CENTRELE UNIVERSITARE DIN ROMÂNIA ÎNCEP SĂ SE AGITE

Sfârşitul lui Octombrie îi adună pe studenţi pe stradă. La Bucureşti apar manifeste în facultăţi, iar în 
jurul statuii lui Mihai Viteazu prezenţa lor protestatară se face simţită sub ochii încurajatori ai populaţiei. 
Securitatea acţionează şi trece la reprimare. La 30 Octombrie 1956, în România, datorită mişcărilor din 
Polonia şi Ungaria se iau măsuri speciale:
- se ordonă arestarea studenţilor din centrele universitare, care începuseră să se mişte sau erau 
bănuiţi de sentimente de antipatie faţă de regim.
- în regiunile Timişoara, Oradea, Iaşi, măsurile de securitate au fost amplificate: străinilor li s-a 
interzis vizitarea Transilvaniei.

La data de 24 Octombrie am fost invitat de urgenţă pe strada Izvor, aproape de Podul Mihai Vodă. 
Era o casă veche, cu parter, în fundul unei curţi, în spatele Arhivelor Statului. înainte de a mă duce mi-am 
luat o măsură de siguranţă - anunţând acest lucru. Trei persoane, dintre care şi Remus Radina, s-au plimbat 
ţinând sub observaţie casa în care am intrat. Toate aceste persoane se găsesc astăzi în Occident. M-am 
prezentat la ora 8 dimineaţa (ora prevăzută în invitaţie), cu servieta în care aveam cele două schimburi de 
lenjerie. Profitând de sezon, mi-am luat şi paltonul.

Primirea mi-a făcut-o un civil de circa 30 ani, brunet, cu un umăr mai lăsat, care mi-a aruncat o 
privire încruntată. M-a introdus într-o cameră mare, la un birou cu două  scaune.  Aşezându-mă pe primul,  
mi-a arătat  cu degetul pe celălalt.  Am stat calm, punând servieta lângă picioare.
"Numele, prenumele, tata, mama, data naşterii..." şi a continuat să scrie semne de identificare, în 
timp ce răspundeam liniştit. Terminând cu întrebările de rutină, a ridicat capul şi a început:
"- Politica? Prin ce închisori ai trecut?". Am răspuns...
"- Ce facultate ai făcut?" - întrebare la care deasemenea am răspuns. 
"- Văd că eşti umblat, a continuat interlocutorul, cunoşti locuri şi oameni, Ai avut relaţii şi putem să 
reconstituim unele lucruri. Să pornim din 1946. Cu cine ai acţionat înainte de a fi condamnat?"
"- Cu nimeni.
- Cum cu nimeni?
- Da, am fost condamnat în lipsă. Am luat cunoştinţă din ziar, în care era publicat un grup de vreo 
20 persoane de care nu auzisem niciodată.
- Dar când ai fost închis? Cu cine şi pentru ce?
- Pentru delict de presă: un articol de protest împotriva arestărilor, pe care cenzura l-a oprit şi noi l-
am scos ca manifest.
- Pe cine cunoşti din acea perioadă?

Am înşirat vreo 8 -10 persoane, dintre care majoritatea erau informatori ca: Paul Sava,  Al. 
Drăgulănescu, C. Bălăceanu,  Mironescu,  Stănescu,  C. Popescu  din Dâmboviţa, etc.
- Uite ce este, mi-a zis, aici ai hârtie. Dacă nu-ţi ajunge, bate în uşă şi-ţi mai aduc. Scrie tot ce-ţi 
aminteşti din perioada 1946-47 ca activitate şi notează pe toţi cei pe care i-ai întâlnit prin închisori.
- E lucru greu. Dacă ştiam că cineva mă va întreba după 10 ani de la executarea pedepsei, poate îi 
memoram. Dar sunt lucruri pe care le aveţi în dosare, oamenii îi aveţi în repertoarele închisorilor, aşa că 
vreţi numai să mă chinuiţi acum când pe mine mă interesează problema existenţei şi a sănătăţii
- Cu mine nu discuţi!  Apucă-te  şi scrie! şi a plecat. Cred că era 9 dimineaţa. Stăteam şi mă 
gândeam ce urmăresc. Am ajuns la concluzia că vroiau să ştie dacă am vreun amestec în manifestele care 
circulau prin facultăţi. Unele au fost împrăştiate. Pe unul dintre cei care reuşiseră să le lipească şi dispăruse, 
îl cunoşteam. Era bineînţeles Remus Radina, care nu putea accepta ca tineretul să nu facă nici un protest 
împotriva opresiunii, în acea perioadă se zbătea ca un leu pentru a reuşi să trezească din amorţire pe unii 
nepăsători.

Spre ora prânzului am scos din servietă o bucată de pâine şi am început să mănânc. Simţeam cum 
eram observat prin gaura cheii. Îmi păstram calmul. Pe la orele 13, când a venit să-mi mai aducă hârtie, a 
rămas stupefiat văzând că nu am scris nimic.
- Bine, văd că eşti încăpăţânat! O să rămâi aici şi o să te facem noi să scrii.
- Domnule, eu am venit pregătit cu cele necesare, şi i-am arătat spre servieta cu cele două 
schimburi.

Mi-a lăsat hârtia şi a plecat, spunându-mi să mă apuc de treabă, că o încurc.
Rămas singur, am continuat să mă gândesc la cei de afară. Ştiam că se organiza o manifestaţie 
studenţească la statuia lui Mihai Viteazu.
Pe la cinci jumătate după amiază a venit să-mi ia hârtiile, care rămăseseră neatinse.
- Hai!, mi-a ordonat.
M-am sculat, am luat servieta şi am ieşit în hol. Mă aşteptam să mă ducă la subsol. Dar mi-a arătat 
uşa de la ieşire, spunându-mi să-mi bag minţile la cap.
Afară nu mă mai aştepta nimeni. Pe la orele 15 au bănuit că am fost arestat şi au plecat fiecare spre 
casă. 

TIMIŞOARA

Acest centru universitar a cunoscut din plin febra nemulţumirilor studenţeşti. Aici, ca peste tot, se 
cerea înlăturarea marxismului, a limbii ruse, precum şi libertatea cuvântului şi a presei.

Regimul comunist era confruntat cu tineretul pe care îl crescuse din clasa întâi primară. Învăţătura 
marxistă era neconformă cu aspiraţia acestei generaţii, care urmărea să se realizeze, cunoscând şi 
comparând în deplină liberate progresele ştiinţifice. Mişcarea studenţească de la Timişoara a fost puternică. 
A speriat autorităţile. Spontaneitatea violenţei, dacă ar fi fost corelată cu legături între studenţi şi muncitori, 
ar fi ajuns la dimensiunile Budapestei. Fitilul era pus, şi numai o mică întârziere a adus câştig de cauză 
armatei. Partidul, măreţul şi invincibilul partid, dispăruse în acele momente. Conducătorii luminaţi de 
învăţătura marxistă se pitiseră după armată.

Mitingul s-a ţinut în cantina studenţească de la căminul politehnic, Lor li s-au alăturat şi studenţii de 
la căminul de pe strada Remus. Împreună au pornit spre catedrală, în direcţia sediului Partidului Comunist. 
Cu mămăligile în mână, au traversat podul de peste râul Bega şi au mers pe Bulevardul Mihai Viteazu. Între 
timp armata s-a instalat pe poziţii. Alte unităţi au înconjurat Căminul de fete şi pe cel al Institutului medico-
farmaceutic. În momentul în care coloana studenţească a ajuns la catedrală, armata i-a blocat drumul. 
Armele de foc au început să tragă în aer. Studenţii au avut ca arme: cuvântul, mămăliga în mână şi tinereţea 
care-şi cerea dreptul la o viaţă liberă şi dreaptă, egală pentru toţi. Forţa a hotărât. Încă odată s-a dovedit că 
tot ce spune Partidul Comunist e o minciună. Grija pentru tineret şi-a manifestat-o prin sutele de arestări şi 
condamnări.

Clujul, centru cu tradiţie culturală şi naţională în străvechea vatră românească, s-a revărsat pe 
stradă şi, prin glasul celor peste 2000 de studenţi, s-a solidarizat cu revendicările celor oropsiţi din 
Ungaria. Securitatea a acţionat imediat, arestând cu sutele pe cei ce manifestau curajos împotriva unei  
stări de lucruri ce subjugase o jumătate de Europa.

Şi aici a venit Miron Constantinescu, din partea Comitetului Central, cu promisiuni de îmbunătăţire 
a vieţii studenţeşti, de curăţirea sufletului lor neîntinat prin îndepărtarea marxismului şi acceptarea învăţării 
facultative a limbii ruse. Dar deocamdată atât, pentru că rândurile celor care-şi revendicau dreptul la o viaţă 
demnă se îndreptau spre închisori, iar cel ce făcuse propunerile, nu după mult timp avea să fie înlăturat. 
Comunismul a făcut în permanenţă aceeaşi politică de oprimare, de înlăturare a celor prin care au căutat să 
câştige timp în vremurile de răscruce. In definitiv toţi sunt o masă de manevră în mâna Moscovei.

În Transilvania, ca în toate vremurile tulburi şi de nesiguranţă, s-au găsit elemente şovine care să 
pescuiască în ape tulburi. Şi au făcut-o fără pic de remuşcare, otrăvind fântânile. Autorii acestui act criminal 
au fost şi ei întâlniţi în închisoarea Gherla, după 1956. Erau unguri.

Evenimente asemănătoare au avut loc şi în Bulgaria. Imediat după înăbuşirea revoltei maghiare, în 
luna Noiembrie 1956, Teodor Jivcov a trecut la arestarea a mii de studenţi bulgari, socotiţi "huligani" 
(termen comun pentru cei nemulţumiţi sub jugul comunist şi care au fost trimişi tot la un fel de închisoare-
domiciliu obligatoriu).

Practic, în anul 1956, în marile centre universitare, erau foarte puţine elemente polarizatoare, acestea 
fiind supravegheate pas cu pas de securitate.

Ca urmare a înăbuşirii revoluţiei din Ungaria, în România s-a început o prigoană împotriva tuturor 
celor care mai scăpaseră ici-colo, înscenându-li-se procese. Nu au scăpat nici evreii care ocupau posturi mai 
mari. În prima fază au fost scoşi de la Ministerul de Interne şi cel de Externe. După aceea s-a continuat cu 
îndepărtarea lor din posturile de conducere ale celorlalte sectoare ale vieţii economice şi sociale, deasemenea 
înscenându-li-se procese în marea majoritate a cazurilor.

Datorită manifestaţiilor studenţeşti din centrele universitare   din  ţară,  trupele  ruseşti  aflate  pe  
teritoriu românesc au primit întăriri, încheindu-se şi un acord pentru staţionarea lor. De fapt, conform 
tratatului de pace, trupele ruseşti trebuiau retrase odată cu încheierea păcii cu Austria.

Prevăzătoare, Rusia îşi crease o bază juridică de menţinere a trupelor ruseşti din România şi 
Ungaria, prin semnarea pactului de la Varşovia.

Şi totuşi, când în 1958 Ruşii vor începe să-şi retragă trupele din România, asupra ţării noastre se va 
abate un nou val de teroare care va duce spre închisori zeci şi zeci de mii de Români, pentru a-i distruge 
definitiv, fiindcă ceea ce a urmat după 1961 dincolo de gratii, nu poate fi asemănat decât cu un nou genocid. 

În 1958 au fost arestaţi mai mulţi studenţi de la Facultatea de ziaristică din Bucureşti, între care 
Pavlovici  şi  alţii  pentru  agitaţie  împotriva orânduirii sociale.

Cei arestaţi cu ocazia manifestaţiilor din 1956 au fost crunt bătuţi şi trimişi în judecata tribunalului 
militar, unde ajunsese generalul Mociorniţă să-l egaleze pe călăul Alexandru Petrescu.

La unul din procesele studenţeşti, revoltat de atitudinea tinerilor, Mociorniţă care prezida a avut o 
ieşire spunând: "Cum îşi permit aceşti smintiţi să se ridice împotriva poporului, care este cu noi?"

Unul din avocaţii apărării, Vasile Trăistaru, (fost maior în justiţia militară şi care pronunţase zeci 
de mii de ani condamnare), a ripostat la intervenţia preşedintelui, care-i fusese coleg în atâtea completuri 
de judecată, şi a zis: "Ba este cu noi".

Revoltat, Mociorniţă a ordonat să fie arestat şi Trăistaru a trecut prin închisoare, fără însă a-şi spăla 
marile vine pe care le are.

De la Universitatea din Iaşi a fost arestat un grup de asistenţi universitari printre care Văcaru, 
Popescu Iulian, ş. a., acuzaţi de agitaţie naţionalistă cu ocazia comemorării la Putna a morţii lui Ştefan cel 
Mare. Şi un grup de studenţi a fost implicat într-o organizaţie subversivă. Un fost deţinut politic a reuşit să 
evadeze în timpul anchetei de la Iaşi. După circa o lună de zile a fost rearestat.

SI ELEVII...

De  la liceul Matei  Basarab  din  Bucureşti deasemenea a fost arestat un grup de elevi printre care 
Peter Falk.

De la liceul Radu-Vodă din Roman a fost arestat un alt grup de elevi care difuzau bancuri şi glume 
la adresa lui Hrusciov. Printre ei: Savici, Axinte Doru, Cornenschi Liviu, Dajcă Andrei ş. a.

Alţi elevi de la Caracal au avut aceeaşi soartă, implicaţi într-o organizaţie anticomunistă. Printre ei: 
Sârâială Bebe.

ŞI DOCTORII

De la Spitalul Militar din Constanţa au arestat un grup de medici pe care i-au constituit într-o 
organizaţie anticomunistă. Printre ei: Hurban, Stere, Şoşoiu, Tatoiu, Turculeţ şi alţii.

De la Bucureşti un alt grup de medici a fost condamnat: Constantinescu Sebastian, Mihăilescu Luca, 
Grigorescu Nicolae (Craiova) şi Dobrotă Ion. Acesta din urmă a fost acuzat de instigare împotriva orânduirii 
sociale deoarece, lucrând cu copii oligofrenici (înapoiaţi mintali) ai conducătorilor de partid s-a întrebat de 
ce oare sunt atâţia copii înapoiaţi mintali în familiile şefilor comunişti. Întrebarea l-a costat 8 ani de 
închisoare.
ROMÂNIA ÎN TIMPUL REVOLUŢIEI DIN UNGARIA

25 Octombrie 1956- Bucureştiul cunoaşte din nou ameninţarea.
Dimineaţa, la colţuri de stradă, în dreptul unor magazine, zăceau fără suflare tineri străjuiţi de câte 
doi miliţieni.

La întretăierea bulevardului Filantropia cu strada Banul Manta, o bătrânică se opreşte aproape de 
cadavrul de lângă "Alimentara". Se uită cu atenţie şi spune:
- Acesta este student din satul nostru, din Făgăraş. A fost arestat de doi ani şi acum zace în 
Bucureşti.
Unul dintre miliţieni tresare şi întreabă răstit pe femeia cu port ardelenesc:
- Dar de unde eşti de îl cunoşti pe banditul ăsta?
Femeia întoarce capul şi porneşte agale spre piaţă. La primii paşi pe care-i face i se alătură o 
doamnă care, pe şoptite, îi cere o lămurire:
- A fost student băiatul?
- Da cum să nu! cei de acasă nu mai ştiu nimic de el de doi ani!
Şi doamna, dând din cap, a intrat la spitalul Vasile Roaită.

Pe Calea Griviţei, aproape de Calea Buzeşti, un alt corp neînsufleţit. Alături de un magazin de lângă 
biserica Italiană, pe Bd. N. Bălcescu, o altă victimă. Pe aceasta o zăreşte conul Mihai,   care-şi   făcea   
plimbarea   matinală la cei 80 de ani. Nu-i venea să creadă ceea ce vedea înaintea ochilor. Nu de mult ieşise 
de la închisoare şi credea că s-a renunţat la metodele barbare.

Pe strada Greceanu, un altul, în jur de 30 ani, avea balta de sânge lângă cap.
Ca un făcut, toţi cei împuşcaţi erau îmbrăcaţi în salopete şi bocanci fără şireturi.
Peste 3-4 zile, aceleaşi veşti au venit de la Timişoara, Cluj, Braşov.
Câţi or fi fost presăraţi prin ţară, Dumnezeu ştie.
Cineva a încercat să întrebe în 1957 pe Gheorghiu Dej cum de s-a putut face aceasta? Era Miron 
Constantinescu, care şi-a redus simţitor raţia de avantaje.

Priveam neputincioşi la zvârcolirea tineretului universitar care, ca o repulsie faţă de ocupanţi, cerea 
scoaterea marxism-leninismului din învăţământ şi studiererea facultativă a limbii ruse.

România, ţară privată de libertate, cu o exterminare a opoziţiei cum n-a cunoscut nici o ţară-satelită 
Moscovei, simpatiza şi se considera solidară cu mişcările revendicative din Polonia şi Ungaria.

Acest tineret studenţesc, lipsit de cei peste 90 de profesori universitari arestaţi după 1947, nu avea 
decât entuziasmul. Agenţii strecuraţi în rândurile lui au descoperit pe cei ce se agitau. S-a trecut la arestări. 
De pe stradă, din cămine, din facultăţi, studenţii au fost ridicaţi pe baza unor simple denunţuri. Piaţa 
Universităţii şi împrejurimile erau înţesate de agenţi îmbrăcaţi civil şi vai de tinerii care treceau pe acolo.

Oamenii erau arestaţi în staţiile de tramvai sau din faţa vitrinelor, fără să ştie că acolo şi la acea oră 
urma să aibă loc o manifestaţie de solidaritate cu lupta de eliberare pornită de poporul ungar. Mulţi au murit 
în urma chinurilor fără să cunoască adevărul cu privire la întemniţarea lor. Poate ar fi murit împăcaţi 
sufleteşte dacă ar fi ştiut aceasta şi sigur că şi-ar fi dat asentimentul de solidaritate înaintea obştescului 
sfârşit.

În Bucureşti, arestarea studentei Gina Florescu a făcut înconjurul facultăţilor. Tortura nu a cunoscut 
limite pentru ea şi după 5 ani încă se mai vorbea despre atitudinea ei demnă. Bolnavă de TBC din cauza 
regimului dur la care a fost supusă, a purtat lanţurile de pedeapsă în Jilava anului 1957. Din şuviţele de păr 
smulse la anchetă a reuşit să împletească o dantelă, pe care a trimis-o "afară".

Printre sutele de studenţi arestaţi şi condamnaţi de la Bucureşti s-au numărat: Pleşa, Ionică Varlaam, 
Mihai Mâţu Serdaru, Alexandru Ivasiuc, etc.

Pe ziua de 13 Noiembrie 1956, studentul de atunci Paul Goma citea în faţa colegilor din romanul 
"Durerile facerii" - o relatare a vieţii grele a celor oropsiţi, descriind campania permanentă îndreptată 
împotriva ţăranilor pentru a-i forţa să se înscrie în colective. Această lectură, fiind interpretată ca un 
manifest de către colegii informatori, pe ziua de 22 Noiembrie, Paul Goma a fost arestat şi condamnat 2 ani.

După ce Ruşii deschiseseră focul făcând să curgă sânge nevinovat în Ungaria, la Bucureşti, în cadrul 
facultăţii de ştiinţe, profesorul Ion Mercureanu, la începutul cursului a anunţat:
"- In memoria studenţilor şi colegilor noştri căzuţi pentru dreptatea, libertatea şi independenţa patriei 
lor, vă rog să păstrăm un minut de reculegere."

Atmosfera tragică a unei generaţii era întipărită pe feţele tuturor celor prezenţi. Atunci nu puteau să-
şi dea seama că profesorul care le arăta calea demnă a solidarităţii în faţa forţei, le vorbea pentru ultima dată. 
Profesorul Ion Mercureanu, arestat pe stradă avea să apară în boxă alături de profesorul Fronea Bădulescu, 
într-un proces, fiind învinuit de "crima de uneltire împotriva ordinei sociale".

Tot în acele zile, la cursul profesorului Gh. Mihoc, un student, de data aceasta, a cerut un moment 
de reculegere pentru victimele de la Budapesta. Când toată lumea s-a ridicat în picioare, s-a ridicat şi 
profesorul. Nu avea de ales, chiar dacă frica îl făcea să tremure. Această atitudine îl va costa, pentru că 
partidul comunist nu l-a iertat mult timp.

Muncitorimea românească era şi ea solidară cu doleanţele şi revendicările poporului ungur. Astfel s-
a aflat că în ziua de 23 Octombrie 1956 un muncitor de la uzinele "23 August" a fost ridicat şi bătut până a 
murit, pentru că a spus: "Ceea ce au cerut Polonezii şi Ungurii sunt probleme comune cu ale Românilor şi 
pentru a le obţine nu avem altă cale de ales."

Ruşii în Rusia

24 Octombrie 1956. Ecoul strigătului din Polonia se făcea auzit în această zi pe străzile Budapestei. 
S-a amplificat şi mai mult pentru a acoperi zgomotul statuii lui Stalin care se prăbuşea la pământ, sub un 
torent ieşit  din  peste  zece  mii   de piepturi:  "Ruşi, căraţi-vă acasa!"

In acea zi, la Bucureşti, intra în atelierele Griviţa Roşie un tânăr student îmbrăcat în salopetă. Era 
Nicolae Ciachir. In mână avea 230 de manifeste pe care le făcuse singur şi în care:
- dezvăluia exploatarea marxistă instaurată de regimul comunist, sugerând muncitorilor să se 
unească cu cei din Polonia şi Ungaria împotriva birocraţilor comunişti care le-au uzurpat reprezentarea.
- sublinia că numai prin sincronizarea acţiunii în două-trei ţări s-ar putea duce la scuturarea jugului 
rusesc.

Când a terminat de distribuit manifestele şi se pregătea să dispară, a fost urmărit de nişte derbedei şi 
imobilizat. A cerut ajutorul unor muncitori ca să se poată  elibera din mâinile huliganilor comunişti. 
Incidentul a adunat în jurul lui peste o sută de muncitori. Dându-şi seama că nu mai are scăpare, s-a adresat 
celor de faţă: "Fraţilor, vom fi liberi numai dacă ne vom uni cu muncitorii polonezi şi unguri. Acum e 
momentul să acţionăm uniţi împotriva cotropitorului străin şi care este acelaşi pentru toţi." Muncitorii erau 
surprinşi, uluiţi, buimăciţi. Şi-au făcut apariţia securiştii de la Griviţa Roşie, care l-au adus la tăcere lovindu-
l puternic. A fost dus într-o cameră, iar după venirea unei maşini-dube a pornit spre miliţia C.F.R. de pe 
şoseaua Giuleşti. Acolo a primit vizita unor ştabi ai forurilor conducătoare de stat şi spre miezul nopţii 
întâlnea pumnii lui Brânzaru de la ministerul de interne.

"Prin sentinţa 363 din 26 Martie 1957 se condamnă inculpatul Ciachir Nicolae născut la 21 Ian. 
1929, domiciliat în Bucureşti, str. Emil Zola nr. 3, raion LV. Stalin, la 8 ani închisoare corecţională pentru 
delictul de agitaţie publică art. 327 alineatul 3 din Codul Penal, motivându-se:

"In ziua de 24 Octombrie 1956 inculpatul a pătruns în incinta atelierelor CFR Griviţa Roşie, unde, 
strigând diverse lozinci antidemocratice, a căutat să agite pe lucrători la revoltă."

Ceea ce a îndurat cinci luni de zile până a apărut la proces, este uşor de imaginat.
Tot în rândul muncitorilor, pe 26 Octombrie, trebuie să semnalez cele petrecute la Mediaş, centru cu 
tradiţie de independenţă muncitorească, acolo unde s-a creat primul sindicat liber după impunerea 
guvernului comunist de către Ruşi.

Aici nemulţumirile generaseră o atmosferă foarte încărcată. Prof. Nicolae Popa-Rusu-Mărgineanu, 
unul dintre   iniţiatorii   primului   sindicat  liber,   a  avut  curajul de care a dat dovadă întotdeauna, să 
spună în plină adunare că în acele condiţii de mizerie şi teamă nu se poate trăi şi că muncitorii sunt singurii 
care pot să-şi rezolve problemele. Pusese degetul pe rană. Imediat, N. Mărgineanu a fost izolat şi la foarte 
scurt timp a sosit comandantul securităţii de la Braşov, colonelul Crăciun. Legat în frânghii, culcat în jep, 
N. Mărgineanu a fost dus în oraşul de la poalele Tâmpei şi supus la chinuri.

In luna Februarie 1957 se judeca un lot de la Institutul de Fizică Atomică. Inculpaţii erau învinuiţi 
că s-au întâlnit şi-au purtat discuţii duşmănoase împotriva orânduirii comuniste, urmărind răsturnarea 
regimului. La proces, procurorul a cerut pedepse capitale, pentru a intimida atât pe inculpaţi cât şi asistenţa, 
în scopul de a instaura frica.

Printre inculpaţii din boxă s-au numărat:
Bădulescu Fronea, şeful serviciului materiale atomice;
Dumitrescu Mircea, ofiţer;
Mercureanu Ion, profesor universitar şi cercetător la Institutul atomic;
Ene Nicoale, cercetător lingvistic, trimis de Institutul de lingvistică pentru a cere oficial explicaţii 
asupra definiţiei unor termeni de specialitate din domeniul atomic, deoarece se ocupa cu redactarea 
"Dicţionarului limbii române". Pentru aceasta a fost condamnat 7 ani şi a murit în închisoarea Aiud, 
rămânându-i 2 copii mici, fără îngrijirea părintească.

Aceste condamnări se pronunţau ţinându-se cont de indicaţiile "preţioase" ale lui Gheorghiu Dej 
care spunea: "Mai degrabă să fie condamnaţi oamenii fără motiv, decât să ajungă să fie vinovaţi".

EVADĂRI SENZAŢIONALE DIN ROMÂNIA

In plină revoluţie în Ungaria, în plină fierbere în România, pe data de 4 Noiembrie 1956, câţiva 
tineri au fugit din ţară ascunşi printre lădiţele cu struguri expediate în Austria, într-un vagon de al căilor 
ferate. Ştirea a fost transmisă de Radio Europa liberă. Printre cei ce şi-au câştigat libertatea se găseau foştii 
deţinuţi politici Coşereanu Alexandru şi Otparlic George care pătimiseră la Canalul morţii, în perioada de 
exterminare de sub Gheorghiu Dej.

Pe data de 1 Martie 1957, de pe Valea Argeşului a plecat un vagon de scândură, de prima calitate, cu 
destinaţia Germania Federală.

Vagonul mai conţinea în plus o adevărată comoară bine ascunsă. Era familia Margareta şi Grigore 
Dumitrescu de pe plaiurile argeşene.

Grigore Dumitrescu şi-a riscat viaţa pentru a aduce la cunoştinţă omenirii grozăviile îndurate la 
Piteşti de studenţimea română. A scris "Demascarea", o zguduitoare relatare a celor întâmplate acolo. A 
simţit moartea în mâinile călăului Ţurcanu, care l-a izbit cu capul de cimentul înroşit cu sângele tineretului 
nevinovat. Grigore Dumitrescu a avut curajul să-şi înfrunte călăii pe data de 24 Mai 1950:

"Ceea ce se întâmplă-n această închisoare este o batjocură la adresa omului. Suntem schingiuiţi, 
suntem obligaţi  s-o  facem  noi înşine, cu părerea de rău pe care o citesc în ochii tuturor. Iniţiatorul acestei 
batjocuri este guvernul comunist instalat cu forţa de Uniunea Sovietică în ţara noastră. Acestui guvern 
format din borfaşi şi trădători ca Gheorghiu-Dej, din spioni ca Ana Pauker, din indivizi care nu au nimic 
comun cu noi, ca Moghioroş, Luca, nu-i este de ajuns că trimite peste Nistru tot ceea ce-i cade în mână. Dar 
trece la acţiuni similare celor ce se întâmplă cu noi, aici, să ne omoram unul pe altul. V-aţi gândit care este 
scopul acestor crime?"

Această întrebare ne-o adresează Grigore Dumitrescu şi nouă, de dincolo de mormânt. 

ÎNCHISOAREA LUGOJ

In acest oraş aşezat pe malul râului Timiş s-a improvizat o nouă închisoare pentru deţinuţii politici.
Comandant al închisorii a fost un anume Weiss, care nu a făcut exces în perioada cât a condus. In 
schimb a introdus un regim alimentar foarte sever, ce a avut consecinţe asupra sănătăţii deţinuţilor politici.

Dintre acei care au trecut pe aici au fost reţinuţi o mică parte: Alexandrescu Nicolae, Antohie, 
Boutmy Vladimir (elev), Caraivan (aviator), Castros (partizan), Cherecheş Iosif (preot greco-catolic), 
Cimpoca, Cojocaru (partizan), Costache Ion (preot din Chitila), Constantinescu Gabriel (profesor), Cristache 
(aviator), Cucu (aviator), Doroftei (bucovinean), Dumitrescu Florin (avocat), Filipescu (profesor din 
Drăgăşani), Firică (partizan), Florescu (aviator), Georgescu Topârzan (inginer), Gradin (general), Galan, 
Haimovici Milan (preot protestant), Horovitz Max (sionist), Langa Terulian (profesor la CIuj), Milcu 
(condamnat pe viaţă), Mihăilescu Radu, Munteanu Nicolae (preot din Oradea), Nedea (învăţător din 
Oradea), Penciu Dumitru, Purnichescu (partizan), Pop Iosif (preot din Tg. Mureş), Sârbu Adrian, Sârghe 
(bucovinean), Slăvescu (colonel de cavalerie), Tomaşevschi (bucovinean). Deţinuţii au discutat între ei ca să 
evadeze în grup şi să treacă în Iugoslavia. Acest lucru era posibil deoarece printre ei se găseau mulţi 
bănăţeni care cunoşteau locurile. Dar s-au mai găsit şi iude, informatori ai administraţiei care au "turnat" 
pregătirile. Ca o consecinţă au fost îmbarcaţi şi trimişi la Gherla, unde trona călăul Goiciu.

ANCHETATORII SECURITĂŢII ERAU NIŞTE FIARE

Regimul comunist s-a instaurat bazându-se pe scursura societăţii, pe acele elemente fără nici un fel 
de pregătire şi fără scrupule. Singurul lucru ce-l ştiau să facă, era să înjure şi să bată până la exterminare, 
ştiind că nu vor fi traşi de nimeni la răspundere.

In şedinţele de "producţie" pe care le aveau în cadrul securităţii îşi analizau "munca" şi-şi luau 
angajamente. Intr-o astfel de şedinţă de la Sibiu, căpitanul Nistor Victor, dând dovadă de ataşament "clasei 
muncitoare", a spus: "Dacă tata va fi cumva să se găsească printre bandiţii adversari ai regimului nostru, şi-
mi va fi repartizat mie, va cunoaşte ancheta ca oricare alt anchetat şi nu-i va fi bine deloc".

Tot el într-o anchetă, de data aceasta la Braşov, după ce generalul Ambroş (Ambruş) se pregătea să 
încheie un dosar, s-a ridicat şi a spus: "îl cunosc pe acest bandit. Mi-a fost coleg de liceu. Sunt convins că 
ascunde încă multe lucruri şi n-a declarat tot ce ştie. Tovarăşe general, vă rog să dispuneţi să se continue 
ancheta până i se va stoarce ultima declaraţie". Şi ancheta s-a prelungit cu încă 6 luni.

Prin 1965, acest Nistor Victor nu mai era în securitate şi umbla nebun pe străzile Sibiului.
Am mai amintit de un alt anchetator-canalie, care chinuia la Suceava şi Câmpulung Moldovenescu, 
un anume Modest Ruscior. Şi acesta a înnebunit şi, dat afară din securitate, cerşea pe străzile Bacăului.

Bulz, ajuns maior de securitate în Ministerul de In-terne, care-şi bătea colegii de cămin şi facultate şi 
prin pumnii căruia am trecut, care a omorât în timpul anchetei, n-a avut un sfârşit mai bun. Arestat şi el, a 
înnebunit în închisoarea Aiud, aruncându-se de la etaj şi a murit în cămaşă de forţă.
Acesta  era calapodul  pe  care  erau  făcuţi  anchetatorii.

ÎNCHISOAREA ORADEA MARE

După închiderea Canalului s-a căutat să se dirijeze spre închisoarea din acest oraş deţinuţii naţional-
ţărănişti. De sigur mai erau şi alţii, dar în general se urmărea regruparea pe partide politice.

Printre acei care au trecut prin Oradea Mare se numărau: preot Mihai Balica, avocat Ion Adamescu, 
Doru Butaru, Niculiţă Burhui, Ion Bărbuş, Leon Bochiş, Alexandru Bratu, Ovidiu Borcea, Corcodel 
Emanoil, Costel Dumitrescu, Bădiceanu Nistor, Nicolae Evolceanu, Andrei Matrache, Dimitriu, avocat din 
Bucureşti, Nicolae Martin, Gropşan Victor macedonean, Anton Ionel Mureşeanu, Victor Anca, Vasilică 
Munteanu, ziarist, Măria Achim, Pantazi Ion, preot Coriolan Tămâianu, inginer Ion Veţeleanu, Voinicu, 
Eugen Otparlic, Cornel Velţian, Dumitru Teodorescu.

Aici a sosit după trei ani de cercetări şi peregrinări episcopul I. Schubert de la Bucureşti.
Din nou în lanţuri, din nou pe dubă, în luna August, când poate în iad era mai suportabil, episcopul 
I. Schubert a făcut distanţa de 800 km. până la ORADEA, fără să i se întindă nici măcar ramura de isop cu 
buretele înmuiat în oţet. Apă s-a dat, o găleată la Braşov şi alta la Cluj, la peste 100 de schelete însufleţite 
ce-şi mâncaseră raţia de marmeladă şi slănină râncedă, în acel cazan unde temperatura ajunsese la peste 40 
C. (la umbră). După cum niciodată şi în nici o împrejurare episcopul nu a făcut vreun pas înaintea altora, sau 
n-a întins o mână, tot aşa şi acum şi el şi alţii au fost mulţumiţi să vadă, în ochii celorlalţi, aşternută liniştea 
pentru câteva momente.

Închisoarea Oradea i-a fost adăpost şi lăcaş de închinăciune sufletească peste un an de zile, până 
după revoluţia din Ungaria, când deţinuţii au fost evacuaţi spre interiorul ţării.

Episcopul Iosif Schubert a urmat convoiul suferinţei româneşti până la închisoarea de exterminare 
din Aiud, unde timp de 8 luni de zile a îndurat cunoscuta şi permanenta teroare cu toate atributele ei: bătaie 
şi iar bătaie, izolare, înfometare, lipsă de asistenţă medicală.

Pe data de 2 Decembrie 1956, după revoluţia din Ungaria, un tren întreg a fost încărcat cu deţinuţi în 
lanţuri, cu direcţia Aiud. In această atmosferă de încordare, în care conducerea închisorii lovea şi adresa 
înjurături la tot pasul, glasul preotului Balica s-a ridicat peste al sbirilor, apostrofându-i: "Ne-aţi lovit cu 
pietre şi noi o să lovim cu pâine fiindcă dorim ca toţi să trăiască şi numai Dumnezeu să ne judece" Ca prin 
farmec tăcerea s-a lăsat peste zgomotul metalic al lanţurilor şi urletul fiarelor cu chip de om, în timp ce 
trenul de pe graniţa speranţei...de la Apus, s-a îndreptat spre Răsărit, şuierând prelung a jale.


UN FOST DEŢINUT ÎŞI AMINTEŞTE DESPRE ORADEA 
Corcodel Emanuel

A fost o închisoare destinată membrilor partidelor istorice. Voi încerca să amintesc câteva cuvinte 
despre oameni schingiuiţi care au avut un comportament ce merită a fi reliefat.

Au trecut pe aici o parte din grupul ţăranilor vrânceni care refuzând morala şi modul de gândire 
comunistă, au iniţiat, la începutul deceniului 6, mişcări ţărăneşti în toate satele Vrâncioaei, la care arestaţii 
de pe aceste meleaguri se întorceau cu gândul de nenumărate ori, când îşi manifestau dragostea pentru neam 
şi ţară. Vrâncenii de aici au fost de o înaltă ţinută morală şi plini de dragoste pentru trecutul lor. îmi 
amintesc cu plăcere cuvintele pe care un alt deţinut politic, din altă clasă socială, Furnarache Constantin, le 
rostea la adresa acestori eroi smulşi din negura vremurilor pentru a fi daţi exemplu contemporaneităţii: "Sunt 
fericit că îmi execut parte din condamnare împreună cu aceşti oameni, a căror curăţenie sufletească şi 
dragoste de pământul strămoşesc vor rămâne în paginile unei istorii ce îşi va căuta eroii.

Un altul, de dincolo de Carpaţi, din Braşov, care a făcut cinste neamului său, a fost ziaristul Vasilică 
Munteanu. Modest şi corect, Vasilică Munteanu a exclus compromisul din soluţiile ce se impuneau în 
diferite situaţii ivite în timpul confruntărilor cu acei ce în mod samavolnic puseseră mâna pe conducerea 
Ţării. Bătrânul şi experimentatul Teodor Roxin, membru în Delegaţia permanentă a Partidului Naţional 
Ţărănesc, care se găsea tot la Oradea, socotea că în problemele actuale şi de viitor, întotdeauna punctul de 
vedere prezentat de Vasilică Munteanu este cel bun şi că trebuie urmat chiar dacă el, Roxin, nu a ajuns să 
discute cu Vasilică." Întrebaţi-l şi ascultaţi-l pe Vasilică. Cunoaşte bine problemele Neamului românesc şi 
are soluţiile cele mai bune", era îndemnul lui Teodor Roxin. Pe acelaşi drum drept a continuat să meargă 
Vasilică şi prin Aiud şi Râmnicul Sărat.

A mai trecut prin închisoarea de tristă aducere aminte a Orăzii şi protopopul greco-catolic Aron 
Victor, din Sibiu, care la puţin timp după eliberare a murit din cauza regimului de exterminare la care a fost 
supus.