Baia Sprie - exploatare de plumb şi cupru.
Condiţiile inumane de muncă periclitau viaţa oamenilor în acest centru minier. După 1952, Baia Sprie a devenit colonie de muncă forţată pentru deţinuţii politici. Silicoza, bolile de plămâni şi de inimă au făcut ravagii.
Colonia era aşezată într-o căldare înconjurată de munţii Gutinului şi reprezenta locul de muncă al celor 7—800 de condamnaţi la pedepse mari. Primii deţinuţi au fost aduşi de la Aiud. Treptat, treptat, au sosit deţinuţi pedepsiţi de la alte închisori, iar după închiderea Canalului, o parte, dintre supravieţuitori a fost dirijată aici.
La început alimentaţia a fost bună. Se primea o cantitate de 250 de grame de pâine din partea Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi 1000 de grame din partea Combinatului minier. Cele două feluri de mâncare erau completate de slănină, halva şi marmeladă, primite la intrarea în mină. Din cauza gazelor şi a prafului, pofta de mâncare dispărea. Greţurile şi arsurile făceau ca marmelada şi pâinea, alimente ce fermentează, să nu mai poată fi consumate. S-a ajuns atunci la înţelegerea ca fiecare să ia atât cât are nevoie, după constituţia fizică şi pofta de mâncare.
În acest timp s-au deschis lucrările la Orizontul 13, la o adâncime de peste 350 de metri.. Cel care a mânuit aici primul perforator a fost aviatorul Boaru Vasile, ajutat de câţiva preoţi şi de Paul Lăzărescu.
Până în 1953, comandant al coloniei a fost maiorul Popa,care s-a comportat mai omeneşte. în 1953, iată că îşi face apariţia la Baia Sprie, în calitatea de comandant, căpitanul Szabo Zoltan, care nu ştia încă româneşte. Din conducerea închisorii au mai făcut parte locotenentul Cioară, locotenentul politic Guleran şi locotenentul Pintea, care a excelat în chinuirea deţinuţilor.
Noua conducere a instaurat teroarea. În primul rând s-a redus pâinea la 300 de grame, deci mai puţin de un sfert în comparaţie cu ce se dădea înainte. Norma s-a mărit la 7 tone minereu de om pe schimb, lucru foarte greu de realizat. Cine depăşea norma, primea ca stimulent pâine până la un kilogram în ziua respectivă. Munca, pe lângă că era grea, era şi periculoasă, atât la plumb, din cauza urmărilor asupra organismului, cât şi la cupru, unde exista pericolul accidentării cu materialul tăios ce cădea de pe tavan. Unora li s-a tăiat piciorul din cauza copturilor de pe bolta galeriilor.
Pe zi ce trecea, teroarea începea să se accentueze. Celor bolnavi nu li se dădea îngrijirea de care aveau nevoie. Cei ce protestau erau pedepsiţi. Între deţinuţi, solidaritatea se cimenta. Suferinţa îi unea în faţa muncii de exterminare. Informatorii administraţiei din rândul deţinuţilor erau cunoscuţi şi izolaţi. Printre ei s-au numărat Petrescu Ion, fost căpitan de jandarmi, şi Steanţă Dumitru, fost student condamnat în „Sumanele Negre". Amândoi, pe unde au trecut, au făcut numai rău şi nimeni nu-i poate uita.
Paştele din 1951 a fost sărbătorit în mină, în ciuda măsurilor luate de administraţie, acest eveniment transmiţându-se an de an, din închisoare în închisoare.
Dangătul clopotelor a fost perfect imitat : sfredelele de perforat au fost aşezate în fel de fel de unghere, încât cântecul lor amplificat de ecoul galeriilor a creat o adevărată atmosferă divină.
După ce opaiţele (lămpile de carbit) s-au aprins la chemarea preoţilor Antal şi Grebenea: „Veniţi de luaţi lumină!", toată lumea, îngenunchiată, a cântat „Christos a înviat", repetat la nesfârşit de ecoul galeriilor ... A fost o noapte minunată ...
De Paşti, după unii, ceva mai înainte după alţii, preotul Gheorghe Şerban, bolnav de inimă, pus să aranjeze pietrişul pe alei, a fost împuşcat în plină zi, în văzul deţinuţilor şi în strigătul miliţianului „Nu trage! Nu trage!". Ostaşul Faur.V din comuna Tinca, (Bihor), a fost răsplătit pentru această crimă cu 15 zile permisie de către locotenentul politic Alexandru, cel ce ordonase execuţia.
Protestele deţinuţilor au fost maxime. În faţa solidarităţii deţinuţilor şi a manifestării revoltei provocată de moartea preotului Şerban Gheorghe, procurorul a fost anunţat. Acesta nu a întârziat să sosească pentru a deschide ancheta, însă nu a ajuns la nici un rezultat.
Cei supuşi exterminării au ripostat în faţa măsurilor luate de administraţie.
Conducerea închisorii Baia Sprie, formată din ofiţerii David, Alexandru, Vanciu, Pintea, toţi simbriaşi ai Ministerului de Interne, pentru a intimida pe deţinuţi a trecut la punerea în lanţuri şi expedierea la mina de plumb Valea Nistrului, ca pedeapsă, a următorilor: — Grebenea N. preot; — Petrasievici, dr. — Bej Tudor, — Dumitrescu Luca; — Alex. Mazilu; — Moruzi Alecu, — Bălănescu Gabriel — Popescu Wilhelm, avocat, fost prizonier în URSS; — Pometcu Marcel, student; Criveanu M.; Nicolau Mircea; Costea Eugen; Vlădoianu Ştefan;
Când plecaseră de la Aiud spre Baia Sprie, comandantul spusese deţinuţilor: ,,Fiecare zi de muncă va fi o zi spre libertate"; iar drumul l-au făcut fără lanţuri, deşi foarte mulţi erau condamnaţi pe viaţă. Când au ajuns la Baia Sprie au fost întâmpinaţi cu alte promisiuni: „Fiecare roabă de minereu scoasă scurtează drumul spre libertate ... veţi avea pachete, scrisori, vorbitor, pâine câtă puteţi mânca ..."Răsplata stăpânirii a fost însă alta: au tras în plin în deţinuţii din colonie şi au acordat permisii ostaşilor care executau crimele.
După peste doi ani de regim de exterminare, tot ca răsplată pentru munca depusă, deţinuţii au fost puşi în lanţuri, bolnavii scoşi din infirmerie şi trimişi spre necunoscut. În frunte îl aveau pe Vili Popescu cu 39—40 grade temperatură, omul ce purta în spate greutatea lagărelor ruseşti. Au ajuns la colonia de muncă forţată Valea Nistrului.
De la Baia Sprie, alţi deţinuţi au fost trimişi, tot ca pedeapsă, în iadul de la Cavnic.
Moartea lui Stalin din anul următor (1953) a produs mari mişcări în lumea deţinuţilor politici de pe Canalul Morţii. O parte din cei plecaţi de acolo spre închisorile din Transilvania au ajuns şi la minele de plumb.
Despre moartea călăului omenirii au fost informaţi şi cei din subteran. Popa Floricică, ţăran din Vrancea, a fost primul care, aflând, a colindat orizonturile anunţând celor chinuiţi această mare veste. Administraţia, care avea ochi şi urechi peste tot, a auzit. La ieşirea din şut, Popa Floricică era aşteptat de locotenentul politic Pintea, care 1-a luat la întrebări:
— De unde ştii că a murit Stalin?
— Cum, va să zică e adevărat? A murit? a răspuns foarte liniştit deţinutul.
— Cine ţi-a spus?
— Am visat azi noapte că a murit Stalin şi le-am spus la toţi visul, iar acum dumneavoastră îmi confirmaţi că este realitate.
Cu toate că a fost pedepsit la carceră, cu mâncare redusă, Popa Floricică şi-a susţinut până la capăt „visul", care de fapt era al întregii omenirii.
Alt mijloc de teroare a fost bătaia, izolarea şi carcera. S-au făcut 2 carcere de 50/50 cm, căptuşite cu sârmă ghimpată, şi alte 6 de 40/40 cm. Dintre cei ce „au bătut recordul" a fost Borcea Ovidiu, care a stat 136 zile în carceră de două ori câte 30 de zile consecutiv.
Izolarea în celule de penitenciar mergea până la 6 luni; injuriile, ameninţările, la care se adăugau izolările, au creat o atmosferă insuportabilă. Toţi strângeau din dinţi şi aşteptau. Aşteptau ceva care să-i uşureze de această povară insuportabilă.
A sosit 7 nov. 1954. Ora prânzului, deţinuţii treceau din ţarcul dormitoarelor în cel în care se găsea cantina. Gardianul care-i însoţea a început să strige într-o limbă care numai românescă nu era: ,,înapoi, porcilor!" Câteva secunde de nedumerire, pentru ca apoi scânteia înăbuşită de noi şi noi suferinţe şi dureri să declanşeze incendiul aşteptat de mult. În frunte erau Niki Tanovicianu, conferenţiar universitar, şi avocatul Gică Pascu. Cel mai tânăr, Borcea Ovidiu, de 22 de ani, din fruntea coloanei a strigat: „Toată lumea înapoi la baracă, în grevă. În grevă toţi, imediat!" Nimeni n-a ripostat. S-au întors la baracă, iar la uşa ţarcului a fost aşezat ţăranul bănăţean Serafim. Dintre grevişti, 20 au fost puşi în lanţuri şi ţinuţi 7 zile izolaţi în beci, în grevă. Printre ei au fost: Serafim, Borcea Ovidiu, doctor Marcoci Sergiu, legat în lanţ cu Paul Lăzărescu, Pavel Mihailovici, student la medicină, împreună cu fratele lui, doctorul I. Veselovski, originar din Arad; studentul Soare Ion, Matei, un elev de 16 ani de la liceul „Traian" din Turnul Severin, ing. Costache C.
Pentru a nu stagna producţia, deţinuţii care lucrau la birourile administraţiei, maiştrii şi informatorii au fost scoşi şi duşi în mină. Din această josnică categorie au făcut parte: Steanţă Dumitru, căpitanul Petrescu, Başotă, Kleng Iuri, Cojocaru Alex, Rogojeanu, fost căpitan.
După 7 zile au venit procurorii, care au luat declaraţii de la grevişti. Tot timpul paza coloniei a fost întărită.

La jumătatea lunii Noiembrie, 80 deţinuţi au fost puşi în lanţuri şi trimişi la Oradea. Cei care au rămas la Baia Sprie au avut aceeaşi soartă. Epuizaţi, bolnavi, au revenit în lanţuri în închisori, fără a se ţine seamă de munca ce o depuseseră.
Situaţia nu s-a îmbunătăţit. Pentru cei ce depăşeau norma, administraţia a aprobat în primăvara anului 1956 primirea de pachete cu alimente în greutate de 3 kg.
De Paştele aceluiaşi an au încercat să intimideze deţinuţii, izolând pe preoţi. Imediat, o mare grevă s-a declanşat. Ofiţerul politic, pentru a-i determina să înceteze, a dat la masă friptură de vacă. Acţiunea de protest a continuat. Atunci ofiţerul politic a dat foc la pachetele de alimente venite cu poşta şi a dat ordin să se aducă o căruţă cu 500 lanţuri.
Deţinuţii singuri şi le-au bătut la picioare, după care au fost coborâţi în abataj, unde se găseau preoţii. Acolo în subteran s-a celebrat o „înviere" de neuitat, la care deţinuţii s-au înfrăţit în lanţuri. Solidaritatea lor a reuşit să rupă cătuşele sufleteşti şi să trezească demnitatea celor sortiţi distrugerii.
Printre cei de aici s-au numărat: — inginerul C-tin Costache —arh. Nicolae Goga — arh. Joja, fratele academicianului —Ing. Ion Bujoiu, fost ministru, care a fost repartizat să lucreze ca deţinut la biroul tehnic, a contribuit la frânarea şi menţinerea unor norme acceptabile, cu toate eforturile făcute de unii deţinuţi pentru a le depăşi (ex. Zotu Gh.).
Trebuie menţionat că lucrările la orizonturi erau executate sub supravegherea civililor. Merită evidenţiat faptul că măiestrul Schulz de la orizontul 13, deşi ungur, a avut o comportare demnă, nefăcând deosebire între cei arestaţi şi cei de afară, căutând să fie corect şi înţelegător în faţa muncii foarte grele la care erau supuşi.
Voi menţiona o infimă parte dintre cei ce au trecut prin acest infern, convins fiind că alţii vor întregi lista:
Anca Dumitru,
preot Antonaru Ion,
Agopianjean,
Antal Valeriu,
preot Balş Alex.,
inginer Băltănoiu A.,
ing. Borcea Ovidiu,
elev Bugău Ion Bunghez din Vrancea
Caranica M.
Cernovodeanu Dan
Carcotoi Emil Ciontea,
Eugen Cojocaru,
căpitan Cioroiu
Victor Costea,
Eugen Crişan,
Augustin Criveanu Mircea,
ofiţer Chirilă Ion Croitoru,
Ştefan Dianu Romulus,
ziarist Davidescu Alex. Duţescu,
Dan Feneşan,
Constantin, ţăran din jud. Severin
Dudian,
Jean Azot,
Ghică Alex.,
stud. med. Iordănescu Marian,
Ghiuzan Matei,
Goga Nicolae,
ing. Grasu Gheorghe Hanganu,
Vasile Hordile,
Teodor Ienciu Codru,
ing. Kleng Iuri,
Leluţiu Ion,
preot Mahlenschi Nicolae Apostolescu,
comandor Albu Teodor Bontea,
marinar Bârna Vasile,
Bălănescu Gabriel,
ziarist Bej Teodor,
preot Bratu Alex.,
avocat Buligă Dumitru,
Boaru Vasile,
aviator Constantin Ion,
legionar Calea Ion,
Puiu Copaciu
Constantin Cojocaru Alex.,
student Costache Constantin,
Corapciu Nicolae,
Crişan Miron,
Crăciun Nicolae ,
Coşereanu Alex.,
elev Chira Aurel,
legionar Cornea Gh. ajuns invalid,
Duşeseu Traian,
ofiţer Dumitrescu Luca,
Enescu Nicolae,
Dianu Romulus, ziarist
Frunte Lată, preot
Gherase Aurel
Giurca Gicu
Grozea D-tru,
legionar Grebenea Nicolae,
preot Holban Mircea,
ofiţer Hagichira,
macedonean Jurca Mitică;
Jiva, sârb;
Leahu Victor, student la Iaşi;
Matei, elev din Severin - 16 ani
Mihalcovici Pavel, bănăţean,
Mihalcea Emil Milos,
Dragostin Mocanu Ion Marcoci,
doctor Nagacevski Nicolae,
Nedelcu Nicolae,
student Noveanu Vasile,
legionar Pascu Gh.
aviator Pantazi Ion,
ofiţer cavalerie Pop Ion inginer,
Popescu Wilhelm, avocat din Târgovişte
Puiu Virgil,
marinar Popov Victor,
Paragină C-tin,
Ropală C-tin,
Sasu Victor,
ofiţer Stănescu Bucur legionar,
Serafim Spaniolu,
Aron Schneider,
comandor Soare Ion,
student Şuţu Radu
Totoiescu Virgil,
legionar Tita Dumitru,
poliţist Toma Vasilescu Petre,
avocat Vlădescu Ion,
căpitan Vueric Mircea
Zottu Gheorghe
Militam Gh.,
inginer Mihoc Ion,
preot Moruzi Alex.
Mocanu Vasile,
Dobrogean Necşulescu C.
preot Nicolau Mircea
Oprescu Mircea,
student Patru Virgil,
avocat Pop Traian,
legionar Petrescu Ion,
ofiţer informator Petraschievici Cornel,
doctor Pleşoianu Romeo,
ing. Popa Floricică,
ţăran din jud. Vrancea Popescu
Prundeni Ilie
ziarist Sasu Ion
Secărescu Gh.
Sâbaila Nicolae
Steanţă D-tru,
informator Şerban Gh.,
preot Tic Gherasim Tocoianu,
legionar Ţenovici C-tin,
poliţist Veselovski I.,
doctor, Vlădoiu Ştefan
Zamfir Tase

Alt loc de muncă, alte suferinţe. Lucrul se făcea tot la minereul de plumb. Colonia era mai mică, însă cu condiţii foarte grele. Conducerea o avea ofiţerul Trofim. El reuşise să-şi formeze o reţea de informatori şi afla cam tot ce se discuta.
Desigur lumea era nemulţumită, munca era foarte grea, iar bolnavilor nu li se dădea îngrijirea de care aveau nevoie. Treptat, treptat, s-a format şi aici o rezistenţă ce a creat probleme administraţiei. Anii treceau şi dintre tot ce se promisese nimic nu se realizase.
După moartea lui Stalin, deţinuţii vroiau să mai respire.
De aici, din creierii munţilor, patru deţinuţi au făcut o evadare reuşită:
— Ţuca Marin, ofiţer de artilerie, fiu de preot din jud, Dolj,
— Miron
— Românu
— Coţofan
Cu o ingeniozitate deosebită Ţuca Marin a organizat această ieşire în libertate. A calculat cu mare precizie ca vagonetul cu dinamită să explodeze chiar sub punctul de pază. Ghereta a fost aruncată în aer, iar ostaşul rănit. Prin breşa obţinută, cei patru au fugit.
După ce au fost prinşi, a urmat condamnarea la moarte. Definitivă a rămas numai pedeapsa lui Ţuca Marin, celorlalţi li s-a comutat în muncă silnică pe viaţă.
Evadarea a avut loc în noaptea de 7 iunie 1954.
În acelaşi timp, alţi 14 deţinuţi au evadat de lamina Cavnic. Această coincidenţă a făcut ca securitatea să creadă că a fost ceva aranjat. Comună celor două evadări a fost numai dragostea de libertate.
După acest eveniment, în colonie teroarea s-a dezlănţuit: bătaie, perchiziţii permanente, mâncare proastă, miliţienii urmăreau munca în galerii, bolnavii erau scoşi din infirmerie.
Nemulţumirea deţinuţilor creştea odată cu înrăutăţirea de la o zi la alta a condiţiilor de viaţă. Hotărârea lor de a înfrunta pe călăi devenea de neclintit.
Într-o bună zi din Septembrie, câţiva au refuzat să mai iasă la lucru. Informatorii au alarmat pe ofiţerul politic că sunt mulţi care vor să se solidarizeze cu cei ce nu intră în mină.
Trofim, ofiţerul politic, a cerut telefonic instrucţiuni. Probabil a obţinut satisfacţie, pentru că a venit în colonie şi a ordonat adunarea tuturor deţinuţilor.
Pe o listă au fost citite peste 50 de nume:
— Ambrozie Traian, judecător, — Bej Teodor, preot;
— Bălănescu Gabriel, ziarist, — Ciubreag
— Ciobanu, ofiţer, — Criveanu Mircea, ofiţer;
— Diaconescu Ion, inginer; — Dumitrescu Luca, avocat, — Firu, maior; —Grebeanu N., preot; Gabrilescu;
— Mazilu Alex., contabil; —Moisiu Dumitru, doctor;
— Mazăre Nicolae, — Moruzi Alecu —Nicula Stelică;
— Petrasievici Cornel., doctor —Pastramagiu Aurel;
— Popescu Wilhelm ,avocat din Târgovişte; —Popescu P., colonel; —Pometcu Marcel, student, —Purnichescu, muscelean;—Tetea; —Unguraşu Gheorghe; — Vlădoianu Ştefan;.
Cei citaţi, fără să mai discute cu ceilalţi, au predat imediat tot ce aveau la magazie şi au ieşit la poartă, unde-i aştepta o căruţă cu lanţuri şi cătuşe.
După trei ani de muncă, într-un regim de exterminare, un nou lot pleca spre închisoare, de data aceasta în lanţuri. La Aiud li s-au desfăcut numai cătuşele. Lanţurile de la picioare le-au purtat şase luni, timp în care n-au primit nici un fel de îngrijire medicală. O singură dată pe lună le erau date jos pentru a putea face 3—4 minute baie, fie cu apă rece, fie cu apă fierbinte.
Dacă n-au reuşit să-i distrugă la mină, trebuia să-i omoare aici prin orice mijloc.

Prin această colonie, alcătuită din 6 barăci aşezate în mijlocul satului, atât de bine izolate încât nu ştiai unde te găseşti, cu o capacitate de 500 —600 persoane, au trecut câteva mii de deţinuţi cu pedepse mari şi pedepsiţi trimişi de la Canal. Munca se efectua la Orizontul Sf. Gheorghe, deoarece la Sf. Tereza, din cauza căldurii de 42 de grade, nu se mai putea lucra.
Comandant era un ţigan, poreclit Danciu, o brută ca de altfel toţi cei ce conduceau munca forţată.
Condiţiile au fost dure, nu numai în ce priveşte munca, ci şi viaţa după ieşirea din mină. Pentru îmbunătăţirea situaţiei au avut loc nenumărate greve şi proteste. Peste toate acestea, unii cu riscul vieţii au evadat, încercând să-şi câştige libertatea.
În noaptea de 7 Iunie 1953, un grup de 14 oameni hotărîţi au evadat de la mina Cavnic:
Ofiţer Ion Pantazi din cavalerie, fiul generalului Constantin Pantazi;
Ofiţer Coşereanu Constantin, din blindate;
Paul Iovânescu, medic din Poiana Mare,
Ion Ioanid, din Mehedinţi;
Chiper Gheorghe, ţăran moldovean;
Miltiade Ionescu, medic, şef de promoţie la liceul militar „Mihai Viteazu", originar din Galaţi;
Doi fraţi, Cojocarii, din Vrancea;
Doi fraţi, Brânzaru, din Vrancea,
Mircea Vueric, mecanic;
Titi Spânu, croitor,
Colea Ungureanu, subofiţer de jandarmi;
Ciocâlteu Alexandru, din comuna Galiciuica judeţul Dolj, ajuns turnător;
Au trecut prin Cavnic, pe lângă cei ce şi-au căutat libertatea, mulţi alţii, dar am reţinut pe:
Doctorul Tudose, care lucra la bucătărie;
Doctorul Niculae Romanescu, din Craiova;
Căpitanul Lupu;
Ionică Baurceanu;
Dan Cernovodeanu;
Bratu Alexandru;
Ion Caraion;
Colonelul Ştefănescu, cel care a executat pe partizanii din Ucraina ce atacaseră conducerea unei divizii, în 1956, când criminalii de război au fost eliberaţi, a fost rugat de către procuror să declare că a primit dispoziţii să execute pe partizani. A refuzat, şi astfel n-a putut benefecia de decret, trebuind să rămână în continuare.
Badiu Virgil, teolog şi profesor;
Învierea din 1954 s-a făcut în Orizontul Sfântul Gheorghe, iar slujba a fost oficiată de preotul Mocanu Oancea, din Pecineaga. Anul următor, Pastele s-a sărbătorit în aceeaşi atmosferă înălţătoare, participând în plus, la oficiere, preoţii: Raţă, Paul Şefer, Dumitraş şi Butnaru.
Este necesar să aduc în discuţie atitudinea unuia dintre deţinuţi, care şi-a permis să arunce cu noroi în nişte oameni demni, români adevăraţi, din moşi-strămoşi, ce-au încercat să-şi câştige libertatea riscându-şi viaţa. Evadarea din noaptea din 6—7 Iulie 1953 a fost un act de mare curaj şi reuşita ei se datoreşte faptului că cei care s-au angajat au fost nişte caractere hotărîte.
Răstălmăcirea intenţionată e făcută de Marin Preda, în romanul „Cel mai iubit dintre pământeni", iar relatarea aparţine lui Victor Petrini, numele fictiv al unuia dintre cei enumeraţi mai sus şi care, la pag. 65 din volumul 2, spunea:
„Într-o bună zi se întâmplă în lagăr ceva şi situaţia noastră de acum deveni, în amintire, idilică faţă de cea care urmează. Tocmai aceşti turnători, datorită poziţiei lor privelegiate în lagăr, organizară o evadare care le reuşi. Evadaţii fură prinşi chiar în noaptea aceea. A doua zi toţi fură încărcaţi într-un camion şi dispărură din lagăr. Unde-i trimitea ? Gardienii lansaseră zvonul că au fost împuşcaţi; în realitate, cum aflarăm mai târziu, au fost împrăştiaţi prin alte închisori şi lagăre, unde au devenit cumpliţi torţionari, înaintaţi deci în grad sub ameninţarea reală că dacă nu vor dori să execute ceea ce li se cere, vor fi executaţi pentru evadarea de la Baia Sprie"
Este o ruşine că acest fost deţinut politic a permis colegului său, Marin Preda, ca denaturând realitatea, să ia apărarea lui Nikolski, Cseller, Dulgheru, Teohari Georgescu, călăii neamului românesc, care au umplut lagărele cu elemente reeducate la Piteşti, adevăraţii torţionari. Aceşti reeducaţi în morala partidului comunist au fost turnătorii, criminalii şi bătăuşii şi toţi care au terorizat pe deţinuţi în închisori.

Prin acţiunile de opresiune îndreptate contra ţării, regimul comunist reuşise să atragă antipatia tineretului, care se manifesta sub diferite forme. Elevi de şcoală sau studenţi, tineretul se vedea stingherit în modul de a gândi sau vorbi, neputându-se adapta formelor de încătuşare spirituală. Independenţi, sau asociaţi în fel de fel de grupuri, aceşti „copii ai suferinţei", lipsiţi de copilărie, îşi manifestau dezgustul faţă de ipocrizia comunistă prin tipărirea de manifeste protestatoare.
În Septembrie 1951 s-a descoperit o organizaţie denumită „Grupul de rezistenţă Muntenia", al cărei scop era lupta împotriva regimului comunist şi a uneltelor lui.
Prin sentinţa Nr. 74 din 2 Octombrie 1952, tinerii elevi: Borcea Ion Ovidiu, Vlăsceanu Constantin, Gocinel Constanţa, Şebănescu Constantin sunt condamnaţi, interpretându-se activitatea lor, răspândire de manifeste, lipirea lor pe străzi şi în staţiile de tramvai, ca punerea la punct a unui dispozitiv de organizare. Timp de un an şi jumătate aceşti tineri şi-au desfăşurat activitatea zisă duşmănoasă, după aprecierea securităţii. Condamnaţi în baza articolului 209 partea III-a a Codului Penal şi a articolului 325 litera C. Cod penal combinat cu articolul 260, au primit pedepse de la 5 ani până la 20 ani muncă silnică, cea mai mare primind-o Borcea Ion Ovidiu, socotit şef al lotului.
Au luat drumul închisorilor şi lagărelor de exterminare prin muncă forţată.
Teroarea nu cunoaşte limite.
Perioada anilor 1950—1953 poate fi socotită ca punct culminant al teroarei, datorită politicei Uniunii Sovietice care urmărea câştigarea de timp pentru a se infiltra în lumea liberă, în vederea expansiunii comunismului. În acest timp asistăm la o serie de evenimente internaţionale ce au avut repercusiuni adânci în ţările subjugate, devenite sclave ale Moscovei.
Omenirea stupefiată ia cunoştinţă pe data de 27 Ianuarie 1950 de declaraţia fizicianului Klaus Fucs, care a mărturisit că de 7 ani furniza Rusiei date capitale referitoare la folosirea atomului în scopuri militare.
Peste numai 4 zile Preşedintele Harry Truman anunţă, 1a 31 Ianuarie 1950, hotărîrea Statelor Unite de a fabrica bomba „H" (termonucleară) ,de 200 de ori mai puternică decât cea folosită împotriva Japoniei. La 1 Noembrie 1952 a avut loc experienţa de pe atolul Eniwetok, în Oceanul Pacific, unde s-a încercat această bombă cu o putere de 3 megatone, (3 milioane de bombe cu trinitrotoluen).
Angajate în această cursă de stăvilire şi de contracarare a comunismului, Statele Unite au hotărît la Lisabona, împreună cu celelalte state din Pactul Atlantic, să treacă la înarmarea Europei, (Februarie 1952). Această decizie este luată în faţa permanentei politicii de tergiversare dusă de Uniunea Sovietică, prin care urmărea destabilizarea lumii libere prin menţinerea unui climat continuu de teamă şi nesiguranţă. Lucrul s-a dovedit şi cu ocazia refuzului de a participa la încheerea tratatului de pace cu Japonia, semnat pe data de 8 Septembrie 1951 de 48 de state (în afară de cele comuniste, care făceau obstrucţie în toate problemele şi nu ieşeau din cuvântul Moscovei). Numai după un an, la 15 Octombrie 1952, Japonia ia măsuri de apărare împotriva aceleiaşi expansiuni sovietice şi transformă poliţia naţională de rezervă în „Corp de Securitate Naţională".
În faţa expansiunii comuniste din Extremul Orient, după dezlănţuirea războiului prin care se urmărea ocuparea Coreei, Harry Truman a declarat: „Nu vom negocia un armistiţiu livrând fiinţe umane masacrului sau sclavajului".
Dar pericolul sovietic acţiona în toate direcţiile. Grecia şi Turcia, văzându-şi ameninţată independenţa din cauza aceleiaşi infiltraţii, au hotărît să se afilieze Pactului Nord-Atlantic. În faţa pericolului ce ameninţa şi Coasta Adriaticei, Jugoslavia a semnat în Ianuarie 1953 un pact de prietenie şi cooperare militară, economică şi culturală cu Grecia şi Turcia.
Alegerea triumfală din 4 Noembrie 1952 a generalului Dwight Eisenhower ca Preşedinte al Statelor Unite a produs nelinişte la Moscova, care a recurs la măsuri drastice în ţările de sub influenţa ei prin arestări masive şi prin înăsprirea regimului de exterminare asupra milioanelor de oameni ce se găseau în închisori. Iulius şi Ethel Rosenberg au fost executaţi la 7 Iulie 1953, la doi ani după ce au fost condamnaţi, vinovaţi că au furnizat secrete atomice Rusiei Sovietice, dovedindu-se că această ţară are o vastă reţea de spionaj în toată lumea şi în special în Canada şi S.U.A. Imediat represiunea a devenit sângeroasă în zisul lagăr socialist. Pedepsele nu coborau sub 15 ani muncă silnică, iar execuţiile au devenit din ce în ce mai numeroase.
Răspunsul la demascarea politicii sovietice de asaltare a lumii civilizate se face simţit de ţările subjugate de Moscova.
Atentat nereuşit împotriva guvernului.
Tineretul acţiona peste tot. Nu era nimic coordonat. Manifestele prin care era demascată politica de represiune instaurată de cei vânduţi Moscovei circulau peste tot. Inginerul Beceanu Gavrilă încearcă să înjghebeze un grup care să acţioneze de o manieră mai forte, împreună cu cei din jurul lui a trimis un memoriu la diferite ambasade, aducând la cunoştinţă obiectivul urmărit şi solicitând sprijin în acest scop. Toate memoriile au rămas în arhivă, fără nici un răspuns. Acest grup nu vedea posibilă o răsturnare decât printr-o insurecţie. Căutând fel de fel de piste, s-a oprit pentru un moment la aruncarea tribunelor de la Şosea în aer, cu ocazia manifestaţiei de 1 Mai a anului 1951. Bomba a reuşit să fie amplasată într-un loc foarte bun. Imprudenţa a fost că cineva a anunţat telefonic pe o anumită persoană, înrudita cu un membru din grup, să facă tot posibilul şi să nu meargă la manifestaţie. Desigur n-a spus cine este la telefon, dar a fost suficient să fie alertate echipele speciale, care au descoperit bomba.
După aceasta s-a pregătit o altă bombă fumigenă, care a fost pusă în Alimentara de la Obor. Cu această ocazie au fost rănite mai multe persoane, între care se găsea şi Beceanu. Tot printr-o imprudenţă s-a descoperit de data aceasta întregul grup:
Berceanu Gavrilă, inginer;
Cristof Gheorghe, student la filozofie; P
ăsălău Gheorghe, şofer,
Dombrowschi Nina, licenţiată în istorie,
Boutmy Vladimir de Katzman, elev de 17 ani,
Neamţu Teodora şi Adamescu Elena, ambele condamnate pentru omisiune.
Arestările s-au efectuat la sfârşitul lui 1952 şi începutul anului 1953, cei implicaţi fiind supuşi unei anchete dure. Beceanu a avut o atitudine demnă. Timp de trei săptămâni n-a făcut decât să-njure pe anchetatori şi să-i facă trădători şi vânzători de ţară.
Procesul s-a judecat în 1953 şi, din cauza executării soţilor Rosenberg pentru spionaj în favoarea Ruşilor, s-a pronunţat şi în acest lot trei condamnări la moarte, a primilor 3 din tabel.

1952—1953 — În închisori, chin, afară prăpăd.
Nimeni nu mai este sigur pe viaţa lui. Oamenii răpiţi de pe stradă sunt exterminaţi în timpul anchetei. Cazurile sunt numeroase şi se petrec pe tot cuprinsul ţării. Voi relata două. Unul la Bucureşti, altul la Timişoara.
Doi oameni ce şi-au împletit viaţa cu suferinţa neamului nu au cunoscut liniştea.
Primul, inginerul Petre Vaida, originar dintr-o familie din judeţul Sălaj care a luptat cu însufleţire pentru Unirea cea Mare şi care a lăsat presăraţi trei feciori, trei eroi de laVicovul de Sus la Odesa, pentru eliberarea Bucovinei şi Basarabiei. Petru, al patrulea fecior, a continuat tradiţia familiei de dăruire pentru ţară.
Urmărit pentru legături cu organizaţia „Sumanelor Negre", inginerul Petre Vaida se înfrăţeşte din 1947, cu codrul. Semenicul şi Poiana Ruscăi îl vor adăposti, iar colonelul Uţă şi Partizanii săi îi vor fi sprijin.
În această acţiune de eliberare a ţării nu avea odihnă. Prietenul lui de la Blaj, Episcopul Vasile Aftenie, este omorît pe ziua de 10 Mai 1950 în subsolul securităţii. Petre Vaida mai rezistă, hăituit peste tot, până la 10 Iulie 1952, când a fost răpit împreună cu soţia, de pe stradă. După 7 luni de torturi, l-au lichidat. Pe 17 Februarie 1953 era aruncat împreună cu alţi 5 deţinuţi într-un şanţ din cimitirul Bisericii Jilava. Avea aici vecini de veşnicie pe Sever Bocu şi inginerul Hudiţă.
Emilia Vaida, soţia lui, răpită în aceiaşi zi cu el, a fost condamnată la 6 ani şi a pornit pe drumul chinuit al infernului comunist.
Al doilea angajat în aceeaşi luptă pentru salvarea României din mâinile cotropitorului a fost profesorul Usatiuc, bucovinean de origină, participant la lupta pentru unirea cu ţara a petecului de pământ răpit de habsburgi. A continuat să rămână tot una cu durerea neamului său.
A suferit sub ocupaţia, de data aceasta rusească, de pe plaiurile “dulcei Bucovine" şi a continuat s-o facă împotriva aceluiaşi cotropitor ce pângărea acum întreaga vatră românească.
Ca şi pe inginerul Petre Vaida, îl găsim pe profesorul Claudiu Usatiuc colindând cu rucsacul în spate cărările munţilor, de la Albac prin Rusca, până la Pietrele Albe.
La începutul anului 1953 a fost răpit de pe străzile Timişoarei. Învinuit pentru salvarea documentelor referitoare la Bucovina, pe care Ruşii le sustrăseseră în 1945, cum şi pentru ajutorul dat partizanilor, asupra lui s-au deslănţuit fiarele ce sugeau vlaga poporului, român. După ce îşi asumase toată răspunderea, la a treia confruntare cu avocatul Ghimicescu, decanul Baroului Timişoara, şi Dragoş Vitencu, arestaţi şi ei, Claudiu Usatiuc vorbea din spatele unei perdele, dar vocea pierdută părea că vine din altă lume. Trei luni au durat chinurile, până când din acest vajnic luptător, din acest Român înfrăţit cu aspiraţiile neamului său, nu a rămas decât numele.
Familia a primit actul de deces, dar nu înainte de a fi şi ea terorizată. Securitatea din Timişoara a rezolvat încă un caz periculos ce urmărea eliberarea României. Se pare c-a fost anchetat şi în U.R.S.S.

Cine va ajunge să viziteze în acest secol marginile Oceanului Îngheţat de Nord, va constata că pe când coastele Canadei depăşesc cu puţin Cercul Polar, cele ale Siberiei trec de 70 grade. Surpriza va fi atunci când pe paralela 70 grade se va putea odihni într-un hotel. Dar va putea dormi ? Nu-1 va îndemna curiozitatea să se întrebe cum oare s-a construit acest hotel într-un oraş unde vântul suflă cu lOO km/h, iar temperatura scade la —70 grade Celsius ? Şi totuşi s-a construit.
Marea patrie a socialismului a făcut acest lucru, dar nu cu fiii ei, după limbajul marxist.
Începutul acestor lucrări a fost după 1939, când marea patrie a socialismului a ridicat sute de mii de locuitori din Estonia, Letonia, Lituania şi i-a dus în vagoane de vite până la capătul lumii, apoi biciuiţi şi de vânt şi de năcialnici, cât mai sus, cât mai spre Nord.
După 1941, primii prizonieri au fost trimişi în aceiaşi direcţie: Bazinul Pecioarei şi Peninsula Taimir.
În timp ce Evengii şi Nenţii, populaţii autohtone, se odihneau în „hurte de piei de ren", sclavii aduşi din apus se ascundeau în corturi de pânză, pentru că de dormit nu era vorba. Vorkuta, aşezată la poalele Munţilor Pai Hoi, pe paralela 68 grade, a rămas în istoria suferinţei prin grevele sclavilor, soldate cu sute de morţi, iar în istoria Românilor va intra ca o pagină de doliu pentru fraţii noştri care au murit acolo.
Dar până acum nu s-a pomenit nimic despre scheletele care stau la temelia oraşului Norilsk, aşezat între lacul Loma la nord şi Kera la sud, pe râul Pensina din peninsula Taimir. Amintesc de acest oraş şi de această regiune, deoarece până după 5 Martie 1953 nici o fiinţă nu s-a eliberat, nici un om nu a plecat spre sud. De ce?
Aici, o echipă de prospectare americană a depistat zăcăminte de nichel şi cupru. Unul dintre exploratori, inginerul Schidt, a murit acolo, iar numele i-a rămas legat de o colină. Ruşii n-au voit să concesioneze exploatarea. Nichelul şi cuprul erau necesare industriei de război. Stalin a hotărât ca exploatarea minereurilor să se facă paralel cu cea a oamenilor.
Ce a însemnat Stalin, dar mai ales moartea lui.
La 100 km est de Dudinka, mică aşezare la vărsarea Eniseiului, s-au deschis porţile iadului la suprafaţa pământului. 6 luni noapte, 6 luni zi. Timp de lucru nemăsurat, continuu, dar niciodată sub 12 ore.
De era noaptea de 6 luni, întunericul domnea peste tot. Rafalele de viscol te făceau să înaintezi într-o mare lăptoasă, în care nu vedeai la mai mult de un metru.
Oamenii, îmbrăcaţi în pufoaice, mergeau tot timpul ferindu-şi faţa cu mâna învelită în mănuşi de cârpe, pentru ca pala de vânt să nu le ardă pielea, ardea mai rău decât focul.
Când revoluţia socialistă s-a făcut simţită la Cercul Polar, s-au construit barăci cu pereţi dubli, din scândură, umpluţi cu muşchi de pe piatră. Umezeala făcea ca peretele interior să fie tot timpul jilav. Corturile au început treptat, treptat să dispară. Au fost cazuri când s-au pulverizat barăci! Să fi tot fost prin Februarie 1950, când la Norilsk o astfel de baracă cu peste 50 de oameni a fost luată pe sus de furtună şi aruncată într-o prăpastie, de unde nimic nu s-a mai ales de nimeni.
În aceste locuri nu mai realizai că omenirea poate exista. De familie nici nu-ţi mai trecea prin minte. Numai speranţa într-o minune îi mai hrănea pe câţiva din marea masă de pesimişti. În aceeaşi regiune, în aceleaşi condiţii, nu trăiau, ci munceau la fel femeile, în lagăre separate. Se prevăzuse în constituţia Uniunii Sovietice că drepturile femeii să fie egale cu cele ale bărbatului, şi... se respecta.
Într-o zi, la începutul lui Martie 1953, înainte de a intra în colonie în rânduri de cinci mânate de viscol, la urechea unui Român, în şoaptă - fiindcă în iad teama era mai mare decât pe pământ - s-a spus: „Le camarade Stalin est malade". Dionisie Boboc, întorcând capul, 1-a văzut pe profesorul estonian Kevaleauskas dispărând în spatele unei perdele de zăpadă. . .

La un an şi ceva au început să coboare spre sud, după mai bine de un deceniu şi jumătate, primii oameni. Au lăsat în urmă scheletele celor cu pedepse de mult expirate alături de oseminte de nevinovaţi. Pe ele s-au ridicat giganţi industriali, un oraş demn de invidiat cu un hotel în care să te odihneşti. . . OMULE, dacă-1 vei vizita vreodată, să iei cu tine o lumânare şi s-o aprinzi oriunde. . . fiindcă nu greşeşti, peste tot calci peste osemintele semenilor tăi. . . Române, şi tu să faci acelaşi lucru când vei merge să aduci un omagiu fraţilor tăi deportaţi acolo, pentru că sunt destui. . .
Din sutele de mii de deportaţi din Basarabia pe tot cuprinsul Siberiei, Românii au ajuns şi aici în peninsula Taimir, localitatea Norîlsk din zona Extremului Nord. Acolo nu şi-au uitat neamul şi ţara. Din Cercul Polar, la paralela 70 grade a luat fiinţă în 1952 „Liga Latină", asociaţia Românilor de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru care-şi avea ca scop: România Mare reîntregită în hotarele ei fireşti.
Printre acei care au pus bazele asociaţiei în infernul de gheaţă, unde spre deosebire de smoala clocotită, te congela vântul polar, se numărau: Barbăneagră Ion, din com. Durleşti jud. Lăpuşna; Boboc Dionisie din Bucureşti; Bordeianu Ion, notar din comuna Alcedar jud. Orhei; Bostan Dumitru; Bostan Ion; Dulgheru V., ţăran din Comorod; Ernicioi T.; Geamăn Ion, ţăran din comuna Dondoşeni jud. Bălţi; Genunchi A.; Istrate Nicolae, învăţător din comuna Ulmu jud. Lăpuşna; Mazilu Alexandru, comuna Durleşti jud. Lăpuşna; Sava Nicolae din aceeaşi comună; Stratan E.; Târnoveanu H. din jud. Hotin; Vulpe T., ţăran din comuna Călăraşi jud. Lăpuşna.
Aceşti Români şi mulţi alţii şi-au distrus viaţa şi sănătatea muncind în condiţii extraordinar de grele, la minele de cupru şi nichel „Medvesîi Rucei", la cea de cărbuni 16/18 şi la secţia industrială de construcţii din aşezarea KAERKAN lângă NORlLSK.
Conducerea acestui lagăr de exterminare Nr. 224/O.C. era formată din: Blajnov, colonel, şeful lagărului; colonel Danielenko; colonel Nezedev, maior medic Reachin şi maior adjunct Scladnicenko.
Astăzi pe aceste locuri se află un depozit de rachete intercontinentale ce aparţin bazei din insula Noua Zemlie. Aceasta dovedeşte pregătirea permanentă a Uniunii Sovietice pentru politica ei de agresivitate împotriva lumii libere.

Moartea lui Stalin a fost precedată în Germania de răsărit de măsuri în vederea comunizării totale, prin suprimarea micilor producători, comercianţi şi prin colectivizarea agriculturii. Aceste măsuri au mărit numărul celor ce fugeau în Apus şi a agravat, în vara anului 1952 criza aprovizionării, neputându-se distribui alimente. Lipsa cărnii, a cartofilor şi a cărbunilor au provocat incidente în rândul muncitorilor. Pentru a-şi redresa economia, Ulbricht a cerut în Aprilie 1953 un ajutor Uniunii Sovietice, de la care a primit numai sfaturi de a încetini socializarea şi de a micşora presiunea asupra populaţiei.
Neţinând seama de propuneri, a anunţat un program de creştere a normelor în industrie cu 10%, începând cu data de 28 Mai.
La 16 Iunie a început greva muncitorilor, care au ieşit pe străzi înlăturând cordoanele de poliţişti şi manifestând pentru revendicări politice, pe lângă cele economice şi sociale. Se cerea, de asemenea, demisia guvernului, alegeri libere, vot secret, suprimarea normelor.
A doua zi greva devenise generală, drapelele roşii smulse şi arse. Armata sovietică a intrat în acţiune, a ocupat Berlinul cu divizii motorizate, a arestat, a condamnat în tribunalele de urgenţă cu execuţii în aceeaşi zi.
Mişcări muncitoreşti au avut loc la Jena, Rostock, Magdeburg, Halle, Dresda, Leuna şi în alte părţi sub lozinca: „Noi vrem să fim oameni liberi şi nu sclavi".
Bilanţul celor două zile s-a soldat cu 25.000 arestări şi 42 executaţi. Primul împuşcat a fosl Willy Goetting, în vârstă de 35 de ani, muncitor din Berlinul de Est.
În România, înlăturarea grupului Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Vasile Luca i-a consolidat puterea în partid lui Gheorghiu-Dej. Autocritica făcută la 23 August 1953 în faţa Comitetului Central şi acordarea de credite importante sectorului particular al agriculturii nu au diminuat nemulţumirile, mai ales că nu a luat nici o măsură de destindere în viaţa politică internă, unde teroarea s-a menţinut, iar puşcăriile au fost tot timpul pline. În plus, pentru cei cărora le expira termenul de detenţie s-a înfiinţat „domiciliul obligatoriu" în Bărăgan.
Dacă în Aprilie 1954 Gheorghiu-Dej, la sugestia Moscovei de a diviza puterea, a dat secretariatul de partid lui Gheorghe Apostol, după un an şi jumătate, în Decembrie 1955, şi 1-a reluat, întărindu-şi poziţia prin aducerea în biroul politic a lui Nicolae Ceauşescu şi Alexandru Drăghici. Ca preşedinte al Consiliului de Miniştri 1-a „numit" pe Chivu Stoica.
Ungaria de asemenea a cunoscut, o dată cu moartea lui Stalin, mari nemulţumiri din cauza cotelor exagerate, concretizându-se în manifestaţii ţărăneşti. La acestea se adăuga situaţia economică grea, cauzată de o dezvoltare forţată a siderurgiei într-o ţară fără materii prime.
La 28 Iunie 1953 primul secretar Rakosi, făcându-şi autocritica în faţa comitetului central, a recunoscut amestecul securităţii în anchetele judiciare şi în înscenările de procese. A fost nevoit să-mpartă puterea, cedând preşedenţia Consiliului de Miniştri lui Imre Nogy. Acesta, în programul expus, a anunţat unele măsuri radicale:
-revizuirea planului cincinal;
-dezvoltarea industriei uşoare şi alimentare;
-creşterea investiţiilor agricole;
-renunţarea la industrializarea exagerată;
-renunţarea la măsurile luate contra chiaburilor;
-încetinirea procesului de cooperativizare;
-desfiinţarea colhozurilor în care majoritatea membrilor o doresc;
-libertatea vieţii intelectuale;
-toleranţa religioasă;
-desfiinţarea lagărelor de muncă forţată, în care se găseau peste 100.000 internaţi;
-limitarea puterii forţelor poliţieneşti;
-democratizarea vieţii politice.
Între cei doi leaderi comunişti, după expunerea acestui program, au intervenit neînţelegeri şi nu s-a putut realiza mai nimic din cauza politicii duplicitare dusă de Rusia.
Aceste revendicări au fost agitate şi au mocnit până-n 1956 când o flacără a incendiat pentru o lună Ungaria.
Cehoslovacia, ţara cu cea mai mare aderenţă socialistă înaintea celui de al doilea război mondial, a trecut prin schimbări de forme de guvernământ fără pierderi umane. Dar nemulţumirile celor deziluzionaţi erau din ce în ce mai mari. Moartea lui Stalin, urmată la o săptămână de cea a lui Gottwald, a scos la iveală situaţia dificilă din cauza scăderii producţiei industriale de larg consum, scăderii producţiei agricole, şi a inflaţiei, consecinţa politicei de supraindustrializare.
Reforma monetară anunţată pentru 1 Iunie 1953 a ridicat masele muncitoreşti la manifestaţii de protest în mai multe centre: Pilsen, Ostrava, Praga. Manifestanţii, ca şi la Berlin, cereau acum drepturi politice, alegeri libere. Drapelele sovietice au fost arse, portretele conducătorilor călcate în picioare, în timp ce miliţia fraterniza cu mulţimea. Represiunea a fost promptă , iar promisiunea de a îmbunătăţi nivelul de viaţă în raport cu creşterea salariilor a impus liniştea. Procesele politice, care urmăreau epurarea aparatului de stat, au continuat după al lui Slanski, cu al lui Svermova (1953), şi al naţionaliştilor burghezi slovaci în Aprilie 1954 la Bratislava.
Moartea lui Clement Gottwald are cauze comune cu a lui Gh. Dimitrov. În anul 1951 profesorul ceh, Haskovee, doctorul personal al lui Gottwald, a fost înlocuit, la insistenţele lui Mikoian, cu medici. . . sovietici. La puţin timp a fost arestat şi condamnat pentru pretins complot la viaţa preşedintelui şi a stat foarte mulţi ani în închisoare. Acelaş procedeu în aceiaşi perioadă îl găsim şi la Moscova cu procesul medicilor bănuiţi de atentat la viaţa lui Stalin. Deoarece era bolnav de tensiune arterială, Gottwald a călătorit toată viaţa cu trenul, pentru a preveni o spargere de venă, la cea mai slabă mişcare de presiune. La funeraliile lui Stalin s-a dus cu trenul. La întoarcere a venit cu avionul şi în timpul zborului s-a simţit rău. Îi era sete şi se plângea de dureri în regiunea inimii. Era clar că asasinul a fost cel care a ordonat întoarcerea cu avionul.
Între tovarăşi există totdeauna astfel de amabilităţi.
În acest an, 1953, s-au mai petrecut unele evenimente demne de luat în considerare:
— 16 Aprilie, discursul lui Eisenhower,
— 8 August, Malenkov anunţă că Ruşii posedă bomba cu hidrogen,
— în toamnă, Ruşii renunţă la toate revendicările teritoriale de la Turci.
Autoritatea noilor conducători sovietici, ca şi sfaturile adresate conducătorilor din ţările socialiste, nu au constituit o surpriză.
Instrucţiunile staliniste de a nu urgenta socializarea şi cooperativizarea erau în contradicţie cu măsurile drastice preconizate şi aplicate, producând mari nemulţumiri.
Aruncând o privire asupra noii aşezări a vieţii politice în ţările subjugate, putem stabili o trăsătură comună: peste tot s-a trecut la separarea puterii de stat de cea de partid.
În România nemulţumirile aveau rădăcini adânci. Partidul comunist, ca şi inexistent înainte de 1944, fusese impus la conducere de către trupele ruseşti, care considerau ţara o provincie sovietică. Constituit din elemente străine de interesele poporului român, partidul comunist a furat voinţa poporului, falsificând alegerile din 1946. După această dată şi până în 1953, agitaţia şi propaganda au fost conduse de Iosif Chişinevschi şi Mihai Roller, nici unul neavând nimic comun cu neamul românesc, a cărui istorie şi tradiţie căutau s-o falsifice, ataşându-ne la remorca intereselor ruseşti. Pentru a pune în aplicare planul de sovietizare, au distrus opoziţia şi orice manifestare potrivnică, trecând la arestarea tuturor acelora care erau socotiţi sau numai bănuiţi ca adversari şi au dezlănţuit cea mai cruntă teroare, folosind exterminarea în masă. România era pe pragul de a deveni a 17-a republică sovietică.
În aceste condiţii de îngenunchiare a poporului român, s-a făcut la 11 Iunie 1948 naţionalizarea industriei, iar în Martie 1949 a început cooperativizarea forţată. Ţăranilor, prin sistemul cotelor la început, li s-a luat totul, nu numai ce produceau pe sol, chiar şi inventarul agricol, cu vite, cu tot. Perceptorul mătura prin patul, ca să nu le rămână nici grăunţe pentru păsări.
În 1951, Ana Pauker, femeia „liderilor sovietici", retransmitea ordinele Moscovei de a se accentua colectivizarea forţată. S-a întâmpinat rezistenţă în Dolj, Argeş, Timiş, Bihor, Brăila, iar 80.000 de ţărani au fost arestaţi şi trimişi în judecată ca instigatori. Peste 30.000 au fost judecaţi în public.
Teroarea nu cunoştea limită. Se urmărea compromiterea şi angrenarea oamenilor la acest sistem diabolic de asuprire. Pentru unele avantaje mărunte mulţi dintre „aviatori politici" au fost angajaţi în încercarea de comunizare a ţării, şi după aceea erau arestaţi.
Nu au fost cruţaţi nici specialiştii din diferite domenii care au contribuit la pregătirea membrilor de partid comunist, în diverse sectoare de activitate.
Perfidia sovietică nu se schimbase.
Ea era aceeaşi, de peste două secole, de la Petru cel Mare şi se traducea în infiltrarea slavă, peste tot, prin intrigi şi învrăjbirea celor ocupaţi.
Haosul economic în care se zbătea ţara, se mai datora şi începutului industrializării forţate, precum şi creării SOVROM-urilor, societăţi mixte de exploatare în favoarea ruşilor. Sovromtransport s-a remarcat că era cea mai bună afacere rusească. România a participat cu avioane, benzină, mână de lucru şi capital, iar sovietele cu aerul pentru navigat.
Agricultura, baza producţiei bunurilor de consum alimentar, a fost dezorganizată, contribuind şi mai mult după seceta din 1946—1947 la înfometarea populaţiei, ca şi cele două reforme monetare ce au adus pe ţărani şi pe muncitori la sapă de lemn, generând mari nemulţumiri şi o stare de tensiune permanentă datorită nesiguranţei şi făţărniciei partidului.
Înlăturarea lui Pătrăşcanu şi Foris, socotiţi ca adversari ai politicii antinaţionale instaurată de Gheorghiu-Dej, a mărit teama în rândurile membrilor de partid, învinuiţi de deviaţie naţionalistă şi colaborare cu burghezii.
Deschiderea canalului Dunăre—Marea Neagră, la 25 Mai 1949, din dispoziţia lui Stalin, pentru a distruge intelectualitatea română, a adus mari pagube economiei naţionale, din cauza proiectului rău întocmit, a furnizării de utilage sovietice, puţine şi de proastă calitate, precum şi a porţilor de ecluză greşite, de care stăpânii moscoviţi voiau să scape. Toate acestea costau pe Români.
Din Noembrie 1948 până în Mai 1951 au fost verificaţi membrii de partid şi 192.000 au fost daţi afară de comisia formată din Iosif Ranghet, Alexandru Moghiroş şi Constantin Pârvulescu. „Principalul rezultat îl constituie descoperirea şi eliminarea din rândurile partidului a circa 192.000 de elemente exploatatoare, duşmane şi străine de clasa muncitoare, necinstite, descompuse sau necorespunzătoare", adică peste 20% din numărul total al membrilor pe care-i număra partidul înainte de verificare. (Rezoluţia şedinţei plenare a CC. al P.M.R.-lui cu privire la rezultatul verificării membrilor de partid, din Iulie 1950. „Rezoluţii şi hotărîri ale CC. al P.M.R." pagina 240, Edit. Politică, 1951).
Această perioadă de verificări şi epurări a fost generală, în toate statele satelite, ca o consecinţă a înlăturării lui Tito din Cominform.
Războiul rece dus contra Iugoslaviei a necesitat concentrări masive de trupe şi armament de toate categoriile, lucrări de fortificaţie, dislocarea populaţiei civile din regiune pe distanţe ce depăşeau în unele locuri 30 km, o propagandă deşănţată, toate acestea consumau fonduri însemnate, contribuind la sporirea lipsurilor şi la creşterea neliniştei.
S-a adăugat apoi spolierea rapidă şi totală, exercitată de Uniunea Sovietică, fapt ce a adus România pe pragul prăbuşirii.
După ce în 1949 o comisie rusească luase notă de toate documentele din Arhiva Naţională cu privire la perioada 1918—1940, acum,în 1952, o altă delegaţie moscovită a ridicat tot ce-a vrut şi-i interesa, fără nici un proces verbal.
Gheorghe Gheorghiu—Dej, căutând ţapi ispăşitori pentru dezastrul economic,a început să se apropie de pulsul maselor, care se saturaseră de strainii cocoţaţi în toate posturile importante, de unde practicau un şovinism feroce contra păturii autohtone. Astfel la 27 Mai 1952, Comitetul central a exclus pe Vasile Luca, ministrul finanţelor, învinuindu-lde deviaţie şi oportunism, aducând mari pierderi economiei naţionale. Teohari Georgescu l-a urmat, ca unul ce avusese o atitudine înţelegătoare faţă de înclinaţia de dreapta a lui Luca. La numai o lună de zile, pe 4 Iulie, Ana Pauker era dată afară pentru toleranţă faţă de chiaburi şi înţelegere cu Vasile Luca în acţiunea de divizare a partidului.
In această perioadă, mergându-se pe linia întăririi şi concentrării puterii în mâinile lui Gheorghiu Dej, al cărui cult al personalităţii începea să se contureze, alţi doi miniştri şi-au pierdut posturile; Vasile Vaida şi Lothar Rădăceanu. Se reuşise să fie înlăturaţi cei doi exponenţi moscoviţi, reprezentanţi a două minorităţi, Luca şi Ana Pauker.
Aceste lupte intestine pentru putere au făcut să se ajungă şi la înlăturarea lui Parhon, preşedintele Prezidiului, şi la aducerea în această funcţie a lui Petru Groza. Acest afacerist murdar, care în viaţa lui n-a apărut la bară ca avocat, care a trăit din exploatarea tuturor, profitând de conjucturile politice, s-a văzut aruncat într-un post pe care nici odată nu-l visase. Pentru a ilustra imoralitatea sa, amintesc că în timpul lui Antonescu a fost arestat câteva săptămâni (mai puţin de o lună), nu pentru vreo atitudine contra regimului, ci pentru afaceri veroase.
Anul 1952 în politica internă comunistă a însemnat ridicarea lui Petru Groza la funcţia de Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, adică un fel de regişor.
Şi de ce să nu spunem că a fost un ambiţios dornic să parvină. Lipsa de scrupule şi de caracter l-a făcut şi pe Groza, ca fost aviator politic, să profite. Ambiţia şi imoralitatea oamenilor politici au fost totdeauna exploatate de regimurile totalitare, straine de interesele statelor pe care voiau să le subjuge. Groza, socotit de mulţi ca o scursură a vieţii politice, era învinuit de incorectitudine, de afaceri veroase, de o viaţă privată îndoielnică, de inconsecvenţă (trecerea prin mai multe partide) şi de toate atributele omului imoral.
Incercarea de a întra în PNŢ, a întâlnit o opoziţie categorică în rândurile hunedorenilor, care-i cunoşteau caracterul. Atunci a fost pescuit de agenţii Moscovei, cărora le-a pus la dispoziţie ce rămăsese nevândut Satanei. Prin mijlocirea lui, agenţii comunişti din România erau finanţaţi de Moscova.
Instaurarea influenţei hitleriste în România a însemnat pentru Petru Groza o afacere bănoasă. Să prezentăm numai una, pe care prietenii săi o socoteau mai neruşinată.
Familia Goldschmid din Arad, care avea vederi de stânga, dorea să emigreze pentru a scăpa de persecuţia hitleristă. Pentru suma derizorie de 4 milioane de lei i-a oferit lui Groza averea din Arad, compusă dintr-un complex comercial, 4 blocuri centrale, prăvălii, 20 jugăre de vie cu o fabrică de coniac şi 120 loturi de casă. In această afacere, pe care nu voia s-o piardă, Groza şi-a asociat pe Goia Moţu din Deva, mare comerciant şi pe Ursu, directorul Băncii Agricole.
Dar averea era românizată. Deoarece trebuia să fie scoasă de sub efectul legii românizării, Petru Groza a dat suma de un milion lui Zeno Draia, director în minister. Acestuia nu i-a revenit decât sarcina de a face un referat favorabil pentru transformarea unui act,de-căzut prin efectul legii românizării, în act valabil şi bun de întabulare.
Pe baza acestui referat, ce a costat un milion de lei, averea lui Goldschmid a fost înscrisă în cartea fundua-ră de la Arad pe numele grupului Groza.
Imediat, în funcţiile de conducere şi-a fixat oamenii lui din Frontul Plugarilor, printre care pe Miron Belea ca administrator al blocurilor din Arad şi al prăvăliilor cu vinuri, iar pe Miron Cranciova l-a făcut responsabilul viei şi al fabricii de coniac.
Deoarece lui Ursu, directorul băncii, care participa cu un sfert din capital, i s-a interzis să treacă pe la întreprinderea comună, acesta l-a acţionat pe Groza în judecată şi a angajat ca apărător pe cunoscutul avocat Dincşoreanu din Deva. La rândul său, Groza a angajat ca avocat pe Dr. Meteş, înrudit după mamă cu inculpatul. Până la urmă patriotul de mai târziu l-a despăgubit pe Ursu cu o sumă infimă, nereuşind să-l tragă pe sfoară. După terminarea războiului, Groza n-a fost tras la răspundere ca toţi cei ce-au luat averile evreilor şi le-au naţionalizat.
Dr. Meteş, care l-a apărat, a fost răsplătit cu un post de secretar de legaţie la Washington, de unde nu s-a mai întors. In schimb Groza a scris şi o carte despre lupta şi suferinţa lui în timpul războiului. . .cu afaceri. Şi ca să fim mai clari, cineva a scris cartea, căci el nu era în stare şi nici nu avea ce spune.