SPRE NECUNOSCUT
 (După relatările lui Gheorghe Bentz)

O noapte-ntreagă au tremurat pe cimentul izolării de sub poarta secţiilor de la Jilava. înainte de 
a se da deşteptarea au fost scoşi cu înjurături şi ghionturi, în drum spre poarta principală. Trecuseră 
noaptea cea mai lungă, în fugă, de abia apucau o bucată de pâine şi slănina sărată prevestitoare de drum. 
Maşinile-dubă au început să gonească spre gara triaj de la Podul Grand. înghesuiţi ca sardelele, au fost 
urcaţi în vagonul-dubă şi ferecaţi.

Necunoscutul îngrijora pe cei o sută de deţinuţi politici, în mare parte nejudecaţi. După 13 ore 
de drum, timp în care li s-au dat două găleţi cu apă de băut, au fost coboriţi în gara Bicaz, într-o forfotă 
de oameni. Era seară şi curioşii oraşelor de provincie veneau, ca de obicei, la gară, să vadă coborând 
artiştii de teatru sau circ pentru mult aşteptatele turnee. Căutând cu privirea printre liniile de cale ferată, 
n-au descoperit nici măcar vagoanele ce transportau menajeria circurilor.

Pe de altă parte, cei ce coborau din vagonul de la coada trenului erau şi ei uimiţi de mulţimea de 
pe peron. Nu ştiau ce să creadă. în schimb cordonul gardienilor începuse să înjure, să ameninţe şi să 
ordone: "capu' jos şi ţine aproape"."In sfârşit, în faţa ochilor ce ne cercetau fără a arăta patimă, am 
început să ne arătăm demni, chit că tremuram în gerul ce se lăsase în acea lună de Decembrie. Gardienii 
au început să-şi demonstreze superioritatea,  înjurând,  lovind  cu  patul  armei  şi  deşertând  rapid tot 
cazarmamentul de cuvinte cazoane de care dispuneau. Organele de miliţie, cele de tortură ale securităţii 
şi numeroşii informatori mişunau prin mulţime, făcând eforturi zadarnice spre a o împrăştia. 
Curiozitatea "lumii libere" creştea şi fiecare încerca să descopere vreun cunoscut.

Comandantul gărzii, un mititel de stat, dar sublocotenent, alerga de colo până colo, da ordine 
peste ordine, însoţite de ameninţări şi înjurături, manifestându-şi din plin vigilenţa inoculată de partidul 

comunist. Nimeni nu mai înţelegea ce vrea, nici chiar gardienii. În acest vacarm, convoiul s-a pus în 
mişcare. Mulţimea care ne înconjura a pornit şi ea cu noi, în acelaşi ritm, căutând să descopere pe 
cineva în mijlocul nostru. Ce discutau între ei nu înţelegeam, dar din când în când se auzeau exclamări. 
Feţele le erau triste, unele chiar plânse. Spiriduşul de comandant alerga, când în faţa, când în spatele 
convoiului.

O femeie mai în vârstă, voinică şi înaltă, suduia de mama focului, mai mult ca alte surate 
:"Arde-v-ar Dumnezeu de netrebnici! Nu v-ar mai ajuta Maica Domnului de fiare"!
Sublocotenentul se trezi din vigilenţă şi aducându-şi aminte că reprezintă autoritatea, s-a 
adresat femeii, proţăpindu-se în faţa ei:
- Pe cine tot blestemi, femeie? Hâ!? la care dânsa cu demnitate îşi coborî privirea în jos, către 
el, zicându-i:
- Pe cine altul, băiete, decât pe vinovaţi, arde-i-ar un foc ca la iad!
- Cum îndrăzneşti să-mi zici mie, "băiete"? Nu vezi că sunt ofiţer?
- Vei fi poate şi ofiţer, că nu mă pricep la grade, dar fată nu eşti? Ai văzut că nu sunt bărbat şi 
mi te-ai adresat cu " femeie " şi eu nu m-am supărat!

Era ofiţeraşul pus pe scandal şi pe fapte mari, dar cum nu se aştepta la ripostă, nu mai ştia cum 
să reacţioneze, mai ales că mulţimea părea iritată. Atunci s-a hotărît să-şi ia funcţia în primire şi a 
început să alerge, de colo, până colo. Se întunecase de-a binelea când, ajunşi pe o uliţă fără trotuare, 
lumea n-a mai putut să ne însoţească, iar noi am continuat drumul pe malul Bistriţei.

Curentul văii, la care se adăuga gerul, făceau să simţim un jeratec prin oase. Se vedea colonia 
strivită între nişte dealuri, ce formau o jumătate de cerc, şi între şoseaua ce mărginea Bistriţa 
renumiţilor plutaşi. La colonie eram aşteptaţi de o ghirlandă de faruri şi o grămadă de gardieni conduşi 
de locotenentul Pietraru. După ce ne-a numărat de două ori, ne-a indicat un loc în partea dreaptă a curţii, 
unde sublocotenentul, pentru a-şi demonstra superioritatea, a început să urle şi să-ndruge vrute şi 
nevrute. Noi nu mai ţineam cont de nimic. Eram îngheţaţi tun şi tremuram de-a binelea, când am auzit 
comanda să ne dezbrăcăm. Vuietul de protest a amuţit când fiarele s-au repezit spre noi. Am dat hainele 
şi pantalonii de pe noi. Am scos un muget înfundat, când ofiţeraşul s-a repezit lovind cu pumnii, urmat 
de ceilalţi şi strigând: "Tot, tot de pe voi, în pielea goală, bandiţilor"!

La o nouă comandă, ne-am târât pe noi şi la rândul nostru am târât pe cei ce nu o mai puteau 
face, până-n partea cealaltă a platoului unde ne aştepta, pe fiecare, câte o grămăjoară de haine vărgate, 
peste care trona o gamelă şi o lingură. Ni s-a comandat să ne aşezăm fiecare în dreptul uneia.
Când am început însă să ne îmbrăcăm, au urlat la noi: "Culcat, nimeni nu mişcă"! O comandă 
care parcă venea din iad: tot sublocotenentul!

Gardienii se repeziră printre noi ca un trăznet şi aşa a început perchiziţia corporală. Noi, în 
pielea goală. Sergentul Albu, înalt, voinic, inspectând desfăşurarea operaţiei, trecea printre noi zicând 
printre dinţi: "E ordin  să muriţi, e  ordin să muriţi", în timp ce  gardianul din dreptul fiecăruia striga: 
"Cască gura, apleacă-te, ridică braţele, întoarce-te, iar, apleacă-te, desfă bucile..."!

Sublocotenentul alerga ca nebunul şi striga, când într-o parte, când în alta.
În iadul acestor chinuri se auzi un glas: "Nu-i da Doamne omului cât poate să ducă"!
Ofiţeraşul s-a oprit din goană şi a întrebat: "Care ai vorbit, mă"?
- Eu, a răspuns moş Adam.
- Repetă ce-ai zis!
- Vorbeam şi eu aşa, că ce-ar zice părinţii dumitale dacă te-ar vedea ce suflet pui în această 
operaţie de perchiziţie a despuiaţilor.
Uimit, ofiţeraşul a rămas parcă mut, poate nu-i venea să creadă că un deţinut a avut atâta curaj, 
sau poate gândul i-a fugit la părinţi. A ridicat braţul spre cer tocmai în momentul în care locotenentul 
Pietraru comanda "drepţi" şi raporta: "Tovarăşe comandant, operaţia de perchiziţie şi numărătoare este 
gata"!
Comandantul Dogaru a ordonat îmbrăcarea. După ce ne-am îmbrăcat cum am putut şi am luat 
hainele cu care venisem şi care între timp fuseseră purecate cută cu cută, comandantul ni s-a adresat:
- Aici este o colonie de muncă, nu de oameni bolnavi. Aşa că vă sfătuiesc să nu staţi din 
tremurat, că s-ar putea să răciţi. Cine nu munceşte, va dormi la carceră. Cine nu respectă regulamentul 
coloniei, va avea de a face cu mine, şi nu v-aş dori-o. Dimineaţa veţi merge la muncă acolo sus, şi, 
ridicând un braţ, zâmbi sarcastic ... pe cotă . . . sus pe munte ... să luaţi cu asalt cota 550. Şi, acum 
repede la baracă!
Ne-a întors spatele şi s-a dus. Curentul Bistriţei îi făcea rău.
Era scara de 22 Decembrie 1952.

Sprijinindu-ne unul pe altul, mai mult cu voinţa decât cu puterea, asemeni unor beţe lipsite de 
articulaţii, am ajuns în baracă. Baraca era înzestrată cu o sobă de cărămidă în care nu se observa că 
pâlpâise vreodată vreun vreasc. Totuşi nu bătea vântul. Eram 60 de oameni, din care prea puţini au 
trecut examenul de rezistenţă în confruntarea cu gerul. La propunerea profesorului Miller, cei în putere 
s-au apucat să maseze pe cei îngheţaţi. Celor ce acuzau degeraturi, li s-au făcut frecţii cu zăpadă.

În sfârşit a trecut şi noaptea.
Am trecut şi a doua zi prin poartă, dar nu dimineaţa, cum spusese comandantul, ci seara, fiindcă 
am fost daţi să lucrăm în schimb de noapte. Drumul până la şantier l-am făcut pe întuneric, călăuziţi de 
luminiţa electrică înşirată de-a-lungul Bistriţei. Pentru securitate eram urmaţi de o maşină echipată cu 
turelă, mitralieră şi faruri.

După vreo jumătate de oră am ieşit din strânsoarea munţilor care străjuiau de o parte şoseaua, iar 
pe partea cealaltă râul, ca nişte pereţi de stâncă a căror înălţime nu o puteam distinge din cauza 
întunericului. Dincolo, munţii se depărtară în forma arcurilor de cerc prin mijlocul cărora Bistriţa îşi 
urma cursul milenar. Imensa deschizătură a munţilor, după cum era luminată de o puzderie de faruri 
electrice, părea o imensă arenă de foc. Privind-o, gândurile ni se răvăşiră. Senzaţia de a fi într-o arenă 
romană se cuibărise în fiecare din noi, şi fiecare trăia, fie pentru o clipă, sentimentul de gladiator. Dar 
realitatea ne-a trezit în sclavi aruncaţi fiarelor.

Aici trebuia să înfruntăm stâncile. Alţii la Canal înfruntaseră utopiile patricienilor marxişti. Şi 
aici şi a-colo şi pretutindeni, scopul era acelaşi : exterminarea omului de o clică de schizofrenici care 
terorizau mulţimile, din 1917. Dar sfârşitul calvarului nu se întrezărea. Şi lumea zice că se numeşte 
marxism. Şi unii îl doresc. Of! De-ar putea să ni-l ia tot, să ne lase fără urmă de marxism. Să fie şi ei 
fericiţi. Şi aşa cu gândurile răvăşite, ne trezirăm în faţa unei pasarele şi ca la strungă, unul câte unul, 
începurăm să ne împleticim picioarele, balansându-ne, în strădania de a o traversa. De jos priveam cu 
mirare tabloul în care umbrele profilate pe cerul de smoală treceau întretăind strălucirea becurilor 
înşirate pe munţi.

În mijlocul acestui joc de lumini, schimbând direcţia, privii spre râu. De acolo văzui cum, din 
tainiţele apei, ca nişte vrăji, se năzăreau aburi ce păreau că se îndreaptă spre noi.
Involuntar am început să ne frecăm pe mâini, pe faţă, pe ciolanele cuprinse de-un îngheţ ce 
pătrundea pe nesimţite în toată făptura.

Ne-a venit şi nouă rândul la scrânciob. Uitarăm de ger şi nu mai simţeam nici vântul, care, acolo 
sus, muşca din noi. De cealaltă parte a râului şi-n lungul lui, ne rânjea o gură enormă cu dinţi de stâncă 
colţuroasă, spre care înaintam clătinându-ne ca nişte hipnotizaţi.

Aceasta era batardoul ce se întindea pe câteva sute de metri lungime şi vreo două lăţime. 
Adâncimea era de aproximativ 30 metri sub nivelul apei. Mai târziu am aflat că trebuia să ajungem la 40 
de metri. în lumina becurilor electrice, etajate pe malul stâng al râului, se vedeau trenuri cu locomotive 
mici, buldozere şi două escavatoare, iar jos, pe fundul batardoului, linii de decovil, cu vagoneţi ce 
păreau nişte jucării împinse de copii bătrâni. Teama de a merge pe pasarelă fu furată de staticul tablou în 
cadrul căruia trebuia să intrăm în luptă cu stâncile. Amuţisem. Devenisem ca nişte copaci înclinaţi spre 
prăpastia care nu ne înghiţise încă.

Odată trecuţi dincolo de pasarelă, furăm îndrumaţi în josul batardoului prin larma şi înjurăturile 
gardienilor.
Tabloul a fost sfâşiat. Am început să încărcăm bolovani din stânca dislocată de dinamită. 
Norma era republicană, dar pentru noi, ca deţinuţi politici, se suplimentase cu 50%. Ni s-a atras atenţia 
că trenul trebuie încărcat  la ore  fixe,  iar,  în  caz  de întârziere, însemna că nu ne-am îndeplinit norma, 
deci că vom dormi în carceră. Nici n-a apucat să-şi termine lămuririle, că deodată, din nu ştiu câte guri, 
se auzi:
"Vine, vine, atenţiune"!
Ramaserăm ca stană de piatră, nu realizam ce se întâmpla , când peste noi, în fundul 
batardoului, răbufni în cădere o bucată de stâncă de mărimea unui om. Atunci am înţeles ce s-a petrecut, 
de ce lumea era agitată.

Dintr-o altă brigadă a venit un deţinut care ne-a spus că, ori de câte ori auzim un zgomot 
suspect, sau strigăte de atenţiune, "Vine" . . , să ne lipim de peretele cotei pentru a fi feriţi de dislocările 
stâncilor. Ne-a mai explicat că în timpul când servim fiertura ce se numeşte masă, şi între cele două 
schimburi, artificierii civili dau foc dinamitei pentru a disloca stâncă din stâncă. Cum însă mai rămân 
bolovani agăţaţi, aceştia se desprind când nici nu te aştepţi şi produc accidente, zilnic, de multe ori chiar 
mortale.

Am început munca. Lucram pentru a ne încălzi, lucram pentru a îndeplini norma şi a nu dormi 
la carceră, lucram pentru a supravieţui şi a istorisi omenirii, cine va mai apuca, întâmplările trăite de 
sclavii secolului 20 în împărăţia preconizată de Marx, care n-o putuse înfăptui, şi continuată de urmaşii 
lui bolnavi după putere, bolnavi după descoperirea de noi metode de torturare a semenilor lor .

Vagoanele au plecat la timp şi-n noaptea de Ajun, şi-n noaptea de Crăciun şi-n cea de Anul Nou, 
1953. Oamenii ascultau de Moş Adam, un ţăran cu scaun la cap, care începuse, încet, încet, să conducă 
lucrările, încât norma se îndeplinea cu greu, dar se îndeplinea. Cei ce nu puteau erau ajutaţi de ceilalţi, o 
solidaritate se crease între oameni, iar unele dedesubturi contribuiau să se evite pedepsele. Deţinuţii 
politici au reuşit de multe ori să se descurce. De exemplu moş Adam făcea totul cu dichis,  cu  multă  
chibzuinţă. Acest lucru îl observase  şi şeful de cotă, care era gardian.

De obicei şefii de cotă se roteau în jurul focului şi pălăvrăgeau până la ziuă. Dar şeful de la cota 
450 era mai mult pe lângă oamenii lui moş Adam şi receptiv la discuţiile ce se purtau între ei. Profesorii 
Miller şi Berciu dezbăteau mai mult probleme de arheologie şi parcurgeau trecutul, lucru ce-i plăcea şi 
gardianului. Era atras şi de Damian şi Bentz care discutau despre aviaţie, mai ales că primul fusese 
comandor.

Aceste discuţii dintre o săpătură şi o încărcătură cu vagoneţi, erau din ce în ce mai ascultate de 
gardian, într-o noapte, l-a întrebat pe moş Adam, că nu pricepe cum pot fi legionari, când sunt aşa de 
învăţaţi şi muncitori, şi i-a adăugat: "Ştii că eu nu v-aş lăsa în poartă chiar dacă nu v-aţi îndeplini norma. 
Eu ştiu că legionarii au adus cea mai mare nenorocire ţării, până şi cutremurul din 1940, fără să mai 
vorbim de prigonirea evreilor, care şi ei sunt oameni".

Moş Adam, care era mai mult omul faptelor, s-a oprit din lucru şi, sprijinit în ranga pe care o 
manevra ca mangealâc, l-a întrebat pe şef:
- "Dumneata crezi că toţi deţinuţii sunt legionari"?
- "Bine-nţeles, a răspuns acesta. Ştim de la orele de educaţie politică pe care ni le ţine tovarăşul 
locotenent Pietraru, aproape zilnic, iar odată pe săptămână ne vorbeşte şi comandantul".
Moş Adam a tăcut puţin, şi-a adunat gândurile, şi i-a zis:
- "Domnule şef îmi pare rău, vă dezamăgesc, dar trebuie să ştiţi că nu toţi care suntem aici, 
suntem legionari. Dacă ar fi să facem aprecieri pe nuanţe politice, cei mai mulţi ar fi ţărăniştii, urmaţi de 
liberali, social-democraţi şi ceva legionari. Peste ei pot să zic că predomină ţăranii care s-au opus 
colectivizării. Sunt prezenţi şi muncitorii care au luptat pentru drepturile lor. Sunt şi comunişti, cum este 
moş Păsărică, fost secretar în   ilegalitate,   şi   mulţi   nevinovaţi,  pentru   a  nu   încurca drumurile lui 
Gheorghiu-Dej. Dar la drept vorbind nimeni nu este vinovat, este numai o răzbunare a regimului care se 
teme şi de umbra lui, neputând să se menţină decât bazându-se pe ajutorul ruşilor şi arestarea tuturor 
celor bănuiţi, numai, ca adversari. De exemplu eu şi cei care lucrăm pe această cotă, nu suntem 
legionari, dar o să-ţi spun unele lucruri şi despre ei.

După terminarea primului război mondial, s-au făcut nişte tratate de pace care dădeau fiecărui 
popor dreptul să trăiască liber în graniţele fixate, ţinându-se seamă de locurile unde se născuse şi 
crescuse. Cu acea ocazie ne-am câştigat şi noi Transilvania care ne fusese răpită de Unguri, ca şi 
Basarabia răpită de ruşi, tovarăşii noştri de azi. Şi ruşii ne-au mai răpit-o încă odată şi iar o să trebuiască 
să ne luptăm să ne-o luăm înapoi. Cei de la conducerea ţării, în loc să ne omoare aici, prin muncă 
forţată, mai bine ar merge cu noi să ne luăm înapoi Basarabia şi Bucovina, care sunt aici, aproape de 
locurile unde ne chinuim acum. Vezi dumneata, asta este politica.

Mai târziu, după pace, ţările care au pierdut războiul au început să fie nemulţumite pentru 
teritoriile pe care le stăpâniseră de la alţii şi le pierduseră. Este bine de ştiut că sfârşitul primului război 
mondial a fost mai drept de cât cel de acum. Atunci s-au dat drepturi fiecărui popor, iar acum s-au dat 
ţări întregi, fără să întrebe popoarele dacă vor. Şi s-a mai jucat şi teatru. S-a spus că se ţin alegeri, dar 
rezultatul era aranjat înainte de deschiderea urnelor. Totul a fost o înşelătorie, ca marile puteri să spună 
că totul s-a făcut după voia poporului. Aşa au crezut ei, noi suntem în schimb cei care suferim. Şi 
suferiţi şi dumneavoastră şi ferească Dumnezeu să nu vă sufere şi copiii.

Atunci, după război, cum zisei, s-a trezit un curent naţionalist care urmărea să sprijine pe omul 
născut pe pământul lui, ca să se bucure de toate câte sunt în ţara lui. Munca românului nostru era 
cumpărată mai pe nimic. Cei care o cumpărau erau străinii. Şi aşa s-a născut curentul naţional ca să 
poată românul să-şi vândă produsele lui singur, să nu mai fie intermediarul. Naţionaliştii de atunci s-au 
numit legionari şi au zis că evreii sunt cei care fac comerţ şi câştigă fără să muncească pământul, sau în 
fabrici. Ei lucrau numai cu banul, cu băncile şi nu duceau lipsă de nimic, iar românul nostru muncea din 
zi în noapte, fără nici un spor şi nici măcar copiii nu şi-i putea căpătui. Legionarii susţineau ridicarea 
elementului românesc în toate domeniile de activitate, inclusiv negoţul. Evreii răspândiţi prin toate ţările 
lumii, ca şi-n România, nu purtau nici o vină pentru priceperea lor în comerţ. Fiecare în fond luptă, în 
mod cinstit, în cadrul legilor statului, pentru o viaţă mai bună. Este adevărat, au fost excese. Ba unii 
dintre ei, pe cont propriu, din răzbunare, au făcut abuzuri. Dar câţi dintre ei au fost chinuiţi şi omorâţi 
nevinovaţi? Oameni fără chibzuinţă, dintre ei, au stricat, împinşi de alţii, gândurile pe care le-au avut 
bune. Să admitem că au făcut vreo sută de crime. Ai putea dumneata, domnule şef, să spui câte victime 
s-au făcut numai aici, în Bicaz? Dar câte zeci de Bicazuri avem în ţară şi de câţi ani, poate vreo şase la 
număr, numai de morţi avem parte! Şi nu este regim legionar la putere.

În ceea ce priveşte cutremurul, să ştiţi că forţele naturii nu pot fi comandate nici de noi, nici de 
legionari. Dumneata eşti tânăr şi spui că ai doi copii. Să-ţi trăiască şi să le ajute Dumnezeu să înveţe, să 
cunoască zbuciumata noastră istorie".

Vagoneţii sosind, oamenii începură să-i încarce, după care moş Adam îşi reluă activitatea, pe 
post de politic. Între timp observarăm că tânărul gardian era în cumpănă. Nu se potriveau cele auzite de 
la "bandiţi" cu cele spuse de politrucul lor. Omul părea de bună credinţă.

La un moment dat gardianul îi dădu lui moş Adam o veste ce umplu tuturor inima de bucurie. 
Se hotărâse să le dea o carte poştală pentru a scrie acasă, dar l-a rugat să nu o difuzeze, pentru a nu-i 
face rău, fiindcă, dacă aude ofiţerul politic, poate să rişte urmări grave.

Într-un moment de sinceritate, gardianul le-a spus că de politic se tem toţi, până şi comandantul, 
fiindcă funcţia este mai mare decât gradul, şi o simplă vorbă necugetată poate să-i lase copiii pe 
drumuri.
- "Eu, spuse gardianul, sunt ţăran dintr-o bucată şi prefer să mă muşte omul de nas decât de 
fund. Politicul nostru are năravul linguşirii până scoate o vorbă de care are nevoie pentru a vinde şi pe 
cel mai drag dintre ai lui. îl prefer pe comandant care este rău şi aspru. Aşa este felul lui. Totuşi e 
cinstit, nu este viclean şi răzbunător. Este sincer. După o oră de educaţie politică, vorbind despre el, 
comandantul ne-a spus că pentru partid a renunţat la carieră. El ar fi vrut să se facă astro-fizician. Zicea 
că-i plăcea această ştiinţă deoarece îi oferă un câmp vast de cercetări. Lui îi place să descopere 
necunoscutul, marginile lumii".
- Bine, a zis moş Adam, el are posibilitatea să facă studii în paralel cu cariera de militar.
- Tocmai asta ne-a şi spus. Şi eu cred că o va face, fiindcă este un om dârz şi hotărît. Şi apoi 
cum să n-o facă? Numai anul trecut a câştigat trei ani de odată.
- Atunci înseamnă că a terminat Academia militară? a zis moş Adam.
- O, nu moşule! A terminat integralul, clasa 5-a, 6-a şi a 7-a. Acum este pe a 8-a. Anul acesta dă 
o singură clasă, până se dedă cu algebra, iar la anul trece două clase deodată şi simultan!
- Ei, dacă este aşa, înseamnă că merge pe drumul cel bun, ripostă moş Adam.
Între timp umplându-se vagoneţii, profesorii Miller şi Berciu plecară după primul, iar Popescu şi 
Bentz după cel de-al doilea. Primul vagonet trecu podeţul. Al doilea se cam îngreuna. Popescu-
Mehedinţi împingea din greu. Când se uită văzu că Bentz, cu care vorbise până atunci, nu  mai era.  Avu 
o presimţire  şi strigă la cei de faţă: "A dispărut Bentz"! Toţi se alarmară şi începură să-l strige.

Şeful de cotă, cu Radu Damian şi Radu Belea veniră într-un suflet, întrebând ce s-a întâmplat. In 
timp ce li se povestea, sosi şi moş Adam, care cercetând podul, îi spuse lui Radu Belea, fiind mai tânăr, 
să coboare în prăpastie. Până la urmă coborîră cu toţii, în afară de moş Adam, care strigă după doctorul 
cotei.

Îl găsiră. Se punea problema scoaterii. Ninsese cu fulgi mari şi deşi mai toată ziua. Noaptea 
continuase. Zăpada era mare şi afânată. Coborîrea a fost cum a fost. Scoaterea lui a pus destule 
probleme. Pereţii prăpastiei erau cam drepţi. Cu chiu, cu vai, l-au scos.

Doctorul Găbureac, care între timp sosise, spuse şefului de cotă că nu are ce să-i facă. Trebuia 
trimis la infirmerie, de urgenţă. A fost urcat într-o maşină pe o targa. Din cauza zăpezii, drumul a fost o 
problemă. Au trebuit să ocolească pe la podul cel mare.

Când s-a întors schimbul de noapte, doctorii Ivan Cornel, Grigoriu şi Găbureac au dat fuga la 
infirmerie să vadă care este situaţia lui Bentz. Doctorul Constantinescu i-a liniştit, spunându-le că este 
vorba de o leziune la muşchiul pieptului stâng, care o resimte din cauza căzăturii şi a spaimei pe care a 
tras-o. L-au mai examinat odată cu toţii. Nu era aşa grav. Doctorul Grigoriu îl sfătui pe Bentz, să nu 
spună nimic plutonierului, deoarece îi va aranja câteva zile de scutire pentru a se reface.

Plutonierul infirmier fiind liber, nu a venit. În schimb a trecut comandantul de acolo. Doctorul 
Constantinescu i-a raportat că erau 3 deţinuţi cu oasele zdrobite ce trebuiau duşi la spital. Comandantul 
i-o tăie scurt: Doctorii nu dispun şi nu comandă, ei nu ştiu ce trebuie şi ce nu trebuie. Singurul care ştie 
şi dispune este infirmierul, că de-aia e plutonier!

Comandorul de marină Protopopescu, care se afla internat şi avea o fractură, strigă revoltat: 
"Cum e posibil, domnule comandant"? Nu apucă să termine ce avea de spus, că acesta îi luă vorba din 
gură: "Tu să taci, bâlbâitule"!
"Eu sunt bâlbâit la gură când sunt nervos, dar nu sunt bâlbâit la cap".
- "O să mai vorbim noi", zise comandantul şi plecă.

Între timp muri Stalin şi veniră cărţile poştale, de pomană, ca pentru sufletul lui.
S-a dat un creion pentru fiecare baracă şi cărţi poştale pentru fiecare deţinut. Ofiţerul politic a 
dat personal explicaţiile necesare, învăţându-i pe oameni cum se scrie o carte poştală:
"În primul rând adresa. Adresa trebuieşte scrisă citeţ, pentru că după adresă se duce scrisoarea şi 
găseşte pe cel căruia i-aţi trimis-o. Nu trebuie greşită, pentru ca să nu ziceţi că n-a ajuns la destinaţie. La 
expeditor se scrie numele celui care expediază, adică al vostru, care o să primiţi răspuns, dacă o să vă 
răspundă cineva. Dar adresa expeditorului nu este voie s-o scrieţi pentru că nu este voie să se ştie unde 
sunteţi. Este secret militar şi de aceea în loc de adresă, vă dăm un număr după care vă găseşte aici. La 
poştă se ştie secretul şi scrisorile sunt expediate aici. După ce aţi terminat cu adresa şi expeditorul, 
întoarceţi cartea poştală şi intraţi în conţinut. Dar măsuraţi-vă cuvintele, să nu fie mai mult de zece 
rânduri şi să cuprindă tot ce este nevoie. Lăsaţi vorbele de dragoste, că vă mănâncă din spaţiu şi nici nu 
aveţi nevoie. Scrieţi să vă trimită haine de iarnă, ca să nu mai tremuraţi, şi să nu cereţi haine de lucru, 
pentru că asta dă de gândit la cei de acasă şi să nu le produceţi necazuri. Să vă trimită zahăr, marmeladă 
şi ceai. Nu miere, ciocolată sau prăjituri. O bucată de slănină puteţi să cereţi, dar nu jambon sau şuncă. 
Astea intră în alimente de lux  şi aici nu este voie să primiţi. Este interzis să se scrie cum sunt, sau cum 
nu sunt munţii şi râul care trece pe aici, că aceasta poate conduce la deducţii din care reiese locul unde 
vă aflaţi şi nu este voie să se ştie. Iar de sănătate să scrieţi că sunteţi bine".

A dat să plece, dar de la uşă s-a înapoiat grăbit: "Bă . . ă . .ă am uitat ceva care este foarte 
important, eu care aveam o memorie uluitoare. M-aţi derutat cu problemele voastre. Să scrieţi clar şi cu 
litere mari ca răspunsul să vi-l trimită tot pe o carte poştală. Atenţie, totul să intre în zece rânduri".

Şi politicul, în persoană, a plecat din baracă-n baracă să lămurească pe domnii "bandiţi".
Într-o Duminică, după amiază, după ce venisem de la munca voluntară, am văzut că oamenii 
care lucrau cu moş Adam erau strânşi în jurul lui. Era o fire deschisă, plin de bunătate şi sfătos. La cei 
peste 70 de ani, comportamentul lui se confunda cu dictonul: "Soarele răsare roşu şi tot roşu el apune, 
Omul bun şi-n zile rele, el tot bun rămâne". Acum, depănându-şi amintirile ca şi necazurile, spunea:
- Apăi dragii moşului, cum v-am spus, am trei feciori. Cel mai mare a făcut şcoala tehnică la 
C.F.R. şi în anul 1946 lucra ca maestru mecanic la Atelierele din Simeria. Era căsătorit, cu doi copilaşi. 
În acel an, înainte de alegeri, într-o şedinţă sindicală, el trebuia să citească o hârtie pe care i-a dăduse 
conducerea de partid comunist. După acea hârtie el trebuia, ca maestru, să facă nişte propuneri pentru 
noul comitet sindical. Erau trecute şi numele celor ce urmau să fie propuşi şi angajamentul muncitorilor 
de a susţine în alegeri lista "Blocului partidelor democrate", adică ale celor ce se dăduseră cu 
comuniştii. Numai căci, fără să ţină cont de hârtia primită,  a propus pe alţii. Toţi muncitorii au bătut din 
palme şi au aclamat pe cei propuşi. Cei din comitetul de partid s-au opus şi, din hâră în hâră, a început 
bătaia. Aproape toţi comuniştii au fost duşi la spital. Ţap ispăşitor, bineînţeles, a fost Gavrilă al 
Adamului, adică feciorul meu, băiatul cel mare cum vă spusei.

Fără multă vorbă, a fost arestat şi dus, ce ştiu eu unde. Acasă n-a venit. La două zile am aflat şi 
eu. Mi-am zis: Doamne, ce ştiu eu a face?
I-am zis şi nevestii să-mi prepare o straiţă cu merinde, că plec la Bucureşti.
- Măi Adamul meu, mi-a zis muierea, nu cumva te-ai gândit să te duci la Pătruţ?
- Doamne feri-mă! Dar gândii eu în mintea mea şi spusei: Ba m-oi duce.
- D-apoi tu nu te-ai prea avut bine cu el şi s-ar putea întâmpla să nu mai vii nici tu.
- Ba m-oi duce mă femeie, şi mă voi şi-ntoarce.

Am plecat la Bucureşti şi, cum nu-i cunoşteam adresa, mă interesai unde-i clădirea Consiliului 
de Miniştri. Când o găsii, dădui să intru direct înăuntru. Dar cum poteră era destulă, un ofiţer cu 
banderolă pe mână mă înhaţă şi mă împinse pe o intrare dindărătul celei principale şi mă luă la întrebări. 
Eu îi spusei de unde viu şi că-s văr cu Pătruţ şi trebuie să vorbesc cu el, într-o problemă de familie. 
Ofiţerul se calmă şi, după ce a dat nişte telefoane, mă pofti afară-n stradă unde m-a urcat într-o maşină 
mică şi-a zis că mă duce la Pătruţ. Ofiţerul care a mers cu mine, m-a dat în primire altuia, care m-a poftit 
într-un salon şi mi-a zis să aştept. După vreo jumătate de oră a venit o cucoană şi mă duse la Pătruţ, care 
mă primi cam chiorâş.

Bineînţeles, eu care aveam oful pe suflet îi spusei de Gavrilă al meu. M-a ascultat el cu răbdare 
până am terminat, după care mi-a zis: "Măi fratele meu, pentru Gavrilă al tău cere-mi haina şi ţi-o dau, 
dar să-l caut şi să-l scot de unde este, să nu-mi ceri".

Am sărit de pe scaun ca să plec. S-a sculat şi el şi m-a îmbiat să intru în altă încăpere. Era biroul 
lui, gândesc, era mobilat aşa ca biroul lui Franţ Iosif, aş zice eu. S-a instalat bine, a aranjat una şi alta pe 
birou şi mi-a făcut semn să iau şi eu loc. Am rămas în picioare, curios ce va mai da din el.

—Tu, măi Adamule, ştii că toată viaţa mi-am jertfit-o pentru binele poporului, pentru partidul 
comunist. Acum când vezi bine câte lucruri bune a făcut, v-a dat pământ, v-a dat voie să vă cereţi 
drepturile furate de alţii, tu vii să mă pui la rele pentru Gavrilă, pe care n-ai ştiut să-l educi, să-i deschizi 
ochii. Apoi începu să ridice tonul la mine de parcă ţipa: "Eu nu-mi înşel poporul pe care-l iubesc, eu nu-
mi înşel partidul care ne-a acordat încrederea lui. . . m-ai înţeles"?
A sunat, a venit un ofiţer care m-a luat şi la poartă mi-a spus că mă duce cu maşina la gară.
Aşa a fost cu văruţu.
Acasă nevasta mi-a spus: Vezi Adamul meu, ţi-am spus că n-ai ce căuta la Pătruţ!

N-am vrut să ies din casă o bună bucată de timp. Dar campania electorală începuse şi n-aveam 
de ce să fiu supărat pe oamenii care aşteptau sfaturi de la mine. În afară de câţiva derbedei din satul meu 
şi din împrejurimi, unul nu le-a dat un vot. Numai că rezultatele au fost aşa cum bine ştiţi. Una s-a votat 
şi alta a ieşit. Mai rău ca pe vremea turcilor. Ăia luau peşcheşul şi plecau. Ăştia ne jupoaie şi ne ţin zălog 
toată viaţa.

Acum mă frământ, aşa în mine, că ce-o fi pe biata muiere când o fi primit vestea şi de la fecior 
şi de la mine. Iar eu mă gândesc, dacă ei or mai trăi.

Tainele sfintei familii, coborâte din străbuni, le-am păstrat cu sfinţenie în casa noastră. Şi poate 
că a rămas ca tot ce este mai demn şi mai de preţ acestui popor, în familie s-a plămădit dragostea cea 
adevărată, prin ea am învăţat să ne-mpărţim iubirea atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru ţară. Iar acum 
încearcă să reducă această sfântă  familie la o  formalitate pe hârtie,  care se poate rupe oricând. E vai 
şi vai dacă nu se ţine familia închegată. Când Goga vorbea de "Un stâlp la bătrâneţe", el nu se gândea 
la lemnul de brad. El vedea milioane de stâlpi, în casa fiecăruia, cel puţin unul, care să susţină familia 
şi să o ducă mai departe, peste veac.

Şi acum că v-aţi prins la vorbă, eu ţăranul din Banat am căsnit câteva versuri de-aş dori să vi le 
zic, le-am intitulat "Cugetătorii":
Sap-adânc cugetătorii, globul... se învârte roată
Cu iubirea-ntreagă a lumii şi etern cu el ne poartă
 Prin fantastic, armonie, prin vecie şi prin gol,
 Animat de-o sfântă rază îi dă globului ocol.

Sap-adânc cugetătorii succedându-se pe rând,
 Smulg din tainele naturii; se-nădeşte gând cu gând
 Fac şi legi, chiar axiome, dar nici când vor fi în stare
Să explice bobârnacul ce-a pus totul în mişcare.

Nu-s venit să vă stric legea,  spuse-n vreme, blând, Isus
 Deslegaţi şi deslegate vor fi şi-ntru Cel de Sus?
 Nu vă cert cu vorbe grele, pe grumaji eu nu pun sfori,
 Eu vă-ndemn la fapte bune doar cu dragoste şi flori.

O nălucă de stafie, peste tot ce ai iubit
Pune vrajbă, varsă ură, unei teste-nebunit.
Din fiorduri poartă vântul, tot ce Marx a născocit
Iar prin rai dă să împroaşte duhnetul de iad cumplit.

Ce-a scris Marx, deveni lege. Cugetând, devii tâlhar,
 Devii hoit în închisoare, devii sclav la cerc polar.
 Iar de taci, eşti dinamita aruncată pe poteci
 Ce-ai putea să scuipi Marxismul ăstui secol douăzeci.

Animat de-o sfântă rază a sistemului solar,
Ceru-ndură şi adastă ţări şi neamuri ce dispar.
In genunchi cugetătorii îşi plec fruntea la pământ:
Tu eşti Doamne-n noi nădejdea, Iertătorule Prea Sfânt!

Vino iar la noi Iisuse căci prea multe-am îndurat,
Iartă-ne de cruciade, prea mult sânge s-a vărsat.
Nici gulag, nici Hiroşima, nici Auschwitz, nici închisori,
Fă ca-n slava Ta să-ncapă numai dragoste şi flori.

Imbrăţişarea lui moş Adam şi strângerea mâinii lui aspre de ţăran dovedeau dragostea de care se 
bucura printre cei plecaţi pe calea suferinţei.

Profesorul Cornel Miller, cu privirea plecată gânditoare, aruncă vorbe pline de-nţelesuri: "Mi-e 
sufletul uscat ca un ulcior de lut, în care n-a mai fost de mult, de mult, un strop de apă".

Şi tăcerea se aşternu peste grupul rotat în jurul moşului. Gândul ne fugea spre zecile de mii de 
ţărani şi muncitori condamnaţi şi aruncaţi prin închisorile şi lagărele de exterminare. Tăcerea era 
aparentă căci interiorul ne era răscolit de o revoltă fără margini în faţa diabolicului sistem aplicat fără 
cruţare, mai rău decât de acolo de unde venise. Şi care sentiment uman mai putea rămâne-n adormire 
când actele draconice, de teroare şi asuprire bântuiau ţara ca o ciumă! Dacă partidul marxist era al clasei 
muncitoare, cum se mai explica faptul că cei din uzine şi de pe ogoare umpleau Auschwitzu-rile 
româneşti?!

Dictatura proletară a început să fie exercitată de ei. Şi acum ajunseră sub dictatură. Alţii îşi 
însuşiseră titlul de muncitori şi veniseră cu biciul marxist împletit la Moscova, să-i înveţe să slăvească 
lenea, hoţia şi minciuna. Şi dacă ar fi fost numai asta!

Cei ce ţinuseră ciocanul şi secera-n mână o viaţă întreagă se întrebau cum se aplică lozinca: 
"Propunerile vin de jos în sus", iar deciziile se iau invers, de o minoritate ce  dictează?  Ei,  cei  mulţi,  
peste  80.000  de  ţărani şi alte zeci de mii de muncitori se găseau sub biciul unei minorităţi, care nu 
numai că nu muncise cu ei, cot la cot, dar nici nu era de pe aici.

Li se spusese, strângeţi, strângeţi curelele, căci va veni şi ziua noastră. Şi nu le venea să creadă 
că aceasta le era răsplata mult promisă: sclavia. Deci între sclavia de azi şi cea de ieri nu era nici o 
deosebire.

Nu se găsea cine să-l lămurească nici pe ţăranul Adam, nici pe muncitorul Radu Belea. 
Securitatea şi miliţia, o adevărată pacoste pe capul ţării, reprezenta aproape o cincime din populaţie. 
Ramificaţii nevăzute se găseau infiltrate în toate familiile, în toate ungherele ţării. Şi unii dintre cei de 
jos fuseseră izgoniţi, cu familii cu tot, de pe locurile unde munciseră şi clădiseră temelie de ţară, spre 
bărăganurile şi lagărele unei ţări umilite, de oameni nechemaţi şi nedoriţi. Şi gândurile se întunecau şi nu 
mai înţelegeam nimic".


DINTRE DEŢINUŢII  POLITICI CARE AU TRECUT PE LA BICAZ
 (o mică parte)

Berciu Ion (or), Duca M. (Câmpia Turzii), Damian Radu (Comandantul aviaţiei de la Budeşti); 
Flondor (baron), Găbureac (student); Grigorescu (doctor din Oltenia); Ivan Cornel (doctor); 
Kungel (ceasornicar din Timişoara), Marinescu (inginer din Iaşi); Miszrachi (pianist); Moş Adam; 
Maniu (student din Făgăraş), Müller Cornel (profesor din Aradul Nou); Müller Helmut 
(Timişoara); Niculescu Laurenţiu (inginer); Pangică (instructor paraşutist); Popescu-Mehedinţi Traian 
(contabil); Protopopescu (comandor de marină); Şerban Raul (profesor); Sturza (student), 
Tărtăcuţă (student de la Iaşi, cocheta cu administraţia); Ungheanu (inginer); Vlădescu (doi fraţi din 
Ploieşti); Voicu Sorin (din Pucheni-Prahova);


LAGĂRUL DE MUNCA FORŢATĂ DE  LA ONEŞTI

Apostol Constantin (student la Petrol şi gaze); profesor din Alba Iulia); Bentz Gheorghe (electrician, 
din Bucureşti); Bănăţeanu (avocat); Belea Radu (Bucureşti); Baciu Dumitru (muncitor); Borca 
Gheorghe (Bucureşti, de la Spitalul Colţea); Bosie (inginer), Burlacu (student la Iaşi); Comşa Ion 
(inginer); Crâşmaru (sculptor), Dobre Pandele (instalatGhenadie Marcovici (electronist); Soare 
Gheorghe (ţesător din Roşiorii de Vede); Teodorescu Ovidel (artist).


GHERLA-ANTICAMERA   IADULUI

Se pomeni scos din celulă: 
-	Hai trântore, cât o să mai mănânci de pomană? 
Alecu, pentru că lui i se adresase domnul major Szabo, ieşi nedumerit. Mintea îi era 
răvăşită. Nu ştia ce mâncase şi mai ales ... de pomană. Mergea înghiontit, în timp ce gândul îi 
fugea la înjurătura şi la pumnii lui Domocoş, pentru care se găsea, la izolare, pentru a câta oară, 
nici el nu mai ştia.

Gândurile i se răsfirară în faţa realităţii. Zgomotul ritmic îl făcu să tresară. La prima vedere, 
se găsea în vestitele ateliere ale Gherlei, unde se smulgea ultima vlaga de energie ce mai sta 
ascunsă în scheletele însufleţite.
-	Szilaghi, ia-1 în primire, pune-1 la muncă, a trândăvit destul, se auzi vocea 
majorului adresată vreunui şef.

Da, Szilaghi era şef, după câte a aflat. Trecuse prin reeducarea de la Piteşti, iar aici îndemna 
la îndeplinirea normei, în timp ce doi gradaţi pândeau de după stâlpii din hală.
In fugă i se explică: aici se confecţionează bricege. Lamele de oţel erau asamblate cu 
prăsele de os, cu ajutorul a două ciocane mici care se alergau fără întrerupere. Nici o lovitură 
în gol.
Fu aşezat la banc, alături de Nemetzi, Kiseleff şi parcă Urleasca.
Incercă. Era neîndemânatec. Ritmul lui nu era ca al celorlalţi. Nu avea putere, dar nici 
inima nu-1 trăgea. După  câteva  minute auzi la spate vocea şefului:  
- Intră în ritm, nu te codi, dă-i până mori! Acelaş îndemn, de ani de zile. Nu-1 putea uita. La 
Canal era să-şi lase oasele din cauza lui. Aici din nou îl auzea. Devenise lozinca regimului comunist.
Celor de la banc le spuse printre bătăile ciocanelor: 
- Aici, dacă nu mori azi, mori mâine. Asta nu e muncă!

Alecu nu mai avea putere. îi fusese vlăguită prin izolări. Dar nici inima nu-1 trăgea să dea până cade. 
Ritmul lui era din ce în ce mai rar. Se uita şi la ceilalţi. Erau nişte arătări, cu ochii duşi în fundul 
orbitelor, pe care, la auzul comenzii: "mai repede, nu încetini", îi vedea ca pe nişte resorturi ce se 
întind, lăsând impresia că se rup. în două zile s'a lămurit: mulţi erau "absolvenţii centrului de 
reeducare Piteşti". Alecu îi cunoştea de la Canal. Şi-a dar seama că era bine încadrat.

După trei zile, unul din gradaţi, care pândea după stâlp, s'a apropiat, 1-a înşfăcat de după gât cu 
o mână şi, cu cealaltă, ajutat de picioare, a început să dea în el ca într'o minge, strigând: "Szilaghi, 
tu ce păzeşti aici, nu vezi că banditul ăsta a stricat şi ritmul celorlalţi de când a venit"? Şi dus în 
pumni şi pe sus, s'a trezit tot în izolarea unde i se spusese că mânca de pomană.
Corpul îi era amorţit din cauza loviturilor.

După trei săptămâni de izolare, Alecu a fost scos, de data aceasta de locot. major Domocoş, care i 
s'a adresat: "Haaai"!
Şi tot cu o comandă scurtă s'a adresat unuia: "Ia-1, Hatmane".
Hatmanu, plin de el, a răspuns "ofiţerului": Da-1 la mine, că scot eu untul din el"!
La auzul numelui Hatmanu, Alecu a tresărit puţin. Se dusese vestea acestui deţinut devenit călău. 
Hatmanu fusese plutonier de jandarmi, originar din Moldova, Şi acum chinuia pe deţinuţi. Datorită 
turnătoriilor şi servilismului arătat administraţiei, ajunsese şeful atelierului de fierărie.

Insoţit de şef, a trecut pe lângă uşa atelierului. Lângă ea se găsea hârdăul cu mâncare groasă (până 
atunci nu văzuse în Gherla aşa mâncare), unde veneau istoviţii să-şi împrospăteze forţele. Intrat în sală, 
un zgomot infernal 1-a asurzit. Avea impresia că se găsea în iad. Arătările erau desbrăcate până la brâu, iar 
ciocanele mânuite de aceste schelete băteau într'un ritm drăcesc. Unul după altul, ca să nu se ajungă. 
Fiecare lovitură făcea să ţâşnească o jerbă de stele incandescente, ce se stingeau de cele mai multe ori pe 
pielea vreunuia, osândit la munca satanică.

Cu cât înainta, Alecu nu mai auzea nimic. Se simţi apucat de umăr şi i se întinse un baros. Slăbit 
cum era, avu impresia că greutatea îl trăgea în jos. In cap îi străfulgera ideea: dacă lucrez aici, mor.
In căldura insuportabilă, îmbrăcat cum era, simţi că apa îi şuroia pe faţă, prelingându-i-se pe gât, 
sub cămaşă. Era ca într'o baie de aburi. Nu mai era de stat pe gânduri. A apucat barosul cu 
amândouă mâinile de la mijlocul cozii şi a început să se'nvârtă într'o piruetă, cu ochii închişi. Nu 
mai auzi nici un zgomot. Linişte de mormânt. Ciocanele încetaseră să mai toace fierul înroşit. Simţea 
un gol în jur şi deodată . . . dădu drumul ... O bufnitură înăbuşită, şi o trombă de praf de cărbune şi 
scântei s'a ridicat din cuptorul încins.

In drum, barosul ciupise braţul unui deţinut. Hatmanu se dăduse la o parte îngrozit. Văzându-1 pe 
Alecu ameţit din cauza învârtelii, namila a sărit pe el ca un resort. Locotenentul major înlemnise.  
In pumni, pe sus, a fost scos din atelier şi aruncat afară. Nenumărate cizme şi bocanci l-au jucat în 
picioare, l-au frământat ca pe aluat. S'a trezit, nu se ştie după cât timp,... tot în izolarea de unde îl luase 
Domocoş. 

ASPECTE TOT DIN ÎNCHISOAREA DE EXTERMINARE GHERLA

Chinuirea deţinuţilor politici se făcea permanent, fie prin lipsa de mâncare sau alimente, 
fie prin bătaia ce se aplica, fără motiv, numai din dispoziţia de a tortura pe cei lipsiţi de 
orice apărare. De multe ori uşa celulei se deschidea şi brutele administraţiei năvăleau 
începând să lovească, să joace în picioare. Acelaşi sistem l-am văzut aplicat şi la Aiud, Galaţi, 
Jilava. . . Deci era o tortură ce se făcea organizat, în urma dispoziţiilor.

De dimineaţa, până seara, nu aveai "dreptul" să stai întins pe pat, ci numai la 
marginea lui, cu ochii la uşă, sau să te plimbi. Atunci când ieşeai la plimbare trebuia să treci 
fuga, printre bâtele miliţienilor, pentru a nu fi lovit. Tinerii scăpau mai uşor, dar bătrânii 
care nu puteau fugi erau bine ciomăgiţi, în hazul brutelor.

In anul 1956 s'a întâmplat un caz deosebit. într'o celulă de 12 persoane se găseau şi 
câţiva bătrâni, printre care şi moş Florea, ţăran din jud. Bihor, arestat cu doi copii, deoarece 
la el se ascunseseră doi dintre conducătorii revoltei. Aceştia erau în şură şi nu voiau să se 
predea. Atunci Securitatea a pus foc surei, iar cei doi au ars de vii. Pe gazdă şi pe cei doi feciori, 
i-au arestat. Bătrânul, la cei peste 70 de ani, era slăbit, bolnav şi de-a-bia se mişca. Cei mai tineri 
din celulă au hotărît să-1 protejeze pe bătrân, expunându-se ei bătăilor (ciomegelor): înainte de a 
fi scoşi la plimbare, se încingeau cu păturile peste care îmbrăcau zeghea. în acest fel suportau 
mai uşor loviturile.

Intr'una din  zilele  anului  menţionat, când au ieşit pe sală, deţinuţii au fost înconjuraţi 
ca de obicei de 4 miliţieni care loveau cu sete, în timp ce ceilalţi se strecurau. La urma 
grupului, a rămas Ionescu Romică, tânăr, elev din Bucureşti, pentru a încasa loviturile 
plutonierului Dodea, protejând în acelaş timp pe moş Florea care cobora pe scări. Fiind la 
urmă, n-a mai putut ieşi în curte, deoarece o haită de miliţieni, în frunte cu Istrate, o 
stârpitură de locotenent, au năvălit pe culoar, pentru a începe bătaia în camere. Văzându-1 
pe Ionescu Romică şi tânăr şi ultimul, l-au luat la bătaie. Incălzit de bătaia primită cu câteva 
secunde înainte, Romică, un băiat înalt, s'a oprit, 1-a prins de revere pe locotenentul Istrate, 1-a 
ridicat în sus şi 1-a izbit de perete. Acesta a căzut ca o balegă jos, nemaiputând articula nici un 
cuvânt. Ceilalţi hăitaşi s'au repezit pe Romică, l-au lovit şi l-au dus pe sus la corpul de 
gardă. Timp de 24 de ore, toţi miliţienii au trecut şi l-au jucat în picioare.

A doua zi, colonelul doctor al securităţii, —Sin—, fiind informat de crima ce se pusese la 
cale împotriva deţinutului Romică Ionescu, s'a dus la locul unde acesta se găsea închis. A 
încercat să intre la el, dar a fost oprit de un miliţian, care i-a spus că are dispoziţie de la 
locotentul Istrate să nu dea voie la nimeni.

După un schimb dur de cuvinte, uşa a fost deschisă. Pe ciment zăcea tânărul Ionescu 
Romică, într'un lac de sânge. A fost luat de acolo şi internat în infirmerie, unde i s'a dat 
imediat asistenţa medicală, din dispoziţia colonelului Sin. Din cauza pierderii de sânge şi a 
leziunilor produse de nenumăratele lovituri suferite pe tot corpul, a fost cu greu salvat. Dar 
urmele adânci au rămas  .