ACTIVITATEA AMBASADEI ROMANE DE LA BERNA  - spionaj

După conferinţa de la Geneva, 1954, ţările comuniste căutau să câştige timp, să se pregătească pentru un 
nou asalt, în Indochina. Acelaşi lucru îl căuta cu disperare Rusia, care nu-şi găsea stabilitatea în interior, dupî 
moartea lui Stalin, în timp ce în exterior era confruntată cu încercările de liberaliyare din Polonia, Cehoslovacia, 
Germania de Est, Ungaria, România.

Lagărul comunist troznea.
Rusia căuta cu abilitatea-i cunoscută să pară "porimbelul păcii", în timp ce infiltra spre Apus agenţi care 
să dezinformeze opinia publică. Urmărea destabilizarea lumii libere occidentale, pe toate căile.

La începutul anului 1955 teroarea comunistă se întindea pînă în Austria. Profitîndu-se de neutralitatea 
Elvetiei, tarile comuniste isi plantasera spioni acolo; Romania, care facea jocul Moscovei, era prezenta la Berna 
prin ambasadorul Stofel. Da, el reprezenta interesele zise ale Romaniei comuniste. In spatele lui se crease o 
agentura de spionaj in favoarea Uniunii Sovietice.

Totul era cunoscut.
Se stie ca soferul Setu, nu era sofer. Era colonel de securitate si alerga yi si noapte, ba in Germania, ba 
in Franta, Italia sau Austria, muncea ca o albina si venea incarcat ca la "stup", cu fel de fel de informatii. Spionaj 
sub masca prieteniei.
Totul se stia.Era nevoie de doveyi. Ambasadorul trebuia prins viu pentru a dovedi "lumii libere" 
adevaratele "intentii pasnice" ale tarilorcomuniste care prin ambasade se ocupau numai de spionaj.
Şoferul, adică domnul colonel de securitate, a plecat pe 14 Februarie 1955 să ia corespondenţa de la 
Zurich.

Cei patru tineri români care îşi asumaseră sarcina să prindă viu pe ambasador, cu tot materialul compro-
miţător, şi-au făcut apariţia în incinta ambasadei de la Berna.
Codrescu şi Ochiu au rămas în curte să urmărească sosirea şoferului.
Puiu Beldeanu şi Ion Chirilă au intrat în clădirea unde locuia şoferul şi i-au imobilizat soţia.
Spre seară zisul şofer a venit însoţit de două persoane, a lăsat un sac cu corespondenţă şi a plecat.
Târziu, în noapte, a revenit şi a căutat să ducă maşina în garaj.
A fost somat să ridice mâinile. N-a făcut-o. In schimb a rupt-o la fugă, dar cei doi care l-au somat, l-au 
măsurat cu pistolul de jos în sus. Nu a murit. A dispărut. In patru labe. N-a fost găsit.

La declanşarea focurilor de pistol, Beldeanu şi Chirilă au coborât. Cu pistoalele au spart geamurile şi au 
intrat în ambasadă. Ambasadorul Ştofei şi telegrafistul au scăpat sărind pe fereastră, de la etajul 2.
S-a reuşit să se pună mâna pe documente compromiţătoare.
A doua zi dimineaţa Şeţu a fost găsit sub o tisă plângătoare. Trăia încă. Dus la spital, şi-a dat sfârşitul.

Puiu Beldeanu şi prietenii lui au făcut totul pentru a demonstra lumii libere adevăratele intenţii ale 
ţărilor comuniste, care terorizau o sută douăzeci de milioane de oameni.
Beldeanu fusese martorul ocular al falsificării alegerilor din România de la 19 Noiembrie 1946. El a 
plecat în fruntea manifestaţiei ţăranilor nemulţumiţi care au pornit a doua zi de pe valea Chiueştilor şi au luat 
cu asalt Dejul.
Şi tot el a fost cel care de la poalele Bobâlnei a adus buletinele reale ale voturilor, coapte într-o pâine cât 
roata carului, spre a dovedi misiunii americane de la Bucureşti adevărata situaţie.
L-am întâlnit, în timp ce era urmărit, atât în munţi cât şi la Bucureşti, plin de energie şi hotărît. După 
arestare şi torturare, primul gând a fost să arate lumii libere adevărata politică a ţărilor comuniste.
Cum putea Beldeanu din Târgu Lăpuş să uite jalea fraţilor lui?

Ziarul elveţian "Neuer Zilrcher Zeitung" urmărind desfăşurarea ocupării ambasadei române comuniste 
de la Berna, scria pe drept cuvânt în articolul din 21 Iunie 1956:
"Prin acţiunea lor, ei au socotit că-şi vor face cunoscut glasul, în numele celor deportaţi, torturaţi şi 
deposedaţi de drepturi".

La închisoarea Gherla, zisul comandant Goiciu s-a adresat deţinuţilor politici care aflaseră între timp de 
cele petrecute în Elveţia:
- Măi bandiţilor. Nu scăpaţi nici unul de noi. Vă scoatem ochii. Dacă visaţi la americani, numai cu ochii 
scoşi o să vă găsească.

Rusia şi ţările comuniste au căutat totdeauna să facă spionaj şi să fure secrete din ţările occidentale sub 
acoperirea calităţii de diplomat. Şoferii erau în general ofiţeri de securitate şi alergau fie la aeroporturi, fie prin 
diferite ţări pentru a primi informaţii şi a expedia materialele obţinute. Unii dintre şoferi sunt chiar ofiţeri 
superiori. De exemplu, locotenent colonelul rus, Fokin, era şoferul unui ataşat militar, în timp ce un comandant 
de flotilă sovietică era tot şofer în Statele Unite.

In aceeaşi perioadă colonelul Rudolf Abel a fost arestat, în  1957, la New-York, unde lucra sub o 
identitate falsă, într-un mic studio din Brooklin, ca pictor. El conducea o vastă reţea de spionaj rusească, şi 
reuşise să obţină informaţii asupra uzinii unde se fabrica bomba – A. In anul 1962, el a fost schimbat cu 
Francisc Powers, pilotul avionului U2 care a declanşat "scandalul" din Mai 1962. Datorită acestui avion, 
Nichita Hruşciov a făcut să eşueze conferinţa de la Paris şi să înăsprească politica Rusiei faţă de America.

NESIGURANŢA SE INSTAURASE PESTE TOT

Comuniştii se suspectau unul pe altul şi căutau să se ploconească în faţa celui mai tare, care la acea dată 
era Gheorghiu Dej. Dar nici el nu era sigur de scaun, din cauza dezgheţului. Naviga prudent. Exterminase oame-
nii politici care se gândiseră la soluţii de guvernare şi îngenunchiase prietenii şi colaboratorii pe care-i bănuia de 
neloialitate: Pătrăşcanu, Foriş, Gh. Cristescu, Teohari Georgescu, Ana Pauker, Vasile Luca ş. a.

După 5 ani de la semnarea Pactului Atlantic (7 Martie 1949), în Asia de S-E, la 8 Septembrie 1954 se 
semnează tratatul SEATO, un tratat de apărare colectivă (SUA, Franţa, Australia, Anglia, Noua Zeelandă, 
Filipine, Pakistan, Thailanda), ce insista asupra independenţei tuturor ţărilor şi le acorda ajutor economic şi 
tehnic. Statele Unite, printr-o declaraţie specială se angajau să intervină numai în caz de agresiune comunistă.

Spiritul Genevei părea să se estompeze. Şi totuşi, în România a însemnat ceva. Eliberarea celor cu 
pedepse administrative, eliberarea celor cărora le expirau pedepsele şi o suspendare a arestărilor, erau consecinţe 
directe ale atmosferei de destindere cauzată de dispariţia lui Stalin.

Totul se oprise aici. în viaţa de toate zilele, nici o repercusiune. Noi, cei ieşiţi din închisoare}eram 
stigmatizaţi. Nimeni nu vroia să ne angajeze la lucru. Cunoscuţii ne ocoleau, iar la cei apropiaţi observai o jenă. 
Personal am încercat reintegrarea în învăţământ, ştiind că nu voi avea şanse, dar am făcut-o pentru a nu mi se 
spune: "De ce nu ai încercat"? In această situaţie de şomer am început, ca pe vremuri, să descarc la vagoane, la 
Halele Obor. In Noiembrie 1954 sorţii mi-au surâs şi am fost angajat ca vopsitor la CFR, calificare pe care am 
avut-o şi când m-am căsătorit. In 1955 m-am recalificat ca instalator civil în cadrul armatei, cu concursul a doi 
inimoşi colegi de liceu.

Supravegherea din partea securităţii era continuă şi părea înăsprită. Din ţară veneau veşti că în unele 
oraşe, dimineaţa, erau găsiţi oameni împuşcaţi. Păreau a fi deţinuţi.

La începutul lui Februarie 1955, într-o dimineaţă pe la ora 5.30, am coborât din tramvai pe Griviţa, la 
Politehnică, vis-a-vis, cam în locul unde s-a construit hotelul "Nord". In faţa unui mic magazin de confecţii, pe 
caldarâm, zăceau două cadavre. Am traversat. M-am apropiat şi am observat că bocancii nu aveau şireturi. Gea-
mul de la magazin nu era spart. Am încercat să ridic ziarul de pe faţa unuia şi atunci, o voce din gang a 
intervenit autoritar: "Circulă, tovarăşe"!

A fost o perioadă când în Bucureşti, mai în toate cartierele întâlneai astfel de scene. Autorităţile căutau 
să lase impresia că "victimele" erau hoţi surprinşi asupra infracţiunii. Lumea însă vorbea că erau partizani din 
munţi.

O acţiune de lichidare a hoţilor o făcuse Alimănescu cu ani în urmă (1945-46). De el se folosiseră şi în 
luptele împotriva partizanilor colonelului Uţă, din Munţii Semenicului. După aceea Alimănescu, prin 1952, era 
închis la Canal, la coloniile din Midia şi Km. 40, unde dreptul comun a voit să-l linşeze.

Când în toamna anului 1955 Miron Constantinescu a cutezat să întrebe într-o şedinţă de birou politic, 
cum de-a fost posibil ca ministrul de interne să permită împuşcarea deţinuţilor pe străzi, a primit răspunsul 
prompt al lui Gheorghiu Dej: "Din dispoziţia mea"! La acea dată Gh. Dej începuse să-şi consolideze poziţia, 
aducând în  Biroul politic al Partidului comunist pe Nicolae Ceauşescu şi Alexandru Drăghici.

De asemenea o înăsprire a situaţiei internaţionale începea să se întrevadă datorită conducerii 
Kremlinului ce părea că-şi găsise un şef în persoana lui Hruşciov. La 7 Mai 1955 Rusia denunţa tratatul anglo-
sovietic din 1942 şi pe cel franco-sovietic din 1954, deoarece la Londra cele două mari puteri ratificaseră tratatul 
prin care Germania era primită cu drepturi egale în cadrul Comunităţii europene, promiţându-i-se reconstituirea 
armatei naţionale.

Pe plan intern, în ultimul an, regimul comunist căuta să-i elibereze pe cei cu pedepse expirate şi a 
desfiinţat închisoarea de la Sighet în care fuseseră ţinuţi foştii demnitari. Pe supravieţuitorii necondamnaţi, 
printre care episcopii catolici şi episcopii uniţi, i-au eliberat şi îndreptat spre domicilii obligatorii. Pe Gh. 
Tătărăscu şi Bebe Brătianu i-au eliberat, dar prea târziu.

HRUŞCIOV ÎNFRUNTAT LA LONDRA

Nichita Hruşciov a sosit la Londra în Aprilie 1956 ca urmare a invitaţiei făcute de Primul Ministru 
englez Eden în timpul Conferinţei de la Geneva. Cu această ocazie englezii au refuzat să accepte venirea 
generalului rus Serov, care garanta securitatea delegaţiei. Acesta era un cunoscut criminal în cadrul NKV-ului. 
Deşi au acceptat condiţia, totuşi generalul a venit sub altă identitate şi a rămas pe vas tot timpul şederii 
delegaţiei în Marea Britanie,

In timpul vizitei, Ruşii au purtat discuţii şi cu laburiştii consideraţi reprezentanţi ai clasei muncitoare, 
lucru ce nu a prea convenit lui Nichita Hruşciov. Gaitskell, liderul laburiştilor, a vorbit cu mult tact, în timp ce 
George Brown a fost dur vorbind de opresiunea comunistă din ţările pe care le domina URSS. Cu această ocazie 
s-a dat mai mult cu forţa o listă a social democraţilor din ţările răsăritene dispăruţi, solicitându-se informaţii 
asupra soartei lor.

Ruşii, considerând ca un afront tonul lui George Brown, au părăsit sala în timpul recepţiei.
Inchisorile au devenit din nou neîncăpătoare, fiind umplute cu toţi cei ce erau bănuiţi ca adversari ai 
regimului. S-au înscenat procese şi au fost executaţi partizanii apropierii de Iugoslavia. In Rusia Cernenco, ajuns 
ministru al culturii în 1957, a redus la tăcere pe intelectualii simpatizanţi ai destinderii. 

Paralel, Gheorghiu-Dej, o altă slugă credincioasă a metodelor lui Stalin, căuta să se strecoare prin 
această atmosferă incendiară, acordând oarecare concesii în Transilvania, aprovizionând pentru scurt timp 
pieţele şi magazinele din această regiune cu alimente ce lipseau demult: carne, ulei, zahăr şi pâine.

Insoţit de o delegaţie guvernamentală, conducătorul comunist din România, a făcut o vizită noului con-
ducător instalat de la Moscova, la Budapesta şi a acordat un ajutor de 60 milioane ruble pentru refacerea Unga-
riei distrusă de ruşi. Ca de obicei, noi plăteam oalele sparte de "sora" mai mare.

In sesiunea plenară a Naţiunilor Unite din 3 Decembrie 1956, Grigore Preoteasa, ministru de externe al 
României, declara:
"Guvernul român acordă dreptul de azil politic preşedintelui de consiliu Imre Nagy şi grupului său", dar 
nu preciza că aceasta însemna ţinerea lor la dispoziţia Uniunii Sovietice.

Este cazul să menţionez că în România, după instalarea guvernului de către Moscova (6 Martie 1945), 
politica de distrugere a opoziţiei a însemnat arestarea şi condamnarea la închisoare şi muncă forţată în vederea 
exterminării a aproape o jumătate de milion de oameni, printre care se găseau peste 100 foşti miniştri, peste 90 
profesori universitari; peste 100 generali şi comandori, toţi episcopii uniţi sau catolici, peste 150 scriitori sau 
ziarişti, mii de preoţi şi toţi fruntaşii vieţii satelor sau muncitorilor. Puţinii care au mai ieşit după 10 ani din 
închisori, erau bolnavi.

 ALŢI DEŢINUŢI CARE AU TRECUT PE LA CANALUL DUNĂREA MAREA-NEAGRA, DE-
VENIT CANALUL MORŢII (urmare din vol. 2)

AMBROZIE Cezar (chestor la Iaşi); AMBROZIE Traian (procuror, arestat împreună cu soţia sa 
Cornelia Ambrozie); ANDREICA Puiu, (elev din Maramureş); ARDELEANU Dumitru (ţăran, din comuna 
Dragomireşti, judeţul Maramureş); BARBU (student); BÂRSAN Nicolae (ţăran din judeţul Sălaj, la Peninsula); 
BERECHET Doru; BERINDEANU Mihai (din judeţul Cluj, la Midia); BLAGA Traian-Zoti, ( student la 
medicină); BLIDARU (avocat din Bucureşti, la Poarta Albă); BONDRIC Eugen (student la medicină, la 
Peninsula); BOSCAI Nicolae (student de la Cluj); BOTLUNG Teofil (elev din Suceava, şi-a pierdut un ochi la 
munca forţată); BOTEZ Sorin (elev din Bucureşti); BOZÂNTAN Victor (elev din Oradea, la Peninsula); 
BRAZEI Rene (profesor de franceză la Timişoara, la Peninsula); BUBURUZAN Nicolae (student de la Iaşi, la 
Peninsula); BULGAR Gheorghe (student de la Cluj, şef de grupă în brigada 3, a lui Dorneanu); BUTNARU 
Octavian (elev din Vrancea); CARAULEANU Costea (la Peninsula); CARATANĂ Nicolae (ţăran din judeţul 
Constanţa, la Peninsula); CĂCIULĂ Ion, student din Bucureşti (la Peninsula); CHIPER Gheorghe, avocat din 
Iaşi; CÂRSTEA din comuna AREF, judeţul Argeş (la Peninsula); CONSTANTINESCU Zaharia, elev din Ti-
mişoara, CIONTEA Eugen, elev din comuna Deda, jud. Mureş (la Peninsula); CIONTEA Iov, elev din comuna 
Deda, judeţul Mureş (la Peninsula); CIUREL  Dumitru, profesor din Romonaţi; CIUGUDEANU Ovidiu (la Mi-
dia); COJAN Grigore, profesor din Bran; CREŢULESCU Mircea, (student, la Peninsula); CUCLIN Dumitru 
prof. universitar la Conservator, la Poarta Albă; CURELESCU, (student, la Peninsula); CIOBANU, brigadier; 
DAINA Dumitru, elev din Sibiu, la Peninsula; DALE Remus, student la drept, din Năsăud, la Peninsula; DIMA 
Gheorghe, ţăran din comuna Călina, judeţul Vâlcea, la Peninsula; DITCOV, lipovean, omorît la Ovidiu, 
DOMĂNEANT, medic la Poarta Albă, DORNEANU Ştefan, ofiţer, brigadier, a forţat lumea la muncă şi a 
conlucrat cu administraţia; DORNESCU Alexandru (Coculică) fiu; DORNESCU Corneliu, farmacist din 
Roman, tatăl, omorît la canal; DRAGOMIR Dumitru (Buga), ţăran din comuna Bârsanu, judeţul Vâlcea; 
DUNCA Vasile, elev, din Ieud, judeţul Maramureş, la Peninsula; FILIPESCU Dumitru, profesor din Drăgăşani, 
la Peninsula; FLORICA Virgil, elev din comuna Creţeni-Nămoaia, judeţul Vâlcea, la Peninsula; FLOREA Ion, 
tânăr din Oradea, la Peninsula, FULEA Ion, elev din Sibiu, la Peninsula; GHEORDU-NESCU Modest, student, 
din Cotmeana-Argeş, la Poarta Albă; GHEORGHIU Mihai, morar din comuna Bogaţi, judeţul Muscel; 
GHIORGHIU Traian, prof. universitar Iaşi, la Midia; GIURAN M. elev, din comuna Călina, judeţul Vâlcea; 
GRĂMADĂ Ovidiu, student la Conservatorul din Cluj, la Peninsula; GROZAVU Nicolae, student la 
Conservatorul din Cluj, la Peninsula; GULEA Ion, ţăran din comuna Babadag, judeţul Tulcea, la Peninsula; 
GHERMAN Corneliu (băiat de preot), torţionar; HOLDOVICI, student din Moldova, şef de grupă la Dorneanu, 
la Peninsula; HOŢEA Ion, elev din comuna Hoteni, judeţul Maramureş; HOTICO, elev din Sighet, la Peninsula; 
HRISTEA Gheorghe, apicultor, la Midia; HRISTEA Radu, avocat din Bârlad - la Midia; IEŞEANU, doi fraţi 
din Sibiu, la Peninsula; ILBĂN Ion, elev din Dragomireşti, la Poarta Albă ;ILIE, ţăran din comuna Domneşti, la 
Poarta Albă; IONIŢĂ (doi fraţi, unul student, celălalt asistent la Medicina din Iaşi); IOAN Nicolae, din 
Bucureşti; ISTRATE Traian, notar din comuna Ciugud; IONESCU Jean, violoncelist, la Poarta Albă; IUSCO D. 
Bărcu, ţăran din comuna Dragomireşti-Maramureş, la Peninsula; IUSCO Gavril, medic, la Peninsula; LANY 
George; LAITIN Dănilă din com. Plugova-Caransebeş (ori doctor Buziaş) canalie; LAPPAS Christos, 
macedonean, la Galeş; LUPŞA Sever, la Midia; MACOVEI Constantin-Tinel, student, la Peninsula, mort din 
cauza muncii forţate; MARCU Ion, inginer mecanic din Câmpulung Moldovenesc, originar din Cotingeni-
Basarabia; MARIŞ Victor, elev din Sighet, la Peninsula; MAZILU, preot din comuna Sărata, judeţul Bacău, 
mort din cauza muncii forţate; MECU, croitor din comuna Călineşti-Muscel; MINICĂ Ştefan, elev din comuna 
Dragomireşti, judeţul Maramureş, la Peninsula; MOCANU Vasile, elev din Bacău; MOLDOVAN din Dorohoi, 
mort din cauza muncii forţate la lagărul Midia; MORARIU Gavril, medic din comuna Ohaba-Făgăraş; 
MORARIU Ion, căpitan de cavalerie; NEICU Constantin, contabil din Constanţa, la Peninsula; NESTORESCU 
Mircea, student din Bucureşti; NĂDĂLBAN din Arad; PĂCURARIU Puiu; PAUL Laurenţiu, elev din comuna 
Cuzdrioara-Dej, la Peninsula; PĂSĂTOIU Iosif, la Midia; PETCU Hristea, elev din comuna Bârsanu-Drăgăşani, 
la Peninsula; PETROVANU Dumitru (tatăl), ţăran, morar în comuna Dragomireşti-Maramureş; PETROVANU 
Ion (fiul), elev; PITICU V., contabil, la Peninsula; PODOLEANU M., elev din Buhuşi, la Peninsula; POP 
Dumitru Roibu, ţăran din Ieud-Maramureş, la Peninsula; POP Dumitru, ţăran maramureşan, brigadier, la 
Peninsula; POP Florian, elev din comuna Hodac-Ibăneşti; POP Ion, ţăran maramureşan, frate cu Dumitru, 
brigadier, la Peninsula; POP Ştefan, prefectul judeţului Bistriţa, la Poarta Albă; POP Ion, elev din Sighet, la 
Peninsula; POPA Vasile, din Dobrogea; POPESCU Ion, elev din Drăgăşani, la Peninsula; POPESCU Constantin 
- Gâsteşti, avocat, la Poarta Albă; POPESCU I.,  comerciant   din  Bucureşti, la Peninsula; POPESCU Nicolae, 
preot ortodox din Râmnicul Vâlcea; POPESCU Oiţă, comandor aviaţie, arestat pentru că a dat benzină avionului 
cu care a plecat Rădescu; POPOVICI Gheorghe, elev din Moldova, la Peninsula; PUŞCHILĂ, arhitect din 
Constanţa; RACOTZI, la Midia; RADU Constantin, elev din comuna Călineşti-Maramureş, la Peninsula; 
RADU Cristea, avocat din Bucureşti, la Midia; ROŞCA Nicoale, student din Iaşi, şef de grupă la Peninsula; 
RUBEL I. Ianoş, ţăran din comuna Dragomireşti-Maramureş, la Peninsula; SABU Alexandru, ţăran din corn. 
Negreşti-Argeş, mort în 1952 toamna, la canal; SGÂRCEA Constantin, student din Oltenia, la Peninsula; 
SOLNITZCHI (Bubi), medic din Craioca; SPÂNU Alexandru, elev din Bucureşti, la Peninsula; STĂNULEŢ 
Mihai, student, (Periprava); STANCIU Mircea, elev, la Peninsula; STĂIET Dumitru, profesor din Focşani, a 
pierdut un ochi la Midia; STRÂCHINARU Dumitru, elev din Moldoca, la Peninsula; ŞEPTILICI Mircea, la 
Poarta Albă; ŞOFRAN M. şi ŞOFRAN Vasile, fraţi, amândoi studenţi din Sighet, la Peninsula; TABACOVICI 
(Midia); TÂRLEA, inginer; ŢEPOSU Ion, tânăr din comuna Porumbacu, judeţul Făgăraş, la Peninsula; 
TEODOROIU, elev din Buzău, la Peninsula; TEODORU Teodor; ŢICALĂ Ilie, învăţător din comuna 
Dragomireşti; ŢICALĂ Vasile Corătăreanu, ţăran din comuna Dragomireşti-Maramureş; ŢICALĂ Vasile a 
Lupului, ţăran din comuna Dragomireşti-Maramureş; ŢICALĂ Vasile, ţăran, din comuna Dragomireşti-
Maramureş, ucis la Peninsula în anul 1950; TOMOIAGA Vasile, teolog, din comuna Moisei, Maramureş, la 
Peninsula; TUCU OCTAVIAN, profesor de la liceul Bistriţa-Vâlcea, Periprava; TURCU Sergiu, elev din Dej, la 
Peninsula; TURICĂ Constantin, elev din comuna Creţeni-Drăgăşani, la Peninsula; UDROIU Constantin, elev 
din Bucureşti, comportare bună, la Peninsula; VASILESCU Paul, elev, din Buzău, la Peninsula; VASILIU, elev, 
din Buzău, la Peninsula; VASLUIANU Virgil, elev din Vaslui, la Peninsula; VLAD Aurel, din Sighet, elev, la 
Peninsula; VLAD Iuliu, elev din Sighet; VLAD MIHAI, elev din Sighet; VLĂSCEANU Gheorghe, elev din 
Bucureşti, la Peninsula; VAŞUTAN Gilles, tehnician din Huşi, mort la Poarta Albă.
 
ABATORUL STALIN
 MARXISMUL= GENOCID

Congresul XX al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a confirmat ceea ce a fost, este şi urmăreşte 
marxism-leninismul.

"Repet, numai în 1956 am reuşit să ne eliberăm din înrobirea lui Stalin" au fost cuvintele spuse de N. 
Hruşciov cu acea ocazie.

Sucursale ale acestui abator cu sediul la Kremlin s-au deschis peste tot pe unde soldatul sovietic a pus 
piciorul, exportându-se în acest fel metodele diabolice ale "genialului".

Pentru edificarea celor ce nu au trăit acele timpuri, pentru cei care au colaborat şi sprijinit instaurarea 
regimurilor comuniste în lume, voi cita unele paragrafe din raportul prezentat între 14-21 Februarie 1956 la 
locul de unde s-au dirijat crimele.

Socotesc necesară explicarea acestui lucru despre care am luat cunoştinţă după ani de zile, în timpul 
procesului de reeducare din 1962-64, în închisorile de exterminare ale României, deoarece la acea dată nu ne 
închipuiam că peste 25% din populaţia Rusiei (adică peste 50 de milioane de fiinţe umane) fusese măcelărită.

Când ofiţerii politici au aflat că în discuţiile dintre noi şi chiar faţă de ei susţineam că ceea ce s-a 
întâmplat în "raiul comunist" este identic cu ce se petrece la noi, "ţară eliberată de victorioasele trupe ale lui 
Stalin", au retras imediat cartea despre "Congresul XX". Şi acum spicuiri din această carte:

In 1920 Lenin a dat dispoziţie lui Dzerjinski să înceteze teroarea asupra maselor şi să desfiinţeze 
pedeapsa cu moartea. Deci "părintele noii orânduiri" se ridicase pe cadavre.

Iată ce spune Lenin despre urmaş, în Decembrie 1922: "Stalin este din cale afară de brutal şi acest 
defect care poate fi tolerat fără prejudicii între noi, ca şi în raporturile dintre comunişti, devine un defect into-
lerabil din partea celui ce deţine funcţia de secretar general. De aceea propun să se analizeze mijloacele prin 
care Stalin ar putea fi demis şi prin care un alt om ar putea fi ales pentru a-l înlocui". Tovarăşii l-au menţinut.

"Practic, Stalin n-a ţinut cont de regulile vieţii de partid şi a călcat în picioare "principiile leniniste" ale 
conducerii colective. Comisia a luat cunoştinţă de o mare cantitate de piese justificative din arhivele N.K.V.D. - 
ului, şi de alte documente şi a descoperit numeroase cazuri referitoare la înscenarea proceselor împotriva comu-
niştilor, cu ajutorul acuzaţiilor false, al abuzurilor evidente contrare legalităţii socialiste, procese care au avut ca 
urmare moartea nevinovaţilor". Acestea se petreceau după 1934.

"S-a stabilit că din 139 de delegaţi ai Comitetului central aleşi (între 1937-38), 98, adică 70% au fost 
arestaţi şi împuşcaţi. Marca majoritate erau muncitori, membri din ilegalitate şi din timpul revoluţiei". . . .
"... deasemenea majoritatea delegaţilor la al 17-lea Congres. Din 1966 delegaţi, 1108 persoane, cu mult 
peste jumătate, au fost arestaţi sub acuzaţia de crimă contra-revoluţionară". "După asasinarea lui Kirov (n.r. din 
ordinul lui Stalin) au început represiunile în masă . . ."

"Represiunile în masă s-au desfăşurat într-un mod extraordinar de repede în 1936, ca urmare a unei 
telegrame pe care Stalin şi Jdanov au trimis-o la 23 Septembrie 1936 lui Molotov, Kaganovici şi altor membri 
ai biroului politic. Din textul imperativ al telegramei reieşea că N.K.V.D.-ul avea 4 ani de întârziere în aplicarea 
represiunii în masă şi, deoarece era necesar să se scoată pârleala muncii neglijate, Stalin a dat alarma 
funcţionarilor N.K.V.D.-ului, azvârlindu-i direct pe drumul arestărilor şi execuţiilor".

La data de 1 Octombrie 1939, Eikhe (ministru şi membru al partidului din 1905), a scris lui Stalin, din 
închisoare, la 6 luni de la arestare, negând orice vină şi cerând reexaminarea cazului: "Nu există suferinţă mai 
mare decât a te afla în închisoarea guvernului pentru care ai luptat tot timpul . . . Mărturisirile care au fost in-
troduse în dosarul meu nu sunt numai absurde, dar conţin în aceeaşi măsură câteva calomnii la adresa Comite-
tului central şi a Consiliului comisarilor poporului. Intradevăr, rezoluţii drepte ale Comitetului central al par-
tidului, care nu au fost luate nici din iniţiativa, nici în prezenţa mea, au fost consemnate ca acte duşmănoase de 
organizaţie contra-revoluţionară întocmite după sugestiile mele . . .

N-am putut suporta torturile la care am fost supus . . . şi au profitat (anchetatorii) să mă oblige să mă 
acuz şi să acuz pe ceilalţi . . . Cea mai mare parte din mărturiile (declaraţiile) mele mi-au fost sugerate sau 
dictate (de anchetatori) şi a trebuit să reconstitui restul, plecând de la documentele N.K.V.D."

Ajuns la tribunal pe 2 Februarie 1940, a negat totul şi a declarat: "în pretinsele mele declaraţii nici un 
cuvânt n-a fost scris de mine, în afară de semnătură. Ea mi-a fost smulsă. Eu am mărturisit sub constrângerea 
anchetatorului care m-a torturat de la arestare, încontinuu. Cel mai important lucru pentru mine este să spun 
completului de judecată, partidului şi lui Stalin, că nu sunt vinovat, n-am fost niciodată vinovat, de nici o con-
spiraţie. Voi muri crezând în dreptatea partidului, cum am crezut toată viaţa".

Şi partidul i-a făcut dreptate: peste 48 de ore l-a împuşcat!
Rudzutak,  un  alt  membru  al  Comitetului central, cu o vechime în partid tot din 1905 şi care executase 
10 ani de muncă forţată sub regimul ţarist (în Siberia), a fost arestat de tovarăşii lui de luptă, în 1937. Acuzatul a 
revenit asupra declaraţiilor care i-au fost smulse cu forţa, iar tribunalul militar a ascuns procesul-verbal făcut cu 
ocazia judecăţii în care se spunea: "Singura cerere pe care a prezentat-o (Rudzutak) tribunalului este ca să fie 
informat Comitetul central al partidului comunist al U.R.S.S., că există în N.K.V.D. un centru, încă nelichidat, 
care înscenează procese, care forţează pe nevinovaţi să dea declaraţii; nu există nici un mijloc de a proba 
neparticiparea la crimele atestate de mărturiile diverşilor indivizi. Metodele de anchetare sunt în aşa fel făcute, 
încât să forţeze oamenii să mintă şi să calomnieze persoane complet nevinovate, în afară de cele deja acuzate. El 
cere curţii să i se permită să aducă la cunoştinţă Comitetului central toate aceste fapte, în scris".

Tribunalul a analizat cererea şi în 20 de minute a pronunţat sentinţa de condamnare la moarte prin 
împuşcare, care a fost executată imediat.

"In provincie falsificarea proceselor era practicată pe o scară şi mai mare. Zeci de mii de comunişti cins-
tiţi şi nevinovaţi au murit ca urmare a monstruoaselor înscenări judiciare, pentru că s-au acceptat tot felul de 
mărturii mincinoase şi pentru că oamenii au fost forţaţi să se acuze pe ei şi să acuze pe alţii. Represiunea po-
pulaţiei a avut o influenţă negativă asupra condiţiilor politice şi morale ale vieţii de partid, a creat o situaţie de 
nesiguranţă, a contribuit la propagarea suspiciunii bolnăvicioase şi a semănat neîncrederea printre comunişti. 
Tot felul de defăimători şi carierişti au găsit câmp de acţiune propice".

Nichita Hruşciov relatează fapte la care a participat: "Când Stalin zicea că trebuie arestat cutare, sau 
cutare, trebuia orbeşte să se admită că era vorba de un duşman al poporului. Şi clica lui Beria, care dirija 
organele securităţii statului, se întrecea în a proba vinovăţia persoanelor arestate, întemeiată pe documentele pe 
care le falsifica. De ce probe era vorba? "Mărturisiri" ale persoanelor arestate. Judecătorii de instrucţie acceptau 
aceste mărturisiri? Şi cum poate o persoană să mărturisească crime pe care nu le-a săvârşit? Într-un singur fel: ca 
urmare a aplicării metodelor fizice de represiune, torturi, aducându-l într-o stare de inconştienţă, de pierdere a 
judecăţii, de renunţare la demnitatea sa. Astfel erau obţinute mărturisirile. La 20 Ianuarie 1939 Stalin a trimis un 
mesaj codificat secretarilor comitetelor de district şi de regiune, comitetelor centrale ale republicilor, comisarilor 
poporului din ministerul de interne şi şefilor organizaţiilor N.K. V. D.:

Comitetul central al partidului comunist al Uniunii Sovietice precizează că aplicarea metodelor de 
presiune fizică practicate de N. K. V. D. , a fost permisă încă din1937 în virtutea autorizaţiei acordate în acest 
scop de Comitetul central al partidului comunist al întregii republici.

"Nimicirea de către Stalin a numeroşi comandanţi militari şi funcţionari politici între 1937-1941, 
datorită suspiciunii sale şi acuzaţiilor calomnioase au avut deasemenea consecinţe foarte grave, mai ales în 
prima fază a războiului. în cursul acestor ani represiunea a fost îndreptată împotriva unui important număr de 
cadre militare, începând cu comandanţii de companie şi de batalioane până la nivelele cele mai înalte ale 
armatei. în timpul acestei perioade, cadrele care dobîndiseră o experienţă militară în Spania şi Extremul Orient, 
au fost aproape în întregime lichidate."

Despre cel mai mare strateg se spune:
"Stalin era foarte departe de a sesiza evoluţia adevărată a situaţiei de pe front. Aceasta datorită faptului 
că în timpul întregului război de apărare a patriei, el n-a vizitat nici o parte a frontului, nici un oraş eliberat. 
Trebuie subliniat că Stalin conducea operaţiile militare cu  ajutorul  unui  glob  terestru.  Da,  tovarăşi,  el lua un  
glob terestru şi pe deasupra trasa liniile frontului. "

"Genialul" conducător nici nu voia să răspundă la telefon în situaţii foarte grave de pe front şi într-o ast-
fel de împrejurare tot Hrusciov povesteşte cum s-a întâmplat " cel mai rău lucru la care ne-am fi putut aştepta": 
"Nemţii încercuiră concentrările noastre de trupe şi pier-durăm, în consecinţă, SUTE DE MII de oameni. Acesta 
este "geniul militar" al lui Stalin. Iată ce ne-a costat."(Mai 1942).

Popoare întregi au fost deportate, urmărindu-se exterminarea lor: "Astfel, la sfârşitul anului 1943, când 
pe toate fronturile marelui război de apărare a patriei s-au realizat străpungeri în favoarea Uniunii Sovietice, s-a 
luat hotărîrea şi s-a trecut la executarea deportării Karacilor de pe locurile unde trăiau (populaţie în Caucaz). La 
aceeaşi epocă, la sfârşitul lunii Decembrie 1943, aceeaşi soartă a avut-o întreaga populaţie din republica 
autonomă kalmucă. La 23 Februarie 1944, toţi Cetnicii şi Inguşii fură lichidaţi. In Aprilie 1944, toţi Balkarii fură 
deportaţi în locuri foarte îndepărtate de teritoriul Republicii Kabardo-Balcare şi Republicii însăşi i s-a schimbat 
numele în Republica autonomă Kabardă."

La acest capitol Nichita Hrusciov uită să amintească şi alte măsuri represive îndreptate împotriva 
următoarelor minorităţi:

Armenii au fost arestaţi, condamnaţi, executaţi, deportaţi în număr masiv după 1938. La Erevan, numai 
într-o singură noapte au fost ridicate zece mii de persoane.
Tătarii, pe data de 19 August au fost ridicaţi din Crimeia şi sub ameninţarea armelor au fost deportaţi în 
Asia Centrală şi în Siberia. Nu au fost cruţaţi nici soldaţii care au luptat pentru apărarea statului sovietic.

In Ucraina, cel mai bogat teritoriu agricol, într-un singur an 1932-33 au murit de foame cinci milioane 
de locuitori. Totul a fost dirijat de Stalin, ca să pedepsească această   populaţie   care  i-a  făcut   greutăţi  la  
colectiviza-re. Tot aici s-a ţinut primul congres al artiştilor lirici în anul 1935. Majoritatea erau nevăzători. Toţi 
au fost împuşcaţi, în anul 1939 peste 80% din intelectualii Ucrainei au fost exterminaţi. Deasemeni nu 
pomeneşte nimic de cei 9442 oameni omorîţi la Vinniţa, în perioada 1937-38, din dispoziţia lui, a lui Molotov şi 
a lui Ivan Serov, în cele trei gropi comune din oraş; şi nici un cuvânt n-a amintit de masacrul de la Katyn.

Finlanda, pentru care a pierdut 200.000 de ostaşi, nu a fost iertată. Operaţiunile de represalii şi deportări 
au fost îndrumate de Lev Makhis. Zeci de mii de oameni au luat drumul Siberiei.
Lituania, Letonia şi Estonia au cunoscut la 19 Iunie 1940, teroarea şi deportarea a 170.000 de oameni la 
Nord de Cercul polar. Conducerea acestei operaţiuni a fost îndeplinită de I.A. Vîşinschi, Dekanosov (omorît 
odată cu Beria) şi Jdanov.

Peste Polonia, care era în agonie din cauza invaziei lui Hitler, Ruşii au năvălit şi ei între 17-20 
Septembrie 1939, iar după ce le-au smuls o importantă parte din teritoriu, au deportat câteva zeci de mii de 
locuitori. Serov a fost cel care a condus deportarea.

României i-au fost deasemenea smulse 2 importante provincii cunoscute sub numele de BASARABIA 
şi BUCOVINA DE NORD în 29 Iunie 1940. Răpirea a fost imediat urmată de deportarea masivă a 300.000 
locuitori numai într-un an. Operaţia de deportare s-a repetat între 1945-54, când o jumătate de milion de Români 
de pe meleagurile răpite au fost împrăştiaţi până la Vladivostoc. Numai în noaptea de Marţi 5 Iulie 1949 au fost 
ridicaţi 25.000 Români, care au pornit spre Kazahstan.

In raportul lui, Hrusciov dezvăluie atrocităţile care s-au comis asupra membrilor aşa zişi cinstiţi ai 
partidului comunist, fără să menţioneze că cei 50 de milioane care au cunoscut teroarea şi au fost, în cea mai 
mare parte, exterminaţi prin muncile forţate, nu erau partizani ai regimului criminal marxist.

Stalin s-a folosit, în desfăşurarea acestui plan monstruos, de 3 şefi de bande criminale: Yagoda, Iejov şi 
Beria ; aceştia trei au fost întruchiparea lui Stalin, "creaţi" de el în acest scop. Când una din bande era prea com-
promisă, o înlocuia cu alta. Teroarea îşi devora proprii executanţi. Hrusciov, făcând "autocritica grupului par-
tinic", spune:

"Arestarea lui Beria şi anchetarea cazului său au adus revelaţii oribile asupra maşinii secrete pe care ne-
a ascuns-o şi care a trimis atâta lume la moarte...Câtva timp am dat partidului şi poporului explicaţii false asupra 
celor întâmplate; noi aruncam greşeala asupra lui Beria. Noi făceam tot ce este posibil pentru a proteja pe Stalin, 
neînţelegând încă că acopeream un CRIMINAL, un ASASIN, un MĂCELAR răspunzător de masacre."

Printre marii maeştri măcelari care au întreţinut acest "monstruos abator", este necesar să enumerăm 
câţiva:
Victor Abacumov, Iuri Andropov; A.A. Andreiev; N.A. Bulganin; Leonid Brejnev; Ciureli Mihail; P.I. 
Golicov; A.A. Grecico; A.A. Gromiko; S.D. Ignatiev; Andrei Jdanov; Lazar Kaganovici; A.I. Kiricenko; I.S. 
Koniev; Alexis Kosâghin; N.S. Kruglov; Gheorghi M. Malenkov; Rodion Malinovschi; S.D. Ignatiev; G.G. 
Karpov; L.G. Melnicov; V.N. Merculov; Anastase Micoian; Viaceslav Molotov; K.K. Rocosovschi; A. 
PANUSCHIN; A.N. Poscrbisev; I.A. SEROV; Mihail Suslov; D.T. Serpilov; A.I. Vîşinschi; Clement Voroşilov; 
bineînţeles Nichita Hrusciov şi mulţi alţii.

"Centrala abatorului Stalin" a deschis sucursale în toate ţările aşa zise eliberate unde defăimătorii, 
carieriştii şi străinii de ţară s-au antrenat unul pe altul în măcelărirea popoarelor.

R.A. Rudenco, procurorul general care a pus în scenă numeroase procese, fiind întrebat de Nichita Hrus-
ciov: "Spuneţi-mi, pe ce fapte reale s-au sprijinit acuzaţiile?", a răspuns "nevinovat":
"Din punct de vedere juridic nu existau probe pentru a judeca pe aceşti oameni. Urmărirea judiciară s-a 
bazat pe mărturisirile stoarse sub tortură fizică şi morală. Mărturisirile astfel obţinute nu pot fi reţinute pentru t 
trimite pe cineva în faţa tribunalului."

Aceste metode au fost folosite peste tot, de la Vladivostoc până la Berlin. Şi grozăvia celor petrecute l-a 
facut pe acelaşi N. Hrusciov să hotărască: "Este preferabil să spunem tot. Crima se descoperă totdeauna. Nu se 
pot păstra asemenea secrete timp îndelungat."

Acesta a fost "singurul înţelept, cel mai mare conducător, cel mai mare strateg al tuturor timpurilor", no-
ţiuni care au înlocuit pe cea reală în cazul acesta: geniul răului şi poate e prea puţin zis.

Această brutalitate a lui Stalin s-a manifestat nu numai în domeniul deciziilor care priveau viaţa 
interioară a ţării, dar şi în relaţiile internaţionale.

A şantajat şi a trişat, pentru a instaura sclavagismul în omenire. Masca pusă acestei politici nu mai 
trebuie să înşele pe nimeni.
Marxismul s-a dovedit a fi egal cu genocidul.