VORBITOR

Pupă circa o jumătate de oră am fost chemat la poarta închisorii şi dus la corpul de 
gardă. In interior se găsea o cameră despărţită cu gratii metalice. Lângă uşă era postat 
locotenentul politic Teleki şi dincolo de "fiare" aştepta soţia cu fetiţa în braţe.

Cum m'a văzut printre gratii, Gabriela a început să plângă şi n'a fost posibil s'o 
liniştească. Atunci a dus-o afară şi a lăsat-o în grija unei verişoare. Eram mişcat...Primul contact 
cu cei "liberi" producea teamă. Apariţia mea printre zăbrele, în costumul "naţional" vărgat, a 
produs prima reacţie. Reuşiseră fiarele să ne aducă în situaţia de a fi sperietori chiar în sânul 
familiei.

Politrucul a intervenit în acesta atmosferă de încordare şi mi-a atras atenţia să nu discut 
decât probleme strict familiale.
-Din ce trăieşti? Ai serviri?, au fost primele întrebări adresate soţiei.
-Sunt operatoare chimistă la Danubiana.
-Ce înseamnă  operator chimist  şi  ce  faci efectiv?
-Ajut la confecţionarea, manipularea şi mai ales încărcarea   cauciucurilor  în   maşini,   pentru   
expediţie.
-Adică încărcător şi descărcător...
-Da!
La auzul acestui "da", m'am întors către politrucul care era'n stânga mea şi m'am adresat:
-Nu vă este ruşine. M'aţi minţit spunându-mi că soţia are un serviri bun şi nu duce lipsă de 
nimic. Ui-taţi-vă la mâna de om care trebuie să ridice, când are cu totul altă pregătire  şi 
poate  face cu totul altceva.
Aţi rămaşi aceiaşi călăi care ne distrugeţi şi pe noi şi familiile noastre. Umblaţi cu minciuna peste 
tot. Arestaţi, chinuiţi şi înscenaţi. Asta faceţi tot timpul...

In timp ce el striga că nu-mi mai dă voie să vorbesc, eu am răspuns că tot ce spun este 
adevărat şi trebuie să cunoască familiile că suntem arestaţi şi chinuiţi nevinovaţi.
Am adăugat că n'am nevoie să primesc pachet cu alimente când soţia munceşte şi este 
nevoită să dea fetiţa s'o crească alţii, fiindcă n'are nici timp şi nici posibilităţi să se ocupe de 
educaţia ei.
Efectiv, nu a fost vorbitor, ci o înfruntare cu politrucul în faţa familiei.

In acest timp, soţia îmi spunea să nu-mi fac griji, că se descurcă şi fetiţa are tot ce-i trebuie.
După 5-6 minute vorbitorul mi s'a întrerupt. De abia am mai apucat să spun să se îngrijească 
de ea şi de fetiţă, că a intervenit plutonierul de gardă şi m'a împins afară din cuşcă.
* * *
Aşa zisul lucru la reparat lădiţe a durat până la 10 Iulie. în acest interval mai erau 
chemaţi, din când în când, câte unul dintre deţinuţi, la biroul politic. Discret, la înapoiere, îmi 
spuneau că au fost întrebaţi de comportarea mea şi de ce vorbesc.

Eu însă nu discutam nici un fel de problemă, nici nu făceam nici un fel de comentariu 
despre cele scrise'n ziare, deşi mă convinsesem că,în afară de Zadig, toţi erau de bună credinţă. 
Insă cu orice ocazie ivită, subliniam înscenările şi trădările, atât în procesul meu, cât Şi în 
toate pe care le cunoşteam, de la surse sigure.

Unul dintre prieteni a fost întrebat dacă el e convins ca, ieşit afară, voi fi liniştit şi nu voi 
reîncepe cu activitatea politică. Amicul a răspuns că este sigur că voi » liniştit, dacă sunt lăsat 
în pace. După două zile de la sistarea lucrului la repararea lădiţelor, ni s'a găsit o altă întrebuinţare. 
Ani fost folosiţi la transformarea Jilavei în ciupercărie.

Acest fort în care mii de oameni mucegăiseră, dintre care foarte mulţi îşi scuipaseră 
plămânii ,sau fuseseră aruncaţi în gropile comune, căpăta o altă destinaţie. Noi eram folosiţi la 
aranjarea paturilor cu bălegar de cal. Era mai mult o pierdere de timp în aşteptarea unor situaţii, ce 
se întrezăreau a fi mai bune. Ceva plutea în aer. In ultimii doi ani se putuse observa o schimbare, 
în bine, a vieţii din închisoare şi ulterior am constat că acelaşii lucru se petrecea peste tot. Cei 
care au observat că, printre înjurăturile, din ce în ce mai rare, şi ameninţările practicate pentru a 
nu se arăta o slăbiciune, se folosea şantajul în scopul compromiterii, aceia au reuşit să iasă demni, 
cu conştiinţa curată.

La Sfântul Ilie, un prieten revenit de la biroul politic mi-a spus că voi fi eliberat foarte 
curând, fiindcă s'au interesat destul de mult despre comportamentul meu şi de ce gândesc. El a 
vorbit frumos şi a accentuat asupra nedreptăţii ce s'a făcut cu arestarea mea.
I-am atras atenţia că eliberarea nu va fi decât generală, iar diferenţa dintre plecări 
inexistentă, sau de ore şi chiar de o singură maşină,care nu va prididi cu transportul nostru din 
închisoare, în cazul că nu vom pleca împreună.

A doua zi am fost chemat eu, de gardianul Bărbuică, şi dus la biroul ofiţerilor politici din 
curtea "reeducării lorzilor".
In camera unde am fost introdus se găsea colonelul politic în picioare, iar un civil aşezat la 
birou.

Când am intrat, colonelul s'a adresat civilului:"Vi l-am adus pe Cici, discutaţi şi d-voastră cu 
el ca să vă lămuriţi" şi a plecat.

Rămaşi singuri, m'a invitat să stau pe scaun şi m'a întrebat ce fac.
Ăsta sunt şi fac puşcărie.
 -Dar cine sunteţi d-voastră, de vă interesează persoana mea?
Nu a voit să-şi decline numele, sau calitatea şi a spus că a venit să mă cunoască şi să stea de 
vorbă cu mine.
-Bine, dacă aţi venit, înseamnă că-mi cunoaşteţi situaţia şi mă lămuriţi şi pe mine de ce 
sunt arestat, de ce mi s'a înscenat un proces cu martori mincinoşi sau cu alţii care nu m'au 
recunoscut şi mai ales de ce s'a căutat să mi se distrugă familia.
-Cum, dumneata nu ştii de ce te găseşti aici?
-Dacă aş fi ştiut, nu vă întrebam, şi am făcut-o crezând că sunteţi mai mare decât domnul 
colonel,care a ieşit de aici. Dumnealui nu m'a lămurit, în plus mi-a cerut să scriu despre mine, 
despre prieteni, să recunosc greşelile ce le-am făcut fiindcă are documente suficiente despre trădarea 
intereselor poporului de către Partidul Naţional Ţărănesc şi de 15 ani a tot strâns probe de peste 
tot, chiar şi de la prietenii lui Maniu şi Mihalache. Mi-a aruncat pe această masă ziare ca să citesc, 
cu declaraţiile oamenilor politici ,şi să fac ce fac toţi, iar dacă nu, voi ieşi prin crematoriu. Iar 
acum vă întreb pe dumneavoastră: De ce sunt aici?

Zâmbind şi dând din cap ironic, a răspuns:
-Lasă acum aceste poveşti. Hai să punem lacăt la ce-a fost. Noi o facem. Fă şi dumneata 
acelaşi lucru. (Vorbea degajat, politicos, plin de el, ceeace îmi lăsa impresia că are o funcţie destul 
de mare.)Poate s'au făcut unele greşeli, poate au fost necesităţi ale unui regim care a căutat să 
se consolideze şi acum, fiind stăpân pe situaţie, v'am pus la dispoziţie realizările şi vrem să 
stergem cu buretele ce-a fost între noi. De aceea am spus, să punem lacăt.
-Cine poate oare să vă creadă? Personal am cunoscut minciuna şi teroarea deslănţuită 
asupra mea, fără să fi găsit un motiv.
-Este bine să uiţi toate acestea şi să gândeşti la ce ai să faci după eliberare.
-Care eliberare? De peste 15 ani am fost tot mereu eliberat şi iar arestat. După fiecare eliberare 
urma o perioadă, de multe ori mai grea decât în închisoare, până la următoarea arestare. Cine 
mai poate avea încredere în acest regim care mi-a distrus carieră, familie şi viaţă? Şi multiplicaţi 
cazul meu cu al zecilor de mii şi poate atunci veţi constata de ce n'am încredere în cuvântul d-
voastră, al tuturora. De aceea nu mă interesează eliberarea şi aş dori ca înainte de plecare să-mi 
spuneţi şi mie de ce am fost arestat şi de ce aţi căutat să-mi distrugeţi familia, întrebare pe care 
am pus-o la toţi care au vorbit cu mine şi am repetat-o chiar procurorului, după ce mi s'a atras 
atenţia că pot ieşi din închisoare prin crematoriu.
-Pot să spun că foarte curând, poate câteva săptămâni, sau chiar zile, vei fi liber în mijlocul 
familiei.
-Vă precizez, nu voi pleca din închisoare, pentru a reveni după câteva luni. Nu mă interesează 
eliberarea într'un regim de nesiguranţă, o eliberare după care văd cum aleargă foarte mulţi şi cum 
pentru ea, sunt în stare să se umilească, până la dezgust.
-Ne-am dat seama că în trecut au fost eliberaţi oameni fără să li se asigure posibilitatea 
existenţei şi au fost nevoiţi să alerge după serviciu, să ia legături cu cunoscuţi şi cu prieteni, să 
mărească cercul nemulţumiţilor şi să comploteze împotriva regimului. Acum va fi altfel. Fiecare va 
avea asigurat un serviciu, care deja vă aşteaptă şi va avea unde să doarmă, pentru a nu mai avea 
motive de nemulţumire.
-Pe mine nu mă interesează eliberarea, atâta timp cât nu mi se face dreptate, pentru că nu pot 
exista motive de condamnare într'un climat politic sănătos, decât pentru acei ce terorizează sau 
fac crime. Niciodată nu voi putea uita răul ce mi l-aţi făcut şi modul cum aţi procedat.
-Domnule Cici, pune lacătul. Afară ai să vezi că situaţia  soţiei  s'a  schimbat, pe dumneata 
te aşteaptă serviciul şi nimeni nu va întreba unde aţi fost şi ce aţi făcut.
-Nu am nici un fel de încrdere, atâta timp cât am văzut ce am văzut ,şi mă cutremur, cum a 
fost posibil să se facă aşa ceva.
-Mergi şi aşteaptă cu încredere, zilele fiind numărate, până când te vei convinge că vei fi liniştit 
acasă, în mijlocul familiei.
Necunoscutul s'a ridicat şi-a zis la revedere. I-am răspuns cu: Bună ziua.
Plutonierul Bărbuică m'a dus la celulă, unde eram aşteptat de ceilalţi colegi de suferinţă. N'am 
relatat nimic din discuţie, deşi erau oameni de bună credinţă. Reuşiseră să înfigă pumnalul 
neîncrederii.

Pe data de 29 Iulie am fost strigate 4 persoane cu bagajele. Am pornit în urma gardianului 
,care ne-a dus la poarta fortului. Un alt gardian ne-a luat şi ne-a condus într'o cameră din dreapta, 
unde am găsit alţi 15-20 deţinuţi, care în mare parte primiseră hainele civile. Sigură devenea plecarea 
din Jilava. în spre mine s'a îndreptat Ştefănescu Lazăr, cel care făcuse atâta rău, adusese în închisoare 
peste o sută de oameni şi devenise omul administraţiei în timpul reeducării: Dragă Cici, suntem liberi.
Am devenit roşu şi i-am spus în auzul tuturor: "Bine, netrebnicule, tu vorbeşti de libertate, tu 
care ai făcut atâta rău şi ai devenit un turnător în reeducarea de la "lorzi"? Cum mai ai curajul să 
mai stai în mijlocul oamenilor? Locul tău este'n colţul infamiei"şi i-am arătat cu degetul, direcţia . 
S'a retras şi acolo a rămas încă vreo 2 ore, până când a venit ofiţerul politic şi 1-a dus la o ma-
Şină mică. N'au avut curajul să-I lase în camion, în mijlocul celorlalţi, în drumul spre necunoscut. 
După amiază, pe la orele 3, am fost chemaţi să iscălim un stat de plată. Am primit 65 de lei, 
contravaloarea muncii de la lădiţe. Alţii din provincie, primeau şi bilete până la domiciliu.

La o altă masă, s'a trecut la alte iscălituri. Totul se făcea în aer liber, sub bolta de zid a 
fortului Jilava. De data aceasta asista ofiţerul politic Teleki. Care cum ieşea, i se strângea mâna şi-i 
spunea drum bun. întrebând ce se iscăleşte, unul mi-a spus că e o declaraţie că nu vom spune unde 
am fost.

Am ieşit din rând şi m'am adresat ofiţerului politic: Eu nu iscălesc! Mă duceţi înapoi 
.fiindcă n'am cerut să ies şi mai ales condiţionat, după ce nu mi-aţi spus de ce am stat în 
închisoare. Toţi s'au oprit pe loc. Ofiţerul, puţin încurcat, a început să zâmbească. "Este o hârtie 
pe care e bine s'o iscăleşti," mi-a zis.
-Din contră, am să spun peste tot, unde am fost şi ce am văzut. De ce vă este ruşine 
de ce aţi făcut? Mai bine aţi vedea că trimiteţi în lumea liberă oameni în halul acesta. Uitaţi-
vă la Wilişor, nu mai are nici tur la pantaloni...
-Ia întoarce-te Wili...şi când a făcut stânga'npre-jur, Teleki a rămas cu ochii holbaţi. A 
chemat un gradat şi i-a spus să-1 ducă la magazie şi să-i dea nişte haine bune, civile. Desigur , erau 
destule, din bagajele morţilor Jilavelor româneşti.
-Şi'n timp ce prietenul pleca să se schimbe, mi s'a întins biletul de eliberare şi am 
completat un camion de vreo 40 -eliberaţi -, care am fost transportaţi la capătul tramvaiului din 
comuna Jilava, unde am fost aruncaţi în marea groapă a suferinţei româneşti.
Deoarece n'am iscălit nici un fel de angajament, nici în închisori, nici după aceea, acum pot 
să spun şi'n lumea liberă ce-am văzut, ce-am auzit şi ce-am constatat prin infernul comunist, ca 
mărturie pentru "învierea Neamului românesc".

O SIMPLĂ ŞI DISCRETA ÎNCERCARE DE "EMANCIPARE"
In perfida ei politică de subjugare a "surorilor mai mici", Uniunea Sovietică încearcă pe de o 
parte agitarea integrării în uniunea economică şi agricolă preconizată de Valev şi în acelaşii timp 
împinge pe Unguri să se agite pentru şi mai mari drepturi minorităţilor, mai mari decât cele ale 
autohtonilor.

Comuniştii români s'au făcut că deschid problema Basarabiei, publicând o carte a lui Marx, 
în care se condamna anexiunea ţaristă.

In aceste "însemnări despre Români", Marx scria: "...în aceeaşi vreme, în timp ce Românii 
manifestau atâta recunoştinţă oarbă, ţarul la Tilsit reclama teritoriul lor...Tratatul din 25 Mai 
1812. Poarta renunţa la Basarabia. Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta 
otomană n'a fost niciodată suverană asupra Ţărilor române. Poarta însăşi recunoscuse acest 
lucru, când la Carlowitz, presată de Poloni să le cedeze Mol-do-Vlahia, ea răspunse că nu are dreptul 
de a face vreo concesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de 
suzeranitate."

Tot în broşura publicată este subliniată şi situaţia Românilor de dincolo de Carpaţi: 
"Maghiarii erau stăpâni cruzi, supunând pe ţărani la cele mai grele corvezi, în 1784, un ţăran, 
cioban, în comitatul Zarandu-lui, anume Horea, plănuieşte eliberarea neamului său..."
Mai departe, vorbind de ocupaţia rusească din 1828, spune:
"...Au   avut   loc  excese  groaznice.   Contribuţii  de tot felul de produse, furaje, vite, corvezi, 
hoţii, omoruri, etc. Bărbaţi şi femei au fost înhămaţi la care cu vizitii cazaci, care nu-şi cruţau 
nici bâta, nici vârful lăncii lor. Peste 30.000 de Români fură smulşi de la munca câmpului 
pentru a servi ca animale de muncă. Cei mai fericiţi fugiră în munţi, unde singura lor hrană 
era scoarţa   de  copac.  Guvernul  rus  răspunse  la proteste:   "Nu interesează să ştim cine face 
lucrul, oamenii sau animalele,  numai  ordinele  să  fie  executate." Haosul şi jaful aduseră   
foametea,   ciuma,   etc.   Din   momentul  intrării în Principate, Ruşii puseră mâna pe 
administraţia ţării (pag. 117)..."Numai câţiva făcură act de curaj. I. Văcărescu, de pildă, cel mai 
tânăr dintre boieri, protestă contra acestui fel de adunare naţională. Fu imediat dat pe mâna 
judecătorilor militari. Kiselev îl surghiuni din Bucureşti. Dintre boierii bătrâni se asociară la 
protestul lui Văcă-rescu: Banul C. Bălăceanu, logofătul Câmpineanu, banul Văcărescu  şi 
vornicul Crisoscoleu Buzoianu; toţi muriră   "din  întâmplare",  în  aceaşi   săptămână, înainte  de 
închiderea Obşteştii Adunări." (pag.118)....

"In Ţara românească, ţăranii au protestat împotriva Regulamentului: soldaţii ruşi, trimişi 
în sate, au dovedit cu focuri de armă blândeţea Regulamentului... In Moldova, nemulţumirea a 
luat caracter de răscoală ţărănească: reprimarea a fost mai cruntă: sângele inundă brazdele de care 
era înlănţuit ţăranul." (pag.140)...

"In palatele nobililor sau boierilor români, luxul oriental se îmbină cu rafinamentul occidental. 
Dar masa poporului e cufundată într'o mizerie abjectă...Aceste provincii s'au veştejit la umbra 
protecţiei ruse...O mare parte a populaţiei rămânea într'o stare de serbie absolută...A fi suspectat 
de a nutri sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcţiuni publice. Senilitatea faţă de 
interesele Rusiei era un titlu de promovare... De la domn şi până la cel mai modest funcţionar, 
toţi ştiau că slujba lor era la bunul plac al consulului rus" (pag.175).. Această publicaţie se 
făcea cu acoperirea Chinei care intrase'n conflict cu Rusia. Pe data de 13 Iulie 1964, în ziarul 
"Asahi Evening New. Tokyo" a apărut un interviu acordat unui grup de simpatizanţi japonezi, de 
către Mao şi în care spune:

"Conform acordurilor de la Yalta, URSS, sub pretextul garantării independenţei Mongoliei, a 
trecut această ţară sub dominaţia sa. Ruşii şi-au însuşit o parte din România. Detaşând o parte din 
Germania de Est, au gonit locuitorii în Vest. După ce au rupt o bucată din Polonia, au încorporat-
o la Rusia, pentru a da Poloniei în compensaţie o parte din Germania de Est. Finlanda a suferit 
acelaşii tratament..."

In aceste condiţiuni, ofiţerii politici sau "cadrele" care discutau cu noi făceau pe naţionaliştii 
şi anti-sovieticii.
Afară era moda independenţei. Activiştii şi slugile Moscovei au început să vorbească în 
întrunirile cu "activul de partid lărgit" din ministere, despre modul barbar în care ne-au exploatat 
sovieticii.

Călăul, Gheorghiu-Dej, spunea: "Am plătit chirie 3.000 dolari pentru fiecare utilaj sovietic 
de la "canal". Un alt colaboraţionist şi călău al muncitorilor, Gheor-ghe Apostol, declara: "Ni 
s'au furnizat porţi la ecluze care nu corespundeau pentru Canalul Dunărea-Marea Neagră."

Alexandru Moghioroş, în faţa activului de la Gostat, povestea ce le-a spus "tătucu" 
Stalin pe data de 7 Noiembrie 1947:
"Acum trebuie să construiţi Canalul, care să fie mormântul reacţiunii. După aceea să distrugeţi 
pe intelectuali." Noi mai pe şoptite am adăugat că, nouă Românilor., ne trebuiesc 25 de ani ca să 
formăm alţi ingineri şi specialişti, la care Stalin auzind, a ripostat: "Luaţi exemplul Rusiei."

Şi l-au luat şi aplicat poate cu mai mare randament. Prin închisorile şi lagărele de   
exterminare trecuse   peste 10% din populaţia ţării. După ce vânduseră şi exploataseră ţara, 
transformând-o într'o groapă comună, acum făceau pe curajoşii. Şi pe noi continuau să ne 
îngenunche în închisori, să ne batjocorească, lăsând impresia că tot ce fac e din "profund 
umanitarism comunist", pe care căutau să-1 aplice.

ROATA  ROBILOR
- Unde lucraţi în fabrică?, îl întreb pe proaspătul meu coleg de celulă.
-La roata robilor, către fundul curţii, aproape de atelierul de tâmplărie uşoară, îmi răspunse 
acesta.
Văzând însă nedumerirea din ochii mei, el mă invită, atunci când voi reuşi să mă strecor de 
ochii gardianului, să-i fac o vizită.
Noul meu coleg de celulă Ş. C, fusese în diplomaţie la Istambul, cum îi plăcea lui să spună. 
Având 1,90 m. înălţime şi fiind totodată foarte slăbit, suporta groaznic de greu regimul de 
închisoare şi de aceea simţeam o bucurie aproape copilărească atunci când reuşeam să-i ofer ceva.

Era într'o zi pe la sfârşitul lui Mai 1952, când, cu o bucată de pâine şi o coaje de turtoi, 
înghesuite sub zeghe, mă furişam prin spatele unor stive de scânduri, apoi după nişte movile de 
fiare şi iată-mă în faţa aşa zisei "roata robilor".

In pământ era fixat un schelet metalic care se termina cam la 1,30 m. de suprafaţa solului cu 
o roată orizontală, care avea diametrul prelungit cu două braţe , în ambele sensuri, lungi de circa 
2,50 m., fiecare, rotindu-se pe un ax într'un dispozitiv se introduceau bucăţi de fier de formă 
paralelipipedică, de o anumită lungime şi care trebuiau transformate în şine pentru roţi de 
căruţe. Totul se făcea la rece şi operaţia se efectua manual prin împingerea în acelaşi sens, de către 
doi deţinuţi, a celor două braţe ce prelungeau diametrul roţii.
In faţa mea, imediat am avut imaginea a doi con-damnaţi pe viaţă să tragă la galere. Colegul 
meu de celulă mi-a prezentat în termeni amabili pe tovarăşul lui de muncă şi 1-a rugat pe acesta 
să-mi istorisească fragmente din viaţa lui şi să-mi relateze de asemenea visul din noaptea 
precedentă, în care i s'a arătat mama lui decedată cu mulţi ani în urmă.

Numele meu este Dreser, a început acesta. Sunt de loc din Sighetul Marmaţiei. Pe tata 
nu-1 ţin minte, iar mama m'a părăsit când eram încă un copil. Nimic nu ştiu să fi avut pe 
lume mai scump decât pe mama, iar când ea a murit, am fost disperat. Deşi moartă, ea îmi 
apărea în vis în momentele cele mai grele din viaţa mea. Astfel prin 1941, într'o noapte, pe 
când dormeam, mama mi-a apărut tare înspăimântată şi cu ochii ieşiţi din orbite striga la mine: 
"Fugi, fugi repede unde vei vedea cu ochii, dar fugi repede tare!"

Ingrozit am sărit drept în picioare şi-am început să umblu bezmetic prin întunericul 
din odaie, neştiind pe ce să pun mâna mai întâi: în acelaşi timp se auzeau bătăi puternice în uşă. 
Era poliţia maghiară. Ştiţi, atunci Ardealul de Nord era ocupat de Unguri. M'au ridicat cu ce 
aveam pe mine şi cu o valiză de schimburi şi m'au trimis în lagărul de la Auschwitz.

Câteva clipe ochii vorbitorului căpătară, parcă, nuanţe diferite şi pe gene i se prelinseră 
câteva lacrimi. Vezi, aici am greşit eu, iar Dumnezeu mi-a plătit.
Şi privirile lui, prin faţa cărora a trecut parcă un nor, se întunecară şi subit, hohote de plâns 
îi cutremurară toată fiinţa. După un timp a continuat:
"Eu am fost un om fricos şi totdeauna m'am temut de moarte. La Auschwitz măturam 
prin curte, pe coridor, trăgeam cu urechea pe la uşi. în felul acesta trăiam mai bine şi speram să 
scap cu viaţă. Vedeam cum fraţii mei merg la pieire. Ani de zile am reuşit să mă strecor. 
Frontul se întorsese, se apropia tot mai mult, auzeam  zgomotul  ghiulelelor  de  tun, de  
mitraliere, de arme.

 Era în luna Aprilie 1945, când, într'o seară, mi-a venit şi mie rândul. Am fost dus şi eu 
într'o cameră de unde nu se mai întorcea nimeni şi pe care noi o numisem "camera morţii". 
Bărbaţi şi femei eram înghesuiţi, unul în altul, fără posibilitatea de a ne mişca şi aşteptam sfârşitul. 
Era groaznic.
Mâinile lui Dreser, care erau proptite pe mânerul roţii, au început să tremure.

Pe la miezul nopţii, continuă el, toropit de oboseala la care se adăuga şi lipsa de aer, am 
aţipit doar câteva minute. In vis mi-a apărut mama, care mi-a spus să fim linştiţi, că vom scăpa 
cu toţii. M'am trezit şi am început să strig cât mă ţinea gura: Scăpăm, scăpăm, acum mi-a spus 
mama. Am fost însă luat în râs şi am trecut în faţa colegilor mei de suferinţă drept nebun.

Se făcea ziuă, după aprecierea noastră. Lipsa de aer era din ce în ce mai mare. Pe 
culoare nu se auzea nici un zgomot, tăcere deplină. Timpul trecea iar setea ne chinuia şi ea. Eram 
epuizaţi şi amorţiţi de căldura care ne sufoca. Deodată, de pe culoare veneau zgomote deosebite. 
Uşile se deschideau la rând, lucru neobişnuit. Deodată s'a deschis şi a noastră, iar în cadrul ei au 
apărut ostaşi americani. Slavă Domnului, eram salvaţi. Mama îşi făcuse datoria.

Ştiindu-mă vinovat, m'am strecurat pe coridoare, prin curţi şi am ieşit din lagăr,în oraş. Am 
părăsit localitatea şi am mers departe, cât mai departe. Am colindat Germania, Austria, Cehoslovacia 
şi târziu, în toamnă, treceam graniţa României şi cu un tren, într'o noapte, iată-mă la capătul 
drumului, în Sighetul meu. Credeam că Evreii m'or fi uitat.

Ţi-ai găsit ! Cum am ajuns, au aflat şi au pus mâna pe mine şi iată-mă aici, la Aiud, 
împingând la "roata robilor". Şi privirile lui Dreser din nou se întunecară.
îmi merit soarta, continuă el. Cine o mai face ca mine, ca mine să păţească. Acum chiar dacă 
m'ar tăia bucăţi, n'aş mai face ce am făcut!

Astă noapte mi-a apărut din nou mama în vis. Se făcea că a intrat chiar la mine în celulă 
şi mi-a zis: "Lasă dragul mamii, că vei scăpa de orice necaz, în ziua de 16 Septembrie. Te 
eliberezi."
A zis mama asta şi a plecat. Am sărit din somn, am trezit tovarăşii mei de celulă şi le-
am spus şi lor vestea cea mare.
Ce mi's  trei luni şi jumătate? Mama nu m'a minţit niciodată!
Povestitorul şi-a terminat istorioara şi'n ochii lui era atâta lumină şi atâta siguranţă, că mă 
uimeau.

La plecare el mi-a spus: "Să nu uiţi, trei luni şi jumătate", şi pentru a se face mai explicit a 
ridicat mâna stângă'n sus ţinând deschise primele trei degete, iar un al patrulea deget îl 
împungea pe la jumătate, cu arătătorul mâinii drepte.
Din timp în timp, când ne mai întâlneam, el îmi arăta mai întâi trei degete, apoi două, apoi 
unul...

Intre timp, Dreser, care suferea cu inima, încă de la Auschwitz, acuza dureri mai 
accentuate ca de obicei, iar medicul nostru i-a recomandat să înceteze de a mai lucra, la care el a 
răspuns că acuma,când mai are aşa de puţin până la eliberare, va suporta cum va putea acest 
mic interval ce i-a mai rămas.

Intâmplarea a făcut ca pe 16 Septembrie, la orele 14, ieşind din schimb   să merg cu el spre 
celular.
"Ei, domnule Dreser, suntem pe 16 Septembrie?" i-am zis eu.
"Mai sunt mai puţin de 10 ore până se termină ziua", mi-a răspuns şi ochii îi străluceau de 
o mare bucurie.

Eu stăm la celula 78 pe latura de Est, din celular, ultima de la parter, iar el locuia la etajul I, la 
celula 137, prima de pe aripa dreaptă orientată spre Vest, deci în faţa mea. Cum etajele erau 
despărţite prin plasă de sârmă şi nu prin plafon, ne puteam vedea. Prin faţa celulelor trecea o 
punte din lemn, cam de 1 m. lăţime. Clădirea temniţei, dispusă în formă de "T", cu parter şi 
3 etaje, era în aşa fel construită ca la nevoie să poată fi supravegheată de un singur gardian, 
care se plasa la parter.

Am rămas în faţa uşii, urmărindu-1 cu privirea până la intrarea lui în celulă, înainte de a 
deschide uşa celulei, s'a oprit şi, aplecându-se peste balustradă, mi-a strigat:
"Nici măcar zece ore, auzi?", şi ochii lui aveau o strălucire nefirească.

Locuia cu încă trei deţinuţi ,care lucrau la secţia fierărie, în timp ce eu mă chinuiam la 
tâmplărie. Celor 3 le voi da deocamdată doar iniţialele: I. V. din judeţul Muscel, I. S. din 
Bucureşti şi D. O. din Bucovina.

La închidere, când se făcea numărul, am auzit pe unul dintre cei trei, ale căror iniţiale 
le-am dat mai sus, comunicând ofiţerului de serviri, care supraveghea darea şi luarea în primire a 
robilor: bolnav...inimă... doctor...moare, la care replica clară a ofiţerului:
"Lasă-1 să moară, dă-l..."şi urmă o înjurătură de mamă.

După vreo două ore se repetară bătăile în uşă, tot la celula 137, dar n'am mai înţeles ce s'a 
discutat. Deşi eram obosit şi destul de slăbit, nu puteam adormi. Către orele 23, doar la câteva 
minute după ce aţipisem, am auzit nişte bătăi disperate în uşa aceleiaşi celule. Am sărit din somn 
şi cu ambele mâini mi-am cuprins partea stângă a pieptului, căci inima-mi bătea cu putere şi 
m'am apropait de uşă.

Se alerga pe puntea de lemn de la etajul I. Tropote de cizme. S'a deschis o uşă şi vocea 
gardianului a tunat: "Ce bă, ce baţi în miezul nopţii?..." şi a urmat o înjurătură, tot de mamă.
"A murit", fu răspunsul care venea din interiorul celulei.
"Cine bă, cine?" 
"Dreser, si de acum nu mai are nevoie nici de doctor, nici de medicamentele pe care i le-aţi 
refuzat." Era mai puţin de o ora pînă la expirarea termenului. Dreser se elibera de suferinţe ţi mergea 
sa-şi întîlnească mama, pe care atăt de mult o iubise.

O apasare adincă imi cuprinse sufletul, care treptat, se sternu peste celulă, celular, peste 
întreaga temniţă.
Dreser se eliberase în termen de la închisoarea de la Aiud.
Grigore Caraza

*
GHERLA IN REEDUCARE
Povestea condiţionalului pentru cei care nu depăşesc norma'n fabrică, de mult nu mai era 
luată în serios, nici chiar de turnători...

O altă metodă, mai ingenioasă, aceea a devotamentului şi recunoştinţei în faţa regimului 
comunist, se flutura ca o rază de speranţă de către oamenii admistraţiei. Aproape 4 ani s'au 
zdruncinat nervii multora în această atmosferă plină de perfidie, când cu cluburi culturale, 
ziare, cărţi cu profil comunist, când cu discursuri, demascări sau autodemascaţi.

Promisiuni vagi, în schimb presiuni din ce în ce mai dure.
In plină atmosferă de reeducare, a sosit la Gherla un grup de deţinuţi condamnaţi pentru 
înaltă trădare, printre care se găseau episcopii Iuliu Hirţea, Ion Drago-mir, Alexandru Todea, 
Iosef Schubert, Ioan Cherteş, ş. a.

"Ofiţerul" politic Domocoş, fiara care a terorizat Gherla ani de zile, a încercat să-i facă să 
vorbească pe înaliţii Prelaţi, dar n'a reuşit să obţină ceeace urmărea. Unii dintre ei au fost 
pedepsiţi, laizolare'n lanţuri. Printre ei se găseau Iosef Schubert, Leon Crăciun şi Jerome Menges. 
Totul era în zadar.

Episcopul Iuliu Hirţea fiind somat, fiind obligat de şeful de cameră să-şi definească 
poziţia, i-a afirmat celui ce i-a cerut acest lucru: "Domnule, du-te la acela care te-a trimis şi 
spune-i că voi vorbi, că voi fi răspunzător de ceeace voi spune, dar nu voi fi răspunzător de 
faptul  c'am  fost  forţat  să  vorbesc." După această  confruntare, nici unui episcop nu i s'a 
mai cerut să ia poziţie faţă de reeducare.

Politica de îngenunchiere a deţinuţilor politici a continuat. Ca peste tot, s'au găsit 
unii care să facă jocul administraţiei, căutând să "convingă" ,pe colegii lor, că nu mai există 
altă cale de ieşire din închisoare, decât abdicarea de la orice vis.
Printre aceste unelte s'au numărat: Dens, Luca, Ion Puiu, Sorin Popa...
"Oameni" de la care nu te-ai fi aşteptat niciodată să se plece, recunoşteau regimul 
învingător,îşi reclamau cloegii care se opuneau şi căutau să profite de mâna întinsă, plină de sânge, a 
comuniştilor.

In faţa acestei situaţii, un grup de deţinuţi au creeat o organizaţie denumită "Prietenia Albă", 
prin care urmăreau să trezească demnitatea în cei ce şovăiau şi să strângă rândurile în faţa 
metodelor de desbinare folosite de comunişti. Un alt scop al acestei organizaţii era de a 
continua legăturile şi după eliberare, pentru a se putea ajunge la o solidaritate, din ce în ce mai 
numeroasă şi puternică împotriva opresiunii.

Iniţiatorul a fost avocatul Mac Constantinescu, din Iaşi, stabilit la Turnu Severin. Din 
organizaţie au făcut parte mai mulţi tineri, printre care se găsea Vladi-mir Boutmy, condamnat la 
muncă silnică pe viaţă. Fiind descoperită prin trădare, o parte din membrii organizaţiei au fost 
judecaţi în închisoare, în faţa deţinuţilor. De sigur era o încercare de intimidare, dar fără rezultat, 
deoarece la câteva săptămâni au fost eliberaţi.

In timpul acestei reeducări s'au produs scene penibile, demascări şi auto-demascări, care 
depăşeau gândirea normală a unui om. Era o situaţie identică celei de la Aiud, Jilava, sau 
Botoşani.

Discursurile isterice, cu vocea piţigăiată, ţinute de un anume Sorin Popa, au fost 
reconstituite de Vla-dimir Boutmy şi confirmate de cei ce-au trecut prin Gherla.  Iată un 
fragment de "discurs", ţinut de un pretins deţinut politic:
"Domnule comandant, permiteţi-ne să vă sărutăm mâna întinsă, să strigăm din tot sufletul, 
trăiască domnul Gheorghiu-Dej, care ne-a arătat calea cea dreaptă, ne-a dat posibilitatea să 
devenim oameni cinstiţi, să slujim regimul comunist.

Noi, unii dintre cei convinşi de realizările regimului, înfierăm atitudinea acestor bandiţi (adică 
colegii lor deţinuţi), ce rămân orbi la ce văd şi pe care nu-i recunoaştem ca făcând parte dintre cei ce 
mergem să ne închinăm partidului şi să sărutăm mâna'ntinsă...Ei sunt unicii responsabili ai 
menţinerii detenţiunii din România... ...în timp ce clasa muncitoare îşi ia mâncarea de la gură ca 
să ne hrănească pe noi, care am rămas nişte trântori şi unelte ale imperialiştilor americani. 
Conducerea se poartă prea blând cu ei, în loc să le scoată ochii, ca să nu-i mai vadă pe americani...

Domnule comandant, eu Sorin Popa, care m'am convins de mărinimia conducerii de stat, înfierez 
atitudinea duşmănoasă a acestor bandiţi şi vă rog să-mi daţi voie să strig din toată inima: 
"Trăiască tovarăşul Gheorghiu-Dej, iubitul conducător al ţării." Deţinuţii ascultau muţi de scârbă.

In această atmosferă de zisă reeducare s'a trăit doi ani de zile, în toate închisorile. Aşa au 
vorbit şi scris mulţi de alde Sorin, Radu, Ion J. Petre, Vasile....Nimeni nu a primit vreo palmă, 
nimeni nu a fost drogat. Cei ce-au făcut-o, şi acum şi după 1946, au făcut-o din interes personal, 
încercând să calce peste cadavre pentru a se elibera. Au făcut pact cu comunismul, cu 
satana, spre ruşinea lor şi a urmaşilor. Numai cei care au trecut cu fruntea sus prin acele încercări 
îşi dau seama de miselia actelor săvârşite de aceştia, acte ce sunt calificate de trădare.