PREFAŢĂ

Totdeauna m-am întrebat dacă nu s-a scris prea mult, nu s-a exagerat chiar, înfăţişându-se ororile din lagărele si închisorile comuniste din România anilor -50. Uneori reveneau prea des, prea insistent, unele cuvinte şi expresii care foarte probabil, cel puţin Occidentalilor, le pot părea ca fiind prea stridente. Printre acestea cuvântul „moarte" : „Din împărăţia Morţii”, „Canalul Morţii”, „Les Chiens de Mort”, „Testamentul din Morgă”, etc. Mi se părea că, prin această exagerare se diminuează însemnătatea acestor mărturii căci, după cum este cunoscut, ceea ce este exagerat nu are valoare. Şi pe urmă, ştiam că noi, Românii, nu am avut noroc în istorie, cum spunea Mircea Eliade, că de secole purtăm pe umăr mantia nefericirii. Şi socoteam că ar trebui să dăm uitării anumite tânguieli şi altfel oţeliţi să privim spre viitorul ţării, care are nevoie de „suflete tari". Mă gândeam de asemenea că poate este mai bine să ne mulţumim cu cărţile de valoare ale diasprei noastre, ca „Dumnezeu s-a născut în exil", „Noaptea de Sânziene "sau „Au Dieu inconu".
Ultimele cărţi din seria „literaturii carcerare" româneşti mi-au arătat cât de nesăbuită era întrebarea mea, cât de nedrepte aprehensiunile şi rezervele mele, ale unui om pe care soarta l-a ferit să treacă prin infernul comunist şi să împărtăşească suferinţele şi jertfele atâtora din compatrioţii lui.
Şi pe urmă, prietenii noştri occidentali au uitat şi uită şi acum poate prea uşor Gulagul românesc orbiţi sau dezorientaţi cum au fost câtva timp de o anumită linie politică a regimului comunist de la Bucureşti. Ca întotdeauna, de la Washington până la Paris s-a privit deosebit de superficial la realităţile româneşti din ultimii 40 de ani, nu s-a acordat ţării noastre atenţia cuvenită, am fost uneori, de ce nu am recunoaşte-o, chiar desconsideraţi. Atunci, de ce să nu vorbim noi sus şi tare şi să strigăm în faţa acestui Occident indiferent, şi de multe ori ostil, adevărurile româneşti de sub comunismul de ieri şi de azi.
Aceste gânduri mi se impuneau după ce am citit „Morminte fără Cruce", volumul I, al lui Cicerone Ioniţoiu, cu sub-titlul „Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii comuniste".
Această carte, apărută în editura Ion Dumitru din Munchen, cuprinde amintirile lui pe care, aşa cum spune atât de emoţionant de la început, „răscolindu-le, a plâns şi a scris, a scris şi a plâns". Ioniţoiu era poate cel mai îndreptăţit, poate mai mult decât alţii să ne ofere această mărturie a unor ani negri, deoarece împotriva lui au fost pronunţate între 1946 şi 1963 nu mai puţin de şase condamnări. A trecut prin toate închisorile, a cunoscut toate interogatoriile şi anchetele de tot felul ale zbirilor comunişti, a asistat la schingiuirea până la moarte a victimelor, la indescriptibile scene de oroare, a fost urmărit, încolţit, şicanat fără încetare de securitate timp de mai bine de 20 de ani, când nu a mai avut linişte şi pace. Cicerone Ioniţoiu este martorul acestor vremuri de restrişte, un martor în adevăratul sens al cuvântului, şi de aceia depoziţia lui de astăzi în faţa Tribunalului Istoriei şi a conştiinţei universale este deosebit de bine primită şi preţioasă.
Autorul nu vrea, mai ales, să fie date uitării numele rezistenţilor torturaţi în închisorile comuniste, şi nici numele torţionarilor. De aceea la începutul cărţii publică o listă de nume pe care el o consideră „o infimă parte dintre cei care şi-au sacrificat viaţa împotriva dictaturii comuniste". Şi aproape mai la fiecare pagină a cărţii sunt amintite sau dezvăluite numele arestaţilor pe pare i-a întâlnit în diversele închisori precum şi numele acelora care i-au torturat, ale „turnătorilor" şi ale cozilor de topor. Procedeul acesta este folosit şi de Gabriel Bălănescu în cartea sa „Din împărăţia Morţii", care publică în anexă numele deţinuţilor din lagărele de muncă de la mina de plumb Baia Sprie. De la o carte la alta se stabileşte astfel o listă a celor ce au suferit şi s -au jertfit pentru adevăr şi libertate, o listă a martirilor care va rămâne în istoria neantului ca una din paginile cele mai sumbre ale istoriei noastre.
Tânăr student în anii 1944—45, Cicerone Ioniţoiu a fost prins sub tăvălugul represiunii comuniste care se întindea asupra unei părţi a continentului nostru, de la Baltică până în Balcani. Admirator al lui Iuliu Maniu, militant în rândurile tineretului naţional ţărănist, el a trebuit să plătească pentru credinţa sa în idealurile democratice. A îndurat totul cu o creştinească speranţă în izbăvirea lumii care îl înconjura. Căci Cicerone Ioniţoiu a fost martorul şi victima unei lumi şi a unei epoci din secolul nostru al XX-lea, în care singurul „progres" realizat a fost că s-a trecut de la Auschwitz şi Buchenwald la Vorkuta şi Piteşti. Şi aceasta după 2000 de ani de creştinism, după 2000 de ani de când a fost pronunţat cel mai frumos îndemn : „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi", după cel puţin două secole de descoperiri ştiinţifice care trebuiau să schimbe faţa globului, şi în mijlocul unei civilizaţii fără suflet şi fără ieşire. Ioniţoiu a fost prins în angrenajul unei societăţi în care ipocrizia şi minciuna au devenit valori supreme, iar ajutorarea semenului în nevoie, o negustorie.
Un alt merit al autorului este că povesteşte simplu întâmplările prin care a trecut, fără emfază, fără retorism, fără stil. El vrea să aducă mărturie, vrea ca fraţii lui de suferinţă să nu fie daţi uitării de o posteritate prea distrată sau prea furată de iureşul actualităţii. El pomeneşte pe cât poate numele celor care şi-au pierdut viaţa în închisori, de la Jilava până la Sighet şi de la Piteşti la Gherla, victime ale neomeniei comuniste. Un creştinesc pomelnic. Cartea are deci în primul rând o valoare documentară, dar cred că „Morminte fără Cruce" este şi un adevărat „Redeşteaptă-te Române”, cu o valoare stenică, în mijlocul letargiei şi morozităţii în care pare că se află astăzi Românismul.
Da, cărţi ca „Morminte fără Cruce" trebuie să fie scrise, trebuie să vadă lumina tiparului, în ciuda unor exagerări, unor exaltări şi a unor porniri părtinitoare, care riscă să micşoreze însemnătatea lor. Gulagul românesc, ca şi Gulagul din alte ţări comuniste, nu este un accident de parcurs, o denaturare, o deviere a comunismului, cum s-a pretins uneori. El este parte integrantă dintr-o doctrină care nu admite o altă opinie politică şi pe care o reprimă fără cruţare. Comunismul nu este posibil decât cu acest preţ. Aceasta este adevărata lui faţă. Şi chiar dacă există mai multe varietăţi de comunism, cum susţin mulţi politologi, ele se reduc la un numitor comun : intoleranţă şi represiune. De aceea, mărturisirile publicate în exil despre ororile din anii -50 şi numele torţionarilor de atunci trebuiesc amintite mereu. Este o înaltă datorie de conştiinţă a acelora care le-au trăit şi au ajuns mai târziu în lumea liberă, să aducă astfel de mărturii, folositoare Occidentului şi nouă Românilor oriunde ne-am afla astăzi în lume. Aceasta este şi o formă de generozitate intelectuală, de dăruire sufletească.
Aiud, Gerla, Piteşti, Canalul, sunt etapele unui calvar al neamului românesc, care, aşa cum scrie Ioniţoiu, de milenii luptă pentru libertate şi care mereu a fost sacrificat intereselor meschine ale marilor puteri. Un calvar care continuă şi astăzi: Calvar de care noi Românii trebuie să fim mereu conştienţi, pe care să-l resimţim în toată fiinţa noastră şi să-l trăim în toată profunzimea lui pe deasupra micilor noastre egoisme şi resentimente trecătoare. Lista martirilor de sub comunism trebuie s-o cunoaştem şi să n-o uităm. Cărţile despre închisorile comuniste şi despre nenumăratele victime ale comunismului trebuie să fie pentru noi o permanentă amintire, dar şi un îndemn pentru cei care într-o zi vor avea greaua misiune de a reclădi o Românie liberă şi independentă. Căci peste învolburările şi vicisitudinile istoriei există mai presus de orice dăinuirea unei naţiuni, a unui popor.