Paralel cu exterminarea din România, Gheorghiu Dej, mergând pe linia Moscovei de a preveni o deviere gen Tito, şi de a scăpa de câţiva care-i încurcau lucrurile în sânul Partidului Comunist, a trecut la înscenarea unui proces lui Lucreţiu Pătrăşcanu, cel care participase la actul de la 23 August din partea P.C.R., şi lui Ştefan Foriş, fost secretar în ilegalitate al P.C.R.
In timpul anchetei, Foris a fost omorît cu ranga de către Pintilie Bodnarenco, omul ruşilor în aparatul securităţii, venit din Rusia în 1944.
Deşi arestaţi în 1949, ancheta a durat până în 1954, când s-a înscenat procesul între 6-14 aprilie. Ancheta a fost dură şi pentru acuzaţi, dar mai ales pentru martorii acuzării, pe care securitatea voia să-i facă să susţină învinuirile de care avea nevoie. Aceştia erau recrutaţi din rândul celor arestaţi, cu proces sau fără, şi se găseau în închisori de ani de zile.
Astfel, pe Nicolae Penescu, au căutat să-l facă să susţină că a fost intermediarul dintre Iuliu Maniu şi Pătrăşcanu, pentru ca acesta să formeze un guvern cu Titel Petrescu şi liberalii, o revenire la formula coaliţiei din 1944. Şi chiar impuneau şi locul discuţiei, pe Calea Dorobanţi. Dar n-au reuşit să obţină această declaraţie nici după lungi schingiuiri.
Au mai fost interogaţi: Bebe Brătianu, secretar general al P.N.L., avocat Iosif Toma Popescu, Corne-liu Coposu, secretar personal al lui Maniu, Nicole Valery Bruteanu-Grossu, membră a P.N.T., interogată deasemenea şi în perioada pregătirii procesului; Titel Petrescu; Gută Tătărăscu şi mulţi alţi fruntaşi politici ce-au fost aduşi din închisorile unde se găseau şi supuşi la anchete foarte dure. Interogatoriile erau conduse de Pintilie Bodnarenko şi Nikolski, iar printre cei ce schigiuiau se afla sadica Vida Nedici, cu „practicarea" metodei preferate.
După ani de zile, au reuşit să însăileze un simulacru de proces sub preşedinţia judecătorului Ilie Moisescu şi în care au apărut:
— Lucreţiu Pătrăşcanu, condamnat la moarte şi executat la 17 mai 1954.
— Remus Kofler, condamnat la moarte. El a fost cel care l-a iniţiat pe Gheorghiu Dej în tainele comunismului, în închisoarea Doftana;
— H. Zilber, membru al P.C.R. din 1921, condamnat la muncă silnică pe viaţă,
— A. Ştefănescu, condamnat pe viaţă;
— E. Calmanovici, inginer, condamnat pe viaţă;
— Mocioni Stârcea, mareşal al palatului, condamnat la 15 ani;
— Torosian, fost consul la Paris după 1946 şi reprezentant al cercurilor armene, condamnat la 15 ani.
— Lena Constant, pictor, condamnat Ia 12 ani.
— H. Brauner, muzician şi folclorist, condamnat la 12 ani.
Acuzaţia principală era că Pătrăşcanu a fost capul unui grup de trădători şi spioni împreună cu Ştefan Foriş şi Remus Kofler.
Ilca Wassermann, directoarea de la "Cartea Rusă", adusă ca martoră l-a acuzat pe Pătrăşcanu de antisemitism.
Ecaterina Borilă, soţia lui Petre Borilă, basarabean, a depus mărturie în favoarea acuzării.
Şi pentru a da o greutate politică procesului, l-au adus şi pe Gută Tătărăscu, coleg cu L. Pătrăşcanu în procesul de subjugare şi distrugere naţională. Când acuzatul l-a văzut pe martor, a izbucnit indignat, spunând printre altele: „o astfel de scârnăvie a istoriei aţi adus-o să depună mărturie împotriva mea, că n-aş fi fost membru al P.C.R.-ului ?"
Pentru a-l demoraliza şi mai mult, printre acuzatori S-a perindat şi soţia lui, Elena Pătrăşcanu, născută Herta Schwamen. Pentru serviciile aduse, drept răsplată, securitatea a condamnat-o 8 ani.
Petre Pandrea, avocat şi publicist, membru al PCR, cunoscut cu Pătrăşcanu, a fost arestat la 14 Aprilie. Doctor în Drept şi Filozofie la Bucureşti şi Berlin, Pandrea a fost unul dintre avocaţii care au apărat pe comunişti în toate împrejurările. Drept răsplată, tovarăşii cărora le luase apărarea l-au ţinut arestat de această dată peste trei ani şi şase luni, fără proces. A trecut prin Aiud şi Ocnele Mari, de unde a ieşit scârbit de practicile de siluire şi înscenare la care nici nu gândise vreodata.
In legătură cu metodele folosite pentru înscenarea proceselor politice, este revelatoare mărturia lui Coropiţă Marin, poliţist ce şi-a desfăşurat activitatea în brigada anticomunistă, arestat pe 18 Iulie 1948: „Am fost vizitat de mai mulţi ofiţeri la Făgăraş, unde eram închis. M-au anchetat în legătură cu diferiţi comunişti din timpul ilegalităţii şi mai ales cu comportarea lor. La un moment dat am fost luat şi transportat la Ministerul de Interne. După o perioadă de refacere cu o alimentaţie mai aparte decât cea de la închisoare, am fost chemat şi mi s-a comunicat că s-a hotărât eliberarea mea şi chiar reîncadrarea în muncă, dar doresc să constate dacă nu sunt un duşman al regimului şi dacă pot să le dau o mână de ajutor. Mi s-a lăsat să crească părul, am fost îmbrăcat în haine civile şi am venit la tribunal lăsând impresia că sunt om liber. Aici am depus mărturie, sau mai precis am minţit că Lucreţiu Pătrăşcanu era informatorul siguranţei statului însă de eliberat, tot nu m-au eliberat".
Deci aşa cum minţise, la rândul lui a fost minţit, fiindcă în 1957 se afla decepţionat la Jilava, iar în 1958 a murit în închisoarea din Gherla. Asta e răsplata comunistă.
După omorârea lui Ştefan Foriş, circula zvonul că mama lui s-a dus la Ministerul de Interne să ceară informaţii despre fiul ei. Bătrâna a fost urcată într-un automobil, dusă la lacul Herăstrău, omorâtă şi aruncată în apă. Cunoscând practicile securităţii, nu este exclus ca zvonul să fie o realitate.

Comandantul Fecioru a obţinut aprobarea Ministerului de Interne pentru transferarea noastră de la Poarta Albă şi a lansat zvonul că ne duce la închisori ca pedepsiţi. La începutul lui Iulie 1954, un lot de peste 40 de persoane părăseam albia canalului morţii: Nelu Dumitru, Haiduc, Iusco Gavrilă, Prof. Ilie Ion, Ion Pâslaru, Remus Radina, Octavian Rădulescu, Hristache Stratulat şi alţii.
In zornăitul lanţurilor lui Radina şi Stratulat am trecut prin faţa comandantului Fecioru, care ne-a dat ultimul onor înainte de plecare. Radina S-a oprit şi i-a spus, arătând spre un castru roman: „Ne plâng strămoşii de decăderea în care am ajuns".
Drumul până la Bucureşti l-am făcut într-o dubă, pe o căldură insuportabilă. Eram înghesuiţi, dezbrăcaţi la piele şi sudoarea curgea şiroaie. O astfel de călătorie pe caniculă, fără apă suficientă, unii peste alţii, este mai rea decât o pedeapsă. E o tortură.
Ajunşi la Jilava, am mai stat o zi împreună într-o curte de izolare, tot sub soarele dogoritor de Iulie, după care am fost despărţiţi de cei veniţi cu diagnosticul TBC.
Aici, în acea izolare de tranzit, am mai întâlnit pe Tiţa, un fost poliţist din Craiova, condamnat la 15 ani, venit cu o altă dubă de la Făgăraş şi Aiud. Spre seară, împreună cu Haiduc, Radina şi Stratu-lat am fost duşi în camera 6- Reduit, o cameră de cea. 60 m. pătraţi, cu o fereastră pe jumătatea celorlalte şi cu obloane bătute în cuie, în care se găseau cam la 200 de persoane.
Era dormitorul în care cu patru ani în urmă murise sufocat Mânaru, din cauza lipsei de aer. Şi acum totul rămăsese neschimbat. Puşcăria tot aglomerată, ceea ce însemna că securitatea muncea din greu. Noul călău al Ministerului de Interne, Alexandru Drăghici, nu dorea să fie mai prejos decât Teohari Georgescu.
Într-una din zile, după baie, lui Stratulat i s-a făcut rău. Am bătut în uşă, am cerut să fie scos pe culoar ca să-l întindem pe o rogojină deoarece, fiind bolnav de inimă, din cauza lipsei de aer se sufoca. Cu mare greutate l-au lăsat pe culoar până la închidere. Camera devenise ca un cuptor, atmosfera insuportabilă din cauza obloanelor puse la ferestre. După aducerea hârdaielor cu mâncarea de seara, ştiind ce va urma, am stat cu Radina lângă uşă. Şeful secţiei a deschis şi a luat pe primii doi afară.
Ne-a dus lângă Stratulat, spunându-ne: „Luaţi-l"!
— Ce să facem ?, am întrebat.
— Să-l luaţi şi să-l duceţi în celulă.
— Noi am cerut să-l scoateţi, că murea acolo. Omul a construit canalul şi mai are o lună până la eliberare, trebuie să-şi vadă copilaşii. Noi nu putem să-1 ducem la moarte. în această celulă au mai murit oameni sufocaţi.
— Cum, nu-l duceţi ? a întrebat mirat gardianul.
— Duceţi-l d-voastră la moarte, pentru că aceasta vă este misiunea. Deschideţi uşa şi vedeţi ce iese de acolo !
Intr-adevăr, în celulă se găseau hârdaiele cu mâncarea caldă. Era un abur de nu se vedea om cu om. După câteva minute plutonierul a venit cu fierarul şi ne-a bătut lanţuri la picioare, ducându-ne apoi într-o cameră fără fereastră, cu apă pe jos de vreo 5 cm. Acolo se găseau două paturi de fier, fără saltele. Radina devenise proprietarul a două perechi de lanţuri. Pe cele de la canal le avea în camera 6, sub prici. Fiind aşa de slăbit, cu picioarele ca nişte oase înfăşurate în piele, a reuşit să le scoată din inelele de fier.
Nu după mult timp a fost adus şi Hristache Stratulat, care între timp se certase cu Czaki, comandantul Jilavei, venit să rezolve problema. în discuţia care a avut loc, revoltat de atitudinea maiorului, Stratulat i s-a adresat spunându-i: — Nu vă e ruşine să vă purtaţi aşa, când Molotov umblă cu căciula-n mână la Geneva să cerşească pacea ? (făcea aluzie la Conferinţa care tocmai se încheiase pe data de 21 Iulie, în legătură cu pacea din Coreea şi Indochina). Am mai văzut unul grozav, cu două stele mai mult pe umăr (arătând cu mâna spre epoleţi), şi acum e alături în celulă, aici în Jilava"! (făcea aluzie de data aceasta la colonelul Albon care se găsea condamnat pentru crime contra umanităţii de cei pe care-i servise).
Cu toate aceste condiţii mizerabile, aici în noua celulă aveam aer mai mult, ceea ce era foarte important în luna iulie. După 5 zile de izolare am revenit în camera 6. Intre timp ne-a parvenit ştirea că TBC-iştii au plecat la Târgu Ocna, unde era, dacă se poate spune aşa, un fel de sanatoriu, dar tot închisoare. Aerul de acolo şi faptul că nu erau aşa de înghesuiţi, conta mult.
Noi speram să ne eliberăm din Jilava, deoarece aveam mai puţin de o lună până la expirarea pedepsei. La începutul lui august am fost puşi din nou în dubă şi transportaţi. Bănuiam că ne duc la Aiud. în tren aceleaşi condiţii mizerabile de călătorie, completate de o căldură inăbuşitoare. Drumul a durat trei zile cu trenuri personale, cu opriri pentru coborâri şi urcări de deţinuţi. Hrana rece, alcătuită din slănină sărată şi râncedă, marmeladă fermentată, la care se adăuga lipsa de aer şi înghesuiala, au făcut ca drumul să fie un calvar.
In sfârşit am ajuns la Oradea, unde nici nu visam. Singura satisfacţie a celor de la Poarta Albă a fost că ne-au trimis în tranzit cu duba la cel mai îndepărtat penitenciar (circa 900 km), în perioada cea mai insuportabilă de călătorit: Iulie—August. Oradea ne-a primit ca de obicei, rece. Inchisoarea în centrul oraşului, dar gardienii, ca peste tot, tot cu apucături de brute. Ne-au cerut să ne tundem. Noi am refuzat, spunând că mai avem 10—20 de zile până la eliberare. N-au voit să ţină cont. Noi n-am acceptat. Până la urmă ne-au ţinut cu forţa şi ne-au tuns.
Aici am stat, în afară de cei veniţi de la Canal, cu inginerul Mircea Ionescu de la Reşiţa şi preotul Cutcan din comuna Şoricani, ambii aduşi de la Sighet. Acolo au fost izolaţi în acea închisoare în care se găseau foştii demnitari şi episcopii catolici şi greco-catolici. După moartea lui Maniu, la 4 Februarie 1953, au început să disperseze pe cei de acolo şi treptat închisoarea şi-a pierdut caracterul politic. De la ei am aflat regimul dur la care au fost supuşi.
Tot aici am auzit de evadarea de la Aiud, prin care Spulbatu, fost ofiţer de aviaţie, Şirianu, ziarist din Pâncota şi Greceanu, fost ofiţer,au încercat să-şi câştige libertatea. Primii doi, întâlnind pe traseu pe comandorul Tăutu, l-au omorît pentru a nu da alarma. Aceasta însă le-a agravat situaţia, costându-i şi pe ei viaţa. Evadarea a avut ca urmare instaurarea unei şi mai crunte terori la Aiud.
La Oradea am reuşit să aflăm veşti din celula alăturată, transmise prin alfabetul Morse. Acolo se găseau Miron, din Târgu Trotuş, Românu ,.originar din Banat şi Coţofan, din Ardeal. Ei erau condamnaţi la moarte, fiind implicaţi în evadarea de la mina de plumb Valea Nistrului. Ţucă, ofiţer de artilerie, fiu de preot din Gorj, care organizase evadarea, a fost executat. Despre el am mai aflat pe parcurs că a stat în greva foamei foarte mult timp, într-o izolare din Gherla, înainte de a fi executat. Pe ziua de 10 August 1954 stăteam liniştit. Ceilalţi din celulă erau frământaţi în legătură cu eliberarea mea. Eram primul dintre ei căruia îi expirase pedeapsa, şi curiozitatea creştea. Toţi se întrebau cum va reacţiona administraţia. Farmacistul Hristache Stratulat S-a apropiat de uşă şi a început să bată. Gardianul a venit şi a întrebat ce S-a întâmplat. Stratulat a cerut să vină imediat cineva de la grefă.
- De ce ?
— Cum de ce ? Cum îşi permit să ţină închis un om a cărui pedeapsă a expirat ? A muncit, a făcut canalul, a executat pedeapsa şi acum nu i se dă drumul ?!
Mi-a luat numele şi după o oră a venit un plutonier cu dosarul. M-a întrebat : tata, mama, data naşterii, când am fost arestat şi pedeapsa. Datele corespundeau. A plecat. Inainte de masa de prânz am fost luat cu bagajul. De-abia am avut timp să ne îmbrăţişăm. Lecţiile le învăţasem de mai mult de o lună. Pe parcurs adăugasem altele.

De la penitenciar am fost dus cu un însoţitor la Securitatea din Oradea, unde m-au întrebat ce intenţii am şi unde vreau să mă stabilesc. Pe la trei după amiază mi s-a înmânat „Foaia de eliberare" şi un CEC de 169 lei, bani ce-i câştigasem în 4 ani de muncă la canal. Aceasta, ca să nu creadă lumea că deţinuţii au fost duşi pentru a fi exterminaţi. Munca le-a fost plătită. Din ce-au câştigat S-a cheltuit cu întreţinerea lor. Pe deasupra le rămâneau bani să se întoarcă acasă.
După primii 50 de paşi de la ieşirea din Securitate, m-am oprit să văd dacă nu mă urmăreşte cineva. După aceea am întrebat unde este CEC-ul. Când am intrat înăuntru, probabil văzându-mă tuns, o doamnă de la ghişeu i-a rugat pe cei de la coadă să-mi dea voie înaintea lor. M-a întrebat cât vreau să scot. „Tot" am răspuns. A zâmbit şi în câteva minute am primit banii. După ce am ieşit, cu o trăsură m-am repezit la părinţii lui Haiduc Iosif, care era din Oradea, pentru a scăpa de prima obligaţie. Seara am luat trenul spre Bucureşti, prin Timişoara, unde mai aveam două comisioane. Până la Arad, pe drum; nişte ceferişti şi-au dat seama că vin de la închisoare. N-am scăpat până n-am mâncat cu ei şi n-am cinstit nişte palincă . Mi-au povestit c-au fost detaşaţi la Canal. Acolo au ajutat pe deţinuţi cu mâncare, cu ziare, cu tot ce-aveau la îndemână, pentru că intrau cu garnitura în sectoarele de lucru.
La Orşova, grănicerii nu mi-au dat voie să cobor, nici ca să iau apă, pentru că nu aveam autorizaţie. De aici şi până la Simian mi-au dat lacrimile când am văzut de-a lungul Dunării trei rânduri de sârmă ghimpată, iar pământul arat. Ţara toată devenise o închisoare. Valurile bătrânului Danubiu nu mai puteau fi mângâiate de mână românească. Prin gări era portretul enorm al unui măcelar cu barda-n mână, plină de sânge.
La Craiova am ajuns de ziua mamei. Era Sfânta Măria. Mă aştepta cu candela aprinsă. După 24 de ore am plecat la Bucureşti. Ajuns în miez de noapte, am bătut la uşa unor vechi cunoştinţe. M-au primit cu mare bucurie. Până la ziuă n-am mai închis ochii. Tot acolo am întâlnit o tânără studentă, cu care, exact la un an de la cunoştinţă, m-am căsătorit.
Primele neajunsuri le-am întâmpinat la miliţie. Nu vroiau să-mi dea voie să mă stabilesc în Capitală. Circumscripţia de miliţie de la Şoseaua Kiseleff, pe raza căreia avusesem domiciliul, mi-a spus că zona e închisă şi nu pot accepta stabilirea.
— „Bine, am răspuns. Eu rămân aici. Am venit cu bagajul de la închisoare, n-am cerut să ies, n-am unde locui şi-n consecinţă dorm aici"!
S-au uitat cam lung la mine. Am stat liniştit pe bancă şi pe la prânz am scos o bucată de pâine goală şi am început să mănânc. Intr-un târziu cineva m-a întrebat ce am de gând.
— Să stau aici, i-am răspuns calm.
Pe la ora 13 m-a chemat şeful circumscripţiei în birou şi m-a întrebat dacă nu am pe cineva care să mă primească, fiindcă la el în „Circă" nu se poate, cu toate că am avut domiciliul aici. I-am spus că ştiu un bătrân pensionar, dar n-am curaj să intru în curtea lui, pentru a nu-i face necazuri.
— Eu îţi garantez că nimeni nu va avea de suferit. Dau telefon în faţa dumitale la „Circa" respectivă şi te duci să-şi faci stabilirea acolo "!
Intr-adevăr, a dat telefon undeva pe lângă strada Cluj. A spus că s-a aprobat de la direcţia miliţiei Capitalei să mi se facă buletin de Bucureşti, şi m-a trimis acolo. Deci, între timp acţionaseră. M-am dus unde m-au trimis şi mi s-a spus să aduc anumite acte pentru buletin. într-o săptămână eram din nou bucureştean. Dormeam într-o cămăruţă cu bătrânul Ion Iancu şi soţia lui, care dacă ar fi putut mi-ar fi dat şi luna de pe cer, numai să mă simt bine.
Libertatea de afară era o ficţiune. Lumea era timorată, suspiciunea domnea peste tot. Securitatea şi miliţia erau cele care hotărau soarta fiecărui cetăţean. Oamenii se strecurau cu greutate şi se fereau unii de alţii.

Acest lagăr a luat fiinţă, ca o anexă a celui de la Peninsula, în anul 1953, după moartea lui Stalin. Aici au fost duşi peste 400 de deţinuţi politici, oameni specializaţi în lucrările mecanice, sub îndrumarea lui Traian Şişu, un bun coleg de suferinţă, care a căutat să salveze cât mai mulţi din brigăzile conduse de oamenii administraţiei. Printre cei care i-au dat sprijin nemărginit lui Traian Şişu în acţiunea de salvare a oamenilor s-au numărat următorii ingineri şi specialişti : Dimitriu Radu, Dissler Ion, Rusu Ştefan şi Ţiei Mihai. Toţi fuseseră aviatori, ceea ce a dovedit că erau oameni de sacrificiu şi în lagărul de exterminare, nu numai în armată.
Centrul Ovidiu era compus din :
— O hală imensă unde se găseau 16 strunguri mici, 2 strunguri mari, raboteze, ajustoare şi sculăria.
— O hală imensă din lemn, cu pereţii dubli, cu ferestre fără nici un geam, în care se montau pe bandă12 motoare. Se mai găseau 4 motoare care se rodau la rece, în timp ce altele trei - fiind încheiate - se rodau la cald, având fiecare în axul arborelui motor nişte palete de mărimea helicelor de avion, care constituiau sarcina. Alături se mai aflau motoare demontate care aşteptau spălatul pieselor, şi altele pregătite pentru a intra pe bandă.
— O hală pentru spălarea pieselor, adăpostind şi tinichigeria.
— Fierăria şi birourile constituiau alt obiectiv de pe platoul de lucru, care era despărţit printr-un gard de sârmă ghimpată de barăcile de dormit, bucătărie şi o zisă infirmerie, condusă de un medic turnător.
In interiorul acestei curţi se afla o magazie imensă de materiale, unde se executau sudurile autogene şi electrice. Aici se confecţionau tuburi de 500 mm. diametru şi cu o grosime de 6 mm
Peste toate aceste lucrări, locotenentul major, Vornicu, era numit comandant. Aşa cum am spus mai sus, acest lagăr ţinea de „Peninsula", unde conducea Cornăţeanu, alias Chon, o figură sinistră care a terorizat pe deţinuţi. El a venit în acest lagăr şi a dat dispoziţie gardienilor să nu lase pe cei ce lucrează, decât în cămaşă şi zeghe. Toamna şi iarna dobrogeană i-a distrus pe mulţi, îmbolnăvindu-i de TBC. Pe ploaie, deţinuţii, cutreierând noroaiele, trebuiau să ducă la ghilotină foile de tablă şi să târască toate fiarele. Tot în aceste condiţii trebuiau să vălţuiască tabla groasă, iar sudorii să lucreze. Deţinuţii îşi blestemau zilele. Traian Şişu se chinuia să găsească soluţii mai omeneşti. Pe răspunderea lui a dublat echipele în timpul nopţii, ca să lucreze câte 4 ore fiecare, iar aparatele de sudură să-şi regleze activitatea, după împrejurări, avându-se grijă să se vadă flacăra oxi-acetilenică la postul de control.
Din cauza acestor condiţii grele, cei 400 de deţinuţi au declarat greva foamei. Comandantul Cornăţeanu a venit de urgenţă şi toată lumea a fost obligată să intre în barăci. Mâncarea S-a întâmplat să fie bună în ziua aceea. Cornăţeanu cu polonicul în mână răscolea în hârdău să excite apetitul şi să laude calitatea. Lumea era nepăsătoare. La un moment dat a întrebat: cine vine să ia mâncarea?, încercând să spargă greva. A ieşit în faţă deţinutul Ion Ion. Comandantul a început să-l laude că şi-a dat seama de greşala comisă.
— Uite un băiat bun;decenu-l urmaţi şi voi, să veniţi să luaţi mâncare ?
Şi Chon—Cornăţeanu— personal, cu polonicul în mână, îl afundă în hârdău şi-i spune: adu-ţi gamela !
Deţinutul face ochii mari, se dezmeticeşte şi-i răspunde:
— Păi eu nu v-am cerut mâncare !
— Atunci, de ce ai venit aici ?
— Am crezut că aţi spus să iasă afară cine nu renunţă la grevă, şi întorcând spatele comandantului, Ion Ion S-a întors în mijlocul colegilor care au explodat în râs.
Furios, Chon a luat 15 deţinuţi şi i-a dus la închisoarea de la Peninsula, amenajată după închiderea canalului, împreună cu ei au fost luaţi şi inginerii cu specialiştii care conduceau procesul de producţie.
La Peninsula s-a dezlănţuit fiara din Chon. în prezenţa lui şi cu participarea personală, în fiecare zi, greviştii erau bătuţi de gardieni. Nu se mulţumea numai cu atât. Punea pe gardieni să le deschidă gura cu cleştele spre a le introduce furtunul de alimentare forţată. Unora le-au rupt dinţii. Această tortură a durat o lună de zile.
Deoarece lucrările la centrul mecanic mergeau prost, dat fiind că cei pedepsiţi erau şi cei mai capabili, Chon a renunţat la măsurile de represiune şi i-a trimis înapoi, însoţiţi numai de Rusu Ştefan.
Condiţiile de lucru continuau să fie din ce în ce mai rele. Iarna era foarte geroasă Lucrul se făcea tot în cămaşă şi în zeghe. In hala de lemn unde se montau cele 12 motoare, nu se mai putea rezista. Din cauza lipsei geamurilor, curentul de aer era amplificat de cel al helicelor motoarelor de rodaj. Cei doi care supravegheau motoarele, îngheţaţi de frig, au pus nişte benzină într-o găleată şi i-au dat foc să se mai încălzească. O flacără s-a ridicat până-n tavan şi ameninţa să ia foc întreaga baracă.
Unul din ei s-a dezbrăcat de zeghe, a prins găleata şi a aruncat-o pe fereastră. Dar focul a căzut printre cei doi pereţi şi incendiul s-a dezlănţuit. Văzând care este situaţia, Ion Ion, care se afla în apropiere , s-a repezit, a luat extinctorul din cui l-a clătinat bine şi l-a pus în funcţiune. Dar fără rezultat, fiindcă n-a funcţionat, fie că soluţia era prea veche, fie că aparatul nu funcţiona. Disperat, a sărit pe fereastră şi a rupt sigiliul de la extinctorul pe cele două roţi. A învârtit roata şi din nou ghinion. Acesta era defect. îi rămăsese ultima soluţie, furtunul de incendiu, l-a desfăşurat de pe suportul lui şi când să-l cupleze, a constatat că era rupt unul din căţeii care intrau pe canalul gurii de apă. Cuplarea nu s-a putut face. Era sfârşitul încercărilor. Baraca fiind îmbibată şi cu motorină, flăcările au învăluit-o în întregime, în câteva minute. A ars toată până în temelii, iar motoarele -fiare vechi topite-. Până şi stâlpii electrici care se aflau spre colonie ardeau ca nişte torţe.
Deţinuţii care au încercat să facă ceva pentru stingerea incendiului, aveau feţele arse şi pline de băşici.
Securitatea şi-a făcut apariţia, a înconjurat lagărul şi a tras câteva rafale de mitralieră în aer. Panica a fost de nedescris. Pompierii civili care încercau să facă ceva, fără rezultat, au fost somaţi să iasă afară, pentru a putea trage în deţinuţi. Ei însă au refuzat să părăsească incinta lagărului. Funcţionarii civili, care lucrau în birouri, au ieşit afară şi s-au amestecat printre deţinuţi pentru a împiedica un masacru. Până spre seară nimeni n-a plecat de la faţa locului.
A doua zi, la ora cinci, toţi deţinuţii au fost scoşi în zeghe şi în cămăşi în mijlocul lagărului, în timp ce fiecare era anchetat: Cine a dat foc? Nimeni nu ştia. După această întrebare au rămas tot afară, până seara. 8 zile a durat acest chin barbar, la care comandantul Chon participa din plin. Punea să fie oamenii verificaţi ca să nu aibă altceva îmbrăcat pe sub cămaşă. 8 zile au fost ţinuţi în picioare şi dezbrăcaţi.
A opta zi, doi deţinuţi au declarat de bună voie, pentru a salva pe colegii lor de suferinţă, că ei au dat foc.
După această nenorocită întâmplare au fost trimişi la minele de plumb : Valea Nistrului şi Baia Sprie

Din relatările învăţătorului Gheorghe Popa.
„In noapte am ajuns la acest lagăr numit Km.31. Era luna noiembrie. Acolo se găseau numai deţinuţi de drept comun. După ce am fost introduşi într-o sală mare, au venit şefii de detaşamente,(brigadierii), care au început să aleagă dintre noi pe acei care arătau mai voinici, mai tineri, aşa cum citisem că se făcea în Africa comerţul cu sclavi. După ce au ales ce le convenea, am rămas o parte refuzaţi, ca nişte cantităţi neglijabile Uitându-ne unii la alţii, după trei luni de la arestare, tot după atâta timp de chin şi înfometare, păream nişte umbre, nişte arătări. A venit brigadierul Pădureanu (fost învăţător condamnat pentru crime imaginare de război) , care ne-a luat în primire. Era un om înţelegător, manierat şi se silea să se poarte cât mai civilizat cu noi.
A doua zi după ce ni s-a dat pâinea, am fost duşi să lucrăm la consolidarea unui parapet de linie ferată, cu zidărie de piatră. Bolovanii aveau câte 30—40 kg. fiecare. A fost greu la început. Din ce în ce, odată cu obţinerea puterilor noastre datorită hranei suficiente şi substanţiale, pietrele se uşurau în aceeaşi măsură.
Comportarea miliţienilor era surprinzător de omenoasă. Comandantul lagărului era un tânăr maghiar cam de 30 de ani, care se străduia ca toţi deţinuţii să fie mulţumiţi. In zilele când ploua, dădea ordin să fim duşi în camere, unde se făcea focul pentru a ne usca hainele. Niciodată n-am fost înjuraţi sau ameninţaţi.
După vreo trei săptămâni, politicii am fost scoşi şi anunţaţi că plecăm la lagărul Capul Midia. Cei de drept comun au început să ne compătimească, de ce ne va aştepta sub conducerea comandantului Borcea, a cărui faimă de călău era peste tot cunoscută".
Am înserat acest lagăr, pentru a se observa diferenţierea de comportament între deţinuţii condamnaţi de drept comun (pentru hoţii şi crime) şi politici, care în cazul de faţă nu aveau nici o condamnare, nici o vină. Sau poate vina de a se fi născut Român pe acest pământ. In timp ce deţinuţii de drept comun lucrau în aceste condiţiuni, deţinuţii politici -condamnaţi sau administrativi- munceau pe orice vreme, nemâncaţi, bătuţi, înjuraţi, din zi în noapte, fără să ştie ce înseamnă o zi de odihnă.

Această închisoare se află în oraşul cu acelaşi nume aşezat pe Someşul Mic, la Sud de Dej. Datorită acestui loc de tortură, oraşul şi-a căpătat o faimă proastă. Nu există om în România care să nu fi auzit de Gherla. Acei care au avut nefericirea să cunoască infernul de acolo, îl văd în permanenţă pe Goiciu. Numai numele e de om, restul de fiară, animal feroce, ce nu ştia decât să bată, să înjure şi iar să bată. Faima îi era cunoscută înainte de a sosi aici. închisoarea Galaţi l-a cunoscut în desfăşurarea lui demenţială. Această brută, Goiciu Petre, a fost mutat aici în anul 1952. Inaintea lui trecuse să facă puţină ordine Cseller, o altă figură sinistra, de care s-a amintit în legătură cu torturile de la Piteşti din timpul reeducării şi care s-a sinucis după înlocuirea celor vinovaţi de crimele de acolo, cu alţii la fel de fioroşi.
Gherla a fost închisoarea pe unde au trecut frontierişţii şi cei fără culoare politică. De aceea vom găsi aici tot felul de intelectuali cu renume, în frunte având pe înalţii prelaţi ai Bisericii Catolice de ambele rituri şi foarte mulţi preoţi, între care şi ortodocşi. Invăţătorii satelor vor fi şi ei în mijlocul poporului, fiindcă numărul ţăranilor care au trecut pe aici a fost de ordinul zecilor de mii. Ofiţerii şi avocaţii au îngroşat şi ei numărul martirilor de la Gherla. Dar tineretul a fost la înălţime şi ca număr, dar mai ales ca atitudine. Vom găsi nume care au înfruntat pe Goiciu şi n-au precupeţit nimic în lupta de a îmbunătăţi situaţia de aici.
Pentru a instaura regimul de teroare din închisoare, Ministerul de Interne i-a dat mână liberă lui Cseller să-şi aducă colaboratori. Voi aminti o parte dintre acei care au condus procesul de distrugere al fiinţei umane: Mihalcea, o fiară, pe care Goiciu l-a făcut ginere.
Locotenent Istrate, Tudoran, Domocoş, care nu poate fi socotit ca făcând parte din specia umană, Andraş, Ardeleanu, Avădanei, Bărbosu Ion, doctorul administraţiei, care se pare că a fost executat tot de comunişti, Bodea, Bota, Cârciu, Chioreanu, Deneş, Dimiş, Gheorghiu, Mihăilescu, Mesaroş, Pop 1 şi Pop 2, Potcoavă, Sabo, Şomlea, Todea Vomir, Sebestany. . .
O notă mai bună, poate chiar de trecere, ar putea obţine : Guşti, Petrică Stan, Zahanu. . .
Pentru a încerca să intimideze pe deţinuţi şi să generalizeze teroarea, conducerea statului comunist şi a Ministerului de Interne a hotărât să trimită studenţii reeducaţi la Piteşti spre celelalte locuri de exterminare: Aiud, Ocnele Mari, Peninsula, Târgu Ocna şi Gherla.
Aici, colonelul Cseller a adus pe Ţurcanu Eugen, căruia i-a dat închisoarea în primire pentru începerea reeducării. Printre cei sosiţi s-au numărat: Bucoveanu Codin (Politehnică Bucureşti), Calciu Gheorghe-Dumitreasa (Medicină), Cerbu Ion, Crăciunescu Gr., Diaca Dan (Medicină), Dumitrescu Dan (Iaşi), Glodeanu, Grama (trei fraţi), Henteş, Ionescu Eugen, Juberian Constantin, Leonida Titus, Levinschi Mihai, Lucinescu Dan, Mărtiniş, Mandinescu Sergiu, Munteanu Eugen, Pop Alexandru, Popescul., Puşcaşu Ion, Rec Ludovic, Şerbănescu Paul (elev), Sobolevschi, Stoian (elev), Teodoru, Tomiţa Octavian, Voinea Nicolae Octavian.
Această acţiune de reeducare a început în camera 99 spital şi continua să se extindă. Intre timp ,în lagărul de exterminare de la Peninsula au fost omorâţi Dumitrache şi doctorul Simionescu de echipa condusă de Bogdănescu Ion —student medicinist— venit de la Piteşti, iar alţii au fost schilodiţi. De acolo am reuşit să transmitem în Turcia ceva date în legătură cu aceste crime abominabile. Radio Ankara a făcut cunoscute informaţiile primite. Desigur că şi acest fapt a contribuit la o derută în Ministerul de Interne. Pe data de 14 Noiembrie 1951, la 4 luni de la omorârea doctorului Simionescu, au încetat demascările la Gherla, iar peste circa 10 zile un lot de 10 bătăuşi-criminali plecau în lanţuri, în frunte cu Ţurcanu Eugen. Cam în acelaşi timp s-au dizolvat şi brigăzile de tortură ale studenţilor de la lagărul de exterminare -PENINSULA- şi nu după mult timp au plecat şi de aici peste zece călăi, tot în lanţuri.
La Gherla a fost omorât Ion Fluieraş de către Henteş şi Rec Ludovic:. Aurelian Pană este a doua persoană care a fost ucisă de Dan Diaca şi Rec Ludovic. Deoarece Rek Ludovic este factor comun în ambele crime, încerc să-l prezint în câteva cuvinte , după informaţiile culese. A fost membru de partid înainte de venirea trupelor ruseşti, iar după 1944 a lucrat împreună cu Gheorghiu—Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol şi alţi călăi ai neamului românesc. Intervenind neînţelegeri între ei, bănuindu-l pe Rec Ludovic că joacă pe mai multe tablouri, l-au arestat. învinuirea a fost găsită imediat : în timpul zisei ilegalităţi ar fi dat informaţii siguranţei din Galaţi cu privire la unii bănuiţi comunişti care făceau spionaj în favoarea Rusiei. Această figură sinistră va continua să rămână în închisoare până în anul 1964 şi-l vom întâlni în perioada celei de-a doua reeducări când va avea un rol nefast , alături de Sorin Popa şi alţi netrebnici.
In luna Martie 1952 s-a trecut în Gherla la zisa reeducare prin muncă şi deţinuţii cu pedepse mai mici au fost scoşi sub conducerea unui anume Benedek, maistru civil, care împreună cu fiul lui au terorizat pe cei din ateliere. Hatmanu, fost plutonier, originar de prin jud. Vaslui, a ajuns un fel de şef şi unealtă a administraţiei, în acest post bătea şi înjura mai rău decât gardienii. La fierărie, sub loviturile şi strigătele lui Hatmanu, deţinuţii loveau cu barosul într-un ritm infernal, până cădeau istoviţi.
Toamna anului 1952 a adus pe Petre Goiciu în funcţie de comandant. în luna octombrie a aceluiaşi an a plecat de aici un alt lot de torţionari, tot în lanţuri. Printre ei se găseau Voinea Octavian şi Pop Alexandru, doi fioroşi schingiuitori. Ministerul de Interne începea o anchetă în legătură cu cele petrecute la Piteşti, încercând să se disculpe şi să arunce vina pe studenţii care ar fi acţionat din proprie iniţiativă. O parte au fost executaţi, iar alţii condamnaţi la pedepse mari.
In luna Iulie 1953 au sosit în Gherla peste 2.000 de deţinuţi veniţi de la „Canalul Morţii" ,unde lucrările fuseseră abandonate.
Pe data de 20 Februarie 1954, Goiciu a introdus izolarea completă şi tortura a luat forme demenţiale. Despre aceasta voi relata câteva aspecte. In această perioadă, peste ţară se aşternuse una din iernile cele mai grele. In închisori repercusiunile s-au simţit şi mai mult din cauza lipsei de mâncare şi a frigului. Pentru motive imaginare, gardienii pedepseau cu bătaia şi izolarea. Izolarea pe această vreme era egală cu condamnarea la moartea. Pe unii i-au găsit degeraţi în izolare. Foarte mulţi s-au îmbolnăvit de TBC. Industria crimei organizate de la Gherla funcţiona în plin şi Goiciu îşi făcea datoria de călău.
După datele culese de la o persoană ce avea legături cu administraţia închisorii Gherla, pe acolo au trecut peste 30.000 de deţinuţi politici până la sfârşitul anului 1954.
Dintre ei am reţinut o infimă parte:
Bălănescu Nicolae, profesor din Craiova, Balaş Emil; Blaga Ion, Buta Vasile; Buzdugan Alexandru; Comăndăşescu Mucenic—din lotul partizanilor lui Arsenescu; Cinciu, preot din Craiova; Ciuceanu Radu, (student din Craiova); Coconeţi Victor,(din Bucureşti); Coşereanu Alexandru; Cotruţ Tudor, din Teleorman; Crişan Ianoş (din comuna Mirişu Mare jud. Satu Mare); Diaca Cornel (student la Iaşi); Desideriu Ion( avocat); Drăgănescu Vlad, student, Flueraş Ion, fruntaş socialist, Secretarul Marei Adunări Naţionale de la Alba din 1 Decembrie 1918, omorât de studenţii reeducaţi. Fortunescu D.C., profesor din Craiova; Hodorog Vasile, ţăran din comuna Ovidiu jud. Constanţa, fost primar liberal; Iacobescu C, student; Iovănescu Paul, student de la Craiova; Man Leon, preot din comuna Caianul Mic jud. Bistriţa Năsăud, mort în închisoare în luna Martie. 1953; Micle Alexandru, dr. în Drept, din Satu Mare; Nuţu Nicolae; Pană Aurelian, fost ministru, omorât de studenţii reeducaţi; Păiş Mihai, ofiţer; Rebreanu Aurelian; Roncea Viorel; Socaciu, tată şi fiu, ţărani chinuiţi într-un mod barbar; Sereanu Nae din Balş; Stănescu S.; Tătaru Vasile, preot din Bistriţa Năsăud, a făcut peste 5 ani închisoare, după ce în tinereţe, ca teolog, fusese închis şi de Unguri la Seghedin. Timaru Mihai, ofiţer moto-mecanizat, arestat în lot cu Jenică Arnăutu, cu organizaţia de rezistenţă din Munţii Ceahlăului. în 1954 era anchilozat din cauza izolărilor făcute în condiţii de exterminare; Tudor Dumitru, student din Craiova; Tudorache Tudose, din Craiova; Vasilache; Vlad Mircea; Bobescu Traian; Barbu Ion, din com. Felmer-Făgăraş.

După lungi peregrinări prin infernul comunist, Alexe ajunge la Gherla tot piele şi os. Refuză să iasă la muncă în ateliere, fiindcă nu mai poate. Goiciu a fost anunţat şi a sosit să lămurească pe bandit.
— Mă tu nu înţelegi ? De ce eşti nebun? De ce nu eşti cu noi, cu clasa muncitoare ?. Şi tot privindu-1 fix, fiindcă încerca să-l înfioreze cu privirea, îl recunoaşte. Avea o privire demenţială şi o memorie fantastică a figurilor. Izbucneşte şi se repede cu pumnii şi cu piciorul:
— Banditule, iar ai dat peste mine. Ţi-am spus să te fereşti; Aici nu mai e nici îndurare, nici suspin, ci moarte fără de sfârşit.
Era o parafrazare reală după cântările de la înmormântare, pentru că în închisoarea Gherla moartea a fost permanentă şi cine a mai scăpat trăieşte ca o umbră, se chinuie cu viaţă, căci nu mai este bun de nimic, oricât ar vrea să pară. E un mort, cu ceva zile.
In 1952—1953 izolarea se găsea la parter. Tot acolo se aflau şi muribunzii. Intr-una din zile Alecu este scos din izolare pentru câteva minute şi dus să schimbe cearceaful unui bolnav. Când i-a deschis uşa şi a păşit peste prag, a avut impresia că intră într-o cameră de gazare, dar s-a liniştit văzând pe cineva ce părea a om atârnând într-un hamac. Pe pat nu mai putea sta.
S-a apropiat de făptură şi a încercat să-i strângă cearceaful, dar când a ajuns la mijloc n-a mai putut să-l desfacă. Era lipit de şira spinării în sânge închegat. Şi un miros de te dobora. A cerut apă şi încet, încet, l-a desprins. Omul făcuse viermi ; nu mai vorbea. Cine-o fi fost ? Numai Dumnezeu ştie.
In colţul camerei era pâine adunată şi câteva gamele cu mâncare. . .pe de-asupra grăsime. Probabil a fost pus la regim de refacere când nu mai putea mânca. Nici nu mai vorbea, gemea din când în când şi zăcea într-o duhoare de-ţi trăsnea capul.

Avea nume. . .Mihalcea se chema. Avea şi profesie, zis ofiţer politic. In realitate, un criminal înalt de stat, blond, cu mustaţă şi o privire de fiară. Umbla îmbrăcat elegant, cu cămaşă imaculată şi mirosea a parfum. Un parfum persistent şi greţos, ca la Ruşi.
Ii plăcea să umble noaptea, să viziteze deţinuţii pedepsiţi din carcere. Carcera era aşa de strâmtă că nu puteai să te laşi pe vine. Iţi intra os prin os, şi puteai să stai în ea cu săptămânile.
Fiara avea o boală: deschidea uşa carcerii şi deodată se repezea cu creionul nelipsit din mână şi-l înfigea în carotidă. Pe doi deţinuţi, se ştie sigur că i-a omorât.
Dând dovadă de ură feroce şi inventivitate în combaterea duşmanilor clasei muncitoare, Goiciu l-a făcut ginere pentru a nu i se stinge neamul satanic.

Costică Alexe era pedepsit. Motiv nu avea, dar se inventa când domnul şef trebuia să-şi facă norma de vigilenţă. Cu lanţuri de picioare se afla pentru a patra noapte în camera din celula neagră.
In miezul nopţii, Goiciu cu Mihalcea şi banda de terorişti deschid celula şi apoi uşa carcerii. Deţinutul e smuls afară şi toţi se reped cu pumnii, cu picioarele, cu ciomegele. . . Omul leşina. Intre viaţă şi moarte, aude pe Goiciu strigând: Să vină doctorul repede. . . aduceţi imediat doctorul.
Peste luni de zile doctorul Ahmed, tot deţinut, povestea:
„Măi Costică, dac-ai şti prin ce frică am trecut în noaptea aia ! Nu credeam că mai scapi cu viaţă. Am fost trezit din somn. De-abia mi-am tras pantalonii şi am apucat trusa, că sergentul m-a târât după el la izolare. . .repede. . .repede. . .aşteaptă tovarăşul comandant. Am crezut că unul din ei a păţit ceva.
Când am ajuns gâfâind. . .tu zăceai pe jos. Goiciu S-a răstit la mine: fă-i ceva să nu moară ! Ce le venise, nu ştiu. Nu-i mai văzusem aşa disperaţi. Le era teamă să nu mai moară cineva ! Poate unde era după moartea lui Stalin. . . şi nu ştiau nici ei pe ce lume trăiau.
I-am spus: Domnule comandant, n-am seringă ! e spartă.
— Nu ştiu, fă-i ceva imediat să nu moară !
N-aveam dezinfectant, acul ca vai de mama lui, mai mult rupea. M-am repezit la toaletă, am dezinfectat acul cu acid fenic şi m-am chinuit să potrivesc spărtura corpului siringii ca să poată aluneca pistonul. Mă uitam la tine. . .sudorile mă treceau. . .dar te treceai şi tu. Atunci ţi-am spus. . .nu ştiu dacă mă auzeai:
— Să nu te temi! o să te ardă puţin la intrarea acului. . .
Am potrivit şi am introdus serul.
— Ia dă mâna-ncoace ! Uite aici, se cunoaşte arsura acului. O să rămână semn".
După zeci de ani Costică ne-a arătat mâna şi mie şi lui Chirilă. Se cunoştea încă urma. Cicatricea a rămas, ca şi amintirea fiarelor din acea noapte.

In închisoare urechea devenea organul cel mai perfecţionat. De la distanţă trebuia să perceapă orice zgomot, orice şoaptă şi din frânturi de sunete să declanşeze sistemul de alarmă şi apărare.
Punerea la punct a sistemului de oprimare a dus la stricta supraveghere a deţinuţilor. Miliţienii de pază încălţau pâslari peste cizme şi se obişnuiseră să deschidă brusc uşa celulei pentru a surprinde orice activitate, chiar în locurile din unghiurile moarte.
Izolare, care urmărea să te rupă de restul masei deţinuţilor oricât ar fi fost ea de neînsemnată, se făcea într-o cameră fără fereastră, fără pat, cu ciment pe jos. umed şi două zăvoare zdravene la uşă. Unul sus, altul jos.
Noaptea se cunoştea numai prin faptul că ţi se arunca înăuntru o scândură sau rogojină pentru a te întinde.
Intr-o astfel de noapte Costică Alexe se trezeşte cu uşa deschisă brusc. Urechea formată l-a făcut de ruşine. Totul s-a mânuit perfect. Cheia a fost introdusă în broască şi manevrată în aşa fel numai până la răsucirea arcului. Răsucirea cheii S-a făcut în acelaşi timp cu tragerea celor două zăvoare şi pe uşa deschisă două persoane au făcut câte un pas.
Alexe îi privea treaz, aşezat într-unul din unghiurile încăperii pe o zdreanţă de rogojină aşternută pe ciment.
— Cum te simţi ? au spart tăcerea noii veniţi!
— Dar cine sunteţi dumneavoastră ?
— Suntem procurori din partea statului.
— Care stat ? fiindcă aici nu este decât infern. . .şi afară la fel. înainte de a deschide uşa v-aţi întrebat pentru ce sunt eu aici şi de ce sunt miile de schelete care mai de care asuprite de nişte călăi ?
— Te rugăm să fii cuviincios şi să ne răspunzi dumneata !
— Ce să vă răspund când în faţă vedeţi nişte schelete care ştiu mai mult decât voi. Nu ştiţi decât să vă parfumaţi, umblaţi noaptea ca strigoii şi ziua ca hingherii. Nu ştiţi ce-a căzut pe capul vostru. . .
Uşa s-a trântit de data aceasta cu putere şi Costică a rămas în colţul lui nemişcat, pe zdreanţă de rogojină.

Colonelul Blidaru s-a ocupat de organizarea acestui grup de români din codrii seculari ai Maramureşului. Dintre sutele de partizani încerc să reconstitui o listă pe care trebuie să pun în frunte pe Dunca Vasile din comuna Budeşti jud. Maramureş. In volumul 1 am arătat modul cum a fost trădat şi prins. Arestarea a avut loc la moara Bacului din comuna Călineşti. Odată cu el a căzut şi Părăseau din comuna Budeşti. Amândoi au fost împuşcaţi de plutonierul Coza din Săpânţa.
Pădurarul Şerban Vasile-Simion, care îi alimenta pe partizani, a fost şi el împuşcat în mână în una din lupte. Era originar din comuna Călineşti şi după ce a trecut prin închisorile de la Cavnic şi Baia Sprie a murit la Gherla în 1961, lăsând 5 copii orfani. Au mai fost arestaţi: doi fraţi Gherman, dintre care unul se numea Vasile, amândoi din comuna Sârbi-Maramureş ;
-Doi fraţi Şandor din comuna Budeşti; dintre care Puiu era învăţător în aceeaşi comună;
-Frunzilă Ion din comuna Sârbi;
-Dunca Gheorghe din corn. Budeşti;
-Andreica Ion din com. Călineşti;
-Tomoioagă Vasile, preot din comuna Borşa;
-Fodoreanu, locotenent; în anul 1955, colonelul Blidaru a fost împuşcat în lupta de la Băiţa de sub codru, de pe valea Marei, din Maramureş, şi cu aceasta s-a pus capăt rezistenţei din această regiune.

Grupuri răzleţe au continuat să acţioneze şi după anul 1950 pe ambele versante ale masivului. Securitatea îşi mutase sediul în zona dintre râul Târgului şi Topolog, de la poalele Păpuşii, până la vârful Cozia. Stânele erau inţesate cu „hingheri" şi turiştii nu se mai încumetau să colinde munţii. Schitul Nămăieşti, Lereşti, Bughea de sus, Nucşoara, Cândeşti (pe râul Bratia), Corbi (pe Râul Doamnei), erau centre de supraveghere, a tuturor ce veneau şi plecau. Porţiunea Şuiei- Sălătruc de pe Valea Topologului a constituit un nucleu al lui Arsenescu. Aici, profitând de ascunzişurile subterane- adevărate grote, s-a înjghebat şi un centru de recondiţionare a îmbrăcămintei, unde o maşină de cusut lucra încontinuu la ajustarea straielor. Tot aici se aduna şi de aici pleca mâncarea pentru cei din codru.
Printre arestaţi s-a numărat şi învăţătorul Dumi-trescu Alexandru din comuna Şuiei
Un alt învăţător, Dumitrescu Gheorghe din comuna Rudeni, a fost arestat după 3 ani de urmărire, timp în care a fost ascuns într-o groapă mai strâmtă decât carcera. De acolo ieşea numai ca să mănânce şi să se aerisească. Bănuind că soţia cunoaşte, şi copiii mici pot da vreo indicaţie, securitatea venea şi da bomboane micuţilor, îmbiindu-i şi întrebându-i de tăticul lor. Văzând că nu primesc nici un răspuns, le scoteau bomboanele din mână sau chiar din gură, pentru a-i chinui şi obliga să dea vreun indiciu. Până la urmă a fost găsit chiar în casă, în groapa ce-i servea de ascunziş.
Donescu Nicolae, preot din comuna Şuici, se ducea în ascunzătorile partizanilor şi le boteza copiii. S-a aflat acest lucru. Securitatea a venit cu 30 de maşini ca să aresteze pe acest slujitor al Domnului , care îşi făcea datoria creştinească. Cât a fost de chinuit, numai Dumnezeu mai ştie, dar cert este că după ce a venit acasă n-a mai avut multe zile de trăit.
Tot pe acest versant mai acţiona o grupă condusă de un om între două vârste, Stănescu D. Costică din comuna Ţigăneşti-Topoloveni jud. Muscel. Fiind urmărit, a reuşit să scape deschizând focul, dar nu după mult timp a fost înconjurat la Furnicoşi, unde toată grupa lui a murit în luptă. El a fost grav rănit şi a decedat la spital. Acest judeţ a dat multe jertfe. Marcel, băiatul farmacistului din Şinca Veche a fost împuşcat;
Nastea Ilie din Sinea Nouă ,arestat pentru ajutor;
Un alt grup de medici din Făgăraş care au ajutat şi îngrijit pe partizani, împreună cu alţi români au fost de asemenea arestaţi. Printre ei s-a reţinut doctorul Munteanu Ion, Taflan-avocat din comuna Mândra- şi Buta din acelaşi loc.
În toamna anului 1953, au fost executaţi încă trei ţărani condamnaţi la moarte în grupul mişcării de rezistenţă-Nucşoara condus de Arnăuţoiu. Aceste crime S-au săvârşit în închisoarea din Caransebeş,care servea de depozit al celor arestaţi ca partizani în Munţii Făgăraşi.

Acţiunile partizanilor au continuat şi în această regiune şi au mai fost reţinute următoarele persoane: Cozloski, executat în codru sub privirile lui Carol, feciorul lui, care a pornit pe drumul închisorilor. Au mai fost semnalaţi: I. Furtună, Cenuşe şi Aurel Batariuc din Fundul Moldovei.

Printre acei oameni simpli, adevăraţi eroi populari care au luat arma în mână şi s-au împotrivit teroarei dezlănţuită de regimul comunist, au fost semnalaţi: Jurj şi Oneţ. Primul a murit în timpul luptelor. Oneţ a fost condamnat la moarte şi sentinţa S-a executat la Oradea Mare în anul 1956. In proces a mai fost implicată şi Lucreţia -soţia lui Jurj-. Aceasta la ultimul cuvânt, sfidând pe judecători, a spus: ,,Vreau să mă duceţi lângă bărbatul meu. Altceva nu-mi trebuie".
Această femeie de circa 30 de ani, micuţă de stat, cu o privire energică şi inteligentă, plină de demnitate, a fost zărită în închisoarea Oradea Mare în perioada 1955-1956.