud.Satu Mare), Şoran (tatăl) (greco-catolic, protopop din comuna Roşiori, jud. Satu Mare), Tinca Vasile (greco-catolic din Baia Mare), Dascăl Cornel (comuna Arpaş-Făgăraş), Cârlan, Dobromirescu, Hoheneker Leopold, Petruţ Vasile, Rott (Bucureşti), Sămărăscu, Vlad Gheorghe, Gh. Tomescu (Ţigăneşti-Muscel). O ALTA MĂRTURIE ZGUDUITOARE Preotul Dumitru Gh. Zamisnicu, din comuna Popricani, judeţul Iaşi, scrie în amintirile publicate de Seregiu Grosu: "...Am fost arestat pe data de 15 Iulie 1958 şi pe data de 31 Decembrie din acelaşi an, tribunalul din Iaşi m-a condamnat la 20 ani de muncă forţată, pentru crimă împotriva statului. Cinci ani mai târziu procesul meu mi-a fost rejudecat din oficiu, iar crima mea a fost schimbată în simplu delict, pedepsit cu 6 ani de închisoare, pentru a justifica aceşti ani care mi-au fost furaţi din viaţă: trei ani în închisoare şi trei ani la muncă forţată, eu care aveam misiunea să propovăduiesc Sfânta Liturghie. Mâinile mele obişnuite să oficieze Sfintele Taine, au muncit timp de trei ani la curăţirea canalelor de irigare, la ridicarea digurilor înalte cât casele, la cosit, la curăţirea murdăriilor, în timp ce mâneam carne de cal, sfeclă de zahăr, porumb crud, cartofi cruzi şi în timp ce beam apa din Dunărea care purta spre mare murdăriile oraşelor dintr-o jumătate de Europă. Va veni o zi când poate cineva va răspunde de aceasta." UN OM ÎNCEARCĂ IMPOSIBILUL Toamna anului 1956 era încă în fierbere. Remus Radina, în continuare, căuta să contacteze Centrele universitare. S-a deplasat atât la Iaşi cât şi la Cluj, unde a purtat discuţii cu câteva elemente dinamice. Studenţimea era timorată, arestările se ţineau lanţ. La întoarcere s-a oprit la Braşov, unde a avut mai mult succes. Aceasta s-a dovedit nu la mult timp. La Bucureşti, alte încercări de a organiza o manifestaţie pentru a atrage atenţia străinătăţii asupra situaţiei din România, vor rămâne fără rezultat. Pe data de 10 Decembrie 1956, Ziua drepturilor omului, Remus Radina s-a hotărît să meargă la Ambasada americană şi a reuşit să depună un memoriu adresat Organizaţiei Naţiunilor Unite. Cu câteva zile înainte, trei tineri naţionali ţărănişti ne-am întâlnit în provincie cu Radina, pentru a ne citi conţinutul memoriului. Punctele principale erau: - eliberarea deţinuţilor politici; - alegeri libere, în toate ţările lumii, sub control internaţional, inclusiv în ţările libere, pentru a forţa în acest fel instituirea unei practici internaţionale, asupra dreptului de exprimare, la care să se supună şi marile democraţii; - retragerea trupelor sovietice din Ungaria. Am ascultat o relatare plină de demnitate românească, un corolar al unei suferinţe de peste un deceniu sub crunta dictatură comunistă. Era un memoriu cum puţini ştiu să întocmească, iar Radina în mod special. Ascultându-l, simţeai durerea unui neam chinuit de veacuri, cedat pe nedrept asupritorilor, şi care prin sângele lui vărsat pe altarul liberaţii şi democraţiei, căuta să trezească lumea liberă ameţită de conferinţe şi de "spiritul coexistenţei paşnice". Dându-şi seama de pericolul la care se expunea, întorşi la Bucureşti, s-a fotografiat şi mi-a încredinţat bonul ca să ridic fotografiile şi să le expediez familiei. La ieşirea de la Ambasada Americii, cu toate măsurile de supraveghere luate de securitate, Remus Radina a reuşit să scape de urmărire. Peste câteva zile m-am despărţit de el la kilometrul "0" de la Sf. Gheorghe. Înarmat cu o busolă de mare precizie, cu un cleşte de cuie şi ardei iute, a plecat hotărît să treacă frontiera. Şi a făcut-o printr- un câmp de mine. In ajunul Crăciunului, ca un Mag din Răsărit, a ajuns în Iugoslavia pentru a vesti Occidentului pericolul ce vine din partea "Irozilor" de la Kremlin. A fost prins de Sârbi şi predat regimului comunist român, care l-a condamnat pentru a doua oară, la 8 ani de închisoare. La procesul de la Timişoara a acuzat guvernul comunist de toate fărădelegile săvârşite în România, spunând printre altele: "...el vede gunoiul din ochiul altuia, în loc să vadă bârna din ochii lui". In acest timp, tatăl lui, venit cu un avocat ca sa-l salveze, plângea în sală dându-şi seama că fiul lui nu mai aparţine familiei. Pentru Remus Radina a început un nou calvar. Gherla îi va simţi prezenţa în zilele rebeliunii. Călăul Goiciu se va dezlănţui cu toată furia asupra lui. Urmările confruntării cu administraţia comunistă şi-au pus definitiv amprenta asupra sănătăţii. Ne-am revăzut după opt ani, în anul 1964, după ce m-am eliberat. Remus Radin ajunsese o umbră purtată din spital în spital, un cobai. DURERI DIN ŢARA MOŢILOR Mii şi mii de urmaşi ai neînfricaţilor luptători pentru dreptate şi libertate, care ca şi strămoşii lor au trăit înfrăţiţi în durere şi lipsuri, au simţit din plin dezlănţuirea teroarei comuniste. Casele au fost golite, iar închisorile umplute. De unde înainte trudeau pentru grofi în fundul pământului cântându-şi amarul "Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poarta-n poartă", acum aruncaţi prin întortochiatele unghere ale iadului comunist, de la Canalul Morţii, la Baia Nistrului, scormoneau acelaşi pământ frământat de veacuri, parafrazând doina "leului de la Siseşti" din secolul trecut: Cântă mierla prin păduri Rob e omu-n ţara lui Pentru sfânta libertate De care Românu' n-are parte... Vine dalba primăvară, Fi-va Maniu liber iară?"... Şi speranţa i-a dus pe unii din an în an, în timp ce alţii n-au mai văzut lumina, ori au ieşit schilodiţi. Pentru memoria locului şi a celor ce vor urma să vieţuiască pe acolo, amintim o fărâmă din marea jale. Păcurariu Cornel, fost primar în comuna Miceşti, judeţul Alba, şi Păcurariu Măria, au fost ridicaţi cu "maşina neagră" în anul 1949 şi dispăruţi au fost, fără a le mai da cineva de urmă. Păculea Pompiliu, fost prim pretor al plasei Alba (mort ca şofer la Blaj, puţin după eliberare) şi Ciugudean Maxim, fost primar între 1937-41, au cunoscut chinurile de la Canalul Morţii. Tineretul de pe tot cuprinsul Ţării a plătit scump entuziasmul lui pentru a contribui la salvarea ţării de sub jugul sovietic. Piteştiul şi Gherlele "româneşti" stau mărturie, iar rănile nu se vor vindeca niciodată. Exemplul crimei premeditate şi al perfidiei ruseşti a dus la crearea a fel de fel de capcane pentru a îngrozi lumea. Astfel securitatea, prin doi informatori, doi netrebnici, Rusu Ion, învăţător, (şantajat ca basarabean) şi un anume Creivean Ion, au pus la cale formarea unui grup de rezistenţă. Chiar în seara preluării armamentului, au fost arestaţi. Drăghici Gheorghe, elev, condamnat în anul 1950, mort după eliberare în anul 1963; Daian Gheorghe, Draşoveanu Gheorghe, Creivan Gheorghe, Păculea P. Pompiliu, toţi elevi de liceu. Au fost bătuţi în mod sălbatec. Maxilarele, coastele şi omoplaţii fracturaţi, s-au sudat la voia întâmplării, fără nici un fel de îngrijire medicală. Todorcea Ion, învăţător, a fost distrus în timpul anchetei. A ieşit din închisoare aproape orb şi nebun. A fost turnat de colegul lui, Rusu Ion. Numărul celor din lot poate fi mai mare, după cum şi numărul înscenărilor a fost generalizat pe tot cuprinsul ţării. CONFECŢIONARE DE PROCESE POLITICE LA BRAŞOV Ghiţă Dragoş, profesor la Academia Comercială din Braşov, a fost condamnat la 4 ani închisoare pentru că nu a denunţat securităţii un student care a venit la el şi i-a spus că şi el a organizat cu câţiva cunoscuţi un nucleu de acţiune, după revoluţia din Ungaria. Adrian Nicoară, avocat din Braşov, a fost condamnat la 7 ani după revoluţia din Ungaria pe baza unui proces înscenat. El mai suferise o condamnare ca naţional ţărănist după anul 1949. Securitatea urmărea confecţionarea a astfel de procese, pe tot cuprinsul ţării, pentru a intimida populaţia. Tot Securitatea din Braşov a înscenat un proces politic ce depăşeşte imaginaţia, împărţit în două loturi, dovedind modul în care se proceda împotriva adversarilor regimului. Mitan, un inspector de la Banca Agricolă din Braşov, a delapidat cu ajutorul unui contabil suma de peste 100.000 lei, faptă ce se pedepsea cu moartea. Lucrurile se petreceau după revoluţia din Ungaria, iar inculpatul era recidivist, deoarece mai fusese arestat în perioada lucrărilor de la "Canalul Morţii". La proces, spre marea surprindere a avocatului apărării, dr. Silviu Suciu, inculpatul Mitan, sfătuit de "cineva", ca să nu fie executat, a declarat că nu a sustras banii, ci a sabotat economia cu scop politic. Tribunalul a închis dosarul şi l-a trimis Securităţii care probabil montase acest transfer. După aceasta a început sub conducerea Securităţii regizarea "sabotajului" pe care Mitan îl expusese în peste 200 pagini, arătând că: - a sustras banii şi a refuzat finanţarea cumpărării de animale de prăsilă care ar fi produs un anumit număr de vite, porci, miei, etc. - nu a finanţat la timp anumite lucrări agricole; - a împiedicat producţia de lapte, brânză, unt ş. a. Toate acestea, transformate în cifre, se ridicau la peste 4 milioane lei. A venit cu o fabuloasă argumentaţie a organizării sabotajului, spunând că dispoziţia a fost dată de profesorul Alexandru Herlea, în cadrul Băncii Agricole, unde acesta a împărţit rolurile funcţionarilor superiori într-o şedinţă specială, după cum urmează: 1) Mitan trebuia să saboteze colectivele; 2) Lazăr Eugen trebuia să saboteze Gostatele; 3) Dragoş Navrea trebuia să saboteze cooperativele. Au mai fost de faţă: Mardare Mateescu şi Ion Marta. Toate acestea, spunea Mitan, s-au făcut cu ştirea lui Jean Dimitriu, directorul regional al Băncii agricole, care, deşi comunist, membru în biroul regional de partid, discuta cu Al. Herlea situaţia politică din Ungaria şi Polonia, ţări în care continuau să se producă mişcări populare. Deci Securitatea, prin intermediul lui Mitan, punea bazele unui complot antiguvernamental. Urma ca în faza a doua să fie găsite bazele organizării pe comune şi legăturile cu celelalte regiuni. Pe 15 Martie 1959 s-a trecut la arestarea celor inculpaţi şi la forţarea lor prin bătăi şi schingiuiri să recunoască planul elaborat de Securitate. Doi-trei schingiuiţi groaznic au recunoscut, ca să scape de tortură. Profesorul Herlea, deşi bătut, neştiind nimic de toată povestea, a cerut expertiză pentru a se dovedi realitatea. Expertiza contabilă, alcătuită de Dr. Vasile Barba, profesor de contabilitate la Politehnica din Braşov şi de subdirectorul Pop de la Banca Naţională din Braşov, a ajuns la concluzia: "Nu s-au produs pagube în economia naţională, deoarece, indiferent de locul în care vacile au fătat sau au fost mulse, la ţăranul individual sau la "colectiv", produsul a intrat în circuitul economiei naţionale." Cu privire la mânuirea banilor, expertiza a precizat că "fondurile nu sunt la dispoziţia băncii şi organele băncii nu hotărăsc nici de întrebuinţarea fondurilor şi nici nu dispun de finanţarea operaţiunilor agricole. Numai colectivele pot hotărî şi cere fonduri de la bănci." Indată ce această acuzaţie, care ar fi costat capetele câtorva oameni, a fost înlăturată, s-a trecut la însăilarea altei acuzaţii politice. S-a început tot cu acest Mitan, care a declarat că prin 1955-56 s-a întâlnit cu Al. Herlea, Victor Jinga şi arhitectul Ghiţă Pop pentru a purta discuţii politice. Era adevărat că se întâlniseră, deoarece Mitan avea o casă cu etaj şi nu avea posibilităţi să o termine! Profesorul Jinga avea familia la Sighişoara şi dorea s-o aducă la Braşov. L-a invitat atunci pe arhitectul Ghiţă Pop ca să aprecieze ce modificări pot fi aduse locuinţei şi la ce sumă s-ar ridica cheltuielile pentru a face casa locuibilă şi pentru a-şi unifica familia, A căzut şi această acuzaţie, dar Victor Jinga era arestat şi deci trebuia condamnat. Până la urmă l- au învinuit de legături cu naţional-ţărăniştii din jud. Braşov şi pentru vânzarea unor cărţi pe care Securitatea le socotea interzise. Realitatea era că în 1954, după eliberarea de la Canal, Victor Jinga rugase pe un fost student să-i vândă, dacă poate, câteva bucăţi din lucrarea lui, "Problemele fundamentale ale Transilvaniei", carte care în 1947 a servit drept documentaţie delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris, datorită amplului material cu privire la Transilvania. Bodeanu, din Satul Lung, studentul lui Victor Jinga şi consăteanul lui în acelaşi timp, a fost condamnat la 5 ani pentru că a scris la câţiva cunoscuţi şi a trimis cartea profesorului. Profesorul Victor Jinga a fost condamnat la 10 ani. Iosif Scorţea, din comuna Ţânţari, a fost condamnat pentru că întreţinea relaţii cu profesorul Jinga. Revenind la acuzaţia de organizare a unui complot anti-statal condus de profesorul Alexandru Herlea, Securitatea a arestat pe preotul din Zărneşti şi la puţin timp pe doctorul Axente Gogonea, din aceeaşi comună. Ambii au fost forţaţi să declare lucruri neadevărate, inventate de securitate şi completate de fantezia bolnăvicioasă a preotului. Acesta a scris şi susţinut că doctorul Gogonea a primit instrucţiuni de la profesorul Herlea pentru reorganizarea PNŢ-ului, dispoziţie dată de Mihai Popovici. Aceste instrucţiuni ar fi fost aduse preotului, care a convocat 18 persoane în ziua de Sf. Ilie (20-7-1954) pentru a fixa numele celor ce vor trece la acţiune, precum şi misiunea fiecăruia. Părintele a întocmit o schiţă, indicând locul fiecăruia la masa unde se spunea că s-au purtat discuţiile. Numele au fost furnizate de Securitate. S-a întocmit dosarul de trimitere în judecată a lotului condus de profesorul Al. Herlea sub învinuirea de: - sabotarea economiei naţionale; - organizarea unei mişcări contrarevoluţionare. Din lot au făcut parte 18 persoane printre care: Herlea Al., Ilie Piso, dr. Gogonea Axente, Măluşca, Lazăr Eugen, dentistul Meţianu din Zărneşti care înnebunise, ing. Tătulea, Mardare Mateescu, avocatul dr. Silviu Suciu (cel care-l apărase pe Mitan în procesul de drept comun), Iosif Scorţea (ţăran din comuna Ţân- ţari), şi alţii. Dintre cei 18 acuzaţi de participare la masa din ziua de Sf. Ilie, numai inginerul Tătulea fusese, deoarece, fiind rudă cu preotul, se dusese să-l felicite. După bătăi şi chinuri (ancheta a durat doi ani), la proces 9 persoane au recunoscut că au fost prezente la reuniune, indicând locul unde au stat, după schiţa predată. Erau oameni care nu se cunoscuseră niciodată. Acum recunoşteau că au discutat şi că au primit roluri în organizarea complotului. Este incredibil şi totuşi aşa s-a întâmplat, deoarece i-am întâlnit pe majoritatea acuzaţilor în Jilava, după 1961. Dintre acei care s-au menţinut pe linia adevărului şi au fost crunt bătuţi se numără: - profesorul Al. Herlea (a fost condamnat 20 de ani); - Măluşelu, legionar din Zărneşti, a fost bătut în aşa hal, încât o lună nu a mai putut merge, iar la WC era purtat pe un scaun (18 ani) - stomatologul Meţianu, bătut până la tulburarea minţii. Mergea şi îşi trăgea palme în cap. Nu intrase niciodată în casa din Zărneşti, unde nu s-a ţinut nici o şedinţă. - Eugen Lazăr nu a avut o soartă mai bună. L-au călcat în picioare, au şters cu el cimentul, afectându-i coloana vertebrală şi l-au adus în situaţia să scuipe sânge. A primit 18 ani. Procesul s-a judecat la Braşov de către un complet venit de la Cluj, căci încadrarea şefului de lot, cerută de Securitate, era pedeapsa capitală. După terminarea interogatoriilor, profesorul Al. Herlea a cerut preşedintelui permisiunea să aducă o probă prin care să poată stabili un alibi cert în sensul că nu a putut săvârşi faptele ce i se imputau. A solicitat să se controleze dosarul din prima condamnare (1949-54), din care se putea constata că în timpul în care dr. Gogonea Axente pretindea că a primit instrucţiunile care au fost discutate pe data de 20 Iulie 1954), el, Al. Herlea, se găsea în detenţiune la colonia Poarta Albă şi în consecinţă nu putea săvârşi infracţiunea, fiind sub cheia Securităţii. Preşedintele a deschis dosarul şi a constatat că: "Herlea Alex., profesor universitar, arestat pe 15 August 1949, condamnat în Noiembrie 1950 pentru art. 209 pct. II lit. a. b. c. Cod Penal, s-a eliberat pe ziua de 13 August 1954 de la Colonia Poarta Albă." Preşedintele a înghiţit în sec. Era clar că nu putuse comite infracţiunea. Tribunalul, dacă ar fi fost de bună credinţă, ar fi trebuit să constate eroarea judiciară (care de fapt era o înscenare) şi să stingă pe loc acţiunea. Preşedintele, în schimb, a suspendat şedinţa ca să se sfătuiască cu Securitatea, să vadă ce mai este de făcut. Dacă se stingea acţiunea judiciară, toţi urmau să fie eliberaţi, din cauza şefului de lot de care erau legaţi. Dar cum rămânea cu cei care recunoscuseră că participaseră la discuţii şi că primiseră sarcini cu privire la organizare? La redeschiderea şedinţei s-a anunţat amânarea dezbaterilor pentru a doua zi, deoarece procurorul a cerut audierea unui nou martor al acuzării, în persoana lui Mitan, cel care formulase acuzaţiile de sabotaj economic de la Banca Agricolă. Acest martor, întrebat dacă ştie ceva despre instrucţiunile pe care Alex. Herlea le dăduse pentru organizarea unei acţiuni contrarevoluţionare în Ţara Bârsei, a declarat: "Ştiu despre astfel de instrucţiuni pe care Al. Herlea le-a dat la Canal, în prezenţa doctorului Axente Gogonea." A lăsat astfel impresia că aceste instrucţiuni au fost transmise de dr. Gogonea la discuţia ce ar fi avut loc la Zărneşti. Intâmplarea a făcut să stau cu Alexandru Herlea în această perioadă la Canal, când el era grav bolnav, ajungând la inapţi. Munca forţată şi teroarea ne aduseseră în situaţia în care nu ştiam câţi mai apucăm a doua zi. Toţi ne gândeam doar la supravieţuire. La cei de afară şi la organizarea lor nimeni nu mai visa. Acest martor Mitan a plecat din colonie înainte de închiderea canalului, iar doctorul Gogonea în Iulie 1953. Era evident că aveam de-a face cu a doua declaraţie mincinoasă, cerută de Securitate, pentru a nu elibera pe cei arestaţi. O vom constata şi mai târziu când doctorul Gogonea, mustrat de conştiinţă, va scrie că a minţit. Dar procurorul a cerut pedeapsa cu moartea pentru Al. Herlea şi pedepse foarte grele pentru acei care nu recunoscuseră acuzaţiile Securităţii. Avocatul Ghiţă Voişeanu, cel care a pledat pentru acuzatul principal, a avut mult curaj, în timp ce restul s-au mulţumit să ceară circumstanţe atenuante. La întoarcerea lor la Cluj, el a călătorit în acelaşi compartiment cu preşedintele tribunalului. Cu această ocazie a căutat, pe cale privată, să-i arate preşedintelui că Al. Herlea nu era vinovat, la care a primit următorul răspuns: "Ar fi bine să nu mai pledaţi în astfel de procese politice." In timpul anchetei, Securitatea a urmărit să facă o legătură între această înscenare de la Braşov şi cea pe care o vom vedea montată la Dudeşti-Cioplea. Legătura trebuia efectuată între Mihai Popovici, care venise la Braşov în 1956 să viziteze mormintele străbunilor, şi faptul că a stat să se odihnească câteva săptămâni la Ştefan Petcu, din suburbia Bucureştiului. ALT LOT NAŢIONAL-ŢĂRĂNESC In anul 1955 a venit de la închisoare Mihai Popovici, vicepreşedintele Partidului Naţional Ţărănesc. Locuia în două cămăruţe foarte modeste, pe lângă Academia Comercială. Într-una din zile, prinţul inginer Banu Ghica (Şerban), l-a întâlnit pe Fănică Petcu pe bulevard şi, zor-nevoie, l-a dus să-l vadă pe conu Mişu. Dintr-una în alta, coana Adelica a început să se plângă că Mihai stă toată ziua în casă şi că nu are posibilitatea să meargă undeva, într-o curte liniştită, cu aer şi soare pentru a face puţină mişcare. - Asta nu e o problemă, a intervenit Banu Ghica. Prietenul nostru Fănică are la Dudeşti-Cioplea o casă cu o curte minunată, unde conu Mişu poate să guste din plin viaţa de la ţară. De mâine să meargă acolo. Fănică le-a spus că are loc suficient, mâncare, dar nu are cine să se ocupe de el: mama lui e ţărancă, prinsă toată ziua cu treburile gospodăreşti. A doua zi, când Fănică Petcu a venit de la câmp, l-a găsit pe conu Mişu instalat. Seara, casa lui Petcu s-a transformat în "cenaclu". Lumea venea să-l vadă pe vicepreşedintele Partidului Naţional Ţărănesc. Nu puteau să vorbească cu el, pentru că nu auzea. Atunci l-au rugat pe conu Mişu să le povestească din perioada revoluţiei de la 1848 până la Unirea din 1918. Vorbea foarte frumos bătrânul. Aşa a petrecut conu Mişu viaţa la ţară timp îndelungat. Anii au trecut. In 1958, când s-a hotărît arestarea tuturor adversarilor politici care mai erau în viaţă, securitatea s-a oprit şi la Dudeşti-Cioplea. Au confecţionat o organizaţie căreia i-au dat ca obiectiv "răsturnarea regimului". Mihai Popovici a fost socotit inspirator. Lui Costică Brânzoi, vechi fruntaş PNŢ, i s-a atribuit rolul de organizator, fapt pentru care a fost condamnat la 10 ani. "Finanţarea" organizaţiei i-a revenit lui Fănică Petcu, care a primit 7 ani condamnare. Bătrânul Mihai Popovici nu a mai putut fi arestat, în schimb lotul a fost mărit cu încă 4-5 persoane, printre care: Jenică Dumitrescu, maiorul Florea, Niţă, etc. Securitatea a scos la lumină un complot în toată regula. Membrii aşa-zisei organizaţii au luat drumul închisorilor până în 1964. ÎNCHISOAREA DE EXTERMINARE: RÂMNICUL SĂRAT Inchisoare cu trist renume în istoria neamului românesc. Aici s-a torturat fără milă, fără remuşcare, până la moarte. In acest loc de supliciu, sub conducerea directă a Ministerului de interne, s-a făcut un fel de depozit-laborator unde s-au experimentat metodele de exterminare asupra a 40 de persoane, începând cu anul 1957. Până în 1956 această închisoare a fost destinată legionarilor. După marea grevă din Aiud, din primăvara anului 1957, s-a trecut la pedepsirea celor socotiţi recalcitranţi. Circa 120 de deţinuţi au plecat din Aiud, cu 2 destinaţii: Gherla 100 şi Râmnicul Sărat 20 de deţinuţi. Scopul era unul: izolarea completă şi distrugerea lor. La Gherla, după un an de regim sever l-au scos pe Niki Cojocaru bolnav de T.B.C. La Râmnicul Sărat izolarea a durat 2.200 de zile. In lotul care a venit aici se aflau Vasilică Munteanu şi Ovidiu Borcea, cei care declanşaseră greva. Au mai fost aduşi şi supravieţuitorii de Ia Sighet, care au refuzat compromisuri. Se ştie că de acolo Tătărăscu şi câţiva din oamenii lui au plecat după moartea lui Iuliu Maniu. Deasemenea Titel Petrescu, după ce a semnat o declaraţie, a fost eliberat împreună cu partizanii lui. Ceilalţi au luat drumul Râmnicului Sărat pentru 2.200 de zile, deoarece spiritul Genevei nu mai era la modă. Conducerea închisorii de la Râmnicul Sărat o avea un anume Vişinescu, ofiţer de securitate. Este aceeaşi persoană cu politicul care a chinuit deţinutele politice la Mislea. Şi a mai făcut parte din plutonul de execuţie al Mareşalului Ion Antonescu. Nu prea înalt de stat, cu o figură de brută, Vişinescu avea mâini scurte şi groase, cu degetele ca nişte cârnaţi. Exact ca ale lui Ceauşescu. Avea satisfacţia să bată personal. Dumitrescu, un zis doctor, o fiară, a fost câtva timp pe acolo, şi a dispărut, fiind înlocuit de un doctor care venea de la Văcăreşti. Boboc era sanitarul care se îngrijea de "sănătatea" bolnavilor. El i-a întrecut pe cei mai buni specialişti ai securităţii. Când făcea injecţii, le făcea direct prin pantaloni. Dacă venea să te întrebe ce vrei, îi vedeai acul siringii ieşit prin buzunarul halatului. Purta nişte cizme murdare de bălegar, de parcă aveai impresia că venea de la grajd. Când se întâmpla să-ţi dea vreo pastilă, o împingea cu vârful cizmei pe sub uşă. Păduraru, şeful de secţie, o altă brută care se străduia să-şi întreacă superiorii prin găsirea de noi metode de tortură. Simţea deosebită plăcere când, în timpul discuţiei, reuşea să-ţi dea drumul la lacăt pe picior. Nu era chiar plăcut să-ţi cadă o greutate de 7-800 grame, de la un metru înălţime. Şi numai atunci plutonierul râdea cu haz. Inchisoarea avea parter şi etaj, în total 36 de celule. Izolarea era completă. Fiecare, singur în celulă. O singură excepţie s-a putut observa în decurs de 6 ani: profesorul D. Tomescu şi Titus Dragoş au stat în aceeaşi celulă. Schimbarea nu se făcea decât de Bucureşti. La Râmnicul Sărat fiecare venea cu repartiţie precisă şi nu putea fi schimbat. La alte închisori, când cineva părăsea o celulă, fie temporar, ea era ocupată de alţii. Aici rămânea liberă cu anii. Exemplul celulei 18: titularul preotul Mihai Balica, având nevoie urgentă de o operaţie la cap, a fost transportat cu aprobarea Ministerului de interne la spitalul închisorii Văcăreşti. Timp de un an şi jumătate cât a stat acolo, celula a rămas goală. La întoarcere, Mihai Balica şi-a reocupat celula 18. In Aiud, închisoare cu regim foarte sever, locuiau câte 3-4 deţinuţi, ani de zile. La o nouă reorganizare se întâmpla să fii iarăşi cu 3-4 persoane, din care unul tot dintre cei vechi, din celula de mai înainte. La Râmnicul Sărat nu se făceau reorganizări şi au stat de unul singur timp de 2.200 de zile. Aici nu aveai cu cine schimba un cuvânt. Nu aveai voie să vorbeşti nici singur pentru a verifica dacă nu ţi-ai pierdut vocea. Celula avea o fereastră care era acoperită de un oblon de scândură. Lumina de afară nu pătrundea, iar geamul nu era nevoie să fie deschis pentru că pe lângă el şuiera vântul. In interior se găsea o masă de lemn, un scăunel, tot de lemn, pat de fier, o cană de apă de 3 litri, o tinetă şi o sobă. Patul era aşezat sub fereastră şi pe el se găseau: o saltea fără paie, o pernă fără paie, un cearceaf rupt şi o pătură uzată şi ruptă. Scăunelul nu avea picioarele egale, pentru a nu putea să-ţi ţii echilibrul decât cu atenţie, neputându-te gândi la altceva. Echipamentul se compunea din: o zdreanţă de cămaşa, veston şi pantaloni vărgaţi şi rupţi, chiloţi, bonetă, obiele subţiri, un prosop cazon, o batistă cazonă, o pereche de bocanci rupţi şi o manta zeghe, mai subţire decât vestonul, dar numai pe timp de iarnă. Deţinutul nu avea voie să aibă lenjerie de schimb. Dormitul se făcea cu capul la geam, în chilot şi cămaşă. Mâinile trebuiau scoase peste pătură. Zăpada ce intra în timpul nopţii, se scutura dimineaţa de pe pătură. Aşa s-a dormit în timpul celor 7 ierni cât a durat Râmnicul Sărat. Şi niciodată nu au fost reparate ferestrele. Frigul, de tremurat, ţinea din Septembrie până în luna Mai-Iunie. Celulele aveau o sobă de teracotă bună în cazul că ar fi fost foc. Se dădeau 2 surcele şi o găleată cu praf de cărbune, pe care deţinuţii trebuiau să-l transforme în cocoloaşe, cu ajutorul apei. După ce erau lăsate să se usuce o zi, numai după aceea puteau să se pună pe foc. Altfel nu ardeau cele 5-6 cocoloaşe din praf de brichete. Când gerul era mai mare, se da în bătaie de joc nişte praf amestecat cu smoală. Aceasta se topea pe foc şi îl stingea. Celula se umplea de fum şi trebuia să deschizi fereastra. Mâncarea. Dimineaţa se servea o felie de pâine de 60-70 grame şi un polonic de surogat de cafea de circa 250 grame. Odată pe săptămână se da o bucăţică de marmeladă de mărimea unui cub de zahăr şi care era aşteptată ca eliberarea. Dejunul. O bucată de mămăligă moale şi o gamelă cu ceva ce nu era nici mâncare, nici ciorbă. Aducea mai mult a spălătură de vase, în care s-au scurs resturile de mâncare. Era fără culoare, fără gust, fără grăsime şi fără ceva înăuntru. Şi totuşi învârtind cu lingura puteai găsi, fie un cartof jupuit puţin, fie un cotor de varză sau nişte boabe de arpacaş. Singura calitate: puţin călduţă. Altfel nu s-ar fi putut mânca. Carne se dădea odată sau, în cel mai fericit caz, de două ori pe săptămână. Bineînţeles, de cea mai proastă calitate. La o vizită a comandantului şi a procurorului s-a cerut să se dea şi ceva verdeţuri. Timp de o lună s-a dat zilnic, la prânz, spanac fiert în apă, fără sare sau grăsime, de înverziseră oamenii şi la faţă şi la tot ce ieşea din ei. Seara se servea o gamelă de supă uşoară, fără pâine sau mămăligă. Acest regim alimentar nu a durat o zi, o săptămână, o lună. A ţinut tot timpul celor 2.200 de zile. Baia. Se făcea din când în când şi, de preferinţă, iarna. Era o regulă: baia individuală. Celulă cu celulă. Gardianul te anunţa, iar deţinutul imediat trebuia să se dezbrace şi să aştepte în cămaşa şi chiloţi, până se întorcea vecinul. Iarna îngheţai aşteptând. Drumul trebuia făcut în fugă, indiferent de vârsta pe care o aveai. Acei care alunecau erau ajutaţi să se ridice în înjurături şi lovituri de cizmă. Camera de baie era o celulă mai mare, cu pereţii vopsiţi în negru, şi avea aceeaşi temperatură cu celularul. Un gardian intra şi manevra robineţii. Pentru că era frig, el era în uniforma de iarnă: manta, căciulă îmblănită, şubă groasă, mânuşi şi pâslari peste cizme. Deţinutul dârdâia dezbrăcat. După ce da drumul la puţină apă, ca să facă economie, ordona: Săpuneşte-te. Nu apucai să te săpuneşti, că da drumul la apă. Ori fierbinte, ori rece, nu-l interesa. Sigur este că îşi bătea joc de oameni şi făcea haz. Nu apucai să dai săpunul jos şi vocea autoritară îţi comanda: marş în celulă. Pe drum, plutonierul Păduraru obişnuia să lovească pe deţinuţi cu furtunul pe pielea goală şi udă. Niciodată nu se reuşea să se spele întregul schelet. Ajunşi în celulă, deţinuţii trebuiau să se şteargă repede. Dar cu ce? Aveau un prosop care nu era mai mare decât batista şi nici mai gros sau mai subţire ca ea. Apa se zvânta pe ei, în timp ce se îmbrăcau uzi. Şi începea tremuratul. Iarna la Râmnicul Sărat, baia era o pedeapsă în plus. Plimbarea de asemenea individuală. Aici nimic nu se făcea în grup. La Râmnicul Sărat s-a aplicat cel mai sever secret. Nimeni nu trebuia să ştie cine vine, cine pleacă, cine îi este vecin sau cine a murit. Aceasta a fost închisoarea care a excelat prin cea mai sinistră linişte, unde şi gardienii trebuiau să umble în papuci ca să nu fie auziţi, şi să-ţi vorbească în şoaptă. Aici parcă se dormea somnul de veci. Numai vocea lui ION MIHALACHE spărgea liniştea celularului, protestând împotriva abuzurilor. Se ieşea celulă cu celulă, adică plimbare individuală timp de 15 minute. Au trecut şi luni de zile când nu au fost scoşi. Mergeai cu capul în jos. Nu aveai voie să priveşti spre ferestre. Supravegherea o făcea santinela din turelă. Când i se părea ceva, bătea în clopot şi venea gardianul care te ducea direct la izolare. Pentru a certifica cele spuse am să relatez dintr-o scrisoare a lui Ovidiu Borcea, care a stat tot timpul la Râmnicul Sărat, adică 2.200 de zile, singur, ca toţi ceilalţi. "Mâncarea era de exterminare. Acolo se murea de foame, de frig, din cauza bătăilor. Erai îngropat de viu, nemumifiat. Foamea te măcina zi de zi, nervii se toceau. După 6 ani am ajuns la Botoşani, categorisit distrofic. Cămaşa de pe mine o aveam de 4 ani. Era ca o apărătoare de muşte şi dacă protestam să nu mi-o ia la spălat că se rupe, îmi spuneau că trebuie să fim "igienici". Din când în când îmi da un mosor cu aţă ca să cos fâşie de fâşie. Dar pânza era aşa de putredă că aţa o rupea şi mai rău. Arătam ca Garda elveţiană de la Vatican, numai în panglici. Când le spuneam că nu mai am cămaşa pe mine, îmi răspundeau că e mai bună ca a celui de la celula 4; acolo se afla Jenică Arnăutu. Aici erai pedepsit pentru orice. Dacă te-ai sculat de pe scăunel şi din greşeală s-a răsturnat, te pedepsea sub motivul că ai făcut-o intenţionat ca să comunici ceva. De fapt viaţa în închisori se menţinea numai cu ajutorul informaţiilor. Şi noi transmiteam în alfabetul Morse. La un moment dat ne-au depărtat paturile de la perete ca să nu mai comunicăm. Atunci am recurs la tuse. Tuşeam în Morse, sub pretextul că sunt bolnav. Doctor nu aveam. Şi am ţinut-o aşa câtva timp. De la 9 seara până la ora 10, ţineam recital de ştiri, de răsuna tot celularul. Nici cei bolnavi cu adevărat nu mai tuşeau între aceste ore. M-au prins până la urmă cu un turnător de drept comun, pe care l-au ţinut în celularul nostru 2 săptămâni. Era telegrafist şi a reuşit să descifreze transmiterile. In plină iarnă m-au dus în catacombele de sub închisoare, dezbrăcat la piele. M-au legat cu mâinile şi picioarele între capetele unui pat de fier şi m-a bătut personal Vişinescu, până a dat sângele din mine. Trei zile la rând, acelaşi supliciu. După aceea m-au dus în celula 3, lângă Nelu şi Mihai. In aceeaşi zi m-au prins din nou şi iar m-au dus la bătaie. Am primit şi îngrijire medicală, dar nu pentru bătaia pe care am încasat-o în nenumărate rânduri. Din cauza frigului mi-au degerat picioarele în iarna lui 1959-60. La aceasta au contribuit: bocancii cu găuri în talpă, lipsa ciorapilor şi cimentul de pe jos. Sanitarul Boboc mi-a dat un tub de jecolan, fiindcă a văzut că-mi cădea pielea de pe degete. Mi-a mai adus odată nişte pastile pentru dureri de stomac, şi mi le-a pus jos, lângă uşă, pentru ca să mi le dea gardianul, la cafea. Hoţii care au măturat celularul le-au plimbat cu mătura pe culoar, iar gardianul, mai târziu, a deschis uşa şi le-a împins uşor cu piciorul ca să nu se murdărească.„Erau pline de mizeria de pe sală. Dar ce mai conta pe lângă tonele de infecţii pe care le-am înghiţit? Timp de şase ani am purtat o pereche de bocanci care nu mai aveau talpă. Şi aceasta din cauza celor 5 paşi pe care îi făceam între fereastră şi uşă. In locul în care te întorceai, pe tocul de la bocancii rupţi în talpă, se făcuse groapă în cimentul din celulă. în gaura din talpă am pus un tub de pastă de dinţi, turtit ca să nu stau cu piciorul direct pe ciment. Când am arătat gardienilor cât de rupţi erau bocancii, m-au luat la bătaie zicând că special am introdus tubul acolo ca să rup bocancii clasei muncitoare. Nici astăzi nu pot să realizez ce fel de făpturi au fost aceşti gardieni, ofiţeri şi miniştri, care au putut să terorizeze nişte oameni lipsiţi de apărare, sau care în cel mai rău caz se apărau cu cuvântul! Sau din ce plămadă au prins viaţă! " Am reuşit să stau de vorbă cu 14 persoane dintre cele care au trecut pe acolo, de unde nimeni nu spera să mai scape. Ceea ce este mai important, este faptul că în Martie 1963, după ce a fost omorît ION MIHALACHE, toţi cei care au plecat de acolo au avut conştiinţa curată, şi cu fruntea sus puteau să privească în ochi pe ceilalţi. Au fost dărâmaţi fiziceşte, dar nu moraliceşte. Incă o relatare a unui supravieţuitor: "Râmnicul Sărat a fost cea mai tragică închisoare prin regimul ei, nemaiîntâlnit ca duritate şi ca durată. Dacă nu are faima Aiudului prin care deasemenea am trecut până în anul 1957, se datoreşte faptului că închisoarea este infinit mai mică şi a purtat pe conştiinţa ei un număr mai mic de deţinuţi, trimişi acolo pentru a nu se mai întoarce vreodată. Nu este tot una să mori cu 4-5 oameni într-o celulă, ori să mori singur, după 6 ani de chin. A fost drumul fără întoarcere, închisoarea fără speranţă, din care numai un miracol neprevăzut de comunişti ne-a scos pe cei care am mai rămas. Un chin sau o durere se împarte şi se suportă mai uşor între mai mulţi decât numai cu tine însuţi, când începi să uiţi numărătoarea zilelor, iar anii îi socoti după trecerea anotimpurilor. Şi dacă peste acea linişte de mormânt din închisoarea cu 36 de celule şi 36 de deţinuţi, unde nici supraveghetorii nu aveau scaun să se aşeze pentru ca să poată pândi ziua şi noaptea, mai adaugi şi foamea, frigul, bătăile, izolările, singurătatea, contabilitatea morţilor, lipsa de informaţii, necunoscutul zilei de mâine, tăcerea sinistră şi lipsa de speranţă nu-ţi mai rămâne decât singurul "succes" că nu ai crăpat tu, înaintea colegului tău, a celui mai bun prieten... Dacă Piteştiul s-a caracterizat prin violenţa colectivă, Râmnicul Sărat a excelat prin moartea individuală într-un regim de exterminare "a la longue", o altă metodă inventată de uneltele K.G.B." In programul administraţiei intra şi "bătaia pe înfundat". Deodată se deschidea uşa şi năvăleau peste tine şi începeau să te bată din senin. Alteori, deşi erai aşezat pe scaunul şubred, la fel se deschidea uşa şi aruncau o găleată cu apă pe deţinut. Teroarea aceasta permanentă i-a îmbolnăvit de nervi pe foarte mulţi. Printre cei mai grav şocaţi era Niki Vâlsan. Printre cei care au fost bătuţi în nenumărate rânduri şi în mod barbar s-au numărat: Jenică Arnăutu, Ovidiu Borcea, Costică Hagea, Ilie Lazăr, Ion Mihalache, Vasilică Munteanu, Ion Petrovici, Niki Vâlsan. De fapt nu a scăpat nimeni nebătut. Dacă în Aiud generalul Constantin Pantazi a ripostat când a fost înjurat de gardian: "Eu sunt generalul Pantazi şi nu-ţi permit să mă înjuri!", la Râmnicul Sărat a fost lovit, şi lovit a continuat să protesteze. Protestul cel mai energic împotriva regimului de exterminare l-a făcut Jenică Arnăutu. A intrat în greva foamei şi după 132 de zile de grevă, timp în care a fost bătut, chinuit cu furtunul pentru alimentare forţată, a murit. Ilie Lazăr şi Ion Mihalache, deoarece au refuzat să semneze în 1955 o declaraţie prin care să recunoască realizările regimului şi în principal că problema ţărănească şi-a găsit rezolvarea în programul Partidului Comunist, au fost aduşi la Râmnic, unde chinul a devenit permanent. Ion Mihalache a fost omorit pe data de 5 Martie 1963; Borcea Ovidiu, martor local, care a stat ani de zile în faţa celulei lui, relatează:" Acest OM, care a fost un exemplu de comportament, nu a murit de moarte naturală. El a fost asasinat cu premeditare, deoarece continua să rămână un simbol al rezistenţei româneşti. In nenumărate rânduri a protestat, făcând să răsune tot celularul. Ofiţerul politic şi comandantul Vişinescu l-au bătut în permanenţă, i-au creat condiţii să se îmbolnăvească şi nu i-au acordat îngrijire medicală. Intrau şi aruncau cu găleata cu apă pe el, în plină iarnă. Eu i-am supravegheat celula prin cele şase găuri pe care le făcusem cu o sârmă în uşă. Pe Ion Mihalache îl băteau zilnic în celulă, până şi-a dat duhul. Dacă n-aş fi fost de faţă, această mărturie n-ar exista. Acum când sunt în lumea liberă, am datoria să anunţ acest asasinat pe care l-a săvârşit comandantul Vişinescu. Strigătele: "Fraţilor, aici este Ion Mihalache. Mă omoară!", au răsunat zilnic în celular. Această crimă nu poate fi uitată." Această crimă s-a săvârşit la peste un an de când în Aiud şi celelalte închisori începuseră să se topească bronzurile. La Râmnicul Sărat, bronzul ION MIHALACHE a rezistat temperaturii securităţii. A preferat să fie exterminat decât să se topească. După moartea lui Iuliu Maniu s-a desfiinţat închisoarea Sighet şi sub spectrul tratativelor de la Geneva, guvernul comunist a căutat dialogul cu unii fruntaşi politici, cărora a încercat să le smulgă declaraţii de recunoaştere a realizărilor regimului. De la unii le-a obţinut: Titel Petrecu a făcut-o, iar oamenii lui au ieşit din închisori, Gută Tătărăscu a făcut-o şi adepţii lui au ieşit de asemenea. După moartea lui Ion Mihalache, tot sub presiunea internaţională, acelaşi guvern comunist a încercat să nu-i scape în libertate pe fruntaşii politici care mai erau în viaţă, fără să semneze capitularea. Şi foarte mulţi au semnat. Când în luna Martie 1963 s-a hotărît desfiinţarea acestei închisori de exterminare, prin celule au mai fost găsiţi "19". Pentru a căuta să-i terorizeze, fiecare supravieţuitor a fost transportat singur în maşină până la vagonul dubă care i-a transferat. Ajunşi la Jilava, au fost triaţi: cea mai mare parte la spitalul Văcăreşti, trei au rămas pe loc, iar restul la Gherla şi la Botoşani. Toţi au trebuit să treacă prin a doua fază a reeducării; din ei s-au mai găsit câţiva care au spus "nu" sistemului de pervertire, şi au ieşit cu fruntea sus la 1 August 1964. Cu concursul supravieţuitorilor am reuşit să reconstitui lista celor ce au cunoscut regimul de exterminare de la Râmnicul Sărat. Aldea Aurel, general, ministru de interne, mort în închisoare, Adamescu Nicolae, avocat din Bucureşti, trimis în Bărăgan, Anca Victor, avocat din Bucureşti, Arnăutu Jean, ofiţer, omorît în greva foamei, Alexandrini F., ministru tătărăscian sub comunişti, Bărbuş Ion, student, preşedintele tineretului universitar P.N.Ţ., Balica Mihai, preot ortodox din Bucureşti, Borcea Ion-Ovidiu, condamnat 20 de ani temniţă grea la vârsta de 20 de ani, Bratu Alexandru, avocat din Bucureşti, a stat puţin înainte de a-l trimite cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, Boşca Mălin, condamnat la muncă silnică pe viaţă în procesul sumanelor negre, Constantin Constantin, general, Coposu Cornel, secretar general adjunct al P.N.Ţ., Dobre Gheorghe, general, ministru, omorît în închisoare, Dragoş Titus, avocat, fost ministru, Dobrescu Aurel, membru în delegaţia permanentă P.N.Ţ., fost ministru , exterminat în închisoare, Diaconescu Ion, inginer, nepotul lui Ion Mihalache, Godo Mihai, preot catolic, bolnav de T.B.C., din cauza regimului, Guiţă Sever, din Cluj, Hagea Constantin, ziarist, exterminat, Iacobici Iosif, general, ministru, şeful Mare lui stat major al armatei, Lazăr Ilie, avocat, "Tribunul Maramureşului", Lugojanu Ion, fost ministru, exterminat, Mihalache Ion, Preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, exterminat, Jienescu Gheorghe, general de aviaţie, ministru, Munteanu Vasilică, ziarist din Braşov, Rădulescu Pogoneanu (Piky), consilier în ministerul de externe, exterminat în 1962, Pantazi Constantin, general, ministru, exterminat în 23 Ianuarie 1959, Petrovici Ion, ministru, profesor universitar, Petrescu-Marinaru, ţăran din Pucheni-Prahova, Puiu Ion, inginer, Preşedintele Tineretului naţional ţărănist, Rădulescu Octavian, un socialist, Roxin A., avocat, membru în delegaţia permanentă P.N.Ţ., exterminat, Simionescu Gheorghe, avocat, fruntaş P.N.Ţ., Stoenescu Nicolae, general, ministru, Ştefănescu Lazăr, învăţător din Nucet-Dâmboviţa, colaborator al regimului comunist, Vâlsan Miki, un tânăr care s-a îmbolnăvit din cauza regimului, Visa Augustin tot preşedinte al Tineretului naţional ţărănesc, a fost adus din deportare din Rusia, Tomescu Petre, profesor universitar, fost ministru, Velţian Cornel, fruntaş P.N.Ţ., Waltner Iosif, preot romano-catolic în Mehala- Timişoara.Şi o secătură care a distrus România: Vasile Luca.