UN NOU ASALT ASUPRA ŢĂRĂNIMII La începutul lunii Iunie 1958 călătoream cu trenul spre Măgura Miresii, o comună din apropierea Brăilei. Acolo se monta o sondă de foraj de mare adâncime, iar eu mergeam în delegaţie. Se crăpa de ziuă, când pe peronul unei gări am auzit zarvă mare; câteva zeci de ţărănci s-au urcat în vagon. M-am uitat pe fereastră şi-am văzut că ajunsesem la Ianca, localitate din Bărăgan, reşedinţă de raion. Bănuiam că lumea se îndrepta spre Brăila, la oraş. Gălăgia, amplificată de blesteme şi înjurături, nu mai contenea. Uşa de la compartiment s-a deschis şi au intrat vreo 4-5 femei, care mai de care cu gura mai mare. - Uite fă! a ridicat una glasul, săltându-şi fusta. Au bătut la mine ca la fasole să iscălesc, ca Sandu a spus că nu e pământul lui! Intr-adevăr, cei care eram în compartiment ne-am îngrozit. Biata femeie era vânătă-neagră. Am reuşit să aflăm că peste 50 de femei fuseseră aduse din raion pentru a le forţa să semneze cererea de înscriere în colectiv, deoarece bărbaţii ori le dispăruseră de acasă, ori spuseseră că pământul e zestrea muierilor. M-a impresionat curajul acestor femei în faţa noului val de teroare dezlănţuit pentru a forţa colectivizarea. Ţăranul, acest Român legat de glia strămoşească, s-a luptat din greu pentru a-şi apăra bucăţica de pământ, proprietatea, garanţia libertăţii. Teroarea l-a doborît. A fost închis, exterminat fără pic de remuşcare. Lunile care au urmat au confirmat campania generala de represiune. In noaptea de 13-14 Septembrie 1959 au fost arestate peste 6000 persoane. La data de 15 Septembrie, Hrusciov pleca spre Statele Unite împreună cu delegaţiile statelor comuniste pentru a participa la lucrările ONU. Pentru a asigura pe deplin liniştea "acasă", Românii procedaseră la arestarea unei mari majorităţi de foşti deţinuşi politici. BĂRĂGAN Şes întins, stepa, spre Răsărit. Dacă Răsăritul înseamnă o speranţă, în comunism drumul este invers, spre degradare, "pohod na Sibir". In Rusia auzeai: "l-au trimis în Siberia". In România se spunea: "L-a dus în Bărăgan surghiunul Românilor". Sensul e acelaşi fără judecată, fără vină, la exterminare. Inceputul a fost în 1949 şi apogeul în 1951. Trenuri după trenuri, încărcate cu trupe şi armament, înfrăţite cu cel sovietic, se îndreptau zi şi noapte spre graniţa cu Iugoslavia, ţară ce îndrăznise să se retragă din Cominform. Alte trenuri, de vite, încărcate cu Şvabi de toate vârstele, veneau dinspre aceeaşi graniţă şi se opreau la Lehliu, Slobozia, Ianca. Alte garnituri, tot de vite, pline cu sate întregi fără deosebire de naţionalitate, din judeţele Mehedinţi, Caraş-Severin şi Timiş, au continuat să sosească în 1949-1950 în aceleaşi staţii de CFR. Inainte de a părăsi locurile natale, fuseseră obligaţi să planteze pari cu sârmă ghimpată, împotriva pericolului imperialist american. Unii oropsiţi ai soartei au putut lua cu ei vite, căruţe, câte un pat sau masă, după cum îi lăsa inima pe mai marii comunişti din localităţile respective. Unele familii au plecat descompletate, spre norocul celor ce nu erau acasă. Mânaţi ca vitele, au mers până n-au mai putut. După ce s-au odihnit cât să-şi hrănească pruncii şi să-şi tragă sufletul, au pornit iar la drum, mai spre Răsărit. Când a început a se înnopta, s-au oprit din nou. Vocea miliţianului a tunat peste toată turma: "- Aici, intre patru ţăruşi vă este casa şi masa. Aici veţi dormi şi de aici veţi mânca. Aici e satul vostru. Nu aveţi voie să părăsiţi locul, să plecaţi în altă parte!" Oamenilor nu le venea să creadă. Nu vedeau decât cerul deasupra şi buruiana în jur. Nici umbră de pom, nici ţipenie de vietate. A doua zi, când a răsărit soarele, pentru ei a început suferinţa. Pământul a fost răscolit şi transformat în val de apărare împotriva vântului nemilos, tot din Răsărit. Cei mai în putere au plecat cale de ore să caute apă, apă de băut. Setea îi chinuia, căldura îi sufoca, ploaia îi muia până la piele. Au început să dureze sate de bordeie, ca pe timpul barbarilor, acum în "era socialismului luminos". Aşa au apărut noi aşezări cu numele de: Rubla, Dâlga, Lăţeşti, Răchitoasa, Olaru, Perieţi, Luci-Giurgeni, Măzăreni, Zăgana-Vădeni, Căteşti. Au fost "descălecaţi " aici 45.000 de Şvabi, 15.000 Sârbi, 10.000 Români de pe frontiera de Vest şi sute de Basarabeni. Ei au întemeiat "Voievodatul Suferinţei"; ei au deschis o nouă filă în viaţa României: pedeapsa administrativă. Pentru ca "totul să prospere şi lumea să fie fericită", aceste "ctitorii" au fost dăruite spre îngrijire Ministerului de Interne, care s-a preocupat să creeze condiţii de muncă. Ziua trudeau la gospodăriile colective pentru a aduce de-ale gurii la copii şi la bătrâni, iar noaptea săpau bordeie. Dar a sosit şi August 1951 cu noi dispoziţii pentru "ridicarea nivelului lor de viaţă". Li s-a interzis să mai locuiască în bordeie. Nu era demn de secolul nostru. Toţi au fost obligaţi să iasă la suprafaţă, să clădească locuinţe, să se înalţe spre soare. Dar tot din pământ. Statul grijuliu a dat pentru fiecare casă o uşă şi o fereastră. Pentru acoperiş aveau libertatea să aleagă între stuf, papură, sau paie. Seara, la întoarcerea de la muncă, oamenii se ocupau de confecţionarea chirpicilor. Toamna era în prag şi iarna pornise deja, tot din Răsărit. Unii, mai bătrâni, n-au reuşit să-şi facă din timp chirpicii pentru a se usca. Aceasta se datora atât neputinţei lor cât şi lipsei de apă pentru a frământa pământul. Oamenii trăiau acolo ca într-o închisoare. Grijuliu, Ministerul de Interne îi obliga să meargă săptămânal la viză. Miliţienii munceau "foarte mult". Trebuiau să-i viziteze şi noaptea pe deportaţi. De foarte multe ori le răscoleau bordeiele, nu de altceva, numai aşa să nu creadă că nu sunt luaţi în seamă. După moartea lui Stalin, când deţinuţilor politici le-au expirat pedepsele iar celor administrativi sorocul, s-a hotărît să-i aducă în Bărăgan, să se poată bucura de libertate după anii de detenţie. Tot aşa, tineri sau bătrâni, bărbaţi sau femei. Insoţiţi de domnii miliţieni "ca să nu se rătăcească", au venit şi au fost găzduiţi în bordeie. Un deţinut politic, care şi-a pierdut vederea din cauza muncii forţate, nu a fost lăsat să meargă la familie, ci a luat drumul Bărăganului. Adevărat umanitarism comunist! Printre ei, printre miile de deţinuţi politici care au trecut pe aici: Adăscăliţei Vasile din Vaslui, Almăjan Ion, Amariei Ion din Botoşani, Ambruş Petru, medic Timişoara (Răchitoasa), Andreescu, Andreica Aurel, Antonescu Măria (Lăţeşti), Anca Victor, avocat, Bucureşti, Atanasiu Victor, avocat din Piteşti, Andreescu Aurel, Aristide Jean, avocat Fălticeni, Asnavorian, avocat Bucureşti, Balanov Petre, ofiţer Fălticeni, Bangu Petru, funcţionar Sinaia, Baurceanu Ionică, student Bucureşti, Betea, secretarul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Bejan Dumitru, preot din Hârlău, Bentoiu Aurelian, avocat, Brătianu Ion, Bucureşti, Bratu Alexandru, avocat Bucureşti, Caciuc Leonard din Storojineţ, Codreanu Ileana, căsătorită cu Praporgescu, Caloianu Petre din Bucureşti, Câmpeanu Radu din Bucureşti, Căpăţâneanu Dumitru din jud. Olt, fost ministru, Caraza Grigore, învăţător, Neamţ, Caratana Nicolae din Constanţa, Caşu Dumitru, învăţător Rădăuţi, Cazacu Marcel, elev Rădăuţi, Chiriţă din Buzău, Chirnoagă Virgil, colonel (Lăţeşti), Ciocârlie Dumitru, învăţător din Banat, Comăneanu Sutaşu, profesor, Cosma Marin, ţăran din lotul Vrancea, Cosgărea Ion, Costea Gheorghe din Tomnatic, Timiş, Constantinescu Klaps Costel, Cracă Marin, inginer din Olt, Crăcăna, basarabean, Cristea din Târgu-Ocna, Crişan Ianoş din comuna Mireşu Mare, jud. Baia Mare, Cureliuc Alfred, Storojineţ, Damian Viorel, inginer Timişoara, Demetrescu Camil, Bucureşti (Valea Călmăţui), Droch, inginer Buzău, Dinulescu Ecaterina, învăţătoare din Purani, Drăguş Dumitru, preot, Drăgoescu Vlad, student din Craiova, Dumitrescu Marin, student din Bucureşti, Dumitrescu Oscar, muncitor, Dumitrescu Constantin, avocat din Bucureşti, Dumitrescu Coco, profesor universitar, Evolceanu Nicolae, student Bucureşti, Folea Ion, ofiţer de pe Târnave, Funkenstein Herman, ţăran-şvab din Banat, împreună cu trei copii, Gavrilă, ţăran Botoşani, Ghica Alexandru, student din Bucureşti, Gligor, ofiţer Aiud, Goma Paul, student Bucureşti, Grigore Vasile, comisar, Hudici Vasile, profesor universitar Iaşi, Holban Mircea, ofiţer, Ioaniţescu D.R., Ilie Ion, profesor Craiova, Iliescu Dumitru, avocat Buzău, Uiescu Ion, profesor comuna Cuptoare Severin, Lacaze Frederica din Bucureşti, Leucuţia Aurel din Bucureşti (Lăţeşti), Lungu N. Dumitru, Lungu Neagu, Bucureşti, Lupan Petru, elev, Lupaşcu Ion, muncitor, Lupoiu Petru, elev, Manea Ion, inginer (Lăţeşti), Marcoci, doctor, Marino Adrian, Măcrineanu, Mândreanu C, profesor Sibiu, Merceanu Grigore, Mereu Ion, preot, Mihalache Niculina din Dobreşti-Muscel, Miron Gheorghe din comuna Corlea, jud. Roman, Mihalache Andrei din Bucureşti, Muller Helmut, Mihăiescu Radu, student, Mirică Traian, student (Valea Călmăţui), Niculescu Radu-Buzeşti, Nicolae Măria, aviatoare, Nicoară Th., student Brăila, Noveanu Arthur, Oniga Dumitru, poet, Stupca- Suceava, Pop Ghiţă, fost ministru (Lăţeşti), Popovici, fost secretar al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Pandurescu Gh. din Banat, Pantazi Ion, ofiţer de cavalerie din Bucureşti (Valea Călmâţui), Panteş Ion, inginer Bihor, Pop Remus, deputat de Cluj, Penescu Nicolae, fost ministru, Praporgescu, colonel, Piţigoi Marin, avocat Argeş, Pizone Benedict, căpitan de geniu, Popa Gheorghe, învăţător din comuna Băseşti, jud. Bacău, Pop Romulus (Bimbo), doctor, Popescu Dumitru, general, fost ministru, Raţiu Alexandru, preot, Rusu Marius, inginer, Sabou Ioan din Gârla Mare, jud. Mehedinţi, Săiceanu, student, Spineanu Cezar, profesor Târgovişte, Şoltuz Mircea, student din Iaşi, Stamate Constantin, medic din Vaslui, Stanciu Constantin din Dolj, Stan Ion, muncitor din Bucureşti, Surdulescu Radu, student, Stângu Nicolae, ţăran partizan din Banat, Strat Gheorghe, profesor universitar, Stoicescu Constantin, preot din Buzău, Tarţia Mihai, preşedintele tineretului PNŢ,. Teodorescu C, avocat din Bucureşti, Totoroanţă, contabil, Tomescu Petre, profesor universitar, fost ministru, Trifan Traian, avocat din Braşov, Tonea Ion, inginer din Năsăud, Truţă Ion, din jud. Olt, Vaida Emilia, Vasile, Botoşani, Vorovenciu Ion din Bucureşti, Verzea Nina, Veţeleanu Ion, inginer din Bucureşti, Vintilescu Virgil, Vaida Mimi-Bratu, pianistă din Bucureşti. Deţinuţii politici aduşi în Bărăgan îşi aveau familiile la sute de km. Nu aveau de nici uncie. Cei apropiaţi le-au adus cele necesare unor oameni lipsiţi de orice mijloc, în marea majoritate bolnavi sau bătrâni. Securitatea îi înregistra pe toţi. După câţiva ani au înscenat procese la o parte dintre cei din Bărăgan având ca acuzaţie ajutorul din partea familiei sau a rudelor. A fost cazul lui Nicolae Penescu, condamnat 8 ani împreună cu fiul, Vladimir Penescu, care adusese mâncare şi îmbrăcăminte tatălui. Alt exemplu a fost cel al doamnei Niculina Mihalache care, având soţul arestat, a primit vizita nepoţilor. Din aceasta s-a înscenat un proces, s-au dat condamnări, iar unii au murit pentru că au dus o bucată de pâine mătuşei bolnave şi bătrâne. Nu a fost ultimul caz. Ele au fost numeroase. Dar să lăsăm loc derulării unei poveşti "adevărate". Doamna Niculina Mihalache a fost arestată în Iulie 1947. De la Ministerul de Interne a fost dusă la Jilava, luând în continuare drumul închisorilor şi domiciliului obligatoriu timp de 17 ani. După ce a stat în închisoarea Mislea între 1951-1954, a plecat la Dumbrăveni. De aici a fost adusă cu Măria Antonescu în domiciliu obligatoriu, în Siberia românească. In 1955 se găsea la Dâlga, o aşezare în mijlocul Bărăganului, unde oamenii trăiau în bordeie făcute din chirpici, acoperite cu paie. Era o nouă unitate administrativă, înfiinţată de Românii bănăţeni aduşi şi azvârliţi sub cerul liber cu porunca: "Descurcaţi-vă!". Ce a fost aici, era identic cu viaţa milioanelor de Estonieni, Lituanieni, Letonieni, Polonezi, Basarabeni, duşi în Siberia. La închisoare aveai o bucăţică de pâine, o fiertură şi un acoperiş. Aici, nici un fel de posibilitate de a te alimenta. De la închisoare, doamna Niculina Mihalache, la vârsta de 65 de ani, a fost dusă direct la Dâlga, fără nici un obiect personal, fără nici un venit şi aşezată în bordeiul unei bănăţence al cărei soţ murise în deportare. Apa se aducea de la singurul puţ cu cumpănă, aflat la doi km. Noroc cu moş Crăcăna, ţăran basarabean trecut prin închisoare, care, având bordeiul în apropiere, îi mai aducea câte o cofă de apă. Magazinul sătesc se afla la 20 km. Lemne pentru foc nu se găseau. Paiele erau singurul combustibil pentru cine le avea. Crivăţul nu întâlnea nici un obstacol din Răsăritul îngheţat până aici. In luna Iulie 1955, pe o căldură toridă, doamna Niculina Mihalache a fost luată şi dusă pe jos circa 20 km., până la miliţia raională. Acolo, în curte, a fost ţinută în picioare până după amiază, când un căpitan de securitate de la Ministerul de interne i-a adus la cunoştinţă că i s-a prelungit domiciliul obligatoriu cu încă 48 de luni, din cauza încăpăţânării bărbatului. Ion Mihalache a refuzat să iscălească declaraţia pe care Patriarhul Iustinian Marina şi Mihai Ralea au venit să i-o ceară din partea lui Gheorghiu Dej. Alţii, printre care Tătărăscu şi Titel Petrescu, după ce au semnat, au fost eliberaţi. Pentru doamna Niculina Mihalache era prima veste în răstimp de 8 ani, prin care lua cunoştinţă că soţul ei trăia. Sărmana femeie povestea lui Vicu că la aceste cuvinte, deşi spuse cu ură de securist, simţise că totul se schimbase dintr-o dată: picioarele nu o mai dureau, oboseala din trup dispăruse şi chiar zbirii din faţa ei păreau să aibă chipuri omeneşti. Spre nedumerirea celor de faţă, s-a pomenit spunând de câteva ori: "Vă mulţumesc, vă mulţumesc, Ionică trăieşte. Vă mulţumesc!" Viaţa a fost grea. Dacă cineva se încumeta să o viziteze, trebuia să treacă pe la punctul de securitate, să se înscrie într-o condică. S-au găsit oameni care i-au adus de-ale mâncării, lemne cu maşina de la sute de km., au sprijinit-o pentru că, bolnavă şi în vârstă, nu avea nici o posibilitate de trai. Din când în când, în miez de noapte era trezită de securitatea care făcea percheziţie în bătaie de joc, răscolind tot bordeiul, aruncând bruma de lucruri, făcând-o purcoi. Locotenentul de securitate Diaconescu a venit într-una din zile furios şi a întrebat-o de ce nu moare că tot în pământ trăieşte, adăugând cu o voce dură: "Din cauza ta trebuie să stau aici în mizerie şi să umblu cu cişmele pline de noroi!" Bătrâna bănăţeancă era bolnavă şi noaptea delira, visându-se acasă la ea, în mijlocul orătăniilor. De două ori pe săptămână ofiţerul de securitate venea cu maşina şi o ducea. Doamna Mihalache credea că merge la doctor. La înapoiere bătrâna era tăcută, privea în jos şi gemea. Intr-o zi, când s-a întors, a intrat în bordei şi a căzut în genunchi în faţa doamnei Niculina Mihalache spunându-i: "Iertaţi-mă! De câte ori mă duceau acolo erau nişte ofiţeri străini de locurile acestea care mă tot descuseau de Dv. Eu le spuneam adevărul dar ei nu erau mulţumiţi. Astăzi mi-au cerut să semnez o hârtie în care spuneau lucruri rele de Dv. şi mi-au promis că dacă iscălesc îmi dau drumul să merg la mine acasă la Cruceni, în Banat. Şi eu am semnat să pot ajunge acasă. Iertaţi-mă!" şi a podidit-o plânsul. Doamna Mihalache s-a aplecat, a ridicat-o şi a îmbrăţişat-o, spunându-i: "îmi pare bine că a dat Dumnezeu să te ajut să poţi ajunge la rosturile d-tale şi la casa pe care te-ai chinuit să o faci acolo. Să ai parte de bătrâneţe liniştită." După plecarea bătrânei a fost adusă în bordei o femeie refugiată din Basarabia. Aceasta recunoştea pe faţă că e informatoarea securităţii şi miliţiei, cărora le spunea tot ce vede şi aude: "Dacă nu fac asta, mă ameninţă că mă trimit în satul meu din Tighina care este sub ocupaţie rusească. Şi acolo nu mai găsesc pe ni- meni, fiindcă ştiţi şi dumneavoastră că au fost duşi de mult din căscioarele lor." Aceasta a fost atmosfera în care a trăit doamna Niculina Mihalache până în Septembrie 1958, când a fost arestată. In noua înscenare a securităţii au fost implicate rude şi prieteni apropiaţi ai familiei. In urma unei anchete dure, în care s-au folosit metode barbare, printre alţii au fost condamnaţi: Preotul Gh. Tomescu din Ţigăneşti-Muscel, care a murit în închisoare, avocatul Gh. Popescu, mort în închisoarea de la Botoşani, Doctorul Belizarie, care a murit în dimineaţa în care securitatea a venit să-l aresteze. Numărul celor arestaţi şi implicaţi a fost mare şi chinurile pe care le-au suportat sunt incredibile. Doamna Niculina Mihalache a fost deasemenea condamnată şi a pornit pe drumul închisorilor, având de data aceasta asigurată fiertura zilnică. De fapt, anul 1958 a însemnat o nouă prigoană împotriva deţinuţilor politici de care nu au scăpat nici acei cu domiciliu obligatoriu. In noaptea de 19/20 Septembrie au fost ridicate sute de persoane din bordeiele Bărăganului, pentru a li se înscena procese. Numai din satul Răchitoasa, ce aparţinea de comuna Luciu-Giurgeni jud. Ialomiţa, au fost ridicate în acea noapte 62 de persoane. Pentru justificarea acestui nou abuz, deoarece nu mai aveau motive, au recurs la invenţii, acuzaţii cu totul şi cu totul imaginare. Pentru a ilustra aceasta subliniez că de la ferma Luciu- Giurgeni a fost arestat contabilul şef Ion Almăjan şi învinuit că ar fi ajutat şi pactizat cu cei din domiciliu obligatoriu. Toată lumea ştia că un contabil şef nu putea ajuta cu nimic pe nişte muncitori ce trudeau la o distanţă de kilometri de biroul lui. Nici măcar un kg. de "boabe" în plus nu avea cum să le ofere la ziua de lucru. Au mai arestat pe Dumitra Lungu, soţia lui Neagu Lungu care se găsea cu domiciliu obligatoriu, învinuind-o că ar fi mijlocit legăturile între cei din Bărăgan şi Bucureşti, cu ocazia vizitelor ce le făcea soţului. Aceste motive puerile pentru arestarea opozanţilor urmăreau la acea dată trecerea lor printr-o nouă înscenare, încovoierea tuturor, obligându-i să recunoască în scris realizările regimului şi în acelaşi timp să devină adversarii propriilor convingeri sau ai celor mai buni prieteni. DIN RELATĂRILE ULUITOARE ALE UNUI "ÎMPROPRIETĂRIT " PE BĂRĂGAN "Fusesem dus dincolo de Urali, la o mină. Nevastă-mea lucra la peste 60 de kilometri mai spre Răsărit. Băieţii rămăseseră cu mama în Ţară. Dumnezeu m-a învrednicit să mă întorc cu vreo 25 de zile înaintea soţiei. Pe copii i-am găsit sănătoşi şi voinici. Mama, a doua zi, mi-a spus: Uite nişte bănuţi. Mâine te duci la Timişoara şi te arăţi unui doctor. Nu este posibil ca la 1,91 metri înălţime să cântăreşti numai 51 de kilograme. I-am urmat sfatul şi m-am dus la Timişoara, dar nu pentru a mă arăta la doctor, ci pentru a-mi căuta de lucru. M-am angajat la şantierul 11 Construcţii pentru Reşiţa. După sosirea soţiei din Rusia ne-am mutat cu toţii în acest oraş. Soţia şi-a găsit un post la o farmacie, iar soacră-mea îngrijea de copii. De pe piaţă cumpăram carne, ouă, struguri şi plăteam pentru mama cotele obligatorii către stat. Totul părea că intrase în normal şi ne simţeam bine. Dar într-o zi mi-a telefonat mama că trebuie să mă prezint de urgenţă acasă şi cu soţia, deoarece s-a primit dispoziţie de la primărie ca toţi oamenii între 18 şi 40 de ani să fie împroprietăriţi în Bărăgan. Mama mă implora să fac cum oi face şi să vin, pentru a nu avea necazuri. Am liniştit-o şi m-am dus la şeful de şantier să-i cer lichidarea şi dacă este posibil să-mi dea şi leafa. Din lunca Pamosului, unde se aflau birourile şantierului, am trecut Bârzava pentru a merge la soţie. Picioarele îmi tremurau. Inima îmi bătea de parcă ar fi vrut să iasă din piept spre a-şi arăta curăţenia. Imi venea să urIu şi să întreb: Ce mai doriţi de la mine oameni buni? Am muncit cinstit şi am arătat dragoste şi oamenilor şi lui Dumnezeu, iar acum nu mă lăsaţi să muncesc, să-mi cresc copiii? Vreţi să mă împroprietăriţi fără să vă cer şi fără să am nevoie? Pe la jumătatea drumului m-am prăvălit. Când m-am trezit eram la uzina de pe Bârzava unde un doctor îmi făcuse o injecţie şi mă întreba cum mă simt. Printre cei care se aflau în jurul meu se afla şi specialistul rus care conducea lucrările de punere în funcţiune a turbinelor furnizate de Uniunea Sovietică. Cu el avusesem o contrazicere serioasă cu privire la montaj. Eu cunoşteam şi limba rusă din deportare. Acum mi-a spus că-i pare rău că n-a luat în consideraţie punctul meu de vedere. M-am ridicat, le-am mulţumit pentru îngrijire şi am plecat mai departe, spre farmacia unde lucra soţia mea. Pe drum am întâlnit un car mortuar. M-am descoperit ca tot creştinul. Pe platforma maşinii era un bloc de metal în loc de coşciug. Am înţeles că un alt muncitor căzuse în cochila de foc. Erau dese aceste accidente. Vecinul de pe trotuar mi-a zis: "Când Loncear a fost numit Director general al Uzinei de la Reşiţa, bineînţeles după ce a slăvit armata eliberatoare şi "înaintata" ştiinţă sovietică, a promis că nu vor mai fi morţi sau accidentaţi. Nu ştiu cum s-a făcut, că tocmai pe dos a fost. Acum este ministru şi a uitat cu desăvârşire promisiunile." N-am răspuns şi mi-am văzut de drum. In mintea mea se înrădăcinase întrebarea: Cum să-i fac soţiei cunoscută situaţia cu împroprietărirea de care nu aveam nevoie şi pe care n-o cerusem? Parcă o văd ca şi acum. Am intrat în farmacie. Ea era ocupată cu un client. Am trecut în depozitul din spate şi am aşteptat. Mă gândeam, între timp, s-o iau cu binişorul. Dar când a venit, m-a luat gura pe dinainte şi i-am spus direct. Citind tristeţea în ochii mei, mi-a zis: "Dacă nu ne desparte pe noi şi nu ne desparte de copii, o să putem suporta şi această "împroprietărire", a spus acest cuvânt apăsat. Tu eşti priceput la munca câmpului, mai ales că vacanţele le petreceai la ţară dând ajutor părinţilor tăi. Eu am fost mai mult la internat. Dar sper să-ţi fiu de ajutor. Este greu că nu suntem firi aventuriere. După deportarea din Urali şi aici, în Bărăgan, o să fie ceva asemănător. Un fel de sclavie, a noastră şi mi-e teamă să nu fie şi a copiilor. Şi la urma urmelor mă întreb de ce nu-i împroprietăreşte pe ţărani şi ţin morţiş să ne facă pe noi cu pământ, când avem deja o profesiune căutată? " Am tăcut şi-n tăcere şi-a strâns lucrurile şi am plecat la mama, care ne aştepta plângând. Am convins-o că nu este o situaţie prea gravă şi ne vom descurca şi de data aceasta cu ajutorul lui Dumnezeu. Sub "ocrotirea" partidului comunist şi a organelor de miliţie, a doua zi am fost instalaţi în vagoanele de vite destinate pentru noi. în fiecare vagon câte două familii, cu car, boi, ceva lucruri şi mâncare. Trenul a avut mers de accelerat până-n gara Lehliu unde am ajuns la orele 6 dimineaţa. Vagoanele au fost trase pe o linie secundară şi un cheferist ne-a spus să ne grăbim cu descărcatul, deoarece trenul este destinat pentru O.R.A.C.A. (oficiu pentru colectarea animalelor). Era luna Iunie şi o zi frumoasă, fără vânt. După ce oamenii au dat jos din vagoane toate lucrurile, după ce am mâncat ceva în fugă, am plecat câţiva la primărie pentru a vedea ce se-ntâmplă cu noi, deoarece la plecare fusesem asiguraţi că vom fi aşteptaţi la gară. Acolo am fost informaţi că tovarăşul Varză, care se ocupă de problema dislocaţilor o să vină şi va sta la dispoziţia noastră. Deci făceam parte dintr-o categorie specială de care nu mai auzisem. Pe la ora 10,30 a venit tovarăşul Varză, care s-a scuzat pentru că a fost luat prin surprindere. Am sosit cu o zi mai devreme. Când a auzit de sosirea noastră a alergat, a bătut cu pumnul în masă şi a obţinut 6 camioane care vor veni la gară la ora 14 pentru a ne transporta. Ne-a asigurat că la ora precizată va veni personal la gară, fiindcă este obişnuit să rezolve problemele aşa cum l-a învăţat partidul şi ne va conduce în comună. Am plecat la gară să liniştim lumea care ne aştepta. La orele 14 au venit maşinile şi a început încărcarea. Tovarăşul Varză a venit, puţin timp după aceea, într-un jeep. Imi făcu semn să mă duc la el. Mi-a spus că eu sunt omul pe care a pus ochii, şi el cunoaşte la oameni şi vrea să discute cu mine planul satului şi problemele administrative. Desfăcând un plan, m-a informat că satul e orientat spre Slobozia. Pentru alegerea de preşedinte al Sfatului Popular el s-a gândit la mine şi mi-a recomandat să ocup o casă cât mai în centru. Coloana de maşini fiind gata, el m-a luat în jeepul lui şi am pornit la drum prin hârtoape. Intre timp îmi roteam privirile prin împrejurimi. Nici urmă de sat, de deal sau vale. La un moment dat jeepul s-a oprit în mijlocul câmpului. Toată coloana a stopat. Cât priveai cu ochii, numai pustiu. Tovarăşul Varză a coborît şi mi s-a adresat: - Dumneata îţi cunoşti oamenii din sat. Este bine să îţi chemi 4 dintre ei, mai dezgheţaţi, pentru ca să formăm un comitet de conducere provizorie. - Cum să chem numai patru? Să chemăm pe toţi, pentru a face o treabă bună, fiindcă fiecare este interesat de soarta lui. - Dumneata nu eşti un bun conducător, mi-a zis tov. Varză. M-am înşelat asupra alegerii făcute cu dumneata. Cum ţi-ai putea închipui să eu aş putea sta de vorbă cu tot satul? Eu am experienţă. Stau de vorbă cu conducătorii, pe care-i aleg din timp. Nu las alegerile la voia întâmplării. Am făcut hatârul tovarăşului Varză şi am chemat 4 oameni. Tovarăşul Varză a întins un plan şi a început să arate primăria, şcoala şi miliţia. Ne-a sfătuit să alegem un comitet format dintr-un număr fără soţ, conform principiilor democratice de partid. In timpul discuţiilor s-a oprit brusc şi ni s-a adresat: - Ce vă uitaţi aşa? De ce nu participaţi la discuţii? Noi continuam să ne uităm unul la altul, nedumeriţi. Şi unul dintre noi a îndrăznit să întrebe: "Dar unde este satul?" Furios, tovarăşul Varză a răspuns: Cum? Care sat? Aveţi planul, aveţi ţăruşii înşiraţi şi vă înţelegeţi tovărăşeşte. Credeţi că eu am timp de pierdut? Drept cine mă luaţi? Trebuie să fim serioşi, să ştiţi că eu nu glumesc. Până când credeţi că o să stea şoferii cu voi aici? Hai! Toată lumea la descărcat. Mâine dimineaţă veţi primi barăci care se pot monta în câteva ore, iar astă seară vă adăpostiţi cum puteţi. Este vina celor de la Timişoara care v-au trimis cu o zi mai devreme. Tot mâine o să vi se comunice şi numele satului. Şi tot furios, tovarăşul Varză s-a urcat în jeep şi a plecat. După zece metri a oprit maşina şi, întorcând capul, ne-a strigat: - Despre actele de împroprietărire să nu aveţi nici o grijă, că le veţi primi la timp. De atunci nu l-am mai văzut pe tovarăşul Varză de la raion. îşi îndeplinise misiunea dată de partid. Iar noi am rămas uitându-ne spre cer." In majoritate erau aceiaşi care mai cunoscuseră surghiunul în nesfârşita Rusie. Işi reaminteau cum, copiii de la 16-17 ani până la vârstnicii care se mai ţineau pe picioare, 45000 de Şvabi, cunoscuseră amarul pribegiei, în care 7000 au murit. Acum în anii 1950-56, de abia reveniţi, supravieţuitorii exterminării de pe tot cuprinsul Rusiei erau mânaţi spre Bărăgan, Siberia românească. Patruzeci şi cinci de mii de Şvabi, cincisprezece mii de Sârbi şi zece mii de Români au pornit pe drumul, pentru mulţi, fără întoarcere. Pe acest Bărăgan s-au întâlnit, pe lângă deţinuţii politici şi locuitorii satelor din Vestul Banatului: Bield, Checea, Ceacova, Cruceni, Diniaş, Foeni, Giera, Iam, Jecea Mare, Johanisfeld, Jebel, Leib-Ung, Lăţunaş, Moraviţa, Naidiş, Nicoliţel, Oraviţa, Partoş, Pesac, Recaş, Uivar, Văradia, Vrani, Teremia Mare şi din multe alte localităţi. La Urleasca au fost aduşi, în 1952, peste 80 de zişi chiaburi din comuna Vânătorii Mari din Oltenia. CIMITIRUL REÎNVIEREA Capela este neîncăpătoare. Lumea vine, stă, aşteaptă. Trei şiruri de câte patru persoane, ţinându-se de braţ înaintează pipăind cu atenţie drumul. In primul rând Costică Gheorghe, preşedintele nevăzătorilor de la Vatra Luminoasă, la braţ cu Filimon, Radu şi Mitică păşesc îndureraţi. Urmează Vereguţ, Capeţ, Saveta şi Lenuţa. Toader cu alţi trei încheie grupul. Ajutaţi, ei urcă treptele spre cupolă, pipăind aerul cu mâinile. Alte mâini necunoscute îi poartă spre catafalc. Lumea le face loc. Costică Gheorghe scoate din buzunar capătul roşu al unei fâşii. în timp ce o desfăşoară, încercând s-o treacă peste cel ce le fusese prieten sincer, galbenul îşi face apariţia, urmat de albastrul cerului. Lacrimile şiroiesc pe obrajii nevăzătorilor, ceilalţi plâng de-a binelea. Prietenul ostaşului român, poetul prizonierilor, prietenul nevăzătorilor, căpitanul George Fonea îi părăsea pe toţi, "străfulgerând ca o lumină peste veac." Capela devenise neîncăpătoare, iar florile, simbolul dragostei eterne, acopereau trupul celui ce pusese în vers suferinţa şi speranţa de la Nistru la Ural. "Şi fă lui veşnică pomenire..." a fost cântecul de despărţire, intonat de mulţimea îndurerată. La 12 Februarie 1958, numai la câteva luni, amintirea-i era prezentă în ancheta desfăşurată de organele securităţii. Pomenirea lui devenise permanentă. Acest an, hărăzit retragerii trupelor invadatoare, a consilierilor ce "ne-au sfătuit 14 ani în toate domeniile", a dezlănţuit, ca la venire, valuri de arestări. Cei lăsaţi drept slugi credincioase aveau nevoie de linişte. Pentru aceasta, argaţii fără stăpâni i-au adunat pe toţi cei care ar fi putut să-i deranjeze din ospăţ. Pe lângă foştii deţinuţi politici liberi, a căror urmărire a început, lista a fost completată cu foştii prizonieri eliberaţi din îndepărtatul Est. Intre cimitirul "Reînvierea" şi tutungeria de pe bulevardul alăturat teatrului Magheru s-a făcut "legătura". George Fonea fusese prieten de prizonierat cu Puiu Atanasiu, acum vânzător de tutun. Aici, la tutungerie, securitatea s-a hotărît să fixeze nucleul de conducere al comandamentului legionar. Dacă printre toţi cei care treceau pe acolo, în plin centru al Capitalei, oprindu-se să cumpere câte ceva, unii fuseseră prin lagărele de muncă forţată din Rusia, puteau fi siguri că-şi asiguraseră "viitorul" în închisorile româneşti. Ministerul de interne le-a fost primul adăpost al vremurilor vitrege ce se reaşezau peste ţară. Se intra direct în iad. Inmormântarea zisă "legionară", socotită ca "ajutor", a fost prima acuzaţie. A urmat ancheta şi bătaia. Alţi decedaţi din cauza torturilor. înmormântaţi de data aceasta cu "ajutorul" securităţii. Aceasta n-a mai fost înscrisă la dosar. Dar timpul trecea şi ancheta nu progresa, într-o zi i-au ridicat din Calea Victoriei pe toţi, indiferent de orientarea politică, şi i-au mutat pe Uranus, pentru a face loc Comitetului Central. în noul local, crimele au continuat. Zi şi noapte era un du-te vino. La şedinţa de rangă erai bătut până îţi pierdeai cunoştinţa. Te trezeau cănile cu apă şi cearceafurile ude. Cel puţin o săptămână nu puteai merge: durerile picioarelor umflate, cu vase de sânge sparte, erau insuportabile. Fundul vânăt şi strivit nu-ţi permitea să te aşezi. Culcat, nu aveai voie. Ce chin!...ce durere! Ar fi spus oamenii tot ca să scape, dar nu aveau ce spune. State Aurel, omul ce se jucase cu moartea de-a v-aţi ascunselea de la Ţiganca până-n Crimeia şi Caucaz, cel care mersese pe jos prin lagărele de exterminare până dincolo de Cercul arctic, nu avea astâmpăr aici, în grotele subterane de sub statuia unde căpitanul Zăgănescu oprise pe turci la 13 Septembrie 1848. Dar el ce făcuse? Nu reuşise să-i oprească pe Ruşi şi nici sistemul lor dialectic, pe care-l cunoscuse până-n străfundurile Uralilor sub biciuirea viscolului polar şi-a "realizărilor marxisto-staliniste": "O dorinţă imensă de răscumpărare şi ispăşire se ridică în suflet, înviorându-mă ca un joc de ape. Capacitatea de suferinţă era singura resursă de care mai dispuneam, care mă mai putea slava. Nu pentru mântuirea mea, ci pentru eliberarea celor care umpleau firidele acestei închisori şi erau chinuiţi noapte de noapte pe rangă, în subsolul maşinilor puse sub presiune ca să acopere ţipetele femeilor şi bărbaţilor înainte de a leşina. Eram în stare să cerşesc în genunchi: faceţi cu mine orice: chinuiţi-mă sadic, săturaţi-vă de pofta de a tortura, dar daţi-le drumul, deschideţi poarta să se întoarcă oamenii acasă!" In aceste chinuri, un om şi-a făcut bilanţul: "Dacă aceasta a fost viaţa din 1944 până astăzi, iar dacă acum o ia de la început, trebuie ca eu să-i pun capăt." Hotărît, a analizat toate posibilităţile şi într-una din zile a ajuns pe acoperişul închisorii de la Uranus, fugărit de toată liota. Pentru o clipă s-a simţit eliberat. Afară pe caldarâm, State Aurel era adunat într-o pătură, sub ochii îngroziţi ai trecătorilor. Intins pe masa spitalului Văcăreşti, sârma a început să-i lege oscioarele, acul să-i coasă organele. Reamintindu-şi acele clipe, Aurel State ne zugrăveşte un tablou demn de un erou: "Incepeam cu durere şi grea neştiinţă o altă existenţă. Tărâmul în care căzusem se plăzmuia din forme cunoscute în combinaţii inedite, saturate de o cumplită durere. Mintea şchiopăta ca o pasăre cu aripi rupte, împuşcate. Moartea, obsesia vieţii trecute, era prezenţă neîntreruptă, de faţă chiar, dar nu în raza ochilor care deprindeau anevoios iarăşi văzul, ci undeva după umăr, dar mai aproape decât inima, de care uitasem. O rugam mut să mă ajute la trecerea "dincolo", fiindcă nu ajunsesem deplin acolo, "mă împiedicasem de-o aripă de înger". Pândeam din anticamera cu 40 de paturi albe, în care mă găseam cu intermitenţă, fiindcă mai încercam şi la alte punţi, poduri sau ape, trecătoare: - Pot să intru, întrebam în faţa uşii deschise, încurajat că eram singurul candidat. - Aşteaptă să fii strigat, tocmai te liberăm, îmi răspundea o voce tânără, dar obosită foarte. Mă grăbeam să dau oasele rupte în primire, ca pe o legătură de vreascuri, greu de dus, şi nu puteam sta în picioare şi nici jos, sau culcat. Oasele se fărâmaseră precum în traistă covrigii colindaţi pe care ai căzut, urmărit de zăvozi. Zăbrelele şi zăvoarele erau tefere însă!" Anii au trecut. Au disjuns grămada de oase. Din tutungeria de la Magheru au făcut un ciorchine: ramificaţii în Bucureşti, legături în ţară. La numeroase procese, pe scăunel, era purtat un alt schilodit al securităţii: Nicolae Petraşcu, martor al acuzării. El era cel care confirma că pe unii dintre acuzaţi îi cunoscuse şi-i văzuse cu două decenii în urmă, în Mişcarea Legionară. Printre cei ce s-au perindat prin boxă, unii erau oameni distruşi de război, dar mai ales de lagărele de exterminare sovietice. Dintre ei amintesc pe av. Popescu, Atanasiu, State, Militam şi doctorul Sari, tânărul student Isfănaru, născut după 1940. Am cunoscut de asemenea un alt tânăr ţăran, tot Isfănaru, condamnat la 4 ani, fără să fie cunoscut de către aşa-zişii conducători. Dar ceea ce conta era numărul şi diversitatea regiunilor de unde au fost ridicaţi, pentru ca teama să se răspândească în toată ţara, odată cu zvonul arestărilor, provocând nesiguranţa. La Gugeşti, pe Milcov, s-a procedat la noi arestări. Cei ridicaţi au fost implicaţi într-un lot socotit o ramificaţie a celui a lui Puiu Atanasiu de la Bucureşti. Printre cei condamnaţi s-au numărat Gheorghe Militaru, fost prizonier în Rusia; Ionel Militaru, din satul Motnau, comuna Dumitreşti, fost prizonier în Rusia; Stelian Rădulescu, tot fost prizonier, se pare că şi Gh. Reus a fost condamnat tot în acest lot, împreună cu o mulţime de cunoscuţi de-ai lui. Este de remarcat că toţi cei care au fost prizonieri în Rusia au fost implicaţi cu Puiu Atanasiu. S-a căutat în acelaşi timp arestarea şi condamnarea tuturor foştilor deţinuţi politici cu dosare "grele", socotiţi indezirabili regimului comunist. SECURITATEA DIN CONSTANŢA In noaptea de 19/20 Septembrie 1958, în beciurile securităţii arhipline din acest oraş au mai fost înghesuiţi 62 de Români, ridicaţi din Bărăgan: Adăscăliţei Vasile din Vaslui, Ambruş Petre, medic din Timişoara, Aristide Jean, avocat din Fălticeni, Bangu Petre, funcţionar din Sinaia, Bejan Dumitru, preot din Hârlău, Caraza Grigore din jud. Neamţ, Caratana Nicolae din Constanţa, Caşu Dumitru, învăţător din Rădăuţi, Cazacu Marcel, elev din Rădăuţi, Caciuc Leonard din Rădăuţi, Chiriţă din Buzău, Coloianu Petre din Bucureşti, Cracă Marin, inginer din jud. Olt, Cureliuc Alfred din jud. Storojineţ, Damian Viorel, inginer din Timişoara, Droch, inginer din Buzău, Dumitrescu Marin, student din Bucureşti, Dumitrescu Oscar, muncitor din Bucureşti, Folea Ion, ofiţer din regiunea Târnavelor, Gavril, ţăran din Botoşani, Gligor, ofiţer din Aiud, Hudici Vasile, profesor universitar din Iaşi, Iliescu Dumitru, avocat din Buzău, Iliescu Ion, profesor din Cuptoare- Cruşovăţ, Lungu Neagu, din Bucureşti, Lupaşcu Ion, muncitor, Mândrescu Constantin, profesor din Sibiu, Măcrineanu, Merceanu Grigore, Mereu, preot din Transilvania, Mihalache Andrei din Bucureşti, Nicoară Teodor, student din Brăila, Oniga Dumitru, student din Stupina, Suceava, Panteş Ion, inginer din jud, Bihor, Stamate Constantin, medic din Vaslui, Stan Ion, muncitor din Bucureşti, Stanciu Constantin din jud Dolj, Stoicescu Constantin, preot din Buzău, Trifan Traian, avocat din Braşov, Tonea Ion, inginer din Năsăud, Verevenciuc Ion din Bucureşti. După zece luni de chinuri, pe data de 16 Iunie 1959 s-a înscenat un nou proces, în care au fost inculpate 12 persoane: Bejan Dumitru, preot din Hârlău, socotit ca şef de lot, a primit o condamnare de 25 ani muncă silnică, după ce mai executase încă o condamnare în 1948. Inainte de detenţie luptase pe front, unde a căzut prizonier, cunoscând astfel şi lagărele de exterminare sovietice de la Oranki şi Mânăstârca, unde a fost adjunctul lui Puiu Atanasiu, cel în jurul căruia se vor ţese o serie de procese, incluzând pe foştii prizonieri români scăpaţi din iadul lui Stalin, care refuzaseră să slujească regimul comunist. Aristide Ion, avocat din Fălticeni,...Caraza Grigore din jud. Neamţ a fost condamnat 23 ani muncă silnică, după ce mai executase o pedeapsă între 1949-57, Dumtrescu Marin, student din Bucureşti, care a trecut şi pe la Piteşti, a refuzat reeducarea din Aiud, Folea Ion, fost ofiţer, mai executase o condamnare, Lungu Neagu din Bucureşti, Stan Ion, muncitor din Bucureşti, Stoicescu Constantin, preot din Buzău, Tonea Ion, inginer din Prundul Bârgăului, jud. Năsăud, care mai executase o pedeapsă şi al cărui tată fusese asasinat la data de 21/22 Septembrie 1939, Verevenciuc Ion din comuna Rucăr, stabilit în Bucureşti. La aceşti "ZECE", socotiţi ca recidivişti irecuperabili, s-au adăugat: Almăjanu Ion, contabil şef al fermei Răchitoasa de pe lângă comuna Luciu Giurgeni, învinuit că a pactizat cu cei trimişi la muncă forţată în Bărăgan, cărora le-a înlesnit posibilitatea de a câştiga, fără să depună eforturi prea mari. Lungu Dumitra, soţia celui de mai sus, arestată şi condamnată pentru că a înlesnit şi mijlocit legăturile dintre cei cu domiciliu obligatoriu şi familiile acestora, cu ocazia vizitelor ce Ie făcea soţului ei. Trebuie menţionat că cei cu domiciliu forţat nu puteau părăsi locurile unde erau duşi, în schimb familiile puteau oricând să-i viziteze şi să le aducă lucrurile de care aveau nevoie. Aceste procese, tipice regimului comunist, s-au făcut şi se fac la ordin, fără să se ţină seama de vreun considerent umanitar. După proces, cei condamnaţi au lăut drumul închisorilor, trecând în prima etapă prin Jilava. Acest lot, fiind socotit ca format din recidivişti periculoşi, a venit în lanţuri, a stat 4 luni de zile tot în lanţuri, după care a plecat la Aiud, unde a intrat în vestita ZARCA până în 1964. Cei necondamnaţi nu au fost eliberaţi, ci au rămas închişi, la dispoziţia securităţii.