INTRE MOARTEA CĂLĂULUI ŞI CONGRESUL XX

Ruşii de rând ar fi voit să respire. Erau sătui de crimele ce le săvârşiseră. Aşa se explică faptul că pe 
data de 17 Iunie 1953 când a izbucnit revolta în Germania comunistă şi muncitorii eliberau pe cei închişi, 18 
ostaşi sovietici au refuzat să tragă-n populaţie. Riposta a venit imediat din partea NKVD-ului, care i-a 
executat pentru neexecutare de ordin.

Neliniştea domnea şi în sânul Kremlinului unde se da lupta surdă pentru putere. Pe 10 Iulie a fost 
arestat Beria, un alt călău. A fost judecat şi executat cu încă 6 colaboratori. Era învinuit că oamenii lui au 
făcut ca muncitorii din Berlin să ajungă la disperare şi să se revolte. Pe deasupra i se imputa viaţa 
destrăbălată pe care o ducea, nenumăratele metrese, orgiile din casele de întâlnire clandestine, abaterea de la 
morala proletară. Această învinuire este comună tuturor conducătorilor comunişti, din toate ţările unde ajung 
la putere.

Pentru a preveni surprizele, conducerea Kremlinului îndreaptă atacul asupra Georgiei, locul de 
origină al călăului. Pe data de 22 Noiembrie 1955 au fost judecaţi 8 înalţi funcţionari ai securităţii şi 
procurori, dintre care 6 au fost executaţi: A. Rapava (fost ministru al controlului de stat), N. Rukaţe 
(ministrul securităţii), Tsereteli (ministru de interne), Kriman (judecător de instrucţie), Stavitski şi Kasani 
(procurori). Toţi au fost învinuiţi   de   trădare,   activitate  teroristă,  contrarevoluţionară  şi  de  a fi 
complotat împreună cu Beria la defăimarea autorităţii partidului în faţa poporului La mai puţin de o lună, 
între 14-19 Decembrie 1955, alţi responsabili ai politicii criminale staliniste, grupaţi în jurul lui Abacumov 
şi cunoscuţi sub denumirea de afacerea Leningrad, au fost executaţi.

In acest fel Hrusciov pregăteşte deschiderea celui de al XX-lea Congres care va zdruncina poziţia 
multor comunişti.

Şi pentru a arăta hotărârea de a termina cu staliniştii, după congres a mai executat, în luna Aprilie 
1956 pe D. Baguirov, fost candidat la Prezidiul Comitetului Central al URSS, învinuit de activitate teroristă 
şi contrarevoluţionară.


PĂREREA LUI NICHITA HRUSCIOV DESPRE STALIN, DAR DUPĂ MOARTEA 
ACESTUIA

"Ne injectase suspiciunea făcându-ne să credem că toţi ne găsim înconjuraţi de duşmani şi că trebuie 
să vedem în fiecare un trădător, un sabotor nedemascat. El numea aceasta vigilenţă şi obişnuia să spună că, 
dacă un denunţ conţine 10% adevăr, trebuie să-i acordăm încredere totală. Interpretarea dată de Stalin vigi-
lenţei transformase universul nostru într-un azil de nebuni, unde fiecare se vedea îndreptăţit să caute acte de 
delict inexistente comise de ceilalţi din jurul lui. Copilul era asmuţit împotriva tatălui; tatăl împotriva fiului; 
prietenul contra prietenului său. Era ceea ce se numea - ascuţirea luptei de clasă."

Dar nici Hrusciov nu s-a lăsat mai prejos. Din cauza regimului de exterminare, la Norîlsc s-au 
revoltat 25.000 de deţinuţi timp de trei luni, în anul 1955. În urma ordinelor primite s-a folosit armata 
împotriva lor şi 800 de deţinuţi au fost omorâţi iar alţi 2.000 răniţi.

Revelaţiile Congresului XX l-au zdruncinat pe Alexandru Alexandrovici Fadeev, conducătorul 
Uniunii scriitorilor ruşi. El care a evocat eroismul partizanilor roşii, care a prezentat lupta patriotică dusă 
până la sacrificiu, fiind preocupat de latura eroică şi morală a comunismului, el care a condus teroarea 
culturală demascându-şi prietenii în marea epurare jidanovistă începută în 1947, se vede pus în faţa lumii 
sângeroase pe care o slăvise. Acum Fadeev stă nedumerit când părintele "popoarelor" este azvârlit din 
Kremlin şi vede că "profundu-i umanism socialist" pentru care militase nu era decât grămezi de cadavre 
răspândite pe întreaga Rusie.

În faţa minciunilor proferate şi a imensului rău pe care l-a făcut tuturor celor din jur, A. A. Fadeev 
găseşte, în anul 1956, forţa de a-şi trage un glonte în cap, la vârsta de 55 de ani, punând capăt unei vieţi de 
om netrebnic, unealtă murdară a călăului omenirii.

Rămâne un exemplu pentru mulţi de aceeaşi teapă!

		
PERFIDIA INTRUCHIPATA LA AIUD

In deslantuirea terorii prin închisori, administraţia se folosea de aşa zisele cozi de topor găsite-n 
mijlocul deţinuţilor. Răul ce-l făceau aceştia era imens, ţinând cont că pentru orice fapt, chiar imaginar, ţi se 
aplica o pedeapsă pentru a grăbi exterminarea celor închişi.

Prin Aiudul anilor 1953, una din figurile care erau obsedate să facă rău a fost un anume Sorin Popa, 
despre care cuvintele sunt insuficiente pentru a-i califica răul ce l-a făcut, pe unde a trecut.

Unul care a suferit din cauza lui, Aurel Ţurcanu, spune: "La început, cu caracterul său labil, şiret şi 
perfid a căutat să câştige simpatia deţinuţilor slujindu-se de numele tatălui său, talentatul scriitor Victor Ion 
Popa. Obţinând această încredere şi bunăvoinţă şi încredinţându-i-se, evident la început, intimităţi, activităţi 
de afară nedeclarate la anchetele de la securitate, el a trădat fără scrupule pe aceşti oameni de bună credinţă. 
La Aiud, pe lângă alţii, omul care a căutat să-l ajute, ziaristul Vasilică Munteanu, a fost pedepsit crunt, bătut 
şi chinuit, în urma turnătoriilor lui Sorin Popa, contractând o boală de inimă gravă care l-a măcinat.

Peste tot pe unde a trecut acest individ a semănat durere, distrugând fizic şi psihic deţinuţii 
nenorociţi din închisorile comuniste româneşti. La Aiud a făcut parte din banda deţinuţilor criminali şi 
turnători Nica, Pascaru, Ardeleanu etc. şi a profitat de avantajele acordate lor şi trădării lor: mâncare mai 
bună şi promisiunea de a fi mai repede eliberaţi şi nu "în plic", vorba comandantului dement al Jilavei, 
Maromete. Tot aici la Aiud pentru a dovedi loialitatea faţă de administraţia puşcăriei îl denunţă pe cumnatul 
său, ing. Alecu Eliade, că îi ajută în continuare pe legionari. Urmarea: bătut grav şi izolat 15 nopţi la carceră. 
După terminarea pedepsei, Alecu Eliade va urma puşcăria însemnat sufleteşte şi fizic, o epavă. Îl întâlnesc 
din nou pe Sorin Popa în 1959 la Piteşti, în celula 84. Într-o discuţie cu el îl acuz de trădare şi acţiuni 
criminale împotriva celorlalţi deţinuţi şi ajungem să ne încăieram. Intervenind şi ceilalţi deţinuţi, care voiau 
să-l linşeze, Sorin Popa reuşeşte să ajungă la uşă, bate şi cere gardianului să fie mutat din celulă. Seara este 
scos şi dus în altă celulă. A doua zi trei deţinuţi am fost scoşi şi pedepsiţi cu nouă zile de izolare: Camil 
Demetrescu, Reiner Szeghedi şi cu mine. Mâncare la trei zile şi bătăi grave pentru "a vă aminti lucrul grav 
comis", a fost explicaţia ofiţerului politic "

Şi în acest timp izolările erau pline de adevăraţii deţinuţi politici care refuzau să pactizeze cu 
administraţia închisorii.

Oamenii erau chinuiţi şi se-mbolnăveau din cauza tratamentului inuman, iar numărul morţilor numai 
Dumnezeu îl mai ştie.

ALBA (Celulă de pedeapsă din Aiud)

Cu ciolanele-ngheţate şi stomacu-n letargie 
dau prilej unui păianjen nevăzut ce-ar vrea să vie, 
Să-mi brodeze spectrul foamei sau s-aştepte zarul sorţii 
pentru a înveli deodată trupul tot cu pânza morţii.

Prin fereastra făr' de geamuri 
iarna grea de Făurar cum aşterne flori de gheaţă, 
par pereţii de cleştar 

De-undeva un strop de vlagă îmi dă ghes în tremurat 
pe când gerul pe-ndelete cu tot albul m-a brumat.

Doar la ceasul înserării temnicerul îmi aruncă 
trista urmă a unei pături şi agonia mi-o alungă. 

Mă trezesc din visu-mi dulce unde sori îmi dau ocol 
şi-mi reiau din nou în spate toţi gheţarii de la pol.

La trei zile o fiertură, apa caldă cu-n turtoi, 
îmboldeşte iz de viaţă prin tot corpul 
şi apoi printre rânjete de gratii gândul încă arzător 
fuge tot pe căi răsleţe uitând rănile ce dor.

Şi cum singur în celulă îmi părea de mult că sunt 
Parcă-mi gâdilă auzul, când şi când, câte-un cuvânt; 
Bănuind un glas de înger mă rugam, dar în zadar; iar tăcea, 
tăcere lungă cum tac sfinţii în altar.
Cerul se-ndură pe semne. Chip de înger mi-a trimis 
şi prin florile de gheaţă mi-arătă ascuns un scris:
"- Tată, iată nu eşti singur!"...dispăru ca-n zori o stea... 
pe când eu urlai amarnic - "Să mai vii, copila mea!"

Printre florile de gheaţă erai "Tu" , eram şi "Eu" 
fără pat, fără velinţă suportând ruşinea greu. 
Din modesta mea credinţă 
înjghebai în grab-un pat 
drept velinţă umilinţa, pernă sufletu-mi curat.
Aveam iar un rost în rosturi 
Şi ocupat eram mereu 
îngerul venea la mine, 
ziua "Tu" şi iarăşi "Eu". 
Alba deveni mai albă, negru temnicerul rău când mă luă, 
văzând cât sânge a rămas în locul meu.


RĂFUIELI TOVĂRĂŞEŞTI

Frământările frăţeşti din sânul surorilor mai mari sau mai mici, după dispariţia "genialului" au durat 
ani de zile şi s-au făcut simţite şi în România.

Dar spălatul rufelor s-a făcut cu uşile închise. Când însă le-au scos la uscat a ieşit şifonat Constantin 
Doncea şi au intrat cam mult la apă Miron Constantinescu şi familia Chişinevschi. Pe 2 Iulie 1957, unii au 
fost învinuiţi că s-au opus liniei partidului şi un comunicat s-a dat presei.

De fapt Chişinevschi, împreună cu Constantin Pârvulescu ajutaseră la eliminarea Anei, a lui Theo şi 
Luca în 1952, demascaţi ca deviaţionişti de dreapta. Acum urmau alţii la rând, mâine alţii...marxismul 
trebuie să-şi creeze singur probleme. Gheorghiu-Dej a încercat să-şi consolideze poziţia în partid prin 
promovarea lui Ceauşescu şi Drăghici în Comitetul Central.

În această atmosferă neclară, Miron Constantinescu făcuse imprudenţa să întrebe de ce s-a permis 
împuşcarea pe străzi a deţinuţilor. Această întrebare l-a costat cariera. A fost trecut pe linie moartă.

Constantin Doncea, revoltat de purtarea scandaloasă a lui Lica i-a spus lui Dej: "Bine, măi Ghiţă, se 
poate să nu pui la punct pe fie-ta?"

Deşi tovarăşi de cazangerie, Ghiţă nu l-a iertat şi l-a discutat în şedinţă, punându-l în disponibilitate. 
Imediat Constantin Doncea s-a internat în Spitalul Floreasca nu pentru că era bolnav dar...aşa, ca să vadă ce 
mai aveau de gând tovarăşii lui.

La spital nu putea sta în rezervă de unul singur, toată ziua. A găsit un suflet care i-a răspuns la bună 
ziua şi din vorbă în vorbă l-a invitat înăuntru şi-au mai depănat amintiri.
Invitatul, un inginer într-adevăr bolnav, a căutat să-l respecte în conversaţie dar la un moment dat 
Doncea i-a zis: "Uite ce este,...să nu mă tovărăşeşti,...mie să-mi zici "nea Costică" şi cu asta basta".

În ambianţa de prietenie ce s-a statornicit, nea Costică a început să povestească:
- Auzi dumneata, să-mi zică mie să-mi fac autocritica şi să recunosc c-am vrut să-mi fac cultul 
personalităţii. Toate ca toate, am făcut multe, dar una ca asta, zău n-am făcut-o. Nu m-au criticat că am fost 
în Spania să lupt, nu m-au întrebat de ce am stat în Rusia, ci una şi bună, c-am vrut să le iau pâinea. Şi-au 
mai zis ceva: că trebuie să arătăm şi noi că suntem pentru destalinizare, fiindcă aşa vrea tovarăşul Nichita.

Nu înţeleg nici acum una ca asta. Dacă vrea ăla, eu - Costică Doncea - să fiu pus în discuţie? De ce 
tocmai eu? Şi mai ales, de cine?

Să-ţi zic dom'ne şi să nu-ţi vină să crezi. Era între ei şi prietenul meu Ghiţă şi caraghiosul de Chivu. 
Am ascultat şi n-am mai putut răbda. Şi le-am zis, nu i-am iertat. Păi bine, mă, eu am fabrica pe care stă 
scris "Fabrica de confecţii şi tricotaje Gh. Gheorghiu Dej"? Şi i-am trântit-o şi caraghiosului de Stoica:

Şi tu faci cârdăşie cu Ghiţă! Păi, pe atelierele CFR stă scris numele lui Costică Doncea sau al lui 
Chivu Stoica?
Mai ziceţi dacă aveţi ceva de zis de cultul personalităţii lui Costică Doncea...M-am uşurat.
M-a costat însă. M-au scos dintre ştabi ca deviaţionist.

Singura vină, dar nu pot să o consider vină, aş putea zice, este faptul că mi-am făcut un bust cu totul 
şi cu totul de aur. Da, de aur de 18 carate, că se modela mai uşor. Dar era pentru uzul meu ...personal...sta în 
casa mea într-un colţ...şi ne priveam câteodată. Nu deranja pe nimeni. Şi a trebuit să-mi strige şi asta. Păi ei 
nu ştiu că tot omul adună, fiindcă este şi proverbul: "Cine strânge la tinereţe, are la bătrâneţe". Ascultă neică 
de la mine... niciodată nu poţi ştii ce aduce ziua de mâine.
- Da, este bine să pui de o parte, dacă ai de unde! însă salariile mici...alte venituri nu sunt. E greu...
- Ce greu, dom'ne...De acolo de unde nu ai, de acolo trebuie să găseşti şi să pui la chimir, cum 
ziceau bătrânii.
- Nea Costică, am ajuns vremuri de nu se mai poate trăi decât de azi pe mâine...aşa că nu ajunge, dar 
să mai agoniseşti.
- Lasă, lasă, de-acolo, din puţinul ăla...să pui deoparte.
- Bine nea Costică, a apucat inginerul să spună. Poate să fie la mijloc şi o gelozie, fiindcă toată 
lumea vorbeşte de Constantin Doncea, ba că face ceva într-un cartier, ba în alt colţ, ba la miting a cerut 
vigilenţă şi mai multă  muncă, Doncea e prezent peste tot în Bucureşti.
- Păi lasă neică lumea să vorbească, că de aia are gură şi-i dă să mănânce.
În timp ce discuţia era în toi şi-a făcut apariţia doamna Doncea. Inginerul nostru s-a sculat şi a dat să 
plece. Nea Costică l-a luat la zor: "Ce faci dom'ne, - unde pleci?"
- Mă duc şi eu la mine, aveţi probleme de discutat. 
- Ascultă de la mine, eu nu am secrete faţă de dumneata...noi suntem prieteni...şi adresându-se 
soţiei:
- Dumnealui este prietenul meu şi să nu te fereşti... să spui pe faţă...
- Ascultă dragă, a început tovarăşa Meedea. Ieri a venit şi mi-a pus în vedere să părăsesc casa...
La auzul acestei veşti, nea Costică a căzut pe gânduri...şi revenindu-şi: 
- Cum s-o părăseşti? ...ei hotărăsc?... gata?...să mă dea afară din casă?
Au spus să plec în 2-3 zile, că trebuie să vină alt tovarăş care are funcţie şi n-are spaţiu...
- Şi de ce n-ai fugit la Chivu?
- Ba da, am fost.
- Şi?
- Nu m-a primit. A spus că nu este acasă. Dar maşina lui era acolo.
Doncea a rămas pe gânduri.
Atunci prietenul a intervenit:
- Lasă nea Costică...nu-ţi face grijă...fiindcă sunt legi şi nu poate nimeni să-şi facă de cap...
- Ce ai zis?...Legi ? Păi eu am ţinut socoteală de legi când am făcut ...ce am făcut?! Şi m-a tras 
cineva la răspundere?! îi cunosc eu pe ăştia!

După vreo două săptămâni nea Costică a părăsit spitalul Floreasca. Lucrurile s-au aranjat. N-a căzut 
prea jos.La vreo 8 luni a venit tov. Doncea în inspecţie la o fabrică mare de utilaje. Lumea tremura...fiindcă-l 
ştia. Legea...nu prea era lege pentru el. Trecea prin hale şi dădea instrucţiuni.
La un moment dat a dat cu ochii şi de inginerul de la Floreasca. Poate într-o fracţiune de secundă şi-
a adus aminte de proverbul şi sfaturile că nu se ştie ce aduce ziua de mâine...
Din acel moment s-a îndreptat spre ieşire fără să mai facă observaţii.


MARAMUREŞUL ÎN FIERBERE

După arestările din 1948, peste ţară se aşterne crunta teroare dezlănţuită de Gheorghiu-Dej. Fiecare 
se simte ameninţat. Ţara este în pericol. Tineretul, cu elanul lui de dăruire, se angajează în această luptă 
împotriva cotropitorilor ruşi şi a uneltelor din slujba lor. Elevii de liceu crescuţi în dragostea de neam şi 
ţară, pe locurile legendare ale lui Dragoş şi Bogdan, sunt primii care pun mâna pe arme. Vişovan Aurel, 
profesor la liceul din Sighet, va fi prezent la cursuri şi în mişcarea de rezistenţă naţională alături de acei ce 
reprezentau viitorul ţării.

După sărbătorile Paştelui din anul 1949, elevii de liceu ai claselor 5-6 din Ieud şi Dragomireşti nu se 
mai duc la şcoală. Părinţii, fraţii şi rudele lor zăceau deja în închisori. Copiii se pregătesc de luptă şi se retrag 
în munţi, cutreierând sălaşele, încercând să adune cât mai multă lume într-o acţiune de înlăturare a 
trădătorilor de la conducerea ţării.

Securitatea află de această fierbere şi introduce o "iudă" în mijlocul lor, pe Vlad Dănilă, elev din 
comuna Sălişte. Acesta a vândut parola folosită pentru a se ajunge la cel care se ocupa de organizare, 
înainte de declanşarea mişcării. Când securitatea a trimis un agent să întrebe, conform consemnului, "unde 
este popa", gazda de bună credinţă a răspuns că se găseşte la Pâţu.

Colonelul Cseller, comandantul regiunii Baia Mare, cu căpitanul Retezan, conducând operaţiile de 
înăbuşire a mişcării, s-au apropiat cu oamenii lor de casa lui Pâţu Gavrilă din comuna Ieud, şi i-a somat pe 
cei din interior să se predea.
 
Din casă s-a răspuns cu focuri de armă şi grenade.
Popşa Vasile (Lică), student originar din Sighet, a fost împuşcat mortal de către căpitanul de 
securitate Retezan. Fratele lui, Popşa Ion-Mihai, student la Cluj, a sărit pe fereastră cu puşca mitralieră şi a 
început să tragă, croindu-şi culoar şi reuşind să dispară-n pădure.

Casa a fost luată cu asalt şi ocupată. în pivniţă au mai fost găsiţi doi elevi, lusco Gavrilă-Sfâcă din 
Ieud şi lusco Gavrilă-Dordu din Şieu.

Arestările s-au cifrat la peste 100 de persoane, dintre care s-au depistat până-n prezent: Bogdan Ion 
(elev, condamnat la 2 ani); Dunca Ion(elev din comuna Ieud); Dunca Vasile(elev din comuna Ieud); Dunca 
Vasile-Pâţu (ţăran din corn. Ieud, cu un băiat, 2 fete şi soţia); Hotico Petre (funcţionar din com. 
Dragomireşti); Iiban Ion (elev din com. Dragomireşti); lusco Gavrilă (medic din com. Dragomireşti); Man 
Nistor (elev din com. Ieud); Motrea lon (elev); Ofrim Vasile-Motrea (ţăran condamnat la 6 ani închisoare şi 
rearestat după 1958); Otic Vasile (contabil din Dragomireşti, condamnat de 2 ori); Radu Costică (elev); 
Rubel lanoş (meseriaş); Vlad Aurel (elev); Vlad Gheorghe (medic din Dragomireşti); Vlad Mihai (tehnician 
din Dragomireşti); Vlad Mihai (elev din Sighet); Zubaşcu Ilie (ţăran din Dragomireşti)...

După dispariţia lui Popşa Ion-Mihai, Cseller, comandantul securităţii din Oradea care conducea 
operaţiile de anchetare, a eliberat pe un anume Vlad Mitrucă (de drept comun, unchiul trădătorului Vlad 
Dănilă), cu condiţia să-l ademenească pe cel dispărut. A reuşit să-şi îndeplinească misiunea, dar până la 
urmă a fost şi el rearestat.

Arestările maramureşenilor au continuat ani de zile şi mii de locuitori ai acelor ţinuturi au cunoscut 
închisorile de exterminare.

Astfel, Maci Mihai-Petreanu, student din comuna Dragomireşti, a fost arestat şi împuşcat în anul 
1953, în lotul paraşutiştilor. Au mai intrat în închisoare Rusu Mihai şi Şofron împreună cu fratele lui.

După anul 1957 un nou val de arestări s-a abătut asupra Maramureşului, pustiind satele, făcând noi 
victime nevinovate, în dorinţa cotropitorilor şi a slugilor lor de a înfrânge orice rezistenţă naţională.

Din acest colţ de ţară legendar, a cărui istorie nescrisă se identifică cu naşterea neamului românesc, 
pe lângă copii şi bătrâni, alături de femei şi ţapinari, au mers pe drumul închisorilor peste o sută de preoţi şi 
călugări. Este o datorie ca la acest capitol să fie trecuţi câţiva din slujitorii Domnului: Andreica (Vişeul de 
Sus); Avram Victor (Ardusat); Balea Grigore, Bălan Gavril, Berinde Ion, Chindriş Ion (Ieud), Cristian 
Gheorghe, Dunca (Ieud), Hodja (Vişeu), Hotico Ştefan (Dragomireşti), Hotico Vasile (Sighet), Marchiş 
Dumitru (Tămâia), Mihalcea (Tămâia), Mihali Vasile, Nariţa, Paul Vasile, Petruţ Petre (Bixad), Raţă Ion 
(Ardusat), Săsăran Alexandru, Vlad Gheorghe (Vişeu).
Numai datorită legăturii dintre Biserică şi popor, neamul românesc a înfruntat nedreptăţile istorice şi 
barbariile ocupanţilor.

SIGHET

În această închisoare au fost duşi pentru exterminare toţi foştii miniştrii ai României de după anul 
1918 şi care mai erau în viaţă. În volumul 2 am amintit numele lor. Sistemul represiv a fost exercitat de 
personalul închisorii, subordonat corpului grăniceresc din punct de vedere administrativ şi securităţii din 
punct de vedere politic.

Din conducerea securităţii Sighetului s-a remarcat prin brutalitate un anume Israel Zoltan, originar 
din Vaslui, adus în acest colţ de ţară de Alexandru Moghioroş după descoperirea mişcării de rezistenţă 
condusă de profesorul Vişovan Aurel şi Popşa Lică, ambii din Sighet. Acest Israel Zoltan a mai rămas 
cunoscut prin forţarea populaţiei să se înscrie în colectivele de muncă. Tot din conducerea securităţii acestui 
oraş au mai făcut parte şi: Bank (colonel), Hritan (general) şi Medruţ Cornel. Lista lor e lungă şi va fi 
completată pe parcurs.

Administraţia închisorii, aceea care se ocupa cu terorizarea deţinuţilor politici până la exterminare, 
era condusă de Ciolpan Dumitru, schimbat în 1957 cu Sava Ion. Ofiţer politic era Costin Vasile, o stârpitură 
de om, plin de ură şi pus pe pedepse drastice. Printre personalul ajutător au ieşit în evidenţă, datorită 
brutalităţii de care au dat dovadă, următorii: Munteanu Vasile, Avădanei, Pop Partenie, Sabadâş Ileana ş.a. 
Unul dintre cei mai cruzi s-a dovedit plutonierul Bota, originar din comuna Apşa, care datorită faptului că 
ştia ruseşte era folosit de sovietici ca informator şi om de încredere al NKVD - ului în    interiorul   
închisorii.   Trebuie   să   subliniez   că   marea majoritate a celor închişi la Sighet nu aveau o condamnare 
penală. Erau ţinuţi pe baza unui zis mandat administrativ emis de Ministerul de interne, ce se prelungea din 
24 în 24 de luni, având ca scop eliminarea acestor personalităţi, prin moarte, din viaţa politică, deci exter-
minarea lor. Condiţiile în care erau ţinuţi făceau viaţa de nesuportat. S-au petrecut şi cazuri de sinucideri. 
Lipsa de medicamente la aceşti oameni între 60-90 de ani era însoţită de o mâncare foarte proastă, de bătaie 
fără motiv, de pedeapsa cu izolarea în subsolul clădirii, într-o celulă cu apă pe jos şi într-un frig ce se făcea 
simţit tot timpul anului de aceşti oameni fără îmbrăcăminte. Şobolanii erau cu sutele, cutreierau peste tot şi 
constituiau un pericol şi o ameninţare permanentă a deţinuţilor. Cadavrele celor morţi erau atacate în sacii ce 
înlocuiau cosciugele, înainte de a fi duşi la cimitir.

La început, unii deţinuţi au fost îngropaţi într-un colţ al cimitirului evreiesc, situat la vreo 500 de 
metri de stadionul oraşului. Majoritatea celor exterminaţi au fost aruncaţi în gropile comune din zisul 
cimitir Cearda, situat la 512 m de podul cu acelaşi nume aflat în imediata apropiere a confluenţei Izei cu 
Tisa.

În acest cimitir situat pe strada Avram Iancu, dincolo de linia C.F.R. care mergea spre 
Câmpulungul Moldovenesc şi mărginit de râul Iza, se găseau îngropaţi foarte mulţi pocăiţi, o altă categorie 
persecutată-n România. De fapt aici era o depresiune şi-n ea îşi găseau şi deţinuţii politici ultimul loc de 
odihnă. In stânga, la intrare, se găsea o cruce a lui Popşa Vasile (Lică), omorât în luna Mai, anul 1949, în 
luptele de rezistenţă din Maramureşul Voievodal. După împuşcarea lui de la Ieud a fost adus şi plimbat într-
o maşină, prin Sighet, pentru a înspăimânta populaţia de repercusiunile la care se poate aştepta în caz că nu 
se supune regimului comunist. Lumea a fost scoasă cu copiii şi înşirată pe străzi pentru a asista la acest trist 
spectacol.

Alături de această cruce sunt câteva gropi, din care, una se zice că este a lui Dinu Brătianu, 
Preşedintele Partidului Naţional Liberal, şi o alta mai mare, comună, unde au fost aruncaţi, la grămadă, şi 
episcopi şi laici.

Dinu Brătianu produce panică-n securitate

Pe data de 2 Martie 1952 (data a fost transmisă de un cadru al închisorii, pe cât îşi aducea şi el 
aminte), deţinutul din celula 46 (Dinu Brătianu) nu se simţea bine şi solicita ajutor medical. Acest ajutor se 
da de fapt de un deţinut care avea 4 ani de medicină şi nu avea nici un medicament la îndemână.

Plutonierul Bota a înjurat şi a plecat să raporteze comandantului Ciolpan, că deţinutul nu vrea să 
mănânce de trei zile, face pe bolnavu şi zice că are febră. Comandantul a înjurat şi el şi a refuzat să aprobe 
să fie văzut de cineva.

Peste 10 zile acelaşi plutonier Bota a raportat că deţinutul din celula 46 a murit. Se pare că era 13 
Martie. Comandantul, la auzul acestei veşti, face feţe-feţe şi împreună cu politicul Costin se închid în birou. 
Telefoanele încep să sune. Ba la secţia de securitate, ba la regiunea de partid, cerându-se instrucţiuni. Pentru 
că nu se primea un răspuns clar, s-a vorbit şi cu Bucureştiul. Numele lui Brătianu le spunea ceva, mai 
auziseră de el şi le era o oarecare teamă, fiindcă nu era ţinut pe baza unui mandat de condamnare. Au insistat 
la Hritan, comandantul securităţii regiunii Baia Mare, dar n-au primit nici o dispoziţie precisă.

Între timp, corpul lui Brătianu a fost pus într-un sac şi dus într-o celulă bine izolată, pentru a-l feri 
de şobolani, bănuind că în acest caz vor primi dispoziţii speciale, şi poate un loc aparte unde să-1 
înmormânteze. După 2 zile răspunsul a venit de la Bucureşti ca să fie îngropat la 512 metri de podul Cearda. 
Ofiţerului politic nu-i venea să creadă că trebuie să-l arunce în groapa comună. A mai întrebat odată 
regiunea de la Baia Mare, care l-a repezit, spunându-i să execute ordinul Bucureştiului şi să nu mai discute. 
Atunci politicul a telefonat la Spitalul de nebuni ca să trimită să facă o groapă mai mare. Intre timp, încă un 
deţinut murise.

Pe o vreme rea, în miez de noapte, doi sergenţi au plecat cu doi saci într-o căruţă spre Cearda. 
Drumul era anevoios. La cimitir aşteptau 2 internaţi ai spitalului de nebuni ca să-i îngroape. Dar când să dea 
sacii jos, au constatat că unul dispăruse. Sergenţii au intrat în panică. Cineva le-a furat un mort. Au discutat 
între ei şi au hotărât să nu spună nimic la închisoare. La întoarcere au venit cu atenţie pe drum, dar n-au găsit 
nici urnă de sac. De frică au revenit asupra hotărârii şi au anunţat comandantul de pierderea unui sac. 
Comandantul a sculat politicul şi împreună au alertat securitatea locală şi regională. Dispoziţia a fost să se 
cerceteze imediat şi să fie găsit cadavrul. În ajutor s-au trimis ostaşi din securitate şi politicul a cutreierat 
toată noaptea, împânzind oraşul ca să nu dispară cadavrul. Nu se ştia care lipseşte. La ziuă, după un tufiş din 
faţa Laboratorului spitalului de pe strada Avram Iancu au observat ascuns un sac. S-au apropiat şi au văzut 
sacul deschis la gură şi-n el un cadavru. Politicul Costin a răsuflat. A reuşit să-l prindă pe Brătianu şi 
personal s-a dus să asiste la înmormântare pentru a nu mai avea vreo surpriză. S-a săpat o groapă mică şi 
astfel Dinu Brătianu a scăpat de groapa comună.

Un singur lucru n-a putut descoperi securitatea: cine a ascuns sacul după răchitele din faţa 
laboratorului spitalului.
Pentru lipsa de vigilenţă, comandantul şi politicul au fost mustraţi.

Alte evadări din Sighet

În anul 1957, 3 deţinuţi au evadat din închisoare. De pe acoperiş, cu ajutorul cearceafurilor, s-au 
lăsat chiar pe santinela de pe strada Simion Bărnuţiu  ş-au imobilizat-o  şi  dezarmat-o.  Sentinela  din  colţul  
străzii  Gheorghe Şincai observând busculada, a deschis focul, dar probabil n-a tras în plin pentru a nu-şi 
împuşca tovarăşul. S-a dat alarma. Evadaţii au reuşit să dispară. În cartier a fost panică şi oraşul împânzit de 
patrule. Unul dintre evadaţi a fost prins la frizer. Ceilalţi doi se zice că au dispărut definitiv.
După această întâmplare, comandantul Ciolpan Dumitru a fost schimbat şi-n locul lui a venit Sava 
Ion.
În anul 1978 închisoarea Sighet s-a desfiinţat şi localul a fost transformat în magazii închiriate de 
Sfatul Popular întreprinderilor din oraş.

COMUNIŞTII FABRICĂ UN SFÂNT

La data de 13 Ianuarie 1956, un oarecare Iustin din părţile Muscelului îşi începe asaltul spre tronul 
din Dealul Patriarhiei, împins de iude şi farisei cu sutane peste "odăjdiile securităţii".

Avansare ca la partid. Pe data de 25 Februarie este hirotonisit diacon şi tot în aceeaşi zi şi preot. 
Peste şapte zile este împins la rangul de arhimandrit, episcop şi mitropolit. Şi va strânge din dinţi până în 
1977, când va arunca pe foc jilţul patriarhal. Între timp va ajuta cu sârguinţă la alungarea călugărilor din 
mănăstiri. Ştia să meargă pe calea partidului. Drumul evangheliei a rămas să-l urmeze Românul, ca pe 
timpul năvălirii barbarilor, cu credinţa nestrămutată într-o justiţie imanentă.

Partidul are probleme
Gheorghe Maurer divorţează de Lili, soţia lui N.D. Cocea. Dej, în schimb, se simte bine cu Dina.
Iosif Chişinevschi (fost spion rus) şi Constantin Pârvulescu (fost agent de stradă la Odesa), după ce 
ajutaseră pe Dej să îndepărteze pe Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, ca deviaţionişti, sunt la 
rândul lor trecuţi la partea sedentară.
Miron Constantinescu, care fusese cultivat de Ana în încercarea de a-l dărâma pe Dej, se vede 
bruscat după 1956, când îndrăznise să-l întrebe pe Drăghici de ce şi-a permis să împuşte oamenii pe stradă. 
Răspunsul a venit prompt din partea şefului: "Din ordinul meu". Uitase probabil că Drăghici şi Ceauşescu 
fuseseră aduşi în Biroul politic tocmai de Dej, ca să-şi întărească poziţia.
Şi Miron Constantinescu, care făcuse să fie arestat colegul, Mihai Levente, şi reuşise să-l 
îndepărteze pe Gogu Rădulescu, începe să cadă. Este trimis la Institutul de cercetare, unde are preşedinte 
tocmai pe Gogu Rădulescu, care-i plăteşte poliţa.
El, care era pus pe distrugere şi să facă numai rău, pentru a-şi atinge scopul, încrezut şi sadic, va 
primi o nouă lovitură. Soţia lui, Sulamita, va fi tăiată cu satârul de fata ei, crescută-n morala comunistă.
În jurul lui Dej îşi face apariţia o nouă clică, plină de mediocritate şi dornică de putere, care nu ştie 
decât să spună că şeful are dreptate.

Haosul cuprinde toate sectoarele. In frica ce se întrezăreşte prin criticarea cultului personalităţii, se 
întăreşte "vigilenţa" şi se dezlănţuie un nou val de teroare, o nouă acţiune de "lămurire" a ţăranilor, şi 
închisorile şi lagărele de exterminare încep să geamă.
De la Canalul Morţii "Dunărea - Marea Neagră", în aceeaşi regiune, se trece la desecarea bălţilor, 
îndiguirea Dunării şi recoltarea stufului din Deltă.
Iar lacrimile şi sângele Românului continuă să curgă.


"Istoria noastră cea din lacrimi stoarsă
 va ţine minte şi-ntre foi va strânge
 acest cumplit Danubiu, care varsă
 pe trei guri apă, iar pe-a patra sânge..."
                                       
									    Robert E