Aşezat pe malul Mării Negre, acolo unde ar fi trebuit să-şi verse apele cel de-al patrulea braţ al Dunării, acest lagăr a fost parcă ultima sforţare a diavolului pentru distrugerea fiinţei omeneşti. Lacrimile şi sângele vărsat de sutele de mii se transformaseră în şuvoaie. Dacă colonelul Albon, din Turda, zbiera la şantierul „11 Stâncă" să săpăm canalul cu gamelele, finul lui, Borcea, ajutor de brutar, tot din Turda, în postura de comandant al lagărului de la Midia, striga:
- „Bandiţilor, aruncaţi mâncarea în WC-uri ca să slăbiţi, să sabotaţi construirea acestei măreţe artere prin care partidul a înţeles să vă ofere reabilitarea"!
La început, au fost mai mulţi deţinuţi administrativi, dar până la urmă tot ei au predominat, intercalându-li-se şi unii condamnaţi aduşi ca pedepsiţi din izolările celorlalte colonii.

Şi aici era închisoare în închisoare. Şi aici momeala cu pachetul de 5 kg îi făcea pe unii să-şi verse plămânii sau să-şi oprească bătăile inimii. Munca era parcă mai dură, dacă nu prin natura ei, sigur prin programul de 12 ore istovitoare. De aici probabil că s-a inspirat Ceauşescu când a lansat lozinca ,,zi-lumină" în desfăşurarea muncii de pe ogoarele părăsite de lucrătorii autohtoni, trimişi la Capul Midia. Deoarece colectivizarea forţată a Dobrogei condusă de Vâlcu, ajutor de croitor, dusese la revolta în masă pe care nici bătaia tunului, ca la Niculiţel, nu a înăbuşit-o, au recurs la internarea ţăranilor în lagăre de exterminare. La un moment dat, colonia părea părăsită. Schimbul de zi era pe şantier, iar cel de noapte în drum pentru a-şi înlocui adevăraţii tovarăşi de suferinţă. Nu aveau posibilitatea să se vadă, deoarece aceste manevre se făceau ori înainte de răsăritul soarelui, ori după lăsarea întunericului. Grija ca „banditul" să nu aibă timp decât de muncă şi somn, o avea o stârpitură ce-şi zicea ofiţer politic, Lupu. Am spus numai muncă şi somn, fiindcă de mâncare nici nu putea fi vorba. Ciorbă lungă, apă fiartă cu bălării, din când în când câteva grăunţe de arpacaş sau sfeclă furajeră, constituia masa adevăraţilor „oropsiţi ai soartei".
Intre asupritori se găseau şi căpitanul Vkiraşcu, Oancea, plutonierul Tufă şi alţii.

O scenă incredibilă pentru oamenii cu judecată s-a petrecut atunci când în mijlocul scheletelor care făceau umbră pământului, hrănite cu jumătate de raţie şi izolate cu trei rânduri de sârmă, a venit comandantul Borcea. Toţi credeau că va urma scoaterea lor de acolo, sau că se va ridica pedeapsa alimentară. A întrebat de ce nu muncesc, de ce se îmbolnăvesc.
- Nu mai avem putere, nu avem mâncare, i-au răspuns.
- Nu vreţi să mai munciţi, sabotaţi aruncând mâncarea în WC-uri, a fost răspunsul lui prompt. Aici vă e mormântul !. . . după care a plecat.

Alte ori aştepta la poartă şi spunea celor slăbiţi şi bolnavi, care de abia se mai târau :
- Şi tu ai să mori!... Şi tu ai să mori!. . .

In aceste condiţii a început să dispară, din când în când, câte-un câine. Farmacistul Spiru Luzi, din Ploieşti, procurase borcane şi le umpluse cu carne fiartă de câine. La fiecare masă punea în mâncare o bucată de carne. Au auzit şi alţii. Până la urmă i-a dispărut un borcan.

Lupta pentru supravieţuire începuse, lumea era disperată. Mâncarea, departe de a fi suficientă, era gătită în condiţii de igienă ce nu pot fi imaginate. Cartofii erau daţi printr-o maşină de curăţat, defectă. In afară de găurile care rămâneau cu pământ în ele, coaja era şi ea în mare parte necurăţată. Cartofii stricaţi nu erau daţi la o parte. Ciorba se gătea din zarzavat conservat, plin de insecte moarte. Pe deasupra hârdăului în care se aducea mâncarea se vedea o pojghiţă de aripi, picioare şi capete de gândaci.
În ziua de 6 Decembrie 1952 s-a adus pe şantier peşte. Nu s-a putut consuma, deoarece nu fusese spălat de sarea în care era conservat. Cei ce nu şi-au putut stăpâni foamea au gustat din această mâncare. Pentru a-şi potoli setea chinuitoare, au băut apă din lacul Taşaul. Diareea a început să facă ravagii şi mulţi dintre ei au murit.

Afară era ger, însoţit de acel crivăţ venit din partea „marii noastre surori de la răsărit.".
Iată ce spune învăţătorul Gheorghe Popa, care la vârsta de 18 ani s-a dus voluntar în războiul de întregire a României, a luptat ca sublocotenent în triunghiul morţii şi a fost decorat cu „Virtutea Militară":
„Ajunsesem numai piele şi os. Coastele se numărau şi la baie se vedeau de parcă erau tablă ondulată, linierii obrazului deveniseră proeminenţi ca la mongoli, faţa se lungise, buzele se subţiaseră şi cu greu acopereau dinţii care se clătinau ca mărgelele. La înălţimea mea de 1,80 m, aveam 59 kg. şi foamea mă chinuia. Până şi pietrele de la carieră, care aveau mărimea, forma şi culoarea pâinii îmi trezeau pofta de mâncare; într-o zi, Colea, din Medgidia, mi-a spus că a dat de o sursă de hrană care îi potoleşte foamea. Luându-mă cu el, m-a dus la cocina porcilor hrăniţi cu resturile de la mesele miliţienilor şi ale securiştilor. Aceste resturi conţineau oase cu carne, pâine, în mare parte albă, amestecată cu sos, bucăţi de zarzavat gătit. . . Incomparabil, era mult mai consistentă şi desigur mai gustoasă decât mâncarea primită de noi. Punând mâna pe o bucată de pâine, am ridicat-o, am întors-o şi am văzut-o năclăită cu un sos galben de grăsime. Cu ea în mână am privit alături la porcii închişi. A fost momentul când în mine a biruit demnitatea de om; am aruncat pâinea, lăsându-l pe Colea".

De Sf. Măria Mare 1952, un nou val de arestări s-a abătut asupra ţării.
Pe ziua de 15 Septembrie 1952, un nou lot de deţinuţi politici a sosit la colonia Capul Midia. Sunt în jur de o sută veniţi de la închisori, într-o dubă, încărcaţi unul peste altul. Afară era o căldură insuportabilă.
Cu ocazia trierii de la Bucureşti, colonelul Albon spunea:
— Cât mai mulţi să plece şi să fie bine umplută duba, pentru că avem nevoie de braţe de muncă la construirea Canalului, operă măreaţă a poporului muncitor! N-au să moară ei până acolo"!
Avea dreptate d-l colonel. N-a murit nimeni până acolo, dar foarte mulţi au leşinat din lipsă de aer. Au murit însă acolo.
După ce au intrat în colonia lui finu Borcea (Albon era naşul comandantului de la Midia), trei dintre noii sosiţi au fost strigaţi de un ofiţer ce flutura nişte dosare în mână:
- Pălăngeanu Emil ! . . Ce-ai fost, mă ?
- General.
- Aha, general ! De ce nu zici mă, aghiotant regal, educator al regelui ?. . . Aici nu-ţi mai merge ! O să te educăm noi, generale ! La roabă.
- Traian Grigorescu ! (Fiul generalului Eremia Grigorescu, eroul de la Mărăşeşti, cel care a oprit ofensiva germană).
- Tu ce-ai fost mă ?
- Tot general, şi tot aghiotant regal.
- Aşa ! Ai învăţat lecţia, să răspunzi corect. La roabă şi cu tine !
- Jovin Ion ! Şi tu ce-ai fost ?
- Doctor.
- Şi de ce nu zici, doctorul lui Maniu ? Tot la roabă, a hotărât politicul Lupu. Adresându-se unui sergent, a continuat:
- Să meargă la baracă, să lase bagajul şi la muncă cu ei, că pentru muncă au venit !
Şi încă, ce muncă ! Neam de neamul lor să pomenească. Sclavi în era atomică !
In cazul celor trei strigaţi, venise şi un consemn : să nu li se dea nici o zi de scutire. Medicul deţinut Radu, unealtă servilă a administraţiei, va avea întocmai grijă. Nu le-a trebuit să muncească mult, pentru că erau deja căzuţi. Bătrâneţea şi boala răreau rândurile. Când se întâmpla să vină doctorul Budu de la Bucureşti în inspecţie medicală, i se da voie să consulte bolnavii doar noaptea, pentru a nu stingheri producţia. Vedea, asculta şi pleca cu încă un raport la Ministerul de Interne.

Toamna, toamna dobrogeană, rece, cu ploaie şi vânt, a mai secerat dintre cei sortiţi pieirii.
A mai venit odată doctorul Budu la începutul lunii Decembrie. Mortalitatea era exagerat de mare. Pe săptămână, 40-50 erau duşi cu furgonul la groapa comună. Vizita medicală a fost făcută tot noaptea. De data aceasta, printre cei ce solicitau îngrijire era şi generalul Emil Pălăngeanu. Inima cedase, distrofia se accentuase. S-a uitat la el, a dat din cap şi...altul la rând ! A intrat un farmacist, împleticindu-şi picioarele. L-a consultat, l-a ascultat, a dat din cap şi pacientul a plecat. După 10-l5 paşi a căzut şi căzut a fost pentru totdeauna. Cineva a deschis uşa şi a spus :

- Domnule doctor, cel dinainte a murit !
Doctorul Budu s-a ridicat şi a plecat cu un alt dosar, tot la Ministerul de Interne. Poate nici el nu avea dreptul să ia vreo hotărâre. Dacă era consemn, „finul Liviu Borcea" îl executa ca la armată.

*

Tot luna Decembrie 1952, dar spre sfârşit.
Seară geroasă. Trenul a sosit cu oamenii îngheţaţi, după o zi de muncă. De-abia au ajuns la baracă şi brigadierul a strigat : Pălăngeanu şi Jovin,veniţi după mine.
Au fost duşi într-o baracă, un fel de atelier de tâmplărie. Ofiţerul politic, Lupu, umflându-şi pieptul, s-a adresat primului care se clătina pe picioare :
- De ce nu vrei să munceşti, generale ?, aici o să-ţi putrezească oasele dacă nu-ţi faci norma.
- Muncesc, cum să nu muncesc, cât mă ţin puterile, a reuşit să zică bietul om cu vocea pierdută.
- E bolnav, a intervenit cel care-l însoţea.
- Pe tine nu te-a întrebat nimeni, nimic, i-a scurtat-o ofiţerul celui ce vorbise. Astăzi nu ai făcut norma, nu mănânci !
A plecat muribundul clătinându-se.
- Tu de ce nu munceşti ?, s-a adresat celuilalt.
- Suntem istoviţi, suntem bolnavi, domnule locotenent. Nu avem putere. Aceasta nu e muncă ce faceţi dumneavoastră cu noi.
- Ce ne reproşezi ?
- Aceasta este o crimă şi cine ne forţează să muncim peste puterile noastre, fără medicamente şi fără mâncare, este vinovat.

Ofiţerul politic s-a uitat lung, buimăcit şi a plecat din atelierul unde-i chemase pe cei doi.
Ajunşi la baracă, au găsit oamenii mâncând. Generalul Emil Pălăngeanu s-a uitat lung, a întors capul spre doctorul Jovin şi a şoptit:
- Tocmai astăzi, când aveam macaroane, mi-au luat mâncarea...

Cei doi tovarăşi au mâncat împreună o porţie de macaroane...A doua zi, o cafea surogat şi...la lucru.
Roabă după roabă, încarcă, descarcă, în timp ce vocea brigadierului „activa" pe oropsiţii soartei : „Dă-i până mori ! Dă-i până mori !"
Ziua a trecut. S-au încolonat să plece, să se îmbarce în vagoane, dar trenul nu a venit. Si ce vreme ! Viscol cu ninsoare. Au plecat pe jos, ţinându-se unul de altul. Generalul Emil Pălăngeanu, de subţiori, mai mult pe sus, a fost dus în colonie de medicii Ţincu şi Jovin. Generalul Pălăngeanu, fost sportiv, cel care contribuise la înfiinţarea Academiei Naţionale de Educaţie Fizică, cel care militase pentru dezvoltarea mişcării sportive în ţara noastră, ajunsese să nu se mai poată mişca. Ajuns în colonie nu a mai putut să intre în baracă. Doctorul Jovin i-a luat pulsul. Alarmat, a cerut să vină doctorul Ţincu să-l ducă la infirmerie. Cu mare greutate, doctorul Radu l-a oprit. Dar nu a avut pentru ce...încă înainte de stingere, cel care fusese generalul Pălăngeanu, îşi dădea sufletul.

Ofiţerului politic, Lupu, îi mai rămânea o porţie de mâncare. De fapt, a doua consecutivă. Consemnul primit de la conducerea de partid, de a nu se da nici o zi de scutire celor trei veniţi pe 15 Septembrie, fusese îndeplinit cu stricteţe de „politicul" Lupu. Pe lista crimelor săvârşite de regimul comunist se mai adăoga şi aceea împotriva generalului Pălăngeanu, încadrată perfect în genocid, una din cele mai grave crime împotriva umanităţii, constând în exterminarea unor grupuri de oameni. Comuniştii români au perfecţionat metodele de exterminare împrumutate de la ruşi, le-au permanentizat şi generalizat.
Pe data de 9 Decembrie 1948, sub egida ONU, s-a încheiat o convenţie pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. Ceea ce se petrecea în România, era la patru ani după această hotărîre.

* * *

Şi totuşi, rapoartele doctorului Budu despre situaţia de la lagărul Midia n-au rămas fără rezultate. La mijlocul lunii Decembrie s-a înapoiat cu aprobarea de a selecţiona pe bolnavi şi a-i scuti de muncă.
Comandantul Liviu Borcea nu a admis aşa ceva.
- La mine nu mănâncă şi nu trăieşte decât cine munceşte. Toţi sunt egali la Midia. Cine nu mai poate să rămână în câmpul muncii, nu mai are ce căuta în lagăr pentru a mânca de pomană. Acestea au fost cuvintele comandantului.
Noapte de noapte, răpind din timpul de odihnă al muribunzilor, doctorul Budu cu mare zgârcenie a făcut 120 de inapţi. Printre ei se găsea Doer, fost primar al oraşului Sibiu. Acesta nu mai avea nici o urmă de muşchi. Pielea îi era lipită de os. Auschwitzul era depăşit. Regimul comunist reuşise această sinistră performanţă.
Cu mare greutate s-a acceptat ca aceste schelete să lucreze la „raşchetare", o muncă mai uşoară. La începutul lui Ianuarie 1953, colonia Midia s-a împărţit. O parte a rămas pe loc, iar alta a plecat la Năvodari împreună cu Radu, doctorul ce provoacă o tristă amintire. In această perioadă oamenii au murit pe capete. Un câine de miliţian, în bătaie de joc, a pus furtunul cu apă pe cadavre, spunând în derâdere că îi scaldă. Afară erau -l8 grade Celsius. Cadavrele udate au îngheţat imediat cu mâinile şi picioarele în poziţii arborescente, spre râsul sadic al „d-lui major".

Doctorul Radu pleca poate şi din cauza mortalităţii din ce în ce mai ridicate, pentru a cărei stăvilire nu făcuse nimic. Cu o seară înainte de a părăsi Midia, s-a dus la d-rul Jovin şi i-a spus să preia, a doua zi, infirmeria, urmând ca sanitarul să-i predea inventarul. In acea noapte, d-rul Jovin a fost într-o mare dilemă: să preia o răspundere foarte grea cu avantajul unei munci uşoare, sau să lase o colonie de muncă forţată lipsită de o speranţă de îmbunătăţire ! Totuşi dorinţa de a scăpa de biciuirea viscolului de pe şantier a triumfat asupra infimului procent de a putea fi de folos prietenilor de suferinţă.
A doua zi sanitarul i-a prezentat instrumentarul şi inventarul infirmeriei, după care l-a rugat să meargă în colonie, la magazie.
S-au oprit în faţa unei şure. Sanitarul a descuiat lacătul şi a smucit uşa. Doctorul a făcut un pas şi a îngălbenit. De-abia a mai putut întreba:
- Ce este asta ?
In faţă avea o stivă de cadavre îmbrăcate sau dezbrăcate, aruncate unul peste altul. Gerul îşi pusese şi el amprenta pe acest tablou macabru. Să tot fi fost 50-60 sclavi, care nu se mai hrăneau cu mâncarea lui Borcea.
Foarte calm, sanitarul a răspuns:
- Nu putem să-i îngropăm, până ce nu vine doctorul de circumscripţie de la Năvodari ca să facă proces-verbal. Vine cam din două în două săptămâni.
- Dar de ce nu-i puneţi în coşciuge ? a întrebat doctorul, neştiind ce să mai zică în faţa acestui spectacol.
- Nu este nevoie. După ce se semnează procesul-verbal îi încărcăm în furgon şi-i ducem la groapa comună.

Doctorul Jovin a plecat cu gândurile răvăşite de la această şură-mausoleum, urmat de sanitarul nepăsător, rece ca şi cadavrele pe care le încuiase. Totul trebuia ţinut sub ,,lacăt", să nu dispară. Verificarea se făcea zilnic, la apel.
Plecarea spre groapa veşniciei era un alt „martiriu" pentru „cei ce nu mai sunt". Opriţi la poarta cu sârmă ghimpată, ultima numărătoare era şi mai degradantă. Domnu' şef se apropia şi cu baioneta încerca să sfredelească, să se convingă de mai pâlpâie, ori ba, vreo fărâmă de viaţă.
- Ce umblaţi ca zănatecii în loc să fiţi la muncă ? a strigat comandantul Borcea, însoţit de stârpitura politică, după cei doi care se îndreptau spre infirmerie.
- Să trăiţi, merg cu domn' doctor la . . . şi aruncând privirea în direcţia ... , sanitarul n-a mai putut continua din cauza ofiţerului Lupu.
- Ăsta, doctor ? Cine l-a pus ? La roabă cu el, îi dăm noi „doctorat", a completat comandantul.
Parcă cerul s-a luminat, o povară i s-a luat de pe suflet, de pe inimă şi doctorul s-a îndreptat spre baracă fără să mai întoarcă privirea.

La adunarea brigadierilor s-a dat o listă şi un ordin scurt: „Mâine pleacă la Castelu"! : erau cei 120 inapţi care acum, în luna Ianuarie a anului 1953, plecau pentru refacere, cu consemnul...cine mai poate, să nu mănânce de pomană.
Brigadierul Drăcşăneanu a avut neplăcuta surpriză să constate că încă 7 numere s-au şters în câteva zile de pe tabel. . . fără să ridice un pai.

Iată câteva aspecte din colonia de exterminare Capul Midia, povestite de învăţătorul Gheorghe Popa.
„Am fost repartizat la punctul de lucru „Luminiţa", lângă lacul Taşaul, unde săpam într-un mal şi prin releu, aruncam pământul la marginea lacului. . . Ne-a dat în primire unui anume Chiţu Anghel, sârb din jud. Teleorman, care numai chipul îl avea de om, în schimb era cea mai crudă fiară pe care am cunoscut-o.
Apucasem să venim aici la începutul lunii Decembrie 1952, pe o vreme ploioasă, cu lapoviţă şi frig, ce alternau de la o zi la alta. Imbrăcămintea de vară cu care fuseserăm arestaţi era distrusă, după 4 luni de tăvăleală pe ciment sau scândură, prin închisorile pe unde trecusem, iar pantofii erau sparţi.

Aici, lucrul se făcea pe ploaie. Uzi până la piele şi frânţi de oboseala celor 12 ore de muncă, ne întorceam în colonie. Sergentul Tâmplaru, ca să-şi satisfacă plăcerea-i sadică, ne culca pe unde era noroiul cel mai mare. Cu hainele murdare intram în baracă, încercând să facem focul, dar praful de cărbune nu se aprindea. Nici de masă nu ne mai ardea. Fiecare se arunca pe prici, învelindu-se cu pătura peste care arunca hainele ude şi grele ca să-i fie mai cald. Te apuca tremuratul şi dârdâiai până ce adormeai".

Din cauza eforturilor continui, peste puteri, din lipsa de îmbrăcăminte şi a hranei insuficiente, din cauza umezelii şi a frigului, oamenii, în majoritate bătrâni, au început să se îmbolnăvească, iar altora să li se agraveze bolile deja avute la o vârstă înaintată.
In aşa zisa infirmerie nu erau primiţi decât în cazuri extrem de grave şi transportaţi de alţi deţinuţi. Desigur, era o mare minune ca cineva să mai revină la baracă. Cei care erau mai uşor bolnavi şi puteau merge singuri la infirmerie, pentru medicamente, trebuiau să treacă prin ciomegele miliţienilor Tufă şi Tanasov, sârbi originari din comuna Topalu-Hârşova. Când numărul celor ce nu se mai puteau ţine pe picioare era prea mare, cei doi miliţieni amintiţi, împreună cu alte fiare ca şi ei, intrau în infirmerie şi loveau cu piciorul pe cei în agonie, adresându-li-se:
- N-ai mai murit, mă? Grăbeşte-te, că mai sunt şi alţi bolnavi care aşteaptă să-ţi ia locul !
La accentuarea bolilor şi a mortalităţii, a contribuit şi medicul deţinut Radu, (se pare din Braşov), care nu numai că nu solicita medicamente din partea administraţiei, dar nici nu îngrijea pe bolnavi. Stând pe un scaun, cu ţigara între degete, nici nu se apropia de pacient pentru a-l consulta şi nici nu punea vreo vorbă bună pe lângă miliţienii care-i aduceau mai mult în brânci.
Pe lângă cei morţi în infirmerie, dimineaţa, după deşteptare, mulţi îşi continuau somnul de veci în baracă. Iată ce spune eminentul învăţător Gheorghe Popa, din comuna Băseşti, jud. Bacău:
„Aşa a fost cazul lui Chiriţă, un avocat din Brăila, care dormea lângă mine. (Dat afară din barou, s-a aciuit în jud. Vrancea ca profesor şi în 15 August 1952 a fost arestat acolo). De data aceasta n-a mai auzit deşteptarea şi nici înjurăturile brigadierului Chiţu, care trăgea de el să meargă la muncă.

Dimineaţa, nemaiputând merge la încolonare, mulţi erau sprijiniţi de alţii pentru a putea fi număraţi. Când se comanda „Drepţi !", cei ajutaţi cădeau în noroi, în zăpadă sau pe ghiaţă, după cum era locul unde se găseau. Cei căzuţi rămâneau pe jos, iar din mers completam rândurile pe 5, spre a fi mai uşor număraţi de securiştii ce-i luau în primire. Pentru fiecare brigadă se luau câte două tărgi pentru a transporta seara, la înapoierea în lagăr, pe cei morţi sau pe muribunzi".

La „Luminiţa" lucra şi generalul Mociulschi. Punea nadă la roabă ca să poată încărca mai mult. Avea putere, dar asta însemna că făcea rău celor care abia se târau şi aceştia erau peste 90%. Se ploconea la toţi pentru un supliment de mâncare. In închisoare şi-a pierdut galoanele. . . Transportul la lucru se făcea în vagoane de vite. Iarna aveau pereţii plini de promoroacă şi duşumeaua încărcată cu pământ îngheţat. Mulţi aveau nevoie de ajutor pentru a se urca, fiind bolnavi şi lipsiţi de putere. Prin înghesuirea a 70-100 deţinuţi, promoroacă şi pământul se dezgheţau. Jos, nimeni nu se putea aşeza din cauza noroiului.

Munca, în cea mai mare parte se făcea la săpat pământ argilos, ce se lipea de scule, sau la spart piatră.
Unii dintre deţinuţi îşi făcuseră o cutie din scândură, în care îşi ţineau pâinea şi castronul, iar în vagon o foloseau ca să stea pe ea. Tot învăţătorul Gheorghe Popa povesteşte:
„Brigadierul Chiţu Anghel, pentru a-şi satisface sadismul chinuind pe oameni, strângea cutiile de lemn şi le dădea foc pe un loc mai înalt, unde se încălzea şi de unde striga la noi:
— Dă-i din răsputeri, munceşte ca să-ţi plăteşti mâncarea !. . . Nu te codi !. . . Dă până nu mai poţi, că avem targa la noi !. . .

Unii ajungeau la epuizare şi-şi doreau moartea. Este cazul generalului Alexandrescu, un schelet ambulant care spunea: „De s-ar termina odată !"
Alţii cădeau din picioare în timpul muncii şi gemeau, în această situaţie au fost Beluie, profesor de franceză din Focşani, originar din Tecuci, şi Vasile Lazăr, avocat din Sighet, originar din comuna Giuleşti, pe Mara. Aceştia au fost trataţi pe loc cu înjurături şi cu lovituri de bocanc, pentru a se scula".
Scopul urmărit nu era munca. Ofiţerul politic, Lupu, originar din jud. Buzău, o spunea fără înconjur, ameninţând cu tăierea raţiei de mâncare în cazul neîndeplinirii normei:
- Să nu uitaţi că Midia este lagăr de exterminare !

Pe locul unde se descărcau vagoanele cu piatră de la cariera, pentru a lărgi platformele şi a consolida terenul de pe malul lacului Taşaul, se găseau echipe care sfărâmau bolovani de mărimea dovlecilor, în macadam de 6—9 cm. Administraţia socotea că aceasta este o muncă uşoară şi fixase norma la 2 metri cubi, adică circa 4 tone. Cu foarte mare greutate putea fi îndeplinită, deoarece trebuia să stai aplecat, să cari bolovanii şi apoi, cu furca, să întocmeşti grămada în formă de paralelipiped, pentru a putea fi măsurată.
Invăţătorul Gheorghe Popa, vicepreşedintele organizaţiei PNŢ din jud. Bacău, care a lucrat la descărcarea şi nivelarea platformelor după bascularea vagoanelor cu piatră, povesteşte o scenă pe care a trăit-o:
„Doctorul Jovin sfărâma piatra, stând pe un scăunel făcut din scândură. Era o zi de Decembrie, cu ger de crăpau pietrele. La un moment dat, miliţianul Tanasov s-a îndreptat spre el înjurându-l. I-a smuls scăunelul şi a început să-l lovească cu el până l-a rupt, continuând să-l înjure:
- Ce, eşti boier ? Vrei să stai pe scaun ? Pe piatră nu poţi sta ? După aceea a pus pe unul să adune sfărâmăturile de lemn şi le-a aruncat pe foc, unde s-a încălzit. Probabil miliţianul îngheţase în timp ce deţinuţii nu se mai ţineau pe picioare din cauza eforturilor".

Pentru a-i forţa la muncă şi a-i înspăimânta pe deţinuţi, călăii alegeau pe câte unul dintre ei şi-l chinuiau până intra în agonie. Iată un episod petrecut în Ianuarie 1953, la cariera de la dealul Piatra, deasupra lacului Taşaul, relatat de Gh. Popa:
„Coborîsem din vagon la ora şapte şi ajunsesem la piciorul pantei de unde scoteam piatra. Brigadierul Chiţu Anghel şi miliţianul Tanasov au zărit o rangă uitată de seara, pe marginea de sus a pantei.Au aruncat o privire peste toţi şi l-au chemat pe Alexandrache, învăţător din Bârlad, fost senator de Tutova, un om trecut de 60 de ani. I-au dat ordin s-aducă ranga de sus. Cum panta era foarte abruptă în direcţia răngii, Alexandrache a vrut să se urce mai spre dreapta, pe unde terenul permitea accesul.
A fost oprit şi i s-a poruncit să se urce direct la rangă, să ia povârnişul pieptiş. Arătând cu mâna că nu se poate urca pe acea pantă ca peretele, călăii au uitat de rangă, care desigur fusese un simplu pretext şi i-au ordonat nenorocitului să se urce pe un bloc de piatră înalt de 70—80 cm. Deasupra au presărat pietricele de mărimea grăunţelor şi l-au obligat să stea în genunchi. între îndoitura coatelor şi spate i-au vârât o rangă şi i-au legat mâinile în faţă, imobilizându-l. Un spiţ care folosea la crăpatul pietrelor i-a fost pus sub bărbie, sprijinindu-i-l pe stern. Pe gerul nemilos, bietul om n-a rezistat prea mult şi s-a răsturnat de pe piatră. Seara a fost dus pe targa la infirmerie şi în aceeaşi noapte învăţătorul Alexandrache a murit. Spusele ofiţerului politic se adevereau: „Midia era lagăr de exterminare" .
vIn altă zi, când s-a sunat adunarea pentru masă am văzut căzut pe Ivaşcu, din Tecuci, un om la peste 60 de ani, care încerca să se ridice sprijinindu-se de o cutie, dar nu reuşea. Brigadierul Chiţu Anghel era lângă el, înjurându-l şi spunându-i:
- Aşa să mori, ca un câine, spurcatule !
In acest timp, Ivaşcu privea canalia senin, putându-i-se citi pe faţă iertarea faţă de cel ce-şi bătea joc de el. Intrat în agonie, şi-a dat sfârşitul fără să-şi îndeplinească norma în acea zi. Seara l-am dus pe una din tărgi. Pe cealaltă era purtat un altul care mai respira. In memoria lui, pot spune că Ivaşcu era un om cult, cu studii în străinătate, de o bunătate şi blândeţe ieşite din comun. Cei din judeţ aveau o părere foarte bună despre el. In colonie, primind un pachet, l-a împărţit celor mai slabi decât el. Astfel de oameni erau sortiţi exterminării.

Seara, după terminarea lucrului, la ora 19, plecam cu trenul spre colonie şi ajungeam după o oră, câteodată două, după cum era linia de liberă. Intrarea pe poartă se făcea în pas de defilare, în timp ce eram număraţi. Nu apucam să facem 20-30 metri, că vocea miliţianului Tălmaciu, din jud.Tecuci, începea să tune:
- La mine, fuga marş ! . . . Drepţi! . . . Culcat !. . .
- Drepţi !. . . înapoi, fuga marş !. . .
Şi tot aşa ne tăvălea prin noroi până îşi satisfăcea pofta. în fiecare seară acelaşi spectacol, cu câte o brigadă care i se părea că nu bătea pasul de defilare cum trebuia. Ajungeam frânţi de oboseală la baracă."

Construcţie care desparte apele cu nivele diferite.
Volumul săpăturilor este extraordinar de mare, ca şi numărul oamenilor care lucrează la ea. La Midia s-a încercat construcţia unei astfel de ecluze, dar nu s-a terminat. In schimb, mulţi oameni au murit. Numai la pronunţarea cuvântului „ecluză" cei de acolo se îngrozeau. Plecau la muncă, forţaţi, cu inima strânsă, neştiind câţi dintre ei se vor întoarce. Douăsprezece ore de trudă, de sudoare şi de sânge, zi de zi în toate câte le are anul, la capătul Canalului Morţii.
Plecau scheletele istovite, pe picioare nesigure, şi se întorceau târîndu-se unul pe altul. Munca, vremea şi bâta, toate parcă se înţeleseseră să-i distrugă. Ecluza-Midia, încă o groapă comună din mormântul României subjugate.

Smulşi de pe băncile facultăţilor, din mijlocul familiilor, copiii şi părinţii erau azvârliţi laolaltă în ecluză.
In Dobrogea străbună, vitregia vremurilor se înfrăţise cu vara toridă, cu iarna geroasă, cu crivăţul sălbatec şi cu ura comuniştilor pentru a distruge omul.
Maşinăriile nu mai puteau face faţă, se uzau, se stricau. . . Dar omul ? El trebuia să reziste, să tragă la jug şi la târnăcop. Tot el, sub şfichiuirea biciului necruţător trebuia să mişte maşina, s-o facă să rupă.

Şi astăzi, când auzim de Midia, gândul ne fuge la ecluză şi la Mârza. Da, la Mârza! Student dornic să facă ceva pentru ţara lui, pentru neamul său. Şi putea. Tânăr era. Pregătit, de asemenea. Luat cu brutalitate dintre colegi, din mijlocul familiei, a fost adus pe malul Pontului Euxin, obligat să lucreze. Pentru ce ? Nimeni, nici chiar el nu ştia. Lucra de frică şi cu frică, pe un escavator electric, uzat şi defect. Escavatorul nu răspundea la comenzi. Cu vreo lună înainte, un altul fusese electrocutat pe el. Mârza a simţit că ceva nu era în regulă şi s-a oprit.
— Ce stai ? De ce ţii producţia în loc ? s-a auzit vocea aspră a miliţianului.
— Nu merge, este defect ! De abia a apucat să-ngâne bietul Mârza, că zbirul a şi ajuns lângă el şi l-a împins:
— Defect, defect. . .da.. să meargă, că d-aia-ţi dăm să mănânci !

O flamă, o flamă puternică i-a amuţit pe cei din jur, iar pe Mârza, pentru totdeauna.
Domnu- plutonier l-a tras jos şi l-a târît la câţiva metri. Nu mai putea fi salvat. Aruncat a rămas până seara. La întoarcerea în colonie, ca să iasă numărătoarea. . . a fost adus şi Mârza.
— Să vină altul să lucreze pe el ! Utilajul nu trebuie să stea !
A fost adus Claudiu Mătase, tot student bucureştean.
-Urcă-te şi dă-i drumul, că nepriceputul ăsta n-a fost în stare, a zis plutonierul, arătând spre Mârza.
- Eu nu urc ! Acestea sunt fiare vechi, uzate, aduse din Rusia, pentru că nu mai erau bune. Au murit două persoane pe el !
- Cum, îndrăzneşti să-mi spui că nu urci ?
- Da, nu urc !
- Am să te învăţ eu minte, banditule !

Midia a rămas fără un escavator în lucru. . . Ţara însă fără un tânăr de valoare, care putea să construiască zeci şi zeci de utilaje bune. Acţiunea de exterminare nu s-a oprit aici. Ea a continuat şi continuă împotriva tuturor acelora ce văd nedreptatea şi au curajul să spună adevărul. Munca forţată era mijlocul de exterminare a omului ce se împotrivea „ fericirii . . ."
La începutul lui Martie 1953, la colonia Capul Midia şi la întreprinderile din apropierea locurilor de muncă, drapelele erau în bernă. Imediat s-a aflat că Stalin a murit.
In ziua înmormântării, toţi deţinuţii care lucrau pe locurile din apropierea vărsării râului Casimcea în lacul Taşăul au fost aduşi şi aşezaţi cu faţa spre răsărit, ordonându-li-se să păstreze tăcerea. Nu li s-a spus pentru ce, dar toată lumea ştia. Şi în alte puncte de lucru s-a făcut la fel.
Tot Gheorghe Popa îşi aminteşte :
,,La Capul Midia, din noiembrie 1952 şi până la sfârşitul lui Martie 1953, am avut o singură zi când nu ne-au scos la muncă. Aceasta s-a întâmplat în luna Ianuarie, când, din cauza unui viscol orbitor, Securitatea şi-a declinat competenţa de a ne păzi. In ziua aceea am curăţat WC-urile. Începând cu Aprilie, Dumineca nu am mai fost scoşi în afara lagărului, dar am lucrat în interiorul lui. De exemplu, în ziua de Florii, am transportat câteva zeci de vagoane de lemne de foc dintr-un loc într-altul, la vreo 50 metri distanţă. Unde-or fi fost până atunci acele lemne, că noi n-am văzut nici o surcică toată iarna ?
Au fost bine stivuite, sub pretext că trebuia curăţat terenul unde fuseseră până atunci. Dumineca următoare, în ziua de Paşti, am dus lemnele pe vechiul loc, iar de Dumineca Tomei le-am mutat pentru a treia oară sub motivarea că nu se lăsaseră 4 metri distanţă între stive".

Vestea sosirii naşului lui Borcea, a colonelului Albon, comandantul canalului, a făcut înconjurul coloniei. Văzându-l, un deţinut şi-a îndreptat în fugă paşii către el. Se spune că ar fi avut loc următoarea discuţie.
- Ascultă, Alboane, dacă într-o săptămână nu aranjezi să fiu eliberat, te aranjez eu !
- Fii liniştit, că o să rezolv !
După plecare, a dat dispoziţie finului Borcea să-l izoleze. Fostul poliţist, căci asta era meseria celui ce vorbise cu Albon, a fost dus la izolare. Aici a fost informat de cunoscuţi când a venit maşina Securităţii, şi a început să strige, să facă scandal. A fost auzit şi fiind întrebat ce s-a întâmplat, a spus că vrea să fie dus la Securitate şi numai acolo va vorbi. Şi dus a fost. Acolo a făcut o schiţă a unei camere de la fosta Siguranţă din Oradea, unde să meargă şi să spargă -n zid pentrucă vor găsi notele informative ale comuniştilor din ilegalitate. Omul a fost dus la Ministerul de Interne.
Intre timp, aducându-se caseta ascunsă, s-a dovedit că atât Albon, cât şi Borcea, erau comunişti ilegalişti, informatori ai Siguranţei. Cel mare, colonelul Albon n-a mai zburat cu avionul să inspecteze lucrările canalului „din cer" cum obişnuia să se laude la prieteni, în schimb, spre Midia a zburat o inspecţie în luna Mai 1953, cu un general în frunte.

Comandantul Borcea a ieşit grăbit să prezinte raportul :
- Să trăiţi. . . Dar generalul l-a oprit, trimiţându-l la origine, acolo unde obişnuia el să-i trimită pe deţinuţi în orice moment.

Generalul, însoţit de o liotă de hingheri, a intrat în colonie în timp ce Borcea, docil, s-a retras în birou şi a înghiţit o fiolă, încercând să se otrăvească. Doctorul deţinut, Niţescu, fiul lui Voicu Niţescu, i-a dat primele îngrijiri. După aceea a fost trimis cu o salvare la Constanţa, iar în colonie au început să circule fel de fel de variante în legătură cu motivul sinuciderii :
- că pricinuise moartea a peste 500 de deţinuţi politici ,
- că ar fi folosit valorificarea alimentelor pentru deţinuţi în folosul personal
- că la locuinţa lui s-au găsit bunuri ce întreceau cu mult veniturile lui.

După trei săptămâni, călăul Borcea a apărut în colonie, îmbrăcat poate pentru ultima oară în uniforma de locotenent, însoţit de mai mulţi ofiţeri superiori. Cred că venise să predea conducerea, pentru că de a doua zi n-a mai fost văzut niciodată în colonie. De el însă s-a mai auzit. Trecând prin Jilava, în Iulie 1954, am aflat că era condamnat la 15 ani şi că se găsea închis la secţia 1. Naşul său, colonelul Albon, îl depăşise. Avea 20 ani condamnare pentru crime împotriva umanităţii. (Fusese informatorul Siguranţei).
Intrând în celulă, la Jilava, Borcea a fost bătut de către avocatul Niki Cojocaru din Ploieşti şi de studentul medicinist Băloiu, din Tg. Jiu, care a avut o stare de şoc la apariţia acestui odios criminal.
La Midia condiţiile s-au înbunătăţit, însă oamenii au umplut spitalul Poarta Albă, ca inapţi irecuperabili, în Iulie-August 1953.
In 1957, la Suceava, Gheorghe Popa a avut o întâlnire cu doctorul Budu şi a aflat din discuţiile cu el că Borcea a fost condamnat, şi că el a avut mare noroc că l-au salvat copiile de pe procesele verbale prin care cerea :
O zi liberă pe săptămână , să se facă focul în barăci, cei bolnavi să fie scutiţi de muncă , să se dea hrana în cantitatea prevăzută, şi în limita posibilităţii cât mai bine pregătită.
Pe la 25 Iunie deţinuţii n-au mai fost scoşi la muncă vreo 2-3 zile, după care a început demontarea baracamentelor şi a liniilor ferate, până la sfârşitul lui August. La această dată, o parte dintre cei bolnavi au fost trimişi la spitalul Poarta Albă şi ceilalţi au luat drumul Oneştiului, la începutul lui Septembrie, în bou-vagoane. Astfel s-a sfârşit iadul de la Capul Midia.
Printre cei ce au trecut pe aici au fost Vasile Copilu-Chiatră şi Lucian Valea, ambii scriitori, ambii brigadieri şi oameni de încredere ai administraţiei.
Printre cei care au avut însă de îndurat am reuşit să reconstitui o foarte mică parte: Antonescu Dan, avocat din Buzău, după 7 ani de prizonerat, Bercaru Vasile, economist, fruntaş al secţiei muncitoreşti PNŢ, adus după ce îi expirase pedeapsa de 4 ani; Boiţeanu Florin, fost în conducerea tineretului naţional- liberal ; Bourceanu Vasile, profesor şi şef al secţiei de elevi din PNŢ, adus după ce îi expirase pedeapsa de 4 ani ; Cîmpeanu Radu, fost şef al Tineretului universitar liberal; Coposu Cornel, secretarul lui I. Maniu şi secretar general adjunct al PNŢ, adus după ce-i expirase condamnarea de doi ani. A stat 17 ani închis. Domocoş Ion; Besnea Nicolae din Constanţa, a murit în 1951 în închisoare; Dorovici, din Bucureşti; Cesianu Dinu, avocat liberal, Evolceanu Ion; Georgescu Petre, doctor; Haimovici Milan, predicator protestant, adus ca pedepsit, în lanţuri; Mârza,student.electrocutat la ecluză; Lungu Gheorghe, preot din Segarcea, Dolj, om de mare caracter. Mătase G. Claudian, student arestat în 1953 pentru că fusese interpret în timpul Festivalului şi pentru că purta corespondenţă în străinătate cu studenţii pe care-i cunoscuse, Mărdărescu Relu, naţional-ţărănist; Păunescu Nana, economist, fost naţional-ţărănist. Popescu Sergiu din Balş, care şi-a pierdut vederea în timpul unei explozii pe şantier, legionar. Despre el în "Testamentul din Morgă", Remus Radina spune:,,Desigur el nu mai vedea lumina soarelui, el vedea lumina lui Dumnezeu." Avea un moral foarte ridicat, el încuraja pe ceilalţi deţinuţi. Popovici Victor, naţional-ţărănist; Spiru Luzisu, farmacist, care se specializase în măcelărirea câinilor, cu care a salvat mulţi deţinuţi; Stănescu Valentin, fost ofiţer de aviaţie. Dr. Ahile Sari, unul dintre organizatorii grevei foamei de la Oranki din timpul prizonieratului în URSS, fost legionar; Tarţia Mihai, preşedintele Tineretului naţional-ţărănesc; Arşavir Acterian, scriitor adus după expirarea pedepsei; Gălăşeanu Paul, Olaru Vasile, fost poliţist din Râmnicul Vâlcea; Din lotul celor arestaţi după 15 August 1952 şi condamnaţi administrativ, fără sentinţă judecătorească, aduşi la lagărul de exterminare de la Capul Midia, s-au numărat: Anghelescu, prof. universitar de la Iaşi, fiul dr-lui C. Anghelescu, fruntaş liberal, fost ministru; Asmarandei Gheorghe, învăţător din comuna Teţcani, jud. Bacău, arestat pentru că în 1951, la un pahar de vin cu prietenii, a cântat „ Trei culori cunosc pe lume "; Gruia Eugen, elev din Bucureşti; Boureanu, profesor de istorie din Bacău; Felin, fost plutonier; Ghiu Vasile, din comuna Oituz-Vrancea; Ioaniţescu, învăţător din Tg Ocna; Liciu, avocat din Bacău; Lunescu, avocat; Moteţ; Niţă, învăţător din Botoşani, Popa Gheorghe, învăţător din comuna Băseşti, jud. Bacău, fost voluntar la 18 ani în Primul război Mondial, rănit şi decorat cu „ Coroana României " şi cu „ Virtutea Militară ". Unul dintre pionii cooperaţiei preconizată de Ion Mihalache, s-a bucurat de o deosebită stimă în judeţ. Ca revizor şcolar s-a impus prin măsurile drepte luate în favoarea corpului didactic. In politică a ajuns vicepreşedinte al PNŢ din jud. Bacău, făcând parte din acest partid încă de la înfiinţare. Candidat pe lista deputaţilor, s-a străduit să lămurească populaţia asupra pericolului comunist. Popularitatea lui a ajuns atât de mare încât a avut 57 de fini botezaţi sau cununaţi, dar şi necazurile s-au ţinut scai de acest român legat de suferinţele neamului său. Paraschiv, avocat din Moineşti; Paşcanu, din com. Spineni de lângă Mărgineni (jud. Tutova), Roşu, din Săuceşti; Rotaru, învăţător din Bacău; Sandulache; Vlasie, avocat din Adjud, Teodorescu Teodor, Codrescu Mircea, Şeptilici Mircea, Moraru Alexandru; Venetu Ion, preşedintele tribunalului Timiş, mort în închisoare.