FRICŢIUNI TOVĂRĂŞEŞTI După eşecul cu desţelenirea din Rusia, deoarece tineretul trimis cu forţa fugea din trenuri nevrând să lucreze, Hrusciov a încercat o altă politică economică trimiţând specialişti în ţările satelite. In acest sens s'a făcut aşa zisul plan Valev pe baza căruia au venit 600 de specialişti în România. Aceştia trebuiau plătiţi şi întreţinuţi de Români, dar în schimb lucrau pentru integrarea economiei româneşti în cea a Rusiei. Micoian a venit la Bucureşti să-1 convingă pe Gheorghiu-Dej să nu iasă din Pactul de la Varşovia şi să accepte o mărire a numărului specialiştilor. Hrusciov s'a deplasat şi el în acelaş sens şi a ameninţat cu venirea trupelor. In faţa acestei situaţii, Bodnăraş se zice că i-ar fi spus stăpânului de la Moscova că, în acest caz, vor intra şi Americanii în Cuba. -"Cum ştiţi aceasta?", a ripostat Hrusciov. Atunci a rămas în continuare Micoian să-1 convingă că, dacă Românii se vor aranja cu Americanii, nu se rezolvă nimic deoarece comuniştii vor fi daţi peste cap în frunte cu Dej şi cu ceilalţi. Gheorghiu-Dej aflase acest amănunt de la Tito care, spunând Americanilor că România este ameninţată de Rusia, aceştia l-au asigurat că nu este posibil, din cauza înţelegerii avută după afacerea din Cuba. Ruşii promiseseră, în schimbul neintervenţiei americane în Cuba, că nu vor interveni cu armata în ţările din Răsărit. Dar în 1968 vom vedea că Ruşii nu vor mai ţine cont de nimic şi vor ocupa Cehoslovacia. Cu acea ocazie României i s'au permis unele gesturi de independenţă şi, în plus, Rusia a închis ochii la închiderea institutului Maxim Gorki, care era centrul difuzării "culturii" ruse în România. Tot atunci a încetat să mai fie obligatorie limba rusă în învăţământ. Rămânea la egalitate şi alegere cu franceza, engleza, germana. PRIMĂVARA LUI 1963 SOSEŞTE CU O SCHIMBARE Sfârşit de Martie în Jilava. Rândunelele îşi făcuseră apariţia parcă mai devreme. Ne întrebam dacă nu cumva această primăvară timpurie va fi dătătoare de speranţă. Deţinutul tot optimist rămâne. Oricât ar fi de mare teroarea, el tot mai speră. Intr'una din acele zile s'a deschis uşa celulei 14 din secţia I şi am fost strigat împreună cu Willy. Ni s'a spus să ne luăm imediat bagajul şi să ieşim. Ne rupeau de grupul cu care trecusem prin înscenările a două procese în timp de doi ani. De mulţi din ei ne despărţeam pentru totdeauna, pentru că, deşi am supravieţuit cu toţii, n'am mai avut curajul să ne vedem "afară". Perioada în care am intrat începând cu a doua zi, a doua reeducare în închisorile comuniste, i-a schimbat pe mulţi, le-a distrus personalitatea. La plecarea din celulă ne-am strâns în fugă mâna şi pe şoptite ni s'a spus: "ai grijă să nu uiţi", bineînţeles veşti la familii. Convingerea lor era că plecăm acasă. Bănuiau deoarece se mai casase o sentinţă bazată pe declaraţiile false, smulse de securitate şi dovedite ca atare în şedinţă. Judecăţi logice de condamnaţi politici. Dar numai de asta nu putea fi vorba într'un regim amoral, impus neamului de către oameni şi forţe străine de interesele lui. Cu bocceluţa pe mână am pornit urmaţi de domn major. Ieşiţi sub bolta mare, parcă ne-a venit şi nouă să sperăm ceea ce crezuseră prietenii cu câteva minute înainte. Am făcut la stânga spre poarta mare, dar vocea sbirului din spate a răcnit: înainte! Intraţi pe culoarul celeilalte secţii, am păşit într'o tăcere de mormânt. Treceam prin faţa unor uşi numerotate, ferecate cu zăvoare şi lacăte de parcă acolo s'ar fi găsit TEZAURUL ROMÂNIEI. Şi nu este exclus să fi fost şi nestemate a căror strălucire se va vedea mâine, chiar din străfunduri. "Opreşte!", s'a auzit porunca în faţa numărului 12. Odată lacătul descuiat şi zăvorul tras, uşa s'a deschis cu zgomot şi am păşit într'un cavou unde ardea un bec. Aici era întuneric şi în plină zi. Fereastra era oblonită pentru a nu se zări nici un petec de cer. O încăpere de 5 x 5 în care se aflau 24 de paturi aşezate pe 3 nivele. Lângă zisa fereastră, pe o zisă masă se găseau nişte ziare. Da, nişte ziare, pentru care, cu câteva zile înainte, ai fi fost pedepsit. Şi încă ce pedeapsă! Acum erau aruncate pe masă. Cum s'a tras zăvorul în urma noastră, Willy s'a îndreptat spre ele. Erau proaspete, de 3-4 zile. Cei din jur zâmbeau. Atunci am observat că nu eram singuri în "dormitorul-bibliotecă". După câteva minute ne-am obişnuit cu întunericul zilei şi am făcut cunoştinţă cu locatarii. Dar surpriza a fost că la pomenirea numelor ne recunoşteau. Eram cu toţii îmbătrâniţi de închisoare. Cu cea mai mare parte lucrasem la "canalul morţii"; acum se găseau "concentraţi", cum ziceau unii în bătaie de joc. Printre ei câţiva aveau condamnări de muncă silnică pe viaţă. Oare câte vor fi îndurat bieţii oameni? Foarte mulţi ne cunoşteam de când lumea. Numele circulau din închisoare în închisoare. Pe unde ajungeai, auzeai aceleaşi întrebări: "De unde vii? De când eşti arestat? Pe unde ai mai fost? (bineînţeles în infernul comunist), Pe cine ai mai întâlnit? după care puneai tu întrebări şi te interesai de alţii, fiindcă vorba se duce din om în om. Nu lipsea nici confruntarea ideilor în legătură cu situaţia de afară. De pe un pat se ridică o figură şi, cu vocea blândă, se îndreptă spre mine: -Bine dragul meu, ne întâlnim tot în închisoare! Ne îmbrăţişarăm şi totuşi nu ne venea să credem. -Domnule profesor, în 1954 ne-am eliberat împreună. Se vede că nu au fost mulţumiţi că mai trăim. Era renumitul economist Victor Jinga, profesor universitar de economie politică la Academia Comercială de la Braşov. Impreună făcusem "canalul morţii", împreună am dus greul în lagărul de exterminare Peninsula. Intr'un colţ zăcea lovit de un astm rebel profesorul universitar Alexandru Herlea, care fusese declarat inapt la "Canal", odată cu mine. Era într'o situaţie foarte gravă. De abea vorbea. Tusea nu-1 slăbea. De fapt, peste 3 zile l-au ridicat şi transportat la infirmerie. Aici am întâlnit pe aproape toţi braşovenii, condamnaţi în lotul de pomină aranjat în 1958 de securitate. Dintre braşoveni nu lipsea Iosif Scorţea din comuna Ţânţari, nici doctorul Axinte Gogonea din Zărneşti, care a făcut şi el jocul securităţii. Nici n'am apucat să schimb primele impresii cu braşovenii, că m'am auzit strigat de pe un pat, de sus: -După ce termini să vii încoace, că am multe să-ţi povestesc. Sunt prietenul lui Niki şi am venit împreună de la Râmnicul Sărat. Despre Bărbuş nu mai ştiam nimic din 1957, când ţărăniştii au fost mutaţi de la Oradea Mare la Aiud. Cum ajunsese la Râmnic, de abea acum am aflat. Cel care mi-a vorbit era o persoană pe care n'o cunoşteam, dar despre care se dusese vestea prin închisori. Se numea Lazăr Ştefănescu, un învăţător din Nucet-Dâmboviţa. Aviator politic, a colindat mai multe partide şi a ajuns cum era firesc la remorca comuniştilor. Ca inspector general în învăţământ, a crezut că poate s'o mai schimba situaţia şi a făcut un fel de partid social-creştin, de unul singur. Când se ducea în inspecţie, punea câte un manifest în catalogul diverşilor învăţători. După ce a fost prins, a denunţat pe toţi cei cărora le lăsase manifeste şi astfel "tot partidul" a ajuns în închisoare. Mai luase legătura si cu legaţia Italiei şi Nunciatura. Toţi fuseseră condam- naţi. Trecuse omul prin Aiud, Râmnicul Sărat şi acum se găsea în Jilava. Povestea sincer fără remuşcări. Era unul dintre supravieţuitorii de la Râmnicul Sărat. Pe fata lui se citea frământarea. Inainte de venirea mea fusese de 2 ori chemat la ofiţerul politic. Pe la jumătatea lui Aprilie a fost luat cu bagaje cu tot. N'am ştiut pentru care destinaţie. Un alt bătrân, Petrescu-Marinaru, originar din comuna Pucheni, jud.Prahova, albit şi puţin gârbovit „vorbea de parcă voia să recupereze timpul cât stătuse singur în celulă. După 1946, pentru că se opusese falsificării alegerilor, a fost pus sub urmărire. Circa 5 ani a stat ascuns ba la unul, ba la altul. Avea foarte multe rude răspândite în ţară, dar cum Iuda s'a prăsit, s'a găsit unul care să-1 dea pe mâna securităţii. Acum, după ani de zile de urmărire, nefiind condamnat în lipsă, omul, ca să fie sincer, la anchetă a spus pe unde a trecut şi a dormit. Şi tot vorbind moşul, s'a legat unul de altul şi aşa s'a ajuns la peste o sută de Români care au intrat în închisoare. Bătrânului i s'a dat pedeapsa pe viaţă. Celorlalţi, după cum erau socotiţi de periculoşi în sat. Petrescu-Marinaru, după sosirea de la Râmnicul Sărat, a fost chemat de politici, iar într'o zi a plecat cu bagajul. De la infirmerie primeam veşti că profesorului Herlea îi era tot mai rău. Cum în celulă cu noi se găseau doi care nenorociseră atâta lume nevinovată, am început să îi batem la cap pentru a-i determina să revină asupra declaraţiilor mincinoase, sperând că poate i se va da drumul să meargă afară, unde putea să se trateze mai bine. Inscenarea procesului am relatat-o în perioada în care acesta se desfăşura. Doctorul Gogonea era frământat din ce în ce mai mult din cauza veştilor pe care le primeam. Intr'o zi şi-a luat inima în dinţi şi a bătut la uşă. La întoarcere părea liniştit: "Am spus aşa cum s'au petrecut lucrurile!" Discuţiile s'au mai purtat şi cu un altul,dar n'au dus la nici un rezultat. -Eu nu pot să spun că am minţit. Am copii cărora le nenorocesc viitorul şi o să sufere din cauza mea. Riposta i s'a dat prompt: "-Bine, dar Herlea nu are copii? Cum a fost posibil?" De atunci a fost izolat. Nimeni din celulă nu a mai discutat cu el. Adevărul nu s'a putut obţine de la acest om al satului. Prin Mai 1963, primii care au plecat din celulă au fost doctorul Gogonea şi Piso, urmaţi de profesorul Jinga. In schimb un alt om al satului se impunea prin comportare şi caracter. Era învăţătorul Marin Ghinea din comuna Rast, jud. Dolj. Fiu de ţăran, învăţase la oraş şi se întorsese tot în sat, păstrându-şi vorba şi înţelepciunea populară. Vedeai în el pe dascălul satelor, liniştit şi hotărît. Era condamnat ca unul ce era socotit adversar al colectivizării. Tot ca el, demn, a trecut prin Jilava şi ţăranul Iosif Scorţea din jud. Braşov. Ajunsesem să citim ziarul aproape zilnic. Unele, care nu le conveneau, probabil referitoare la probleme internaţionale, nu le primeam. Imi reamintesc că în acea perioadă se scria mult despre discuţiile în legătură cu încetarea experienţelor nucleare, şi chiar de semnarea unui acord în acest sens. 7 August 1963. Dimineaţă obişnuită, cu discuţii de tot felul. Pe la ora 10 plutonierul aduce ziarul. Mi-am aruncat ochii şi am văzut un titlu cu litere mari: "Hiroşima". Ziar vechi, dar totuşi nou pentru noi. Pe la orele lla sosit pâinea. Cele 250 grame s'au împărţit după sistemul rotaţiei, adică cântărirea cu ochii. Alţii mai flămânzi nu renunţaseră la balanţa improvizată dintr'un băţ şi două aţe. N'am apucat să termin de mâncat bucata de pâine că zăvorul a fost tras cu putere şi vocea majorului a tunat: "Bourceanu şi Ioni-ţoiu, repede cu tot bagajul." Acest "repede" era spus de parcă ar fi venit sfârşitul lumii, iar pe noi, ar fi vrut să ne salveze de prăpăd. De peste trei luni nu mai plecase nimeni din celulă. In graba mare toţi şopteau: "Să nu uiţi să comunici şi de mine, şi de mine... Gata, vi s'a casat sentinţa", auzeai pe altul..."plecaţi acasă". Câteva strângeri de mână şi "pe curând şi noi" au fost ultimele cuvinte din partea celor "15" cu care ne obişnuisem, de parcă eram de o viaţă. Cu pătura în braţe ne îndreptam spre ieşire, dar domnul plutonier ne-a indicat direcţia spre stânga, spre locul cunoscut de noi ca fiind infirmeria . REEDUCAREA JILAVA - 1963 O altă lume...un colţ de paradis în închisoare. Aceasta a fost constatarea după ce poarta s'a deschis în faţa noastră. Pentru un moment am rămas înmărmurit, într'o curte destul de mare se plimbau 17-18 deţinuţi: discutau, râdeau, unii erau desbrăcaţi de cămaşă. "Veselă puşcărie", mi-am zis în gând. Nu mai văzusem aşa destindere din 1947. Acestea se petreceau sub ochii brutei de plutonier, Bărbuica, unul care bătuse cu câteva luni înainte. Din grupul plimbăreţilor s'a întreptat spre mine Ion Marinache. "Bine ai venit, dragul meu! Am cerut domnului colonel să te aducă aici, să stăm de vorbă mai pe îndelete." In acest timp observam la câţiva paşi pe Nicolae Penescu, care ducea uşor mâna la gură, făcându-se că tuşeşte. De fapt toţi se opriseră să vadă cine era "marfa nouă". -Dar nu vă cunosc. Cine eşti dumneata? -Eu sunt Marinache. Cum Cici, nu-ţi mai aduci aminte de mine? Am dat din umeri ca un răspuns. Alţii s'au apropiat. Lazăr Ştefănescu, de care ne despărţisem în Aprilie, ne-a spus de la început că "este mult mai bine ca pe secţie, incomparabil, să ştii că ai posibilitatea să-ţi vezi şi familia." După primele 5 minute am rămas pe gânduri. Incremenisem cu pătura în braţe. Incet, încet, am fost înconjuraţi şi de ceilalţi. Dan Cernovodeanu, plin de vervă, căruia îi mergea gura ca meliţa, s'a apropiat şi mi-a prezentat pe criticul literar, Negoiţescu Ion, In zece minute am reuşit să-i cunosc pe toţi ceilalţi: -Găzdaru Ion, naţional ţărănist de la Buzău. -Manta Ion, avocat, secretarul organizaţiei PNŢ de la Buzău. -Săveanu Nicoale, deputat liberal, fiul lui Nicuşor Săveanu. -Tomescu Constantin, fost ministru, profesor universitar de teologie de la Chişinău. -Livezeanu Radu, fruntaş PNŢ de la Râmnicul Vâlcea, ajuns în pragul orbirii. -Dragomir Nicolae, general, fost ministru, şef de stat major al generalului Gh.Avramescu. Ridicat de ruşi din Munţii Tatra, a cunoscut celebrele închisori sovietice, precum şi deportarea la Cercul polar. Un om deosebit ce se impunea de la prima vedere. -Vasile Gheorghe, un contabil din Craiova. -Boşca Mălin, înbătrânit în închisoare, condamnat pe viaţă în procesul "Sumanele negre", a îndurat din plin greul închisorilor. -Penescu Nicolae, de care mă despărţisem cu un an şi ceva înainte din "Reduit", mi-a atras atenţia să fiu rezervat în discuţii deoarece aici este cu totul altceva decât închisoarea. Mi-a spus că o să mai discutăm. Intre timp am fost poftiţi la masă, deoarece sosiseră hârdaiele cu mâncare. După intrarea în hrube, am fost despărţiţi. Aveam locuri asigurate într'o cameră cu Lazăr Ştefănescu şi Radu Livezeanu. Foarte politicos, Lazăr Ştefănescu ne-a explicat unde suntem. "-Aici este o atmosferă de prietenie. Sunt după cum vedeţi mulţi fruntaşi politici. Au mai trecut înaintea mea: Petre Ghiaţă, Şteanţă Dumitru, Dumitrescu Colţeşti, Petrescu-Marinaru, Popa Piso, Vladimir Străinu. Toţi au plecat acasă. Şi mulţi alţii. Aici e poarta spre ieşire. Condiţiile sunt foarte bune. Nu se mai moare de foame. Pe săturate. Ţigări, îngrijire medicală, haine curate. Lingeria se schimbă săptămânal. De citit, "cât putem şi ce vrem" şi atunci ne-a arătat pe o masă un teanc de cărţi, ziare şi câteva reviste. "Plimbare şi dimineaţa şi după amiaza. în perioada când lucrează domnii ofiţeri, stăm în celulă. Toată ziua avem obloanele deschise şi fereastra la fel." -Da ce lucrează domnii ofiţeri? -Discută cu deţinuţii. Ne cheamă şi pe noi şi pe cei din alte secţii şi se interesează de situaţia noastră, de condamnări şi de familie. După ce am mâncat şi ne-am odihnit pe pat, toate cele trei celule au fost scoase la plimbare. Aşa am putut discuta mai pe îndelete cu Penescu. Cu această ocazie am aflat că cei de aici trebuiau să-şi facă procesul de conştiinţă, să-şi ia angajamente şi să ajute administraţia în acest proces de convingere al celor care nu-şi dădeau încă seama de realităţi. Discuţia a fost întreruptă de plutonier, care a luat pe noii veniţi şi ne-a dus la magazie. Am primit echipament nou, bocanci noi şi o pătură în plus, tot nouă. La înapoiere i-am găsit pe unii plimbându-se, iar pe alţii muncind: aşezaţi pe jos, smulgeau firele de iarbă dintre pietrele de pe trotuar. Când cineva obosea plimbându-se, se aşeza şi pigulea. Intre cei cu un debit verbal obositor era Dan Cernovodeanu. Când unul care voia să se odihnească se aşeza pe jos, Cernovodeanu se lipea de alţii. Era eminenţa cenuşie, spunea vrute şi nevrute, tot timpul, numai să nu tacă. îşi găsise şi o "febleţe" de care se despărţea cu greu, criticul fără morală, Ion Negoiţescu. Acesta se reeducase până'n măduva oaselor. In timpul plimbării, plutonierul făcea semn la câte unul, care intra în baraca din acea curte. Unii stăteau mai mult, alţii mai puţin; fiecare cum ieşea era vesel şi împărţea ţigări la ceilalţi. Când a venit hârdăul cu mâncare, am fost poftiţi înăuntru şi după numărul de seară s'a început programul "de voie". Cărţi aveam, ziare aveam. Altă viaţă! Nu aveai voie să speli. Rufele murdare erau luate şi după o săptămână le primeai curate. Dacă se rupea un nasture la haină sau pantalon, imediat te ducea domnul plutonier la magazie să-ţi schimbe hainele cu altele noi. La baie..Dar parcă mai era ca pe secţie? "Iute mă, hai repede", cu apa când caldă, când rece, înghesuiţi câte doi, câte trei sub un duş şi de multe ori plecai cu săpunul pe tine... Acum...unul singur sub duş, te spălai pe îndelete. Acelaş major pe care îl avuseseşi pe secţie, nu cu mult timp înainte, te întreba: "De care apă mai vreţi,...rece...caldă? " Şi,la sfârşit: "A fost bună, băieţi?" "-Foarte bună domn' major", se grăbeau care mai de care să răspundă. Ajunşi în celulă, primeai foarfeci ascuţite ca să-ţi aranjezi unghiile. Pentru ras puteai să ceri ustensilele oricând doreai. Şi într'adevăr puteai să te razi cu ele. Aveai condiţii create ca să poţi să te odihneşti, să citeşti, să gândeşti la "documentaţia"care ţi se punea la dispoziţie, pentru lămurire şi să poţi expune celor din jur realizările extraordinare, la nevoie să baţi în uşă ca să mergi la "domnii politici" pentru lămuriri suplimentare. Puteai să ceri unele cărţi pentru documentaţie şi ţi se aduceau. Prin vraful de cărţi, care nici la kilogram n'ar fi fost cumpărate, găseai: "Cordovanii" lui Lăncrăjan; "Meridiane sovietice" Şi "Şantierul de la Cumpăna", de Geo Bogza; "Vara Oltenilor" a lui D.R.Popescu;"Versuri" de Demonstene Botez, Arghezi, Jebeleanu; Ben Corlaciu era prezent cu "Manifestul liric", "Timpii de aur "şi "Cazul doctorului Udrea"; Camil Petrescu cu "Un om între oameni"; Nicolae Bălcescu cu "Istoria românilor sub Mihai Viteazu"; "Am fost în China" de George Călinescu; "Groapa" lui Eugen Barbu; şi alte nume de care...nu se "existase" în timpul burgheziei, cum zicea bietul Vasile Gheorghe, care citea şi se entuziasma cu voce tare, ca să fie auzit de toţi, doar-doar vreunul o povesti "domnilor politici". Şi cum să nu mulţumeşti pentru aceste condiţii? Erai liber să tragi concluzii asupra autorului: -Oare a scos el în evidenţă deosebirile dintre viaţa muncitorului de acum şi cea din timpul lui Malaxa? -Giganţii industriali au fost bine conturaţi în peisajul în care sunt plasaţi? -Cum s'a acomodat Leana tractorista-exploatată la sânge până ierija noul sistem de viaţă liberă, sub îndrumarea "luminoasă" a partidului comunist? -Ce transformări s'au produs în ţăranul român descris de "fiii poporului" -Lăncrăjan şi Marin Preda -, după viaţa chinuită sub boieri? Câte şi mai câte puteai să scoţi în evidenţă, mai ales când în mijlocul nostru se găseau unii de talia criticului reeducat Ion Negoiţescu. Nu 1-a forfecat el pe Corlaciu c'ar fi putut reda mai bine...? C' ar fi putut accentua asupra...? Documentele referitoare la Congresul XX al Partidului Comunist din U.R.S.S. au fost devorate de noi, care nu cunoşteam toate dedesubturile. Erau evidenţiate unele date precise: -o mare cantitate de acte din arhivele NKVD-ului şi alte documente au stabilit numeroase cazuri de fabricare a proceselor; -98 de membri ai comitetului central (adică 70%) au fost arestaţi şi împuşcaţi, fiind consideraţi duşmani ai poporului, spioni şi sabotori; -directiva dată la data de 1 Dec. 1934, ca să se urgenteze judecarea celor acuzaţi de acte contrarevolu- ţionare şi teroriste şi executarea lor imediat după pronunţarea sentinţei; -represiunea în masă s'a dezvoltat extraordinar de repede începând din 1936, deoarece Stalin constatase că "NKVD-ul întârziase cu 4 ani în aplicarea ei şi trebuia să se recupereze timpul pierdut; -recunoaşterea vinovăţiei multora dintre cei arestaţi şi acuzaţi de activitate duşmănoasă fusese obţinută cu ajutorul torturilor crude şi inumane; -falsificarea proceselor era practicată pe o scară mare şi câteva sute de mii de oameni cinstiţi şi nevinovaţi au murit ca urmare a acestor trucaje monstruoase. Acestea şi încă multe alte fapte revelatoare au fost discutate între noi, iar unii am subliniat asemănarea celor petrecute acolo cu situaţia în care noi ne găseam. Ion Negoiţescu s'a dus la ofiţerul politic şi a spus că, în loc să vedem justeţea liniei autocritice, am început să criticăm regimul comunist român pe baza crimelor săvârşite în Rusia. Poate a mai fost sesizat şi de alţii. Cert este că "dl. colonel" a tras concluzia că unii n'am înţeles rostul acestei acţiuni, n'am fost pătrunşi de intenţiile "mărinimoase ale partidului", care urmărea să ne redea societăţii edificaţi asupra greşelilor trecutului. Ca urmare, cartea a fost retrasă. Vina era numai a noastră, căci nu reuşisem să "ne convingem unul pe altul." "Aici toţi sunteţi solidari şi veţi răspunde cu toţii, dacă nu puteţi să-i convingeţi şi pe ceilalţi despre realitate", spunea "dl. colonel". Cuvântul colonelului devenise literă de "evanghelie". Problema era cum să-i determine pe ceilalţi. Şi gândirea marxistă a găsit soluţia şi la acest capitol. Se lucra ştiinţific, sub îndrumarea ofiţerilor politici, care asudau pentru a ne reda "lămuriţi" societăţii multilateral desvoltate. In mare, liniile de urmat erau: -Fiecare, în urma unui aprofundat proces de conştiinţă, trebuia să recunoască greşelile partidului din care a făcut parte, sau ale burgheziei, dacă erai fără de partid. -După recunoaşterea greşelilor treceai la aprofundarea lor. Pentru aceasta aveai materialul din ziarele puse la dispoziţie, Dacă aveai nevoie de lămuriri suplimentare, "domnii ofiţeri politici" ţi le serveau pe "tavă". Erau şablon, scoase din presa comunistă, după ce libertatea presei a fost desfiinţată. -Odată punctele mari fiind rezolvate, se trecea la amănunte. Oamenii care au contribuit la săvârşirea acestor greşeli trebuiau puşi la stâlpul infamiei. Şi morţii erau de vină. Mai ales ei. Inviaţi, trebuiau să răspundă în faţa lui Marinache, Negoiţescu, Vasile Gheorghe, Lazăr Ştefănescu.Găzdaru şi mulţi alţii cu care o să facem cunoştinţă. Asupra morţilor puteai să arunci tone de hârtie. Nu trebuiau scutiţi nici cei vii. Fără menajamente. Aici merită subliniată precizarea "d.lui colonel politic": "Trebuie să spui totul, despre toţi, chiar despre prietenii intimi, rude, cunoştinţe, cu promisiunea solemnă din partea noastră, că nimeni, absolut nimeni nu va avea de suferit şi că nu se va desvălui nimic, totul rămâne aici pe vecie." îşi luase rolul de duhovnic. Şi atunci, cu aceste garanţii, cum să nu "spui" măi nene? "Poţi să spui şi laptele ce l-ai supt, că brânză nu se mai face şi nici nu se impute", zicea un mucalit dintre noi. -După ce te încadrai în aceste probleme de ansamblu, urma să te analizezi şi să iei poziţie faţă de "tine", care ai fost orb până atunci. Persoana ta trebuia desbrăcată, biciuită, fără "ţurcănisme", şi numai după aceea puteai s'o îmbraci în haine noi, pentru ca "domnul colonel'" să-ţi poată întinde mâna în numele clasei muncitoare. Desbrăcarea şi biciuirea durau după cum te descurcai în labirintul în care singur intrai. Când începeai, nu trebuia să ascunzi nimic.Trecutul trebuia călcat în picioare, fără milă sau ruşine. Orişice greşeală era permisă omului, dar în schimb aveai datoria să o recunoşti fără teamă. -După ce te analizai critic şi autocritic, venea rândul angajamentelor. Din acel moment deveneai un altul şi dovada concretă trebuia dată în celulă faţă de prietenii care nu-şi deschiseseră ochii. Recompensa va fi "poate" eliberarea imediată, indiferent de pedeapsă, chiar mâine, dar după ce "domnul colonel" va analiza cât ai fost de sincer. Au fost cazuri când unii au plecat imediat. Atunci începeau discuţiile:"Ce-or fi spus Petre Ghiaţă, Dumitrescu Colţeşti, Ion Marinache şi alţii?" Atunci cereau să fie scoşi să mai scrie, că au uitat unele lucruri, din cauza memoriei care te lasă. "înţelegător", "domnul colonel" le da voie să completeze. Se petreceau scene penibile. Vedeai oameni cu părul alb, bătând cu pumnul în uşă, cerând "domnului plutonier" să roage pe "domnul colonel" să-i cheme, că şi-au mai adus aminte ceva.... In acelaşi timp "noii oameni" deveneau combativi. Luptau să convingă şi pe cei ce se lăsau greu, să bată la uşă şi să ceară să fie primiţi de "domnii ofiţeri politici", pentru a li se da posibilitatea să dovedească sinceritatea faţă de regim. Nu puţine au fost cazurile când "domnii ofiţeri politici" veneau la fereastră, împărţeau ţigări (ca la dresaj, să ştii că de el depinde dacă mâine mai obţii ţigări, să te obişnuieşti cu asta ca să-ţi recunoşti stăpânul când vei fi afară), şi începeau să beştelească pe câte unul că n'a fost sincer, că a încercat să-i tragă pe sfoară. Toate aceste etape de transformare le-am descifrat în câteva zile cu ajutorul lui Penescu şi din cele culese de la Boşca şi generalul Dragomir. Materialele "documentare ne-au deschis orizontul" că această luptă de" purificare" se petrecea şi în alte închisori. Unii, pentru a-şi dovedi sinceritatea, scriau articole în închisoare şi le publicau în presa din ţară şi în aceea care pleca peste hotare. Dar să-i lăsăm pe cei în cauză să vorbească prin scris. Alexandru Dumitrescu Colţeşti, în: "Confesiunea unui vechi naţional ţărănist în faţa conştiinţei" arăta: "Singurul eveniment important din timpul primariatului meu a fost pavoazarea festivă a oraşului pentru – sărbătoarea - urcării pe tron a lui Carol al II-lea....Nici după încheierea acestei guvernări deszastruoase n'am tras consecinţele şi n'am părăsit PNŢ, cum ar fi trebuit s'o fac...începusem să-mi dau seama de falsitatea poziţiei mele...M'am alăturat grupării ţărănist-radicale iniţiată de Grigore Iunian, plecat şi el din PNŢ, adânc nemulţumit de trădarea programatică şi cezarismul lui Iuliu Maniu...în anul 1942 m'am reîntors în Partidul Naţional Ţărănesc. Reveneam la matcă dintr'o apreciere superficială a marilor transformări produse pretutindeni de-al doilea război mondial...." După ce loveşte în liberali, în legionari, după ce îi face trădători ai intereselor naţiunii, trage învăţămintele pentru a primi mâna întinsă de "colonelul politic" al regimului comunist: "Astăzi îmi dau seama că am făcut atunci o gravă eroare, în care am persistat până când evenimentele şi realităţile de mai târziu mi-au deschis ochii...Guvernul instalat la cârma ţării (nu spune de cine a fost impus) în martie 1944 a procedat la definitivarea împroprietăririi ţăranilor (şi nu aminteşte că la data acestor declaraţii, ţăranii erau muritori de foame pe pământul lor, după ce fuseseră torturaţi şi purtaţi prin închisori)... "Cârdăşia ţărănisto-liberală a încercat prin tot felul de intrigi şi manevre să oprească în loc roata istoriei: greva regală împotriva guvernului, demonstraţii de stradă alături de rămăşiţele legionare împotriva muncitorilor, încercări de a răsturna prin violenţă guvernul Groza cu sprijinul serviciilor secrete americane, etc. (dar nu pomeneşte că violenţa şi crima împotriva populaţiei a fost folosită de comunişti, fapte dovedite cu documente). în alegerile din noiembrie 1946, alegătorii vâlceni,-care în 1937 îmi acordaseră încrederea lor, alegându-mă deputat pe lista ţărănist-radicală, m'au respins de această dată. (Nu aminteşte că s'au produs cele mai grosolane falsuri care s'au înregistrat vreodată în vreo ţară din lume). In ciuda acestui avertisment, am continuat să rămân anchilozat pe poziţiile vechi, până când adevărul a izbutit să pătrundă şi în conştiinţa mea. Ţara românească a realizat sub regimul de democraţie populară progrese de neînchipuit altădată, în toate sectoarele de activitate. Procesul acesta de prefacere se schiţase de mult, dar eu nu voiam să-1 văd. Rob al unor concepţii vechi şi speranţe utopice, persistam într'o poziţie de ostilitate faţă de schimbările adânci ce se petreceau sub ochii mei. Era a doua mare greşeală din viaţa mea publică.„Astăzi îmi dau seama de falsitatea poziţiei mele politice din trecut. Revoluţia socialistă, în România s'a desfăşurat impetuos şi a triumfat definitiv. A tăgădui, ar însemna o curată absurditate..." Acesta era stadiul de înjosire la care trebuiau să ajungă toţi cei care acceptaseră să poarte dialog cu regimul de exterminare comunist. Numai aşa înjosiţi puteau fi redaţi societăţii zise "libere". Printre alte "documente" aduse la începutul venirii mele în reeducare a fost şi cel al unui fost ministru aflat în Aiud. Atunci mi-am dat seama de intenţia regimului de dictatură comunistă: să nu lase pe nimeni să iasă din închisoare neîngenunchiat, pentru a nu mai putea vreodată să ridice fruntea sus. Citeam şi mă cutremuram de halul în care putuse fi adus un om după circa 15 ani de închisoare: "Educaţia pe care am primit-o, cât şi mediul putred în care m'am complăcut ani îndelungaţi, m'au determinat să fiu departe de aspiraţiile poporului şi să contribui la acţiunile care au determinat fascizarea ţării...M'am orientat greşit, printre altele şi datorită unei concepţii filozofice idealiste, la care s'au adăugat "păcatul originar" al generaţiei de la 1922-lipsa oricăror idealuri autentice creatoare...Primele mele legături cu "Garda de Fier" au un caracter profesional-judiciar: am apărat o serie de fruntaşi legionari, inculpaţi în diferite procese penale...Le-am luat constant apărarea căutând să justific infracţiunile săvârşite de ei şi să obţin sentinţe de achitare sau de o nepermisă indulgenţă...în 1937 mi s'a făcut oferta de a candida în alegerile legislative. Cu această ocazie m'au ales deputat, fiind în totul de acord cu înţelegerea intervenită în alegerile generale, între Codreanu şi Maniu. Dându-şi mâna cu naţional- ţărăniştii reacţionari, "Garda de Fier" recunoştea astfel în mod public şi în pofida lozincilor ei înşelătoare, propria sa substanţă burghezo-politicianistă. In iunie 1940 am acceptat numirea, ca ministru, în guvernul industriaşului şi politicianului Gigurtu...V După ce se "auto-demască" şi intră în hârdău, neforţat de Ţurcanu, după ce loveşte în prietenii de altă dată şi subliniază întâlnirea dintre Sima şi Moruzov în casa generalului Coroamă., domnul Radu Budişteanu, fiindcă de domnia sa este vorba, trage concluzia şi îşi ia angajamente: "In ce mă priveşte nu voi conteni să-mi fac mustrări, căci prea multă vreme am zăbovit printre cei ce au dus ţara la dezastru; anii ce s'au scurs în negura acestei apropieri sînt ani de care-mi este penibil să vorbesc. Dacă o fac şi o voi mai face, este pentru că simt de datoria mea să lămuresc pe oamenii cinstiţi, cine sînt aceşti transfugi şi trădători care nu mai au nimic comun cu idea de patrie. (Acum domnul Radu Budişteanu se găseşte printre aceste sute de mii de refugiaţi politici, dar în articolele ce le publică nu pomeneşte de propovăduirile făcute fără nici o palmă, fără nici o înjurătură, sub regimul co- munist). Viaţa publică de ieri a fost un făgaş otrăvit în care m'am înfundat ca într'o mlaştină, lipsindu-mă de lumina unei drepte orientări. Torţa tinereţelor mele am plecat-o spre pământ. N'am trăit în adevăr, ci am urmat calea nebuniei, în care idei de împrumut (dar nu se întreba ce origină au ideile în slujba cărora a trecut acum în 1963) şi noţiuni false deveniseră dogme primejdioase atât pentru mine cât şi pentru ceilalţi. Dar alcătuirea socială care m'a învăţat atâtea lucruri de prisos şi atâtea lucruri strâmbe, s'a spulberat. Ceeace n'am văzut în anii tinereţii, văd acum la deplina maturitate în tot ce este nou şi minunat pe pământul patriei care şi-a schimbat veşmântul şi s'a îmbelşugat cu roadă nouă în anii puterii populare...Conştient de cele săvârşite pe pământul strămoşesc în epoca actualelor prefaceri, sînt fericit să mărturisesc ruperea mea definitivă de trecut şi de vechile idei. Dorinţa sinceră de a contribui efectiv la opera de construire a României noi este şi va fi mereu suportul moral al vieţii mele de acum înainte." Această confesiune a făcut-o în Aiud, pentru a convinge şi pe alţii să-i urmeze exemplul. A continuat să scrie şi afară până când probabil i s'a scârbit de noua eră începută... Printre zisele "documentaţii" nu lipseau nici articolele lui Ionel Pop, despre a cărui moralitate am vorbit în volumul I. Scos din închisoare datorită prieteniei cu Petru Groza şi M. Sadoveanu, a fost folosit de comunişti pentru a face o breşă în rândurile naţional ţărăniştilor, bazându-se pe faptul că era nepotul lui Maniu. Acest om fără scrupule a început să arunce cu noroi în trecut. Comuniştii s' au folosit de el ca momeală în comitetul de repatriere constituit în 1955. Acum se trezise şi el: "Experienţa mea de om care trăiesc în patrie şi prin aceasta fiind la curent cu toate prefacerile ce au loc astăzi aici, calitatea mea de român care se bucură de fericirea poporului său, mă îndeamnă să spun lucrurilor pe nume. Roata vremii nu e retrogradă, ea nu-şi schimbă drumul de înaintare, pornind pe calea întoarsă. Sistemul socialist se dovedeşte mai trainic, mai viabil, decât cel burghezo-moşieresc, care se găseşte în evidentă decadenţă şi apunere. O dovedesc realizările materiale şi spirituale cu care se poate mândri ţara noastră a le înfăptui în regimul socialist." La vreo 4-5 zile de la sosirea în "paradisul reeducării" mi-a adus Ion Marinache articolul lui Ionel Pop, căutând să-mi demonstreze că este inutil să mai credem în himere, când oameni ca nepotul lui Maniu şi- au dat seama de realităţi. "Dragul meu", mi-a zis, "de ce nu vrei să-ţi vezi copilul? Eşti tânăr şi poţi fi folositor ţării mai mult decât mine!" -Domnule Marinache, de ce nu m'au lăsat să stau lângă copil? Aţi auzit şi d-voastră, ca toţi de aici, de oribila înscenare care s'a făcut în două procese, când, în faţa instanţei, ca martori ai acuzării, unii nu m'au recunoscut, iar alţii au afirmat că n'au stat niciodată de vorbă cu mine, declaraţiile fiindu-le smulse cu forţa de securitate? -Incearcă să discuţi cu "domnul colonel", că este un om rezonabil. Nu-1 mai interesează acum pedeapsa sau ce-ai făcut, doreşte numai să vadă că recunoşti realizările regimului. Eu i-am promis şi am pus obrazul ca să ţi se dea drumul, că eşti un om înţelegător. Am rămas uluit când am auzit. -Dar de ce nu ieşiţi d-voastră şi aveţi nevoie să daţi garanţii altora? -Desigur, am să ies şi eu. Deocamdată cazul meu este în studiu şi după ce se vor convinge de sinceritatea mea, voi pleca. Nu vezi că aici toţi caută să-şi rezolve problema, acum când ni s'a oferit această şansă? Uite în ce condiţii suntem ţinuţi înainte de a pleca acasă!? Din acel moment am evitat să mai stau de vorbă cu cel ce fusese o figură marcantă a Partidului Naţional Ţărănesc. Nu de mult se eliberase din închisoare un alt aviator politic. Când era pe secţie în Jilava spunea: "Trec şi peste mormântul mamei ca să-mi rezolv problemele". Şi omul nu minţea, că aşa procedase toată viaţa. După ce scrisese, ce scrisese, întrecându-i pe Paul Dumitriu şi Vasile Netea care se găseau în campanie pro- comunistă la Botoşani, acum Petre Ghiaţă ne trimetea prin "domnul colonel politic", articolele lui pentru a dovedi recunoştinţa celor ce îi întinseseră mâna. "Politica de jaf a liberalilor" ce ne-a fost adusă spre sfârşitul anului, i-a pus pe mulţi pe gânduri: "Cât o fi scris acest om?"...îşi puneau această întrebare: Ion Negoiţescu, cu cele peste 400 de pagini, depăşit numai de "săracul" Vasile Gheorghe, care, în naivitatea lui, cu vrute şi nevrute atinsese cifra de 700 de pagini. Alţii mai dialectici ridicau obiecţiuni că nu numai scrisul contează, ci şi ce ai scris. Aşa gândea bietul avocat Găzdaru, ca să se consoleze, ca şi Lazăr Ştefănescu, om uns cu toate alifiile şi trecut ca fulgerul prin multe formaţiuni pentru a se realiza politiceşte. Şi ajunsese deputat comunist, prin falsificarea voinţei naţionale. Pe la mijlocul lui Septembrie am făcut cunoştinţă cu "domnul colonel". Foarte amabil m'a invitat să iau loc pe un scaun. S'a interesat de sănătate, dacă mă simt mai bine ca în secţie şi dacă am constatat că aici este o altă atmosferă. Am răspuns că este o diferenţă faţă de anii petrecuţi până acum în închisoare, totul apropiindu-se de condiţiile în care au fost ţinuţi comuniştii, cu excepţia că ei aveau şi legături cu familia. -Da, o să vină ziua când o să primiţi vizita familiilor şi mulţi veţi ajunge cât de curând în mijlocul lor, fiindcă pedeapsa, sau ce aţi făcut, nu ne mai interesează. -Pentru că veni vorba de ce-am făcut, aş dori să-mi spuneţi dumneavoastră, de ce mă găsesc aici, fiindcă sunt convins că sunteţi la curent cu înscenarea care s'a regizat. Desigur, nu vă lipsesc amănuntele: cunoaşteţi cine a forţat pe nişte oameni care nu mă văzuseră în viaţa lor, sau pe alţii cu care nu discutasem niciodată, să vină ca martori ai acuzării? Poate şi dumneavoastră! Dar mai mult eu am rămas surprins, că, deşi ameninţaţi în şedinţă că vor fi condamnaţi, au mărturisit că au semnat declaraţiile fiind forţaţi de securitate. -Dar dumneata (era prima dată când cineva mi se adresa în închisoare în acest fel), dacă îţi faci un proces de conştiinţă, crezi că eşti chiar nevinovat? De ce nu vrei să înţelegi c'ai făcut parte dintr'un angrenaj care a ţinut în întuneric clasa muncitoare şi a exploatat-o? Şi ea nu vă lasă să pieriţi. Vă întinde mâna şi vă cheamă să puneţi umărul alături de ea, la fericirea ţării. Sunt oameni de vârsta dumitale, intelectuali ca dumneata, care au înţeles sensul timpurilor pe care le trăim. Vasile Netea şi Paul Dumitriu, care au avut un rol în politică, s'au trezit şi ne dau o mână de ajutor. Spun sus şi tare că au fost orbiţi, minţiţi şi au urmărit să-şi facă o situaţie personală. Altul de lângă dumneata ne-a spus fără ruşine: "sunt pervers şi am ascuns". Nu putem pentru asta să-i tăiem capul. Şi deşi a trăit într'o cloacă datorită apartenenţei şi mediului, noi îi dăm mâna. Ai atâţia aici.care vin la noi cu inima deschisă şi ne destăinuiesc greşelile lor şi mai ales ale altora, din a căror cauză au greşit. Noi ţinem cont de sinceritatea fiecăruia. Clasa muncitoare are nevoie de toţi, doreşte cu toţi să conlucreze la ridicarea patriei. -Domnule colonel, n'am nimic de obiectat dacă oamenii şi-au descoperit greşelile şi vin să se spovedească. Dar când eu nu am nimic să-mi reproşez şi întreb pe toţi cu care am posibilitatea să vorbesc: de ce sunt aici, de ce s'au făcut aceste oribile înscenări, atunci nu vă gândiţi că poate am dreptate? -Te crezi chiar aşa de curat? -Da. N'am făcut rău nimănui. -Dar de ce nu te întrebi în ce mediu ai trăit. Noi îţi dăm posibilitatea să-1 cunoşti din gura şefilor dumitale, din a tutoror care au condus ţara asta şi au înecat-o în sânge, au despuiat-o de bogăţiile ei şi le-au dat duşmanilor, îţi dăm posibilitatea să te documentezi şi să tragi concluzia că ai fost o unealtă în mâna altora. O să ai şi posibilitatea să analizezi oameni şi fapte şi să vii să ne spui: "am şi eu o parte de vină, că m'am luat după alţii care într'adevăr nu voiau binele ţării". Uite, îţi las aici nişte ziare. Stai şi citeşte-le cu atenţie. După aceea să te gândeşti. Ai să vezi ce au spus în faţa camarazilor de luptă, iar după aceea au venit şi ne-au cerut să scrie, ca să deschidă şi ochii altora. Mi-a întins nouă ziare "Glasul Patriei" şi a ieşit din birou. Rămas singur, am început să le răsfoiesc. Primul, printre scrisorile de "fericire" ale unor repatriaţi şi relatări despre "viaţa creatoare" din regimul clasei muncitoare, avea un articol în care Ion Victor Vojen ataca "Garda de Fier" şi pe foştii ei conducători. Tonul articolului era cel al agitatorilor comunişti, din perioada când nu puteau decât ei să scrie în presă. Crime, jafuri şi legăturile lui Sima cu Moruzov erau subliniate în nenumărate locuri, ca şi aservirea acestuia politicii lui Hitler, înainte şi după rebeliune. Dar nu pomenea nimic de legăturile acestui "don juan" Vojen cu "miss" Ana Pauker şi aportul lui la apropierea lui Petraşcu de comunişti. Mai târziu aveam să aflu că aceste afirmaţii le-a făcut şi în închisoarea Aiud faţă de foştii lui camarazi, ca preţ al eliberării. Făcându-şi autocritica, a lui şi a generaţiei sale, după indicaţiile "preţioase" ale "domnilor politici", fostul prieten al Anei Pauker arăta că s'ar fi înfundat fără sfârşit în mlaştină, dacă "realitatea istoriei" nu ar fi venit să-1 trezească: "Numai că această trezire a venit târziu! Răul era făcut şi răspun- derile noastre în faţa neamului şi a tuturor celor pe care i-am târît pe acest drum, au rămas definitiv pecetluite." Al doilea ziar mi-a atras atenţia prin sublinierea uşoară a titlului câtorva pasaje la margine. Mi-am dat seama după citire că acestea ar trebui reţinute într'o eventuală autocritică: "Am datoria să spun adevărul. Examenul de conştiinţă al unui fost legionar", semnat de Iosif I. Costea . Bineînţeles abunda în acuzaţii la adresa conducătorilor, a prietenilor de generaţie, într'un limbaj autocritic făcut din punct de vedere marxist: "Mă consider unul dintre promotorii mişcării legionare în care am intrat acum 35 de ani...Motivele care m'au determinat să mă înrolez în "Garda de Fier" nu sunt de natură să-mi micşoreze vina de a fi contribuit în mare măsură, la amăgirea a o sumă de tineri, atraşi în mişcare, ci dimpotrivă: ele vin să desvăluie gravele erori ce le-am săvârşit încă de la începuturile activităţii mele publice, în aprecierea situaţiei politico-sociale existente în România după primul război modial şi totodată, să pună într'o adevărată lumină perseverarea mea îndelungată pe acest drum greşit. Ideile şi succesele revoluţiei din Rusia anului 1917 începuseră să stârnească înflăcărare şi pe plaiurile româneşti, constituind pentru muncitori şi ţărani un exemplu vrednic de urmat, în faţa pericolului, mănunchiul celor avuţi s'a ancorat de ideile înapoiate ale naţionalismului agresiv, idei menite să deruteze conştiinţele şi care, multă vreme şi sub diverse ipostaze înşelătoare, şi-au îndeplinit rolul lor de obstacol în calea desfăşurării unui proces istoric de neînlăturat: înlocuirea unei alcătuiri nedrepte şi depăşite cu o nouă aşezare socială) în care cei mulţi şi lipsiţi să-şi asigure tot ce li se cuvine din hambarul spiritual şi material al strădaniilor lor...Făcând jocul claselor avute am devenit naţionalist, antisemit, legionar - în consecinţă, un adept al fascismului şi hitlerismului...Eram convins că orânduirea burghezo-capitalistă , cu toate imoralităţile şi abuzurile la care s'a dedat şi pe care le credeam remediabile pe calea unor reforme, reprezenta totuşi , alcătuirea socială cea mai apropiată de desăvârşire şi, totodată, eternă. „Sigur de infailibilitatea obiectivelor "Gărzii de Fier" şi de misiunea ei salvatoare (în sensul amintit), m'am dăruit acestei organizaţii cu trup şi suflet, sacrificând cariera, familia, situaţia materială etc. Credincios angajamentelor luate m'am lansat într'o campanie acerbă cu unele organizaţii locale, îndreptându-mă îndeosebi împotriva mişcării muncitoreşti şi a Frontului Plugarilor, pe care le consideram - conform prejudecăţilor naţionalismului furibund - duşmane şi periculoase şi am pus bazele Gărzii de Fier, în această parte a ţării. In calitatea mea de şef de judeţ şi cel mai vechi legionar după Ion Moţa, am condus toate campaniile electorale, am iniţiat şi condus tabere de muncă şi de formare a cadrelor legionare...mi-am dat seama de lipsa de suport moral şi conţinut uman adevărat a principiilor fundamentale gardiste...Am trăit astfel un întreg proces de destrămare a concepţiei de viaţă de care m'am lăsat captat, de mii de ori mai dureros şi mai greu de suportat decât o mutilare fizică. Am încercat să fac apel la raţiune şi să dărâm întreg eşafodajul de idei preconcepute şi de erezii înrădăcinate, să-mi regăsesc echilibrul sufletesc şi, supunând unor analize temeinice toate aspectele nenorocite, să desprind cauzele care le-au dat naştere. Astfel mi-am dat seama de natura fenomenului legionar şi am desprins aspectele lui negative şi urmările funeste pe care altădată, datorită fanatismului, nu le putusem distinge şi cărora nu le atribuisem importanţa cuvenită...Pentru activitatea mea trecută, în 1945 am fost arestat şi deţinut până la începutul anului 1946, când am fost pus în libertate. După această detenţiune mi-am dat seama că regimul de democraţie populară este bine apărat, stăpân pe frânele puterii şi nu poate fi răsturnat printr'o acţiune internă. M'am situat aparent într'o expectativă, în realitate, în front comun cu naţional-ţărăniştii, până la sfârşitul anului 1947 şi începutul lui 1948, când, socotind probabilă o intervenţie externă, la stăruinţele lui Silviu Crăciunaş mă hotărîsem să intru în acţiune contra regimului democrat popoular, dar am fost surprinşi de organele securităţii, trimişi în judecată şi condamnaţi... Această lungă detenţie mi-a deschis ochii, mi-a trezit conştiinţa, m'a făcut să retrăiesc neajunsurile pe care le-a pricinuit "Garda de Fier" şi la care am fost părtaş... Catastrofala orientare anti-naţională în politica externă alături de axa Roma-Berlin până la dezastrul final, apoi alături de grupările politice reacţionare, tutelate de Occidentul capitalist şi împotriva forţelor revoluţionare progresiste din interior, au deovedit dispreţul legionarilor faţă de cele mai elementare interese ale poporului român. Mi-am dat seama că de pe această poziţie nu era posibilă rezolvarea nici uneia dintre marile probleme economice, sociale şi naţionale care frământau existenţa neamului românesc. Mă socot vinovat că am acceptat încadrarea mea în mişcarea legionară, că am militat pentru răspândirea concepţiei gardiste, că mi-am însuşit ideile şi obiectivele ei care trebuiau să ducă la urmări vătămătoare pentru poporul român, că m'am lăsat antrenat de1 curentul naţionalist care nu era decât o transpunere pe plan local a nazismului german cu metodele lui abuzive şi inumane. Mă consider răspunzător de toate acţiunile şi actele condamnabile, precum şi de urmările lor dezastruoase înregistrate de Mişcare. Mă consider vinovat de faptul că am pus la cale, am deslănţuit şi condus rebeliunea în judeţul Hunedoara, antrenând tineri din diferite medii, acţiune care s'a soldat cu morţi şi un mare număr de condamnări la pedepse privative de libertate şi de care conştiinţa mea se simte împovărată. Mă socot culpabil şi pentru că am luat comanda pe ţară a Mişcării Legionare, în timpul războiului, situându-mă pe vechile poziţii ale politicianismului şi agitaţiei gardiste, încumetându-mă să-i refac unitatea şi să o feresc de loviturile care ar fi putut-o desfiinţa, să-i asigur condiţiuni de vieţuire şi de luptă în viitor. Mă consider de asemenea grav vinovat de faptul că .atunci când m'am întors din Iugoslavia, din acelaş fanatism m'am situat, mai ales după 23 August 1944, pe o poziţie reacţionară şi trădătoare, alături de PNŢ, în tabăra puterilor imperialiste...Voi regreta până la mormânt antrenarea unei părţi a tineretului în acest curent, din încleştarea căruia mulţi nu s'au mai putut desprinde, curent care a prilejuit fuga unora de teama răspunderilor şi condamnarea altora...Iată de ce consider condamnarea mea justă, pe măsura pericolului pe care l-am prezentat pentru poporul român, - şi în raport cu fanatismul şi încăpăţânarea cu care am uneltit, pe căi subversive şi teroriste, potrivnice intereselor neamului, - în proporţie directă cu opunerea mea la înfăptuirea unei lumi mai bune... Nimeni nu are dreptul să persiste în mod absurd într'o credinţă care s'a dovedit a fi nu numai dăunătoare, dar şi străină firii poporului nostru. în faţa realităţilor, care vorbesc de la sine în România zilelor noastre, ca o revelatoare lumină a adevărului şi împotriva consecvenţei cu o concepţie în care m'am complăcut prea mult timp datorită patimei politice şi excesului de amor propriu, - am datoria să spun adevărul...Mai cred, de asemenea, că am datoria să lupt, cu toate mijloacele îngăduite şi în limita unei concepţii retrograde care constituie şi un atentat la normele etice de liniştită convieţuire naţională, la respectul şi înţelegerea între popoare, - pentru ca în felul acesta să repar cel puţin o fărâmă din răul pe care 1-a deslănţuit Mişcarea Legionară şi la care am fost părtaş." După citirea acestui articol eram cutremurat de diabolismul acestui nou sistem de distrugere a fiinţei umane. Degradarea pe care nu o reuşiseră prin reeducarea de la Piteşti, unde se folosiseră metode de tortură inimaginabile pentru o minte omenească, se făcea acum fără nici o palmă, fără nici o ameninţare, ci numai şantajând nişte oameni bolnavi, după 10-18 ani de detenţie în condiţii de exterminare. Oameni distruşi, arătări însufleţite, erau împinşi să semneze sub spectrul morţii din închisori o declaraţie de "sinucidere politică". Imi veneau în minte în acele momente versurile lui Radu Gyr, care făcuseră înconjurul închisorilor: "Infrânt nu eşti atunci cînd sângeri, Nici ochii când în lacrimi ţi's, Adevăratele înfrângeri Sunt renunţările la vis." Ajunsesem vremuri de apocalips. Oameni care rezistaseră torturilor celor mai rafinate, inventate de sbirii securităţii comuniste, care stătuseră ani de zile izolaţi, "năluci în oase şi piele", picau acum "seceraţi ca spicele". Declaraţii asemănătoare au mai dat: Nicolae Petraşcu, Viorel Boborodea, Dumitru Bănea, Dumitrescu-Borşa, Gh.Floran şi alţii, cu sutele. Stam în faţa ziarelor plin de indignare. Personal, nu-mi rămânea decât o singură cale: izolarea în mine şi căutarea unei soluţii. Un germene mi-a încolţit în gând. Am fost trezit la realitate de domnul plutonier, care m'a invitat la masă. Domnul colonel n'a mai apărut. Voia probabil să savureze efectul metodei folosite. La întrebările curioşilor, care erau destui, "ei, cum a fost?", le-am răspuns dialectic: " un om cu care într'a-devăr ai ce discuta". Zilele treceau, "documentaţia" continua să ni se aducă, pentru că alţii, nefiind pe deplin edificaţi, scriau, scriau într'una. Luna Octombrie a venit cu un eveniment important. într'o bună zi au fost luaţi Nicolae Penescu şi Ion Marinache. La prânz am mâncat fără ei, însă porţia lor am oprit-o în gamele. După masa de seară s'au înapoiat împreună. Marinache părea entuziasmat. Deoarece după închidere eram separaţi, în seara aceea n'am putut afla decât că au fost plimbaţi cu maşina prin Bucureşti, spre Ploieşti, şi la "Expoziţia internaţională" a realizărilor româneşti. Abea a doua zi am aflat amănuntele. După ce li s'au dat haine noi, ca să pară oameni liberi, au plecat pe şoseaua Giurgiului pentru a vedea ansamblul de locuinţe, în construcţie. Erau însoţiţi de ofiţeri de securitate în civil, care le furnizau explicaţii în legătură cu noile construcţii, care erau dotate cu tot felul de magazine şi servicii necesare oamenilor muncii. Au trecut şi prin Ferentari, unde se mutau ţiganii din Capitală, în blocuri moderne. După ce au vizitat şi Calea Griviţei, s'au îndreptat spre Ploieşti. Au poposit la Brazi,unde se construia Combinatul petrochimic. Au privit Rafinăria care funcţiona, precum şi Centrala electrică de termoficare. Intoarcerea s'a efectuat pe artera naţională Ploeşti-Bucureşti; iar la "Sosea " au poposit mai mult, pentru a vizita "Expozitia". Aici li s'a dat ceva bani de buzunar pentru a-şi putea cumpăra un suc, precum şi "indicaţii preţioase": să se plimbe printre exponate, pe toată suprafaţa expoziţiei, să staţioneze cât doresc în faţa vreunui prototip, ca nişte oameni liberi. Penescu mi-a spus că a fost zărit de o cunoştinţă, care a avut o tresărire văzându-1, dar căreia i-a făcut semn discret să nu se apropie. Această vizită, sursă a numeroase discuţii, a dezlănţuit aprecieri la adresa realizărilor clasei muncitoare şi la eventuale surprize ce vom mai vedea "afară". Marinache era uluit şi spunea că după eliberare va cere organelor de stat să-i înlesnească posibilitatea să meargă pe litoral, să viziteze "perlele" de acolo. Dar până atunci, omul a mai primit o misiune: să meargă la spitalul Văcăreşti, unde era operat un prieten de-al meu, şi să-i explice realizările, transformările socialiste, ajutându-1 pe Ion Bărbuş să pornească pe drumul cel nou. A avut şi aici ghinion: îşi pierduse darul convingerii. A plecat singur "afară", iar celălalt a mai rămas un an. După acest episod, viaţa şi-a urmat cursul aici, între documentaţii şi biroul scriitoricesc al ofiţerilor politici. Intr'una din zile s'a încărcat o dubă cu cei care aveau probleme dentare pentru a-i duce la spitalul închisorii Văcăreşti. Aceasta era o noutate. Vreo şase au beneficiat de acest privilegiu . La întoarcere au povestit cu lux de amănunte cele văzute şi mai ales discuţiile banale purtate cu o deţinută politică ce făcuse acelaş drum, dus şi întors. Circa 2-3 zile a domnit liniştea. Unii dintre noi continuau să fie chemaţi să poarte discuţii " libere" cu domnii ofiţeri politici, până când, într'o zi, "domnul colonel" n'a mai trimis ţigările zilnice. A trimis în schimb pe "domnii ofiţeri politici" - Teleki Şi Naghi - care de la fereastră ne-au spus că "domnul colonel" e supărat foc pe noi, pentru că am dat dovadă de nesinceritate. Iţi era mai mare mila când vedeai oameni în toată firea, frământaţi, punându-şi întrebarea: "Oare ce am făcut? Să discutăm cu "domnul colonel", cu cărţile pe faţă, fiindcă nu avem nimic de ascuns!" -Tocmai aceasta este problema, că aţi ascuns! înţelegerea, ca şi răspunderea, sunt colective. -Cum, la ce vă referiţi? Daţi-ne o mână de ajutor! -La drumul la Vă-că-reşti, a silabist "căpitanul" Teleki. Pentru asta "domnul colonel" e supărat, fiindcă nu v'aţi respectat cuvântul dat! S'a dovedit că nu aţi fost sinceri! Aceasta se întâmpla seara, după închidere. Cei vizaţi nu au putut vorbi până a doua zi. Dar bietul Vasile Gheorghe, ce s'a mai văicărit: "Eu le-am spus să nu vorbească cu femeia. Asta trebuie să fie! Dar domnul Penescu n'a ascultat.". Şi Cernovodeanu cu sâcâitul lui , a intervenit Lazăr Ştefănescu. ne-a încurcat plecarea! -Mâine dimineaţă mă înscriu la raport, la domnul colonel. Nu se poate să ne creadă de rea-credinţă! -Şi eu merg, a sărit în completare L. Ştefănescu. "Oameni de cuvânt", a doua zi, la deschidere, -s'au înscris la raport. însă n'a fost chemat nimeni dintre cei înscrişi. Oamenii fierbeau, erau agitaţi: "E supărat, tare rău pe noi, domnul colonel. Nu vrea să ne asculte." A treia zi s'au înscris 4-5. In sfârşit a primit trei. Suficient. Lucrurile s'au lămurit. Discuţia cu deţinuta era motivul supărării "domnului colonel". -Da, are dreptate, zicea Vasile Gheorghe. -Cum să nu aibă dreptate? au întărit Negoiţescu, Ştefănescu şi ceilalţi. Nu trebuia să vorbim! Am dat dovadă că nu suntem sinceri, nu suntem pregătiţi să ieşim în lumea cinstită de afară! Bineînţeles, discuţiile se purtau cu voce tare, pentru că fiecare era convins că va mai fi întrebat de această "problemă" şi trebuia să se ştie că s'a luat poziţie critică şi de X, şi de Y..."Ochii şi urechile" clasei muncitoare erau peste tot. Un prim semn de "reconciliere" a constat în apariţia ţigărilor.Când s'au ivit "domnii ofiţeri politici" la fereastră pentru a împărţi ţigările, Boşca Mălin a izbucnit: -Mă derbedeilor, vă bateţi joc de nişte oameni lipsiţi de apărare! Vreţi să faceţi din toţi turnători? Mă, de abia aştept să vină ziua să vă pun pe marginea şanţului, scârbe ce sunteţi! Reeducaţii au sărit atunci, cu gura, la Boşca: "Nu ţi-este ruşine să vorbeşti aşa cu "domnii ofiţeri poli- tici",să-i insulţi?" -Ăştia ofiţeri? ăşti oameni? Sunt nişte netrebnici, care au schingiuit la Aiud şi sug vlaga neamului românesc. Intre timp "căpitanii" s'au făcut nevăzuţi. Şi "i-a luat" Boşca la rând pe reeducaţi, pe cei ce nu mai terminau cu bătutul la uşa colonelului. Nu a fost nici prima, nici ultima oară,când Boşca îi punea la punct pe "politici". La câteva zile a fost chemat cu bagajele şi a plecat, în sfârşit, îl trimeteau la spital. Era urmat de Radu Livezeanu, pentru operaţie de cataractă la ambii ochi. "La noi", lucrurile se desfăşurau după programul "domnului colonel". Spre sfârşitul lunii Noiembrie a fost chemat Penescu "la discuţii". După aceea m'a chemat deoparte şi mi-a spus că i s'a cerut să înceapă să scrie. -Domnule Penescu, faceţi ceea ce credeţi de cuviinţă. -Da, însă trebuie să mă consult cu dumneata, ca să fii la curent cu tot ce voi face. - Nu văd încă ce am putea face în această situaţie. -Eu am de gând să scriu exact procesul din 1947. -Şi eu sunt de acord că trebuie făcut ceva şi mă gândesc permanent la un mijloc de a stopa această mascaradă de compromitere a oamenilor. A început Penescu să scrie, auzeai şoşotind pe ceilalţi. Ni se uşurează situaţia. In timp ce ne plimbam, Penescu căuta să-mi spună ce scrie. Scurt, îi răspundeam că nu mă interesează. "Puteţi să faceţi ce credeţi de cuviinţă", îi ripostam. -Dragă, trebuie să ştii că nu scriu decât problema mea personală, cu procesul. La insistenţele lui de-a asculta ce a scris în ziua precedentă şi la refuzul meu de a fi martorul unor declaraţii, după trei zile i-am spus: -Domnule Penescu, fiindcă insistaţi să vă ascult asupra unor probleme care nu mă interesează, considerând faptul că suntem cu toţii într'o situaţie deplorabilă, cu oameni bolnavi, obosiţi de închisoare şi pentru că am constatat.că această problemă e generală, mi-aş permite să vă dau un sfat: -Da, te rog foarte mult! -Intâi, socotesc că trebuie să se pună capăt acestei situaţii. V'am mai spus că nu ştiu încă cum. Caut mereu. -Şi eu sunt de acord, dar nu văd deocamdată nici o soluţie. Te rog să mă ţii şi pe mine la curent cu gândurile dumitale. -In al doilea rând, pentru că aţi fost de acord să-mi ascultaţi sfatul, din acest moment vă rog să nu-mi mai spuneţi nimic, să scrieţi orice doriţi. DAR, înainte de a începe scrisul, să vă gândiţi că pentru dumneavoastră au murit soţia, Gheorghe Mihai şi Tică Popescu. Gândiţi-vă întâi la ceea ce v'am rugat şi după aceea puteţi scrie cât doriţi şi ce doriţi. Şi în fiecare zi să vă amintiţi. A înegrit. De faţă mai era o persoană. Trei nopţi Penescu a dormit cu pătura pe cap. Din când în când îl auzeam suspinând. Trei zile nu a vorbit cu nimeni. Se ducea, scria, venea şi tăcea. Ce a scris, nu mi-a mai spus. De întrebat, nu m'a mai întrebat. Nici o săptămână n'a trecut, şi n'a mai fost chemat să scrie. în schimb a venit la fereastră "colonelul" politic şi 1-a beştelit, reproşându-i că e bătrân, că minte, că nu vrea să recunoască faptul că a înotat într'o mocirlă, că nu vrea să se desprindă de cei ce au exploatat poporul român. Imi era mie ruşine de ocara ce i se aducea. El devenise negru, iar ceilalţi doi cu care se găsea, amuţiseră. Cei de la celulele alăturate ascultau la geam. -Ai crezut că-ţi baţi joc de noi! Ai vrut să ne minţi! i s'a adresat colonelul, şi, cu un gest brusc , a rupt hârtiile scrise, pe care le ţinea în mână. A întors spatele şi a plecat. Era şi aceasta una din metodele de intimidare, după care aşteptau ca "vinovatul" să se ducă şi să ceară începerea scrisului. Dar n'au mai avut această ocazie.