Anul 1947 a fost anul răbufnirii primelor nemulţumiri ţărăneşti din cauza cotelor exagerate prin care li se lua totul. După seceta din 1946, prin noile cote nu le rămânea oamenilor nici de sămânţă.
În foarte multe sate oamenii au refuzat să treiere grâul.
Autorităţile locale neputând face faţă îndârjirii ţăranilor, au cerut ajutorul prefecţilor.
Judeţul Bihor a fost confruntat în Iulie 1947 cu o răzvrătire a ţăranilor din comunele Căpâlna, Ginta şi Rohan. Secretarul unei comune, care i-a ameninţat şi a încercat să-i forţeze pe ţărani să înceapă treieratul, a fost băgat în toba batozei. Prefectul judeţului, venit să intervină, a scăpat fugind pe fereastra din spatele primăriei, în timp ce maşina i-a fost răsturnată şi incendiată. În faţa acestei situaţii autorităţile locale au pactizat cu răsculaţii. Paul Andrei (alias Polak), primul procuror de la Oradea, a trimis imediat la faţa locului pe unul din procurori, care nu era membru de partid (cu intenţia de a scăpa de el), însoţit de o companie de jandarmi, în majoritate subofiţeri şi gradaţi, cu echipament de luptă (carabine, mitraliere), sub conducerea şefului legiunii de jandarmi din jud. Bihor.
În una din comune, ţăranii (bărbaţi, femei, copii), înarmaţi cu bâte, coase şi furci erau pregătiţi pentru înfruntare.
Procurorul delegat şi comandantul legiunii, înconjuraţi de cercul de protecţie alcătuit din toţi jandarmii, erau în faţa primăriei, încercând să discute. Cercul din ce în ce se strângea în jurul lor, sub presiunea mulţimii care vocifera împotriva cotelor şi striga că nu dă grâul ca să meargă în Rusia, sau în altă parte. Aduceau insulte procurorului Polak, un zbir, lipsit de caracter, care după ce fusese acuzator public la Cluj se pretase la falsificarea alegerilor din 19 Nov. 1946.
Lumea nu uitase ...
Comandantul legiunii de jandarmi, înspăimântat de proporţiile revoltei şi în imposibilitatea de a începe o cercetare poliţienească pentru a descoperi pe „instigatori", a cerut procurorului ,, autorizaţia să deschidă focul ".
Procurorul, magistrat de carieră, dându-şi seama că nemulţumirea ţăranilor avea o bază logică, a refuzat solicitarea căpitanului, a înlăturat cercul de jandarmi şi a ieşit în faţă, adresându-se mulţimii.
- Oameni buni, eu nu sunt procurorul Paul Andrei. Sunt un român care am venit să discut cu nişte români şi să vă ascult durerile.
- Auziţi mă că nu e Polak, strigau oamenii, şi încercau să potolească femeile, care erau mai arţăgoase.
După ce procurorul le-a explicat că nu a venit să facă arestări ci să lămurească lumea că obligativitatea cotelor este o consecinţă a despăgubirilor de război, s-au auzit voci din mulţime :
- Dar Basarabia şi Bucovina nu sunt cotă destulă pentru nesăţioasa Rusie ?
- Dar mie cine-mi dă cota pentru bărbatul care a murit şi m-a lăsat cu o casă de copii ?
- Procurorul le-a spus că nu e normal ca să fie aşa cotele şi probabil s-au făcut greşeli la aplicarea lor. Le-a promis că o să aducă la cunoştinţă această situaţie spre a fi rezolvată.
Mulţimea s-a liniştit şi a început să se retragă, dar nu prea mult, observând cu atenţie intenţiile domnilor de la oraş în care nu mai aveau încredere.
Cele zece camioane cu jandarmi au părăsit comunele nemulţumite, fără nici un incident.
Procurorul a fost învinuit că a compromis acţiunea guvernului deoarece nu a operat arestări. În Februarie 1948 a fost scos din magistratură.
Procurorul şef Paul Andrei (Polak) afirma atunci că justiţia va trebui să treacă în totalitate în mâinile poporului şi că Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei în funcţie, era deja condamnat la moarte la acea oră aşteptându-se numai momentul pentru arestarea lui şi executarea hotărârii.
Poziţia procurorului şef era solidă şi avea acces la unele informaţii din cercurile conducătoare. Serviciul şi viaţa omului ajunseseră la cheremul unor iniţiaţi...
Dar Paul Andrei era căsătorit. Soţia lui, medic stomatolog, fusese internată în lagărele naziste. Şi cât a stat acolo n-a stat degeaba. A colaborat puţin cu administraţia şi a bătut corelegionarele cu BICIUL. Scăpată din lagărele de exterminare a fost condamnată la 3 ani pentru crime contra umanităţii ... dar ceva mai târziu.
Până la urmă nici procurorul şef n-a mai fost şef... a înaintat pe linia moartă.
Mare era furia poporului faţă de bandele de terorişti care cutreierau oraşele şi satele. În regiunea Arad – Timişoara - Oradea activa un alt Dorobanţu. Se numea Nedici şi era tot un criminal. În 1945 a omorît pe protopopul Mager pe străzile Aradului, iar pe inginerul Tomşa l-a împuşcat la fabrica de zahăr.
Acest criminal odios s-a dus să terorizeze şi muncitorii de la fabrica de spirt din Pecica. Femeile au pus mâna pe el şi l-au omorît. Una revoltată i-a tăiat sexul. Să fi fost acest Nedici bărbatul lui Vida Nedici de la securitatea din Timişoara, care chinuia pe bărbaţi, aşa cum îi chinuia ?
O altă pacoste asupra satelor a fost aceea a conducătorilor locali. Au fost făcuţi primari şi preşedinţi de colectivă oamenii cei mai decăzuţi, din care foarte mulţi nu ştiau să se iscălească decât cu degetul iar alţii băuseră tot ceea ce câştigaseră. De aceşti nenorociţi ca şi de alţii mai cu cap s-au folosit cât au avut nevoie şi după aceea i-au dat afară ca incapabili iar pe unii i-au băgat la puşcărie.
Pentru a ilustra lucrurile voi relata cele întâmplate în comuna Vânători, jud. Ilfov. În acea perioadă de instalare a puterii populare. Primar a fost făcut Filip Niţă, om sărac, căruia îi plăcuse viaţa, ştia să semneze dar nu reuşise să-şi cumpere nici pantofi, nici ghete. Când sorţii au căzut asupra lui s-a dus la primărie să se instaleze, dar în picioarele goale. Domnul primar Filip Niţă avea şareta la dispoziţie şi se plimba în noua funcţie prin sat, ca Vodă prin lobodă, căci îi plăcea să fie mândru. Când a venit vremea să meargă la raion la „instructaj", adică să primească dispoziţii, l-a luat secretarul Vasile Coman şi l-a dus într-o prăvălie cumpărând nişte papuci de cauciuc, căci „ nu se face să mergi desculţ, nea Niţă !" Şi într-un an de zile cei doi au lichidat averea colectivă ..., dar au trăit. Venea Vasile Coman, îi dădea lui Niţă să iscălească câte un bilet, ba pentru un miel, ba o oaie, ba nişte brânză, că cer cei de la raion. De fapt, ei îl puseseră şi cum să nu le dea şi lor, să-i omenească. Dar dacă şefilor le da, ei de ce să nu mănânce o bucată de miel, că n-o fi foc. Fată oaia altu-n loc la primăvară. Şi se încingea o masă tovărăşească, udată din belşug, fie cu ţuică, fie cu vin. Aşa au dus-o până în primăvară, când au constatat că nu mai avea cine să fete. Lichidaseră averea colectivă. Au fost aduşi alţii mai cu experienţă s-o refacă.
Inflaţia generată de politica economică a guvernului atinsese în 1947 cifre incredibile în raport cu veniturile. Iată câteva exemple grăitoare.
Un învăţător în primul an avea un salariu de 200.000 lei, iar un student primea o bursă de 80.000 lei pe lună.
Pe piaţă kg. de brânză se vindea cu 250.000-300.000 lei, mălaiul 50.000 lei Kg., cartofii 55.000 lei Kg., strugurii 50.000 lei Kg., iar usturoiul peste 100.000 lei Kg.
În 1948, cotele de grâu au fost din nou mărite. Pentru veridicitate dau relatările învăţătorului Gheorghe Popa din Corn. Băseşti din Bacău : „Cotele au fost în aşa fel mărite încât nu producea pământul cât trebuia să predau. Obligativitatea de predare a laptelui întrecea cu mult cantitatea ce se putea mulge de la vacile respective. De asemenea trebuia să predăm bovine şi ovine pentru a acoperi cota de carne la care eram impuşi. Pentru a face faţă cumpăram de pe piaţă animale la preţuri foarte mari. Sumele primite pentru produsele predate erau foarte mici, bani daţi în bătaie de joc.
De teama închisorii trebuia să acopăr cotele impuse. Anii următori au adus noi măriri de cote, paralel cu măsuri şi mai drastice de îndeplinirea lor.
În doi ani consecutivi, 1947 şi 1948, mi s-a luat tot grâul de la arie, fără să mi se lase vreun bob. Şi anul următor trebuia să fac însămânţările sub ameninţarea închisorii. Aveam obligaţia să predau 700 Kg de ceapă iar eu pusesem numai un răzor. A trebuit să trimit la Bătineşti în jud. Putna ca să cumpăr cantitatea cerută, iar costul a fost cât a unei vaci bune de rasă Simental.
Eram obligat să dau 20-30 litri de lapte pe zi de la 2 vaci pe care le aveam. Am fost nevoit să trimit la Moldova-Suliţa în Bucovina pentru a cumpăra unt ca să predau în loc de lapte. Pentru a face faţă obligaţiilor mi se lichidase totul. Dar nu aceasta mă îngrijora şi nici arestarea nu mă înspăimânta, ci faptul că prin lipsa mea vor fi obligaţi copiii mei să predea cotele. Ei erau studenţi la Iaşi, expuşi exmatriculării şi arestării pentru nepredare. Deci pierdeau anii de studii. Pământul nu vroiau să-l ia. Diabolic sistem ".
În iarna 1947-48 a reizbucnit epidemia de tifos exantematic în regiunea din jurul schitului Frumoasa din jud. Bacău.
Obligaţia predării cotelor a durat câţiva ani. În 1949 nea Pândele, care lucrase conştiincios cele 9 pogoane timp de 4 ani de zile, se întorcea din nou cu sacii goi pe mână, de la treierat : „ Uite Floareo, al patrulea an de când n-am adus nimic de la maşină. Ce mai mâncăm? Anul trecut perceptorul ne-a măturat pătulul ca să nu mai rămână nici un bob pentru păsări. Anul ăsta nu le rămâne decât să ne ridice ţoalele ".
Mulţi săteni, pentru că li se luase totul din casă, îşi bătuseră în cameră 4 pari, pe care aşezaseră câteva scânduri şi o rogojină făcând pat. Dar nici după aceea nu au fost lăsaţi în pace. Au fost arestaţi şi duşi la închisoare pentru sabotarea colectivizării.
Ţărănimea însemna un obstacol în calea regimului comunist, care căuta să rezolve colectivizarea. împroprietărirea fusese o etapă de momeală. Întovărăşirile, o altă minciună, prin care au început să-i învrăjbească pe ţărani. Adevărata fericire a ţăranilor consta în colectivizare. Iată punctul de vedere al regimului instaurat de Moscova. „În plenara din 3-5 Martie 1949, P.C.R. aplicând creator la condiţiile ţării noastre planul cooperatist al lui Lenin şi învăţând din bogata experienţă a P.C. al Uniunii Sovietice în construcţia socialistă la sate, a trasat linia politică generală privind transformarea socialistă a agriculturii. Procesul de colectivizare s-a desfăşurat în ţara noastră treptat... cu o muncă răbdătoare de convingere a ţărănimii muncitoare pentru a se uni în colective, pe măsura creării condiţiilor necesare, începând cu anul 1949, când au luat fiinţă primele gospodării colective, şi până în primăvara anului 1962, când a fost terminată colectivizarea agriculturii, cu patru ani înainte de termen". Care a fost realitatea ?: MINCIUNA şi TEROARE.

Sat minunat aşezat la gura Cibinului, renumit în „Mărginime" prin portul nealterat, bogăţia folclorului şi hărnicia oamenilor. Localnicii, care îşi au obârşia în aşezările dacice, povestesc cu mândrie că numai aici a găsit George Coşbuc ambianţa în care a scris „Nunta Zamfirei ".
Aceşti oameni înstăriţi din sudoarea muncii lor şi-au creat gospodării de invidiat. Sunt fruntaşi în „mărginime".
Şi tot aici au găsit de cuviinţă străinii de locuri şi de neam să creeze prima gospodărie colectivă, pentru a se putea încet, încet infiltra în ,,mocănime."
Intr-o Duminică de Iulie, doi activişti de la judeţ şi-au făcut apariţia în sat şi i-au cerut preotului Ilie Brad să facă o mică lămurire oamenilor în legătură cu colectivizarea şi să-i invite după slujbă în curtea şcolii pentru a li se da mai multe sfaturi. Preotul şi-a văzut de misiunea lui.
Din moşi strămoşi este obiceiul ca după serviciul divin ţăranii să se adune în curtea şcolii, unde primarul comunei le face comunicări în legătură cu cele petrecute în ultima săptămână şi ceea ce este de făcut în viitoarea săptămână.
După ce a terminat primarul, un activist a luat cuvântul şi a început să lămurească lumea. Când ţăranii au văzut de ce este vorba au început să-i huiduiască şi femeile s-au repezit la ei luându-i la bătaie şi strigându-le că au venit să pângărească satul. Cu mare greutate au scăpat din mâna femeilor şi nu s-au oprit până la securitatea din Sibiu. La vecernia de la ora 14, sătenii au venit cu mic cu mare în minunatul lor port naţional. După slujbă, când au ieşit în faţa Bisericii —la discuţii—, au apărut de pe uliţele laterale o mulţime de securişti, care s-au repezit asupra lor, conduşi de colonelul Crăciun— un adevărat călău —. Preotul Ilie Brad, care tocmai ieşise din altar ca să vadă ce se petrece, a fost smuls şi aruncat în primul camion. S-a încins o încăierare care a durat vreo două ore. În acest timp s-au folosit şi armele de foc, iar o parte din ţărani au fost răniţi şi urmăriţi până în pădurea alăturată satului. În această Duminecă au arestat 64 femei şi bărbaţi, pe care i-au dus cu maşinile la Sibiu. Acolo femeile au fost închise într-un grajd, iar bărbaţii în altul. Timp de o săptămână nu au primit nici apă, nici mâncare. O dată pe zi se deschidea uşa şi erau întrebaţi dacă se înscriu în colectiv. Toţi au refuzat. După o săptămână, când au început să apară primele tulburări din cauza lipsei de apă şi mâncare, au fost eliberaţi. Până în anul 1975 nu se reuşise să se facă colectiv. Poate nici astăzi.
****
Până mai ieri, Ion slujise ca argat, cu credinţă, pe boier. La boier avea uşa deschisă ori de câte ori avea nevoie şi niciodată nu pleca cu mâna goală. Acum ajunsese la sfat ... da poveţe ... sau repeta cele auzite de la raion ...trebuie semănat tot petecul de pământ lăsat paraginei... o să vină vremea să desfiinţăm până şi haturile dintre noi ... dar până atunci să adunăm toate cotele ce le datorăm statului... nimeni să nu se sustragă.
În sufletul lui crezuse că toate ce se spun şi pe care el le spune ... sunt aşa ... vorbe de clacă ... să treacă timpul ... că n-o fi chiar aşa cum se aude. Nu se poate să-1 lase pe om dezbrăcat... să-1 dea afară din casă şi ... cu maşina neagră cum mai născocesc unii...
Trecuse timpul şi acum ajunsese în zilele babelor ... burniţă ... vreme păcătoasă ... Şi ei ... conducerea sfatului, ajutaţi de activişti... de învăţători şi alte cadre devotate clasei muncitoare ... ascultau dispoziţia plenarei din 3—5 Martie 1949 : „ Linia justă a partidului urmăreşte îngrădirea economică a chiaburimii în scopul eliminării ei treptate... Înlăturarea moşierilor care reprezintă o piedică în calea colectivizării agriculturii şi o muncă răbdătoare de convingere a ţărănimii muncitoare pentru a se uni în colective ... pentru sporirea producţiei... pentru bunăstarea ... şi fericirea ..."
În capul lui Ion toate se răvăşiseră ... nu ştia ce să mai înţeleagă ... cu chiaburimea fusese ... ce fusese ... le luase totul ... le măturase patului şi ogorul... dar îi lăsase locului... „ Acum o nouă etapă ... moşierii vor fi lăsaţi să-şi ia lucrurile care încap într-o valiză ... cât se poate de repede ... după care vor fi conduşi în alte judeţe ... unde vor trebui să muncească ... şi să-şi câştige mâncarea ... Fiecare activist are plicul şi în el adrese unde se deplasează când va veni ora ... Ne vor sosi mijloace de transport... şi întăriri..."
Până noaptea târziu era timp. Celor chemaţi să aducă la îndeplinire linia partidului li s-au adus de ale gurii ... toate cele trebuincioase ... De acum nu mai puteau părăsi „comandamentul".
****
La boier în tindă îşi făcu apariţia Ion, ieşit ca din pământ. Nici un lătrat de câine ... nici un zgomot nu se auzise...: Săru- mâna, Coniţă, şi pe nerăsuflate începu: Vă rog să plecaţi de acasă unde credeţi şi chiar azi ... că Vă arestează pe toţi ... Săru- mâna şi a dispărut aşa cum venise. Coniţa de abia a putut să spună un „mulţumesc Ioane"... cine ştie dacă a auzit-o.
Soţia lui conu Marin, rămasă singură, s-a dus imediat la boierul mare şi i-a spus :
— Tată, pleacă imediat, fiindcă ne arestează în noaptea asta.
— Cine crezi că îndrăzneşte ? Cotele le-am dat, însămânţările sunt în curs şi vor fi gata la termen, ba i-am cinstit pe toţi ... N-a fost unul să vină de la sfat...de la partid... de la jandarmi, şi să plece cu mâna goală.
— Tată, eu iau fetiţa şi plec.
— Treaba ta, eu rămân pe loc în casa mea.
Cum a amurgit, Coniţa a îmbrăcat şuba... pe Doiniţa a învelit-o bine ... a luat-o în braţe şi cu câteva schimburi s-a urcat în birje şi i-a spus lui moş Vasile: la Bucureşti ! Viscolul îi biciuia o parte din faţă. Doina adormise încălzită de căptuşeala din blana de miel. Calul alerga şi el îndemnat mai mult de vânt decât de gura lui moş Vasile.
Pe o astfel de vreme, şoseaua naţională era pustie. Nici n-au ştiut când au trecut prin Ciocăneşti ...
Frică le-a fost prin pădurea Săbăreni... dar au trecut fără să-şi dea seama... şi moş Vasile deodată a rupt tăcerea: Coniţa, gata ... Chitila ... Încotro ?
După ce s-a încălzit puţin şi a tras o duşcă, moş Vasile a făcut calea întoarsă.
— Să ai grijă să ajungi cu bine şi să nu afle nimeni.
Fără grijă, coniţă... numai Dumnezeu ştie ... Vă las cu bine şi cu nădejdea în Cel de Sus.
La miezul nopţii uşile conacului erau deschise cu forţa şi un foc de armă a amuţit lătratul lui Grivei. Conu- Mihai s-a pomenit cu liota peste el:
Repede ia-ţi valiza cu 20 Kg din ce vrei şi mergi cu noi, a zis şeful, un militar străin de locuri, în timp ce 3—4 s-au răspândit peste tot ca la ei acasă.
Doi au pornit cu bătrânul ... De la sfat, că nu era departe, l-au dus la tren şi... s-a pomenit a doua zi seara la Borzeşti.
În acel timp în toată ţara, la Afumaţi, Urzica, Purani, Mateieşti, Răcari, Tâmna, Răcăciuni ... În toate comunele, echipele îşi făceau datoria împlinirii liniei partidului.
Erau exact 4 ani de când tancurile ruseşti patrulau noaptea pe străzile Bucureştului, impunând prin forţă partidul ... care atunci nu avea linie...
Cei rămaşi în casele fără stăpâni şi-au umplut buzunarele cu ce au apucat, s-au ospătat cu ce au găsit şi apoi au trecut la inventarierea unor bunuri ce treceau în administraţia Sfaturilor populare.
****
Din acest an 1949 s-a trecut la colectivizare. Romulus Zăroni, ministrul agriculturii, a fost primul care a avut necazuri în familie cu ocazia colectivizării. Nevasta s-a opus să se înscrie cu pământul în colectivă. Dar linia partidului trebuia urmată. Atunci Zăroni a divorţat şi a luat o „răsăriteancă", care nu avea pământ şi era obişnuită cu „viaţa şi munca în colectiv". „Şi a început munca, munca răbdătoare de convingere a ţărănimii muncitoare": arestările, bătăile...

În noaptea de 5 spre 6 Iulie izbucneşte revolta ţărănească în judeţ, spre Salonta. Colonelul Cseller, comandantul securităţii, care avea sub ordine Maramureşul, Aradul, Bihorul, n-a dormit toată noaptea. Dimineaţa trebuia să plece la Sighet, unde îl aşteptau probleme importante de stat: urma să asiste personal la torturarea unor oameni care nu voiau să recunoască intenţia criminală de a submina clasa muncitoare.
Reuşise domnul colonel să-şi formeze un colectiv de 126 lucrători de securitate, printre care şi 19 români.
Dar ţăranii îi făceau probleme tocmai acum. Trebuia să-i lămurească, să pună lucrurile la punct, fiindcă plenara din 3—5 Martie ... era clară ... nu mai încăpeau discuţii ...
A dat dispoziţii urgente ca armata ... cât mai multă ... să fie la faţa locului până la venirea lui şi să înceapă instaurarea ordinei.
Pe 6 Iulie, la 7 dimineaţa, Cseller chemă pe căpitanul Elekeş, şeful de serviciu, şi îi comunică să anuleze avionul ce trebuia să-1 ducă la Sighet, deoarece se impune prezenţa lui la locul revoltei.
Căpitanul se duce şi comunică sublocotenentului Ilie Rada să execute ordinul. Acesta ripostează şi spune: „Este o prostie să facem asta când avionul alimentat aşteaptă să plece în misiune. Trebuie să profităm". Au strâns în grabă actele şi s-au îndreptat spre aeroport.
Răscoala se răspândea în judeţul Bihor şi trecuse în Arad. Comunele Apatea, Somoscheş, Bereghiu, Ceremeiu, Seleuş, Făgădău, Ineu, erau în fierbere.
Seara colonelul Cseller era frânt de oboseală, când de la Oradea i se transmite că avionul cu Elekeş a aterizat în Iugoslavia.
Asta îi mai trebuia. A avut de lucru, deoarece o parte din dosarele cu anchetele celor arestaţi erau în Occident. Dar cum securitatea nu are odihnă, s-au pus oamenii pe lucru şi dă-i şi dă-i, şi trage, şi trage... Cu o întârziere de 6—7 luni a reuşit să-i trimită în judecată pe acei cu ale căror dosare plecase Elekeş.
Răscoala în regiune a durat şi în luna August. S-au făcut numeroase arestări. Printre cei ridicaţi se găsea şi Gh. Belea din comuna Somoşcheiu, văr cu Miron Belea din Frontul Plugarilor.
Foarte mulţi dintre ţărani au fost dislocaţi în Bărăgan.
Colonelul Cseller a răsuflat. În 1950, avansat în Ministerul de Interne, a primit însărcinarea să se ocupe de problema reeducării din închisori. Şi a pornit hotărît la treabă alături de Nicolesky, Dulgheru, Teohari... până în 1953, când şi-a tras un glonte în cap pentru a uita ce făcuse.
****
Pentru reuşita colectivizării s-a accentuat ritmul arestărilor, în primăvara lui 1950 existau 184 gospodării colective în România. Un nou asalt asupra ţăranilor, noi arestări, noi deportări, şi numărul colectivelor ajunge la sfârşitul anului la cifra de o mie.
Anul următor s-a utilizat în continuare forţa. Ţăranul Ion Grindeanu din Silvaşul de Câmpie a fost împuşcat pentru că s-a opus colectivizării.
****
,,Munca răbdătoare de convingere" a continuat. Numai Nicolae Ceauşescu s-a enervat şi a pus tunurile în Comuna Nicoliţel şi Suraia... Nu mai putea suporta obrăznicia ţăranilor care nu înţelegeau linia partidului... Şi apoi el era pe linie... În 1907 se mai trăsese tot cu tunul în ţărani... A rămas consecvent tradiţiei toată viaţa. Forţa în faţa celor neînarmaţi a fost folosită peste tot. La Cudalbi au fost omorîţi circa 130 de ţărani. Peste 100 au fost întâlniţi prin închisori, iar alţii vreo 20 au luat calea codrului, respirând pentru câtva timp atmosfera haiduciei.
Ţăranii din Siria s-au revoltat. Năpasta a căzut şi peste ei. Tribunalul din Timişoara nu mai prididea pronunţând sentinţe nedrepte.Colonelul magistrat Ştefănescu, după ce a pronunţat mii de condamnări, a ajuns şi el tot condamnat în închisorile unde îi trimisese pe ţărani.
În 1952 s-a dat un nou asalt asupra ţăranilor, cu toate forţele: intelectualii satelor şi tinerii U.T.C-işti sunt duşi în alte sate decât cele de origine. O nouă metodă se foloseşte: maşina neagră sau jepul şi... pătura pe cap.
Elementele comuniste de bază din comună au fost convocate de cu seara la Raion.
Iată o scenă autentică, petrecută în comuna Joiţa.
Spre seară o maşină mică se opreşte la poarta Coanei moaşe. Cineva intră în casă şi după un sfert de oră iese cu ginerele ei. Lumea satului nu dormea. Avea un simţ aparte. Era numai ochi şi urechi... Leana lui Poroţap îşi face de lucru cu nişte sămânţă de cânepă pe la coana moaşă. Era în timpul Babelor şi vroia să fie pregătită cu de toate, din timp.
—Ţaţă Ioană, da greu mai găsesc timp să te mai văd. Numai nevoia te mai împinge. Iacă nu ţi se află nişte sămânţă de cânepă în plus, că nu-mi ajunge la fâşia de la stăvilar.
— N-am Leano, că ţi-aşi da cu plăcere, că eu nu mai pun. Nu mai vrea ginerele meu să mă ostenesc cu toate nimicurile.
— Eh, aşa este când ai stâlp la poartă. Băiat descurcăreţ şi iute ca argintul viu...
— Aşa e Leano, dar nu are timp de ale casei.
De-abia veni de la lucru, şi maşina de la raion... după el. Îl luară ... c-au nevoie de el.
— Cum să n-aibă nevoie, că doar e secretar de tineret aici în sat. Şi dădu să plece... făcu vreo doi paşi... se opri şi cuteză, de parcă acum şi-ar fi adus aminte:
— Da ce mai zici matale ... ne-or mai lăsa să băgăm şi anul ăsta boabele în pământ ?
— Depinde de necesităţi, de ce-o hotărît plenara, răspunse coana moaşă umflându-se oleacă. De... avea 4 clase primare, dar acum de când cu ginere cu 7 clase, învăţase cuvinte noi, şi ştia unde să le folosească. Leana plecă nemulţumită... nu aflase nimic.
****
La Raion... la Răcari, toate încăperile pline. Erau adunaţi de peste tot, aşteptând miezul nopţii să primească plicurile cu misiunea.
Înainte de a le înmâna sarcina, secretarul de partid le-a spus că în ei s-a pus toată încrederea. Victoria socialismului depinde de concursul lor. Trebuie să meargă în noaptea asta să lămurească încăpăţînaţii care nu intră în colectiv.
,,Pe toată lumea trebuie s-o faceţi să iscălească. Aşa suntem noi comuniştii, ne străduim să le aducem fericirea cu forţa. Vreau să felicit pe tov. Ion D. Aleu care şi-a convins soacra, pe coana moaşă să se înscrie prima în colectiv. (Moaşa nici nu visa că ginerele îi iscălise cererea de înscriere în colectiv). Este un exemplu. O să fie prima pe panoul de onoare. Şi acum vă dau plicurile în care fiecare veţi găsi indicată comuna unde mergeţi, maşina care vă duce şi numele acelor care trebuie să iscălească înscrierea în colectiv".
Mişcaţi de încrederea acordată, aceste cadre tinere au plecat în miez de noapte să fericească pe ţărani. I-au ridicat aşa cum veniseră la poartă sa vadă ... ce s-a întâmplat. Suiţi în maşina neagră, sau cu păturile pe cap în jep—urile americane, oamenii erau purtaţi pe drumuri de ţară sau pe mirişte, timp nemăsurat, după caz.
— Bade Ioane... de ce nu te înscrii în colectivă ? Nu vezi că ai rămas printre ultimii ? Te opui dumneata bunăstării pe care regimul urmăreşte s-o aducă la sate ? Crezi că o să ţină cineva cont de dumneata ? O să-ţi vezi copiii plângând pe bătătură, daţi afară din servicii, neputând învăţa, că de ... duşmanii poporului nu pot beneficia de avantagii ...! O să sară pe dumneata şi o să ajungi la proces că te-au bătut copiii... ba că au cedat partea lor colectivei... că ei înţeleg realităţile ... nu se opun ...O să cheltuieşti şi tot n- ai să câştigi ... că justiţia acum e a poporului ... a noastră, care vă dorim binele...
După această introducere, omul prima dată spunea „nu" şi motiva: „Pământul nu este al meu, l-am moştenit şi tata a vărsat sânge în război, şi apoi la pământul moştenit s-a adăugat şi al nevestei şi ştii dumneata că nevasta nu-şi dă partea. Şi dacă ceilalţi o să fie fericiţi că au intrat în colective ... să mă lase pe mine sărac pe bucata mea de pământ, s-o muncesc din zori până-n noapte... să-mi hrănesc vitişoarele şi orătăniile, că şi ele au suflet... Că dacă eu o să merg cu strachina la cazan, pentru ele nu o să-mi dea nimic..."
La refuzul gospodarului, discuţia schimba tonul şi intervenea un altul:
— Lasă-1 mă! nu vezi că ăsta nu ştie de vorbă bună. Vrea să zică el că nu se bagă în cârd cu ţiganii, cu golanii ... tu vezi că asta este ... Şi-n acest timp îi trăsnea una în cap de-l ameţea. Omul ţipa şi loviturile nu mai conteneau. Un altul încerca să calmeze spiritele
— Lasă-1 mă... că semnează omul ... are copilaşi...
— Ce, ăsta e om să-şi mai vadă copilaşii! Ia opreşte maşina să-i trag un glonte, s-o terminăm cu acest bandit, duşman al poporului.
Maşina oprea... Din nou o lovitură cădea nu se ştie unde, peste bietul om acoperit de pătură, în timp ce o voce se ruga:
— Lasă-1 mă că iscăleşte ... Nu-1 împuşca ... Dă-i omului timp de gândit ... să-şi facă socoteala ...
Maşina iar pornea, hurducăindu-se mai tare. Trecea peste arătură în timp ce pumnii cădeau cu nemiluita peste nenorocitul acoperit şi înghesuit.
După o altă bucată de timp iar începeau întrebările, jocul cu un apărător şi un călău continua, până ce se oprea maşina.
— Ei, ce faci? Iscăleşti sau ... iar cocoşul unui pistol clănţănea de zor ... În gol...
Câte unul speriat căuta să câştige timp ...
— Pentru partea mea ... aş iscăli ... dar nu ştiu carte ...
— Bine mă ... Dă încoace hârtia şi pune deştu ... şi îi scotea mâna de sub pătură ...
— Nu asta, dă dreapta ... ori faci pe prostul.
După ce-i da cu un tampon pe degetul mare, îl apăsa pe o hârtie şi-i spunea altuia:
— Trece-1 pe listă să meargă la şcoala de alfabetizare ... şi trece-l bursier că a fost om înţelegător.
Pătura era smulsă de pe cap şi bietul om era îmbrâncit din maşina care pleca grăbită să mai facă o normă.
Nenorocitul aruncat în drum, desmetecindu-se îşi da seama că se găsea după atâta cale ... tot la marginea satului. Nici nu-i venea să se ducă acasă să-i spună nevestei ce o aşteaptă ... pentru partea ei. De multe ori se lua de bun deştul pus ... că era al capului de familie. Nu însemna fals în acte publice... ci doar ceartă şi nelinişte în casă.
Acei care nu cedau şi nu puneau nici semnătura, nici degetul... continuau să se plimbe cu maşina... să primească lovituri, la care se adăugau, de data aceasta, şi înjurăturile. Iar opriri, iar ameninţări cu lătrat de pistol, iar hurducături până când se crăpa de ziuă. Atunci erau azvârliţi din maşină, în apropierea satului ... amânându-le înscrierea pentru altă campanie.
Maşina grăbită pleca spre raion. A doua zi lucra în producţie, la întreprinderea de unde fusese rechiziţionată de partid.
Raionul transmitea imediat, mai sus, că sarcina a fost îndeplinită în parte şi atâtea familii ... au acceptat să se înscrie în gospodăriile colective, îngroşând, zi de zi, numărul ţăranilor care merg pe drumul luminos al socialismului la sate ... cu toate că nimeni nu credea. Nenorocirea venise pe capul bietului ţăran român.
****
Situaţia în care se găseau ţăranii socotiţi chiaburi este relatată de învăţătorul Gheorghe Popa, dat afară şi de la catedră fiindcă avea 10 ha de pământ:
— Pe la începutul lunii August 1952 am primit de la comitetul provizoriu al comunei Băseşti şi postul de miliţie nu mai puţin de trei hârtii în decurs de câteva zile, prin care mă obligau să transport, fiecare cu menţiunea „imediat", următoarele:
— 100 m.c. lemn stejar din pădurea Cornul, la Moineşti;
— 100 m.c. pietriş pe drumul în construcţie la Zemeş;
— Cotele de fân de la mine şi de la alţi predători fără căruţe, la baza Teţcani. Prezentându-mă la postul de miliţie am găsit pe plutonierul Munteanu, căruia i-am spus că este imposibil ca în acelaşi timp să transport cantităţile de materiale cu care m-a obligat, căci pentru terminarea acestor corvezi sunt necesare 100 de zile. Mi s-a răspuns cu tonul cel mai poruncitor: Ba poţi, că eşti chiabur şi ai cu ce !
I-am răspuns: Atunci luaţi tot ce am şi eu plec la închisoare numai cu ce am pe mine.
Nici n-am executat acele ordine, nici cei de la comună nu ştiu ce-or fi făcut, deoarece pe data de 15 August 1952, când toată lumea serba ziua „Adormirii Maicii Domnului", eu eram legat cu mâinile la spate de plutonierul Munteanu şi aruncat într-o maşină, iar peste ochi legat cu un prosop din dispoziţia unui ofiţer de securitate, Stanciu, care conducea această operaţiune.
Într-adevăr omul răsufla uşurat de această obligaţie fanariotică a cotelor, care a lăsat flămânzi şi dezbrăcaţi pe oamenii de la sate, dar sărmanul nu ştia ce urma să îndure la „Canalul Morţii".
Ar fi greşit să se creadă că s-au folosit numai astfel de metode brutale pentru convingere. . . Desigur învăţătura marxist-leninistă a creat un arsenal cu tot felul de mijloace aplicabile, după etape.
La începutul lui 1957, imediat după Anul Nou, echipa de la sfaturile populare, însoţită de intelectualii satelor şi conducerea colectivelor, a început să cutreiere casele pentru a convinge pe cei care refuzaseră până la acea dată să intre în colective. Oamenii speriaţi plecau de acasă sau se ascundeau. În faţa acestei situaţii şi-au schimbat tactica. Dacă gospodarul nu era găsit acasă, dintre cei veniţi, rămâneau 2—3 persoane să aştepte. Şi ca să nu stea degeaba, începeau să intre în beciuri, să scoată oale cu vin ca la ei acasă. Căutau apoi prin şoproane şi poduri, de unde luau ouă şi carne de porc, încingeau tigaia şi se aşezau pe ospătat. Din când în când, câte unul mai îmbia pe copilaşii gazdei, care stăteau speriaţi prin unghere: „Ia cu neică o bucată de cârnat şi o gură de vin, ca să-i spui lui taică-tău că aşa o să trăim sub comunism. Noi suntem oameni înţelegători şi cu inima deschisă pentru toţi".
Aşa s-au perindat pe la unii 2—3 zile toate „notabilităţile", până când gospodarul era nevoit să se întoarcă pentru a mai salva ceva din proviziile de iarnă. Apoi începeau discuţiile şi tocmeala pentru înscrierea în colectivă.

La începutul lunii Iunie 1958, călătoream cu trenul la Măgura Miresei, o comună din apropierea Brăilei. Acolo se monta o sondă de foraj de mare adâncime, iar eu mergeam în delegaţie. Se crăpa de ziuă, când pe peronul unei gări am auzit zarvă mare. Câteva zeci de ţărănci s-au urcat în vagon. M-am uitat pe fereastră şi am văzut că ajunsesem la Ianca, localitate din Bărăgan, reşedinţă de raion. Bănuiam că lumea se îndrepta spre Brăila, la oraş. . . Gălăgia, amplificată de blesteme şi înjurături nu mai contenea. Uşa de la compartiment s-a deschis şi vreo 4—5 femei au intrat, care mai de care cu gura mai mare.
— Uite, fă ! A ridicat una glasul, săltându-şi fusta. Au bătut la mine ca la fasole, să iscălesc, că Sandu a spus că nu e pământul lui!
Într-adevăr, cei din compartiment ne-am îngrozit. Biata femeie era vânătă-neagră. Am reuşit să aflăm că peste 50 de femei fuseseră aduse din raion pentru a le forţa să semneze cererea de înscriere în colectiv, deoarece bărbaţii ori dispăruseră de acasă, ori spuseseră că pământul e zestrea muierilor.
M-a impresionat curajul acestor femei în faţa noului val de teroare dezlănţuit pentru a forţa colectivizarea. Ţăranul, acest român legat de glia strămoşească, s-a luptat din greu pentru a-şi apăra bucăţica de pământ, proprietatea, garanţia libertăţii. Teroarea 1-a doborât. A fost închis, exterminat fără pic de remuşcare. Lunile care au urmat au confirmat campania generală de represiune.
După anul 1945, satele Volintiru şi Dorobanţu, între Jijia şi Prut, pârjolite de război s-au refăcut din mizerie şi chirpici, după ce locuitorii lor au îndurat tifosul şi foametea. Ţăranii de pe aceste meleaguri au fost ridicaţi în nenumărate rânduri de miliţie şi au cunoscut chinurile pentru cedarea pământului.
În 1964, la doi ani după terminarea colectivizării, aceşti oameni ajunseseră la sapă de lemn. Nu mai aveau cu ce să îmbrace copiii pentru a merge la şcoală. Cei care învăţau dimineaţa veneau în fugă, se dezbrăcau şi împrumutau hainele altora ca să se ducă după amiaza. Copiii care nu împliniseră vârsta de şcoală rămâneau toată ziua dezbrăcaţi prin curţi.
Casele se dărăpănau. Oamenii nu mai aveau posibilitatea să le repare. În comuna Săbăoani au fost întâlnite familii cu 8—10 copii care locuiau în grajduri. Satele au ajuns de paragină. Oamenii le părăseau. Nemaiavând cu ce trăi ei luau drumul oraşului îngroşând rândul muncitorilor.
****
Iată cum se scrie istoria sub comunişti.
Revista de istorie în sprijinul participanţilor la învăţământul politico-ideologic de partid din 1976, la pag. 98, publică un articol în care, referitor la programul P.C.R. de transformare socialistă a agriculturii, adoptat de plenara din 3-5 Martie 1949, arată liniile directoare care prevedeau: „Unirea de bună voie a ţăranilor în cooperative agricole de producţie pe baza respectării liberului consimţământ".
Şi dacă ar fi trăit Caragiale ar fi subliniat: „Curat de bună voie... dar cum rămâne cu liberul consimţământ ... al săracului „Bobor" ?

Odată instaurat în fruntea Sovrom—Patriarhiei, Justinian Marina a început să execute ordinele nu numai pentru desfiinţarea Bisericii catolice de ambele rituri, dar şi pentru închiderea Facultăţilor de Teologie.
În anul 1948, când se împlineau o sută de ani de când pe Câmpia Libertăţii răsuna „Deşteaptă-te Române", studenţii teologi de la Arad au fost sculaţi în miez de noapte şi întorşi cu faţa la perete sub ameninţarea pistoalelor. Venise securitatea care veghea asupra poporului. Şi ca să nu plece cu mâna goală au ridicat câţiva studenţi. Totuşi au plecat amăriţi deoarece nu-1 găsiseră pe teologul Gheorghiţă pe care-1 căutau cu asiduitate. Era un student bine format din punct de vedere filozofic, pe linia lui Nae Ionescu. Cu acea ocazie a mai fost ridicat şi Rectorul Felea. Nu după mult timp au prins şi pe teologul Gheorghiţă. A fost condamnat la 17 ani de închisoare.
Teologia din Cluj a avut aceiaşi soartă. Studenţii arestaţi şi condamnaţi, iar facultatea, de asemenea, desfiinţată. Cel care avea facultatea sub control, era un anume zis „popa" Ţifu, care de fapt era omul securităţii, nelipsit de la nici o întrunire studenţească.

Comunismul a căutat de la început să provoace haos, să distrugă toate instituţiile de bază, să compromită oamenii şi să-i aţâţe pe unii împotriva altora.
Justiţia, intrată pe mâna unui avocat ca Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost împinsă spre a deveni docilă regimului comunist şi a legaliza fărădelegile ce se săvârşeau. Peste tot şi în toate categoriile sociale s-au găsit oameni lipsiţi de conştiinţă, preocupaţi să-şi facă numai carieră.
Pentru a ilustra ceea ce a devenit justiţia şi o parte din oamenii ei, voi evoca doar câteva aspecte din jud. Dolj.
În luna Noiembrie 1944, prefectura din Craiova a fost luată cu asalt de comunişti, având în frunte pe avocaţii Ionel Gârboviceanu şi pe Costel Dianu. Comportamentul moral al celor doi lăsase o pată neagră în bresla avocaţilor înainte de venirea Ruşilor. Ionel Gârboviceanu 1-a reclamat pe procurorul Giugiuc că în timpul concentrării a fost trimis în Transnistria. Acest magistrat, care ştia ce înseamnă comunismul, a spus prietenilor că pentru el viaţa s-a terminat, neputând suporta ideea unei arestări. Când a fost ridicat şi dus la Prefectura Poliţiei din Bucureşti, procurorul şi-a tăiat venele cu o jumătate de lamă, punându-şi capăt zilelor. Celălalt avocat, Costel Dianu, a ajuns ofiţer de miliţie la Prefectura de Poliţie a Capitalei şi poate amestecat şi-n această moarte.
Urmărind desfiinţarea Baroului avocaţilor de la Craiova, comuniştii nu-şi puteau realiza planul, din lipsă de majoritate. Cu promisiuni l-au atras pe avocatul Cornel Magheţu, care înainte fusese membru în partidul Naţional-Ţărănesc, trecuse apoi la liberali, iar acum ateriza la comunişti. Numai datorită avocatului Gogu Socoteanu au obţinut votul hotărîtor. Prin manevrele necinstite ale acestuia, asociaţia a intrat pe mâna comuniştilor.
Pe data de 1 iulie 1948, fiind întrebat de avocaţi cum de a putut să se preteze la acest joc murdar, Gogu Socoteanu a răspuns
—,,Nu mă interesează decât ca eu, nevasta şi copilul să supravieţuim"!
Exact la un an, pe 1 Iulie 1949 îşi înmormânta copilul care se înecase în Jiu. Apoi, a fost dat afară din barou şi arestat. După eliberare a picat în patima băuturii şi nu după mult timp a murit de tetanos, cauzat de o infecţie provocată de o lamă veche.
Celălalt avocat, Cornel Magheţu, după ce a făcut jocul comuniştilor, a fost dat afară din barou şi arestat. După eliberare s-a apucat de băutură şi a murit de ciroză.
Nenumăraţii magistraţi şi avocaţi, daţi afară de forţa brutală exercitată de comunişti, au continuat să rămână pe linia demnităţii, angajându-se la munci manuale. Lor li s-a adăogat, la Craiova şi o serie de intelectuali sau foşti ofiţeri, de asemenea scoşi din serviri.
Dintrei ei, în perioada 1949—1951, foarte mulţi au practicat cărăuşia în pieţile publice, înscriindu-se la Primărie pentru a obţine permisul de exercitare a acestei meserii: Vasile Scarlat, preşedintele tribunalului Dolj; Costică Câpruciu, judecător, Stănescu Aurică, procuror; Cornel Udrea, judecător. Din cauza eforturilor a făcut infarct. Dinei Iliescu, avocat; Gângioveanu, avocat; colonelul Lişteveanu; colonelul Scurtulescu; colonelul Valter, din cavalerie, care a muncit ca dulgher.
Numărul intelectualilor care nu s-au plecat în faţa asupritorului a fost foarte mare, pe tot cuprinsul ţării. Nulităţile urmăreau cu orice preţ să distrugă pe toţi cei ce se împotriveau subjugării ţării intereselor ruseşti.
Sistemul marxist de pervertire, bazat pe minciună, ură şi teroare, urmărea să instaureze o nouă morală, să distrugă sufletului omului. Mulţi dintre fiii satelor, ajutaţi de cei avuţi ca să se ridice spre a fi de folos locurilor natale, aveau posibilitatea acum când ,,lupta de clasă" se ascuţea, să-şi arate colţii. Un anume, Mitruţ, fiu de ţăran din comuna Gighera, jud. Dolj, a crescut în casa unui cunoscut intelectual craiovean, ctitor al bisericii din comuna respectivă. După ce a terminat liceul, a ajuns secretar al Sfatului popular din Craiova.
Pentru a-şi uşura ascensiunea a intrat în partidul comunist, începând să ducă „lupta de clasă" împotriva binefăcătorului. În această acţiune a antrenat şi pe cei doi fraţi rămaşi în comună. Unul dintre ei a ajuns brigadier la tractoarele SMT-ului. Ura sădită de fratele mai mare de la oraş a făcut pe cei doi să ia o căldare cu var şi să şteargă portretele ctitorilor din biserică, în 1949. Întâmplarea a indignat pe săteni şi a avut urmări tragice. Înţelepciunea populară spune că „Cineva" veghează asupra tuturor oamenilor.
La un an de la săvârşirea faptei, în miezul nopţii, cel care mânuise bidineaua în biserică a avut impresia că aude zgomote afară. A luat puşca din cui, a ieşit în curte cu degetul pe trăgaci şi a apăsat. Ţeava fiind îndreptată spre el, a murit pe loc.
Anul următor, al doilea frate al brigadierului, urmărind lucrul pe ogoare, s-a culcat pe răzor. Un tractor a trecut peste el şi 1-a făcut una cu pământul.
E inutil să mai amintesc comentariile sătenilor. Dar nu pot să nu precizez că cel de-al treilea frate, ajunsul de la oraş, a căzut în patima beţiei după moartea celor doi fraţi.

Represiunea de pe Valea Dâmboviţei a fost foarte mare. Pentru a intimida populaţia s-a trecut la arestarea a zeci de persoane din fiecare comună. Ilustrarea celor spuse nu poate fi înţeleasă decât prin exemplul „Intelectualilor satelor", socotiţi o stavilă în calea colectivizării şi care au fost închişi. Toţi cei de mai jos, sunt din jurul oraşului Titu:
Ciucă, preot din comuna Costeşti (Valea Dâmboviţei); Marinescu, învăţător, din comuna Odobeşti jud. Dâmboviţa; Mircescu Constantin, învăţător din satul Ziduri, comuna Crovu, mort în închisoare; Mitroi, preşedintele organizaţiei PNŢ, din comuna Odobeşti; Şerban Dumitru, din satul Ziduri, com. Crovu.
Atitudini demne, în Ministerul de Interne. Un grup de militari se găseau în anchetă, în legătură cu mişcarea de rezistenţă şi cu procesul lui luliu Maniu. Printre ei se găseau şi generalul Emil Gheorghiu din aviaţie, generalul Bârzotescu, generalul Negrei Gabriel, colonelul Chiriţă, care avea pe piept Ordinul „Mihai Viteazu", căpitan Zaharia Marin, sublocotenentul Carp Mircea, din cavalerie, arestat în zona munţilor unde se găseau partizanii colonelului Uţă, sublocotenentul Walter Paul şi mulţi alţii.
Anchetatorii încercau să obţină din partea celor arestaţi unele indicii pentru a putea constitui un început de probe acuzatoare. În una din anchete, colonelul Chiriţă simţindu-se insultat şi ameninţat de un neisprăvit, şi-a smuls din piept Ordinul Mihai Viteazu şi 1-a zdrobit în pumn rănindu-se. Imediat a fost adus medicul care 1-a pansat. A doua zi la anchetă comisarul i-a adus un nou Ordin, pe care colonelul Chiriţă a refuzat să-1 primească. Drumul acestor militari a pornit prin închisori. Sublocotenentul Carp Mircea a fost eliberat din greşeală după 4 luni şi când au venit să-1 rearesteze, omul a plecat spre soare-apune, şi dus a fost.

Comuniştii au înfiinţat un centru puternic al securităţii în oraşul de la poalele Tâmpei, creînd totodată şi un depozit pentru cei arestaţi, care, după judecare, urmau să fie expediaţi spre lagărele şi închisorile de exterminare.
Aici securitatea s-a purtat foarte brutal, bătând şi distrugând oamenii, pentru a-i face să-şi însuşească acuzaţiile inventate în procesele înscenate. O parte din conducere, care a colaborat la torturarea oamenilor, a fost alcătuită din: Kolosek, şef al securităţii; colonel Alexandrescu; căpitan Olteanu, din Sfântu Gheorghe; căpitan Urzică; Mayer, anchetator, fost măcelar, ce bătea crunt, a plecat după aceea în Israel; locotenent Stoica; Dobay, ofiţer, bătăuş; căpitan Pop, din Secuime; Szilagy, ofiţer, bătăuş; Dolnoczi, ofiţer, bătăuş; Lăzăroiu, gardian,bun executant al ordinelor.
Printre cei care au trecut prin maşina de tortură a securităţii de aici, au fost:
Profesorul Alexandru Bernea; Ion Boian, economist, Nicolae Boeru, doctor, Căliman, împreună cu soţia; avocat Cocoş, din Făgăraş; George Ciontea; Donose, din Ploieşti; Ticu Dumitrescu, din Ploieşti; Aurel Căzănişteanu, din Ploieşti; avocat Cosgărea prof. Ghiţă Dragoş; prof. Alexandru Herlea; avocat Gionea; preot Constantin, din Bartolomeu; dr. Liviu Herlea, chestor din Oradea, mort la Făgăraş; Bratu Atanase, din Braşov; prof. Victor Jinga; Ludu Grigore, din Ploieşti; Iosif Marta, din Sf. Gheorghe; Măluşelu, din Zărneşti; Mardare Mateescu, ziarist din Braşov, cel care împreună cu Gavrilă Olteanu au lovit pe consulul maghiar din Braşov în Februarie 1944, când Ungurii au maltratat pe episcopul Hossu la Cluj; dentistul Meţianu; avocat Aurel Ţeţu; tipograful Haţieganu, în vârstă de 82 de ani; Ion Şofron; Datcu; Dorin Adăscăliţei funcţionar la I.A.R.; Cicero Constantinescu, ziarist; Vasilică Munteanu, ziarist din Braşov; Neguş din Dârste; Adrian Nicoară, fruntaş al PNŢ-ului; Ion Moldoveanu; Opriş Constantin, aviator din Ploieşti, colonel Elefterescu; dr. Silviu Popescu; Silviu Suciu; Io-sif Scorţea, din com. Ţânţari; Alexandru Suru, din Braşov; preot Ursu, din Vad; colonelul Demetriade; Vasilică Tarţia, directorul fabricii „Nivea"; Aron, procuror; Ghiţă Marin; Hamzea, din Braşov, tată şi fiu; Bodo şi Kenese, doi ţărani din Secuime condamnaţi la moarte şi executaţi pentrucă au pus dinamită la casa primarului care teroriza satul; Sasu, comerciant din Braşov; Tătaru, fost profesor la Academia Comercială; Bosnyak Zoltan, fost ministru ungur szalasist; Nicolae Juga şi tânărul Comăniţă, amândoi din comuna Baciu, jud. Sf. Gheorghe.
De asemenea, au fost aduşi cei paraşutaţi în 1950 în Munţii Făgăraş, precum şi o parte din partizanii din această regiune. Acţiunea de arestare a celor din munţi a fost condusă din avion de colonelul Ambruş, comandantul securităţii Braşov.

Arestările politice au fost făcute în capitala Olteniei imediat după aşa zisa eliberare şi la început au fost coordonate direct de comandamentul sovietic, sub firma „Comisiei Aliate de Control".
Scopul a fost de a interzice sau limita activitatea partidelor Naţional-Ţărănesc şi Liberal, care aveau o priză foarte puternică în jud. Dolj, constituind în acelaşi timp un factor de influenţă în celelalte judeţe din Oltenia.
Prima coadă de topor a fost Dănescu, inspector al siguranţei din Oltenia, originar din Calafat, care a jucat aşa cum l-au dirijat Ruşii. Omul lui de încredere era Bădica, fost zugrav, numit şeful siguranţei din Craiova. Ca peste tot, la început s-au folosit de cei din vechea siguranţă, ca elemente de represiune, pe care după aceea i-au dat afară, i-au condamnat şi i-au trimis la închisoare. Unul dintre aceştia era Iatagan, fost comisar, om care ştia să scrie, să întocmească procese-verbale de anchetă, după cum doreau să-l pedepsească pe cel interogat. Bineînţeles, a ajuns tot în puşcărie. Mitricov, agent, era omul de legătură dintre siguranţă şi ruşi, fiind singurul care cunoştea limba eliberatorilor. Au mai fost semnalaţi între agenţi un tânăr, Rădulescu, şi un altul, Oanţă, fost geamgiu.
Transformându-se siguranţa în securitate, unul dintre cei care s-au ocupat de problemele politice a fost Oancă. Acesta, ca să-şi salveze socrul, pe Haralambie Ciocâlteu, i-a solicitat să predea arhiva PNŢ-ului, pe care acesta o deţinuse până în 1944.
Cercetările odată terminate, după cunoscutele metode de „convingere", cei semnalaţi ca vinovaţi au fost depuşi în penitenciarul de pe strada Vasile Alecsandri, lângă regimentul 26 „Rovine".
Printre acei care au trecut prin acest depozit groaznic se numără:
Lotul de naţional-ţărănişti arestat la 15 Martie 1947, format din elemente de toate vârstele, din toate judeţele. Din tineretul P.N.Ţ. amintesc pe Mihai Tartia.
Condiţiile în care au trăit depăşesc imaginaţia omenească. Li se dădea să mănânce ciorbă de iarbă. S-a reuşit să se scoată de acolo câteva borcane cu astfel de „mâncate", pe care Nicolae Penescu, din însărcinarea lui Iuliu Maniu, le-a prezentat lui Teohari Georgescu, însoţite de un protest. După aceasta s-a constituit o masivă acţiune de ajutorare a celor închişi, dirijată de profesorul llie Ion, preşedintele organizaţiei din judeţul Dolj a partidului Naţional-Ţărănesc.
Imediat după dizolvarea partidului, la sfârşitul lui Iulie 1947, au fost arestaţi şi aduşi aici, în depozit, de unde, mai târziu, au luat drumul lumii închisorilor: —Ilie Ion, profesor; Nicu Iovipale, avocat; Jenică Potarcă, avocat; Mihail Ghenescu, profesor; Gogu Adam Popescu, avocat; Turcu, casier PNŢ.
În Iulie-August 1947 peste 40 de persoane au fost arestate, schingiuite şi obligate să predea cocoşeii de aur pe care-i deţineau. Majoritatea erau evrei-zarafi.
Tot pe aici a trecut şi lotul din mişcarea de rezistenţă a generalului Carlaonţ din care au făcut parte, printre alţii: Colonelul Ştefan Hălălău, comandantul Şcolii de Ofiţeri de rezervă de artilerie, Craiova; maiorul de cavalerie Dumitriu Lucian, din Bucureşti, stabilit în Craiova, sublocotenent de cavalerie Tiberiu Ţolescu, din corn. Cârcea Jud. Dolj, Marin Dondoe, student din Craiova, Drăgoescu Vlad, student din Craiova; Fanu Duţulescu, prof. din Craiova; Mihail Paulian, prof.; Sergiu Mandinescu, student din Craiova; Gherasim Iscu, stareţul mănăstirii Tismana; Nedea, Voinicu, Chifu...
Un lot de spiritişti a trecut, de asemenea, prin mâinile securităţii, din care am reţinut pe eminentul profesor CD. Fortunescu, om de deosebită cultură şi pe Jeni Constantinescu, fata proprietarului magazinului de fierărie - Andreescu.
Un caz ce a cutremurat pe mulţi, relevând felul în care se proceda în anchetele de la Craiova, îl redau cu durere astăzi, fără a pomeni numele, deşi cei ce au trecut prin puşcărie îl cunosc. Nu-mi rămâne decât să-mi plec capul şi să cer iertare mamei mele mult încercate, dar nu puteam să scriu despre durerile neamului românesc, fără să pomenesc acest episod:

Cu noaptea-n cap,o mamă a trei copii, disperată, bătea la uşa unui avocat.
— Sunt cea mai nenorocită mamă din lume, nu mai merit nici o consideraţie !
— Staţi doamnă, calmaţi-vă, cum puteţi spune una ca asta, când vă cunosc şi ştiu că vă stimează o lume întreagă. . .
— Domnule avocat, înţelegeţi-mă ! Sunt cea mai nenorocită mamă din lume. Mi-am trădat băiatul, l-am băgat în puşcărie !
— Dar liniştiţi-vă doamnă, pentru numele lui Dumnezeu, poate că lucrurile nu stau chiar aşa. Şi poate aţi făcut-o fără voia dumneavoastră.
— NU, nu, eu am spus unde stătea ascuns, s-au dus în casa respectivă şi l-au luat.
După tristul prolog mama îndurerată s-a mai liniştit şi a depănat povestea.
Unul dintre băieţii ei era urmărit de securitate, bănuit că făcea parte din organizaţia generalului. Hăituit ca atâţia în vremea aceea, feciorul se ascunsese în casa unor prieteni şi spera, ca tot omul, să întârzie arestarea, sau în eventuale schimbări salvatoare. Dar mama, ca orice mamă, nu putea să nu-şi vadă copilul în această tristă împrejurare. In taină îl vizita, îi ducea câte ceva şi încerca să-i aline singurătatea. Securitatea din Craiova, căci în acest oraş s-a petrecut întâmplarea a mirosit că mama îndurerată ştie unde se ascunde hăituitul, şi a început s-o urmărească la rându-i. Ceilalţi fraţi nu ştiau nimic despre acţiunile mamei. Şi iată că intr-o bună zi nefericita mamă a fost arestată şi dusă la securitate. Nici vorbele ticluite şi nici ameninţările n-au reuşit să-i smulgă secretul. Atunci comandantul Oancă a dat dispoziţie gealaţilor subalterni :
—Puneţi-o pe rangă ! Şi au legat-o de mâini şi de picioare, au pus-o pe rangă şi au ridicat-o în sus. Au început s-o bată la tălpi şi pe fund. Şi au bătut-o până a leşinat. Când şi-a revenit au întrebat-o :
—Ei, acum spui, ori ba?
—Nu vă spun nimic !
—Bine, i-a repetat comandantul Oancă. . . Ia aduce-ţi-l mă ! şi slugile l-au târât în încăpere pe Titi, băiatul mijlociu al mamei. Şi l-au întins pe bietul Titi pe o masă destinată torturilor.
—Acum spui sau nu spui ?
—Nu am ce să vă spun, nu ştiu nimic !
—Bine... începeţi ! Şi au început să-1 lovească pe Titi sub privirile neputincioase ale mamei. Băiatul zbiera ca în gură de şarpe.
—Opriţi ! Acum spui, ori nu ?
—Nu ştiu nimic, a răspuns mama îndurerată.
—Continuaţi ! şi bastoanele de cauciuc şi-au reînceput activitatea.
N-am mai putut să suport, se explică mama îndurerată, era peste puterile mele să asist la un asemenea spectacol şi am strigat la ei :
—Opriiiţi !. . .Lăsaţi-1 că spun ! Loviturile au încetat. Şi le-am spus, domnule avocat, unde se ascundea băiatul meu. Sunt cea mai nenorocită mamă din lume. După ce mi-au smuls taina, mi-au zis să aştept. După puţină vreme au venit cu el. Nu vă pot spune în ce hal arăta. . . Pe mine şi pe Titi ne-au împins afară şi ne-au zis să ne ducem acasă. Şi ne-am dus, dar băiatul meu a rămas acolo în mâinile lor ticăloase. Eu mi-am trădat copilul, sunt o nenorocită ! Acum el este la puşcărie iar eu nu ştiu încotro să apuc. Mă înţelegeţi, domnule avocat ? Eu l-am trădat, eu l-am băgat la închisoare. . . După o pauză, înghiţindu-şi suspinele a îngânat îndurerată :
— Ce să fac acum ca să-1 scot ?
****
Alţii care au mai trecut prin această închisoare:
Colonelul Badea Constantinescu, din Craiova: studentul Radu Ciuceanu, din Craiova ; doctor Paul Ivănescu, din Poiana Mare ; Constantin Paveliu (Bebe), economist din Craiova; Dan Damian, fiul lui Mircea Damian.
După judecarea lotului Maniu, o parte au fost dirijaţi la 15 Noembrie 1947 pe aici : Nicolae Penescu, secretar general al PNŢ ; Ion Mocioni-Stârcea, mareşal al palatului ; Camil Demetrescu ; Lăzărescu Emil ; Cornel Coposu; Ion Hudiţă, profesor universitar şi fost ministru al agriculturii, Liberalii de asemenea au fost prezenţi prin : Avocatul Ionel Pleşea, preşedintele organizaţiei jud. Dolj; avocat Iancu Olănescu; Cornel Mihăilescu; Neamţu Tudor; avocat Dinei Iliescu; avocat Ştefan Boţoi, fost director al teatrului naţional (a murit în puşcăria Gherla); avocat N. Licea, preşedintele partidului naţional liberal Mehedinţi, frontierist.
Alţii pe care nu-i pot încadra ca organizaţie şi coloratură : Preot Dobrişani, din comuna Locusteni.Vâlcea ; Petrovici Berindei , Iepure; Mişu Policrat; Naiculescu, fost proprietar la Afumaţi şi Rast-, Dumitrescu Negrea; Morega, proprietarul magazinului de fierărie de pe Lipscani; Hotăranu, comerciant din Baileşti; Costică Păunescu, tatăl unui scriitor lipsit de obraz şi caracter, din Barca; Trocan din Mehedinţi, condamnat la moarte pentru că a luptat cu arma contra comuniştilor; Virvescu, din Barca; Paul Brătăşanu ing.,când a fost arestat avea o fetiţă de 5 anişori, care s-a speriat şi s-a îmbolnăvit; Iuliu Petruşca, avocatul Nicolau, preşedintele organizaţiei PNŢ din jud. Bacău; avocatul Romulus Georoceanu, ziarist; Munteanu Vasile, Mihai Romniceanu; Aurelian Bentoiu; George Fotino; Nicolae Creţu, protopop din Aiud, Dr. Constantinescu din Reşiţa; Indrieş Petre din Reşiţa, colonel Chiriacescu din Craiova, etc.
Inchisoarea Craiova împreună cu Aiudul şi Gherla au constituit primele centre de tortură pe care s-a instalat regimul represiv comunist din România. Aici în capitala Olteniei şi morţii erau chinuiţi. Niciodată nu vor putea fi uitate scenele pline de sadism la care au asistat cei ce-şi aşteptau rândul la groapa comună.
După ce mureau, deţinuţii erau în continuare batjocoriţi. Cadavrele aruncate pe sub streaşină celularului se învineţeau şi se umflau după 7—8 zile. Incepătorii în ale medicinei erau aduşi cu mare întârziere pentru a începe ciopârţirea celor morţi. Mirosul dezagreabil al cadavrelor intrate în putrefacţie persista în celulele unde cei încă în viaţă zăceau înfometaţi, întinşi pe paie, înghesuiţi câte 70 intr-o cameră.
Capela închisorii căreia i se dăduse foc, era transformată într-o zisă magazie. Aici, intr-o ladă paralelipipedică de lemn erau aşezaţi câte 7—8 morţi, unul peste altul până la aruncarea în groapa comună.
Alţii le luau locul sub cerul descoperit încât mirosul persista în toată închisoarea.
Oare acei care au instaurat acest sistem barbar pot să fie uitaţi ? Crimele sunt dovedite. Criminalii au continuat nestingheriţi politica de genocid împotriva neamului românesc.