Tânăr, tânăr dar încercat. Bietul de el trecuse prin ancheta securităţii, prin pumnii lui Goiciu de la închisoarea Galaţi, poposise în catacombele lui Maromet de la Jilava până la formarea cursei, şi acum ajungea la Canal piele şi os.
     Numai munca îi lipsea acestui schelet. Şi a avut parte de ea. A trecut prin mâna unor brigadieri ca Bală, Toropu, şi a ajuns la Neagu, specializat în brigăzile de pedepsiţi. Pe şantier era dus cu picioare-n fund de către ostaşii de gardă... Nu putea nici să meargă. Munca... la Mamaia. Pământul era transportat în vagoneţi traşi de Diesel. Atât mai trebuia... să-1 cari cu roaba... şi ce pământ... la cea mai mică ploaie devenea cleios de nu se dezlipea de pe cazma sau târnăcop. După fiecare aruncătură de lut , lopata trebuia curăţită. Deţinuţii se ajutau unul pe altul trăgând cu târnăcopul pe unealta celuilalt, în timp ce Dieselul şuiera iar brigadierul Neagu urla : Dăi până mori, grăbeşte banditule, grăbeşte... Costică Alexe şi-a făcut socoteala şi a zis . „ în aceste condiţii, mor. Şi de ce să mor singur... când pot, cât mai am încă putere... să omor unul...doi... dintre călăii care ne schingiuiesc." A gândit şi a zis: „ Gata ...mâine acţionez..." A doua zi lasă pe poimâine... dar puterile îl lăsau şi ele pe el. De când venise, muncea cu jumătate de raţie... fiindcă norma nu şi-o putea face. De vorbit, nu vorbea cu nimeni... Nu că îi era frică... Dar la ce folosea vorba când aici era nevoie de acţiune. De fapt, vorbise cu brigadierii. Cu toţi pe la care trecuse, fiindcă toţi erau făcuţi după acelaşi calapod.
     Ajuns în brigada unuia, îl pândea pe brigadier şi, când îl surprindea singur, Alexe intra peste el în cameră şi, cu spatele la uşă, ca să nu fie deschisă din afară, îi spunea :
     ,Domnule, am venit să-ţi spun un singur lucru : Mă vezi cum sunt şi ştii din ce cauză am ajuns în halul ăsta. Nu ştiu dacă dumneata ai avut mamă... sau poate n-ai cunoscut-o." Luat prin surprindere şi, probabil, ca să-i fie pe plac... că nu ştia la ce se poate aştepta, brigadierul îi răspundea . „ Sigur că am avut."
     — „ Dacă te aud înjurându-mă de mamă ...nu mai sunt responsabil... mor cu dumneata de gât..."
     Deschidea uşa şi pleca fără să mai aştepte confirmare sau negare.
     Şi într-adevăr nu l-au înjurat. Dar îl obseda concluzia la care ajunsese, că trebuie să facă ceva... să nu moară... exterminat prin... munca forţată. Şi ochii îi pusese pe brigadierul Neagu.
     Costică era epuizat... iar mâinile îi erau crăpate până la os. Unealta, n-o mai putea strânge...
     — „ Dacă nu mă hotărăsc astăzi... mâine e târziu."
     Sta pe taluz la Mamaia rezemat în rangă... Vedea cum oamenii cădeau în fund cu lopata plina... Nu mai aveau putere s-o azvârle. In el toată fiinţa a început să clocotească... Brigadierul s-a îndreptat spre acest schelet proptit. Când a fost la doi paşi de Alexe a văzut că Dieselul pleacă şuierând, şi-n vagoneţi ar mai fi încăput câteva lopeţi... aruncate în fugă... Atunci Neagu a întors capul şi a urlat: „ Dăi până mori... dăi până mori." Alexe n-a mai văzut nimic în aţa ochilor. A ridicat ranga adunându-şi toată puterea şi a coborît-o cu sete deasupra capului... O fracţiune şi brigadierul Neagu s-a întors ... spre norocul lui. Ranga i-a şters urechea, a căzut pe omoplat şi l-a grămădit. Sus pe taluz garda înlemnise şi nu le venea sa. creadă ochilor. Un şef de echipă din brigada lui Neagu s-a repezit la Alexe strigându-i : „Te omor" !-" In acel moment rafalele puştilor mitralieră au început să latre. Şantierul s-a blocat. Toţi au amuţit cu burţile la pământ, Numai Alexe a coborît liniştit şi s-a îndreptat spre baraca de lemn în care se reparau uneltele. Dulgherul, un macedonean, îl aştepta în uşă. îi spune: „Bravo, dar acum să vedem ce te aşteaptă."
     Intrat în baracă, Alexe a pus mâna pe bardă şi s-a retras într-un colţ. Şeful gărzii cu câţiva ostaşi au fost cât ai clipi la uşa barăcii şi au început să strige: „Banditule, dă barda... faci instigare pe şantier "?
     - „Nu stau de vorbă decât cu procurorul", a răspuns scurt Costică Alexe. Nimeni nu avea curajul să intre. Şeful gărzii chiamă pe brigadieri şi ordonă începerea lucrului. Se apropie între timp un locotenet major... Alexe dă barda şi în acel moment este apucat de cap, de zdreanţă de haină ce-i acoperea scheletul şi târât afară cu picioare-n fund. Capul şi corpul încep să-i fie bombardate cu.... orice. închide ochii şi îşi lasă capul în jos. E trântit la pământ şi jucat în picioare... frământat.
     Şeful gărzii e cel mai feroce. Înjură, loveşte şi strigă: instigatorul, banditul, nu vrea să muncească.
     Soseşte un camion cu ostaşi pentru întărirea pazei şi din el coboară un zis locotenent - major.
     A sunat adunarea şantierului şi pe Alexe 1-a aşezat în picioare pe un muşuroi de pămân de vreun metru.
     - Uitaţi-vă la el. La toţi vi se vor tăia pachetele, fiindcă nu l-aţi demascat ! Şi adresându-se lui AlexeUite, măi băiete, eu te execut. Şi a scos pistolul. Costică Alexe şi-a scos căciula şi, privindu-l fix în ochi pe călău, i-a zis:
     - Trage bine!
     Ofiţerul schimbând glasul i s-a adresat:
     -„Măi băiete, vrei să mori aici ? "
     -„Da ! Nu mai pot suporta. Nu vreau şi nu pot să muncesc. Eu trebuie să mor azi, decât să mă omorîţi voi mâine. Aţi pus la cale un infern ... nu se mai poate trăi "...
     Înfăşurat cu sârmă ghimpată ca un buştean şi apucat de cap şi de picioare a fost aruncat în camionul care peste hârtoape a fugit cu el în lagărul de exterminare, unde îl aşteptau comandantul Lazăr şi politicul Chirion.
     A fost desfăşurat din sârmă şi împins în biroul politicului. Dezbrăcat, rămas numai în pantaloni, aştepta să înceapă biciuirea oaselor. Pielea îi sângera, îi era deja plesnită din cauza sârmei ghimpate.
     Chirion iese afară chemat de comandant. Doctorul deţinut, Traian Mihăilescu}deschide uşa şi mai mult în şoaptă i se adresează:
     - Ce trebuie să fac pentru dumneata ?
     - Nu vedeţi că am 40 kg şi nu mai pot munci ?
     Brusc revine Chirion şi-i face semn doctorului:
     - Ce are ? . . (aşteptând ca acesta să spună că e sănătos). Dar Traian Mihăilescu,îngrozit, încearcă totuşi imposibilul şi îi răspunde politicului :
     - E un cadavru. . . trebuie să-1 iau la infirmerie să-1 consult, să pot într-adevăr să pun diagnosticul.
     - Ia-l ! a răspuns „Quasimodo", cum era poreclit ofiţerul politic.
     Alexe a stat o zi pe pat fără să facă nimic. Era prima zi de când sosise în lagăr de când nu ieşea nici la corvoadă, nici la numărătoare. Dar asta a fost şi ultima. A doua zi, scos din infirmerie, a intrat la carceră. Pentru trei săptămâni. O gheretă de lemn de 70 x70 aşezată lângă administraţie sub cerul liber. în ea nu puteai să stai, decât ţeapăn. Dacă te întorceai în diagonală aveai posibilitatea să-ţi îndoi puţin genunchii. Mâncare, o jumătate de raţie.
     Într-o zi, uşa se deschide şi Chirion se adresează unui deţinut care era lângă el:
     -,,Şişule, îl iei la tine, la mecanici!" A doua zi a fost scos la cariera de la Ovidiu. După ce au ajuns acolo, un ofiţer s-a îndreptat spre brigada de mecanici şi le-a atras atenţia:
     - „Să fiţi vigilenţi, să nu fugă, să nu facă ceva, cu ochii pe el! Cine-1 ia să lucreze cu el ?"
     După o tăcere se aude o voce.
     - „Iau eu băiatul cu mine".
     Alexe a fost dus lângă un strung, şi cel care îşi asumase răspunderea i-a zis.
     - „Mă chiamă Petrică Herghelegiu, fac puşcărie de 4 ani, sunt legionar, am 6 copii şi sunt muncitor de la Iaşi, de la Griviţa - Vagoane".
     - „Şi pentru ce sunteţi aici ?
     - „Motive n-aş avea, cum de altfel n-are nimeni de aici. Am spus „nu" când toţi spuneau da. Să stai aici şi să faci ce zic eu. Ai să vezi că nu e greu.
     - „Nu mă interesează munca ! a spus Costică.
     - „Ştiu, dar ce vrei să faci ? că ne omoară ăştia.
     Din când în când veneau ofiţerii să-1 întrebe în şoaptă pe nea Petrică, ce face. El, cu voce tare ca să audă toţi, le spunea: „Tace cum tace lemnul, şi face destul pentru puterile lui".
     Şi aceasta până într-o zi, când . . . suit într-o maşină neagră a fost dus şi îmbarcat în vagonul dubă. Zi de vară, pe o căldură toridă şi în mijlocul celor de drept comun, Alexe a făcut drumul până la Bucureşti, la Ministerul de Interne, pentru a se încerca înscenarea unui proces de rebeliune, instigare la rebeliune şi tentativă de crimă.
     Anul 1951 a însemnat în colonia Peninsula dezlănţuirea demenţială a brigăzilor studenţeşti, care căutau să terorizeze pe ceilalţi deţinuţi şi să reducă la tăcere pe acei ce căutau să întreţină moralul ridicat. Prin informatorii administraţiei erau depistaţi aşa zişii „bandiţi", adică deţinuţii refractari metodelor de exterminare. Aceştia erau ridicaţi noaptea şi duşi în brigăzile 13 - 14, unde erau bătuţi îngrozitor. O astfel de acţiune a rămas înscrisă în amintirea noastră sub numele de „Noaptea Sfântului Bartolomeu", care s-a petrecut în noaptea de 21 - 22 Iunie 1951, exact la zece ani de când trupele române treceau Prutul să elibereze pământul strămoşesc al Basarabiei şi al Bucovinei de nord, răpit de ruşi în 1940.
     De ici, de colo, din barăci au fost culeşi o serie de deţinuţi care în acea noapte de groază au trăit clipe infernale. Printre ei s-au numărat ; Toriceanu din Bucureşti, căruia i-au fost fracturate coastele, inginerul Ion Bătrân, scăpat cu clavicula spartă; pictorul Do-bre, cu coloana vertebrală fracturată; Vasile Gurău care, ajuns în lumea liberă, va trebui să descrie această scenă, deoarece a doua zi nu se mai putea mişca pe şantier, ca şi mulţi alţii. Toată noaptea în sunetele stridente ale acordeonului, aceşti deţinuţi au fost frământaţi şi loviţi cu zeci de picioare şi pumni în toate părţile corpului, de către studenţii reeducaţi ce se roteau, pentru a se odihni. A doua zi aceste victime au fost scoase pe şantier.
     Trăiam zile de groază. Tot în vara lui 1951 a murit împuşcat doctorul I. Simionescu, unul din şefii generaţiei de la 1922, care de peste două luni era schingiuit în brigada lui Bogdănescu. Ziua muncea pe şantier, iar seara torturat la baracă. Într-una din zile, nemaiputând îndura chinurile şi umilinţele de la fabrica de cărămidă, doctorul Simionescu a plecat calm prin cordon şi gloanţele l-au răpus. Dar moartea lui a pustia scurt timp, capăt acestui sistem de „reeducare".
     Prin sistemul nostru de comunicare cu străinătatea am informat opinia publică de omorârea acestui om. Comentarea cazului a obligat securitatea să ia măsuri de ameliorare. La scurt timp am reuşit să comunicăm în străinătate şi numele brigadierilor ce terorizau, lucru care a fost comentat de radio Ankara. Cert este că în toamna lui 1951 Ministerul de Interne a început să se intereseze de moartea lui Simionescu şi Dumitrache. Prin Octombrie 1951, Bogdănescu era foarte agitat şi se observa la el, că ceva nu este în regulă.
     Lucram câţiva detaşaţi la construcţii, unde viaţa era mai blândă, fapt care nemulţumea pe Florescu, drept care ne făcea mizerie. Când pierdea şirul evenimentelor politice, venea şi se informa de la noi. Adevărul este că deţinuţii politici erau bine informaţi şi, de multe ori, chiar administraţia afla mersul evenimentelor de la noi. Luna Septembrie 1951 a constituit marea surpriză pentru colonie. Câţiva ofiţeri superiori din Ministerul de Interne au venit şi au ridicat, cu lanţuri la picioare, pe următorii conducători ai „reeducării" de la colonia Peninsula ; I. Bogdănescu, Madan, trei fraţi Grama, Sică Enăchescu, Lupaşcu, Laitin, Levinschi, Petre Paul, Ardeleanu, Cojocaru. Nu am aflat destinaţia spre care au pornit cei zece zbiri. După câteva luni ne-a parvenit ştirea că au fost duşi la Aiud şi că ar lucra în fabrică. Tot în lanţuri de la Gherla.în Decembrie 1951, alţi 10 torţionari, în frunte cu Ţurcanu, plecaseră spre o direcţie necunoscută. Atmosfera din colonie se îmblânzise, spaima din suflete se risipise, iar la puţină vreme comandantul Georgescu a fost înlocuit. Pastele lui 1952 s-a sărbătorit în condiţii mai bune. Brigăzile 13—14 au fost desfiinţate şi studenţii deţinuţi au fost împrăştiaţi prin restul coloniei. Lucram pe şantiere de construcţie şi am reuşit să introducem în colonie Paşte sfinţit.
     Noul comandant , Tiberiu Lazăr, fost şofer, originar din Dej, venea de la conducerea penitenciarului Făgăraş, cu noi dispoziţii de comportament. După desfiinţarea brigăzilor studenţeşti s-a preocupat de îmbunătăţirea mâncării, în care scop a adus o morişcă de măcinat porumb şi a introdus terciul în locul aşa zisei cafele de dimineaţa. Fire instabilă, irascibil, a devenit repede de o cruzime fără margini, îi plăcea să vadă omul chinuindu-se, târîndu-se în faţa lui. Fără motive a scos de două ori brigada de construcţii în mijlocul coloniei, i-a pus pe deţinuţi să se călărească reciproc, să facă „broasca" şi culcări. A încercat acelaşi lucru şi cu brigada de la grădină, dar acolo a întâlnit riposta lui Remus Radina, care a refuzat să execute ordinele jignitoare. L-a lovit, 1-a îngenunchiat cu forţa, dar nu şi-a realizat scopul umilitor. Cu un pietroi i-a scos dinţii deţinutului Maxim din brigada de construcţii. Altă dată l-a desfigurat cu un vătrai pe Minică, un tânăr elev bolnav. Prin Mai—Iunie 1952, un lot de deţinuţi a luat drumul minelor de plumb. Printre ei se aflau şi căpitanii Savel Gheorghiţă, Mitucă ..., precum şi Dan Cernovodeanu, Radu Isvoreanu, Şerban Negreţui. De fapt în 1950, cu legionarii, se deschisese o nouă pagină tristă la minele Cavnic, Nistru şi Baia Sprie. Se vor produce şi acolo scene îngrozitoare ...
     Un pas spre bine l-a constituit faptul că la Peninsula s-au înfiinţat brigăzile de grădină de la „ K ", în care au fost adunaţi toţi bolnavii din colonie. Munca era aici uşoară, şi fără norme fixe. O nouă destindere se instala în colonie. Personal, de aproape 6 luni umblam cu un ferăstrău în mână, sau cu o teslă, efectuând mici reparaţii. Eram chemat să intervin pe de-a rândul. Aceasta pentru că legăturile vechi trebuiau întreţinute şi încurajate. în această perioadă au început lucrările şi la stadionul din Constanţa, fapt care a necesitat o sporire a braţelor de muncă la pietrari, unde s-au constituit două brigăzi sub conducerea lui Pop Grigore. Cu acest prilej, încă vreo sută de deţinuţi au mers la munci mai uşoare. Prin mâinile lor au trecut zecile de vagoane cu piatră cubică sau dale, şi tot ei au cioplit renumita fântână şi toate motivele ornamentale ce împodobesc cunoscutul stadion. Un alt prilej pentru a scoate deţinuţii din mâna zbirilor de brigadieri a fost înfiinţarea a două brigăzi ,, L " de mecanici, care deserveau şantierele. Principala bază de salvare au constituit-o cele 4 brigăzi de construcţii, conduse de Dobrescu Dumitru ( Miki) şi Marius Petrini. Se făceau eforturi foarte mari pentru a scoate câte un om ce trebuia salvat din pericolul cauzat de boală sau din situaţiile de netolerat din alte brigăzi. Toamna lui 1952 a adus iarăşi o strângere de şurub. Pe 12 Septembrie s-au înfiinţat două brigăzi de pedepsiţi, cunoscute sub numele de 01 şi 02, conduse de Zubrinski şi Mureşeanu, ajutaţi de pontatorii Segal şi Mărăcine. Aici au fost aduşi toţi cei ce ajunseseră pe listele ofiţerului politic, semnalaţi de informatori şi consideraţi oameni periculoşi. Aici se muncea câte 12 ore pe zi, cu un regim alimentar redus la jumătate. S-a observat o solidaritate rar întâlnită pentru ajutorarea celor pedepsiţi. După două zile, deţinuţii au şi trecut la acţiune. Pedepsiţilor li se trimeteau frecvent alimente şi ţigări, cum şi un fel de buletine informative privind situaţia din colonie şi din afară. Misiunea de poştaşi le revenea, în cele mai dese cazuri, lui Victor Coconeţi şi Marian, care, pe burtă ca pe front, se târau spre barăcile pedepsiţilor. Ceilalţi le asiguram acoperirea, gata să intervenim la nevoie. Am asistat la situaţii când soldaţii din gardă observau manevrele noastre, dar nu dădeau alarma. Totul se petrecea la zece metri de zona interzisă. Veneau la noi oameni necunoscuţi, care ne ofereau pâine şi ţigări. De la început cei din aceste brigăzi au opus rezistenţă muncii forţate, nelăsându-se intimidaţi de brigadierii şi ofiţerii politici. Acest fapt a determinat administraţia ca pe data de 1 Noembrie 1952 să pună în lanţuri 15 deţinuţi şi să-i trimită la Poarta Albă : Arsenescu, fost comisar din Bucureşti, Iuliu Căpăţână, căpitan de geniu din Târgu Jiu, Curpănaru, elev din Bacău, Frunză, funcţionar moldovean, Furduiescu, funcţionar din Roman, Milan Haimovici, pastor protestant din Bucureşti, Dan Iliescu, fost ofiţer din Bucureşti, Ior-dănescu, elev din Buzău, Grig Popoiu, elev din Panciu, Octavian Rădulescu, student bucureştean, Nilă Roman, student din Beiuş, Radu Simina, student ploieştean, Achile Sari, medic din Constanţa, David Tărcuţă, moldovean, şi inginer Vernescu, din Bucureşti. Trimiterea acestui lot nu i-a timorat pe cei rămaşi, ci din contră, le-a dat curaj. Pe 11 Noembrie un alt grup a declarat greva lucrului exterminant. Şapte deţinuţi au fost puşi în lanţuri şi expediaţi. Dintre ei făceau parte Bănică, subofiţer din Balaci-Ilfov, Hang, comerciant din Ardeal, Nistor Man din Maramureş, Radina Remus, ofiţer din Segarcea-Dolj, Ştefan Pintilescu, comandor de aviaţie din Bucureşti, Petre Gheorghe, fost comunist ce participase în 1933 la grevele de la Griviţa, şi Ion Tofoleanu, student medicinist din Carei. Brigăzile de pedepsiţi s-au menţinut până la 1 Aprilie 1953, şi tot până atunci s-a continuat susţinerea celor de acolo. Cele necesare le erau transmise prin profesorul Valeriu Basarabeanu, care devenise zidar şi bun sobar. Meseria lui îi permitea accesul în barăcile pedepsiţilor şi astfel el îndeplinea o mare misiune umană.
     Pe data de 15 August 1952 s-a declanşat în ţară un nou val de arestări. Au fost ridicaţi toţi cei care după 1920 deţinuseră funcţii administrative în stat, indiferent de vârstă. Zeci de mii au pornit pe drumul închisorilor, căci regimul comunist începea o nouă campanie de forţarea colectivizării şi voia să intimideze populaţia. La 13 Noiembrie, pe poarta lagărului Peninsula şi-au făcut apariţia peste o mie de deţinuţi. Pâlcuri, pâlcuri de umbre umane, dezbrăcaţi sau în zdrenţe, ţinându-se unul de altul, sau proptiţi în bastoane, unii pierduţi sub căciuli mai mari ca ei, lăsau impresia unui jalnic convoi. Parcă veneau de la capătul lumii. Uite „ magii ", a zis unul care mai avea puterea să glumească. Denumirea li se potrivea şi după felul cum veneau şi după direcţia de unde veneau. Şi „ magii " le-a rămas numele.
     Unii, încălţaţi în tenişi, înotau prin noroiul destul de gros şi clisos... la alţii noroiul intra prin vârful pantofului legat cu sârmă şi ieşea în sus la apăsarea celor 50—60 kg cât aveau bieţii oameni... după trei luni de muncă forţată... veniţi aici... tot la muncă forţată.
     La plecarea de la Galeş unii erau optimişti, sperau în plecarea acasă ca rezultat al alegerii lui Eisenhower la preşedinţia Statelor Unite. Dar speranţa li s-a spulberat după câteva ore la auzul strigătelor de fiare ale brigadierilor Vasile Matei şi Pavel Zubrinski: „ Ce vă mişcaţi aşa? Credeţi că la Peninsula aţi venit la pension ...? La muncă, bandiţilor. Să câştigaţi încrederea clasei muncitoare. Să vă plătiţi mâncarea ce o cheltuieşte statul cu nişte trântori ca voi."
     In luna Decembrie, spre sfârşit, circa 200 deţinuţi au fost mutaţi la cariera de la Ovidiu, unde munceau în condiţii grele, fără asistenţă medicală. O încăpere într-o baracă de lemn purta numele de infirmerie. Doctorul deţinut Vasiliu da sfaturi ... în lipsă de medicamente. Planton aci se găsea Popescu —Terente din Chitila, fost preot, pentru că socotesc că şi-a pierdut harul prin comportarea servilă faţă de administraţie, şi de zbir faţă de codeţinuţi. După ce fusese şef de echipă în brigada de preoţi schingiuită de Pavel Zubrinski, Popescu, supranumit Terente, se ridicase în ochii administraţiei.
     Intr-una din zile deţinutul Paul Zotta este adus... mai mult pe sus la infirmerie de llie Păunescu. Era intr-o stare gravă.
     După ce a cerut permisiunea celor care aşteptau la coadă, bolnavul a ajuns la intrare.
     Aici plantonul Popescu Terente 1-a oprit :
     — La coadă, la rând cu toată lumea, toţi sunt egali.
     — Dar am cerut voie şi mi s-a permis.
     — Au permis ei dar eu sunt aici ca să păstrez ordinea. In faţa insistenţelor şi a refuzului categoric, a intervenit llie Păunescu, care, văzând că nu are cu cine discuta, a spus : „ Hai, domnule Zotta, să stăm la coadă ."
     Deodată s-a trezit liberalul din popa Terente .
     — Dumneavoastră sunteţi domnul Paulică Zotta ?
     — Da, el este ! a răspuns însoţitorul.
     — Vă rog poftiţi, dacă ceilalţi au fost de acord să vă cedeze locul, fiindcă se vede că sunteţi într-o stare mai gravă...
     Doctorul Vasiliu nu avea medicamente, dar 1-a sfătuit dacă poate găsi pe la cineva ... ceva penicilină.
     După câteva zile s-a procurat cu destulă greutate un flacon de penicilină. Părea că i se va ameliora problema sănătăţii.
     Dar după două injecţii, tot popa s-a opus să se mai continue tratamentul :
     — Eu de aia sunt pus aici, să supraveghez să nu se facă abuzuri, fiindcă mai au şi alţii nevoie de penicilină.
     Nu după mult timp, în Ianuarie 1953, Paul Zotta a murit.
     Popa Terente îl are pe conştiinţă.
     Luna Noiembrie 1952 vine cu o nouă reorganizare. După desfiinţarea brigăzilor studenţeşti şi împrăştierea lor prin toată colonia, studentul medicinist Lie Pompiliu, originar din Făgăraş, formează o nouă brigadă. Pompiliu era unul din colaboratorii intimi ai lui Bogdănescu. El a primit în brigadă o serie de ţărani şi vreo 30 de tineri intelectuali. Lucra direct cu ofiţerul politic Chirion. Lie Pompiliu era o fire irascibilă, nu privea omul în ochi şi dădea dispoziţii fără a admite comentarii. Ca pontator îl avea pe studentul timişorean Sebeşan, pe care-l cunoscusem destul de bine în primăvara lui 1947. Făcuse parte din conducerea tineretului universitar PNŢ din capitala Banatului şi refuza metodic să stea faţă în faţă cu mine. Se schimbase în rău. Prietenii din colonie au rămas înmărmuriţi când au aflat că ajunsesem în această brigadă şi aşteptau un deznodământ pe care-1 vedeam sumbru. De la bun început ne-a repartizat locurile de dormit, ne-a organizat pe echipe de lucru. Nu admitea să nu ne facem norma şi ni se adresa tiranic cu „mă"! Ne făcuse fişe de producţie zilnică, după puterea fiecăruia. De la bun început le-am spus colegilor că eu voi realiza cât voi putea. M-am fixat cam la 30% din normă, pe motivul că sunt bolnav şi le-am mai spus că voi răspunde pentru atitudinea mea. Demonstram logic că prin munca mea îmi acopăr cheltuielile de întreţinere: masă, casă, pază şi că nu sunt dispus să produc în plus pentru beneficiul statului. Lie Pompiliu mi s-a pironit în faţă, spunându-mi să mă răzgândesc:
     - Mă, tu crezi că-ţi baţi joc de munca oamenilor şi a statului care te-a trimis aici să te reeduci ?
     -Cu „mă" să vorbeşti lui mă-ta şi ta-tu !, i-am răspuns pe acelaşi ton, ridicându-mă şi făcând un pas spre el. Cei prezenţi îngălbeniseră. Era după trei zile de la reinstaurarea terorii în baracă. Prin nu ştiu ce minune, brigadierul a făcut stânga-mprejur şi a plecat.
     Din ziua aceea n-am mai participat la împărţirea producţiei. Vreo zece zile oamenilor le-a fost frică să mai discute cu mine. Cu unii eram vechi prieten, dar le înţelegeam teama. Unul singur, Grigore, care dormea pe prici cu mine, după stingere îşi punea pătura în cap şi mă ruga să nu fiu supărat pe oamenii care mă ocolesc. Pentru a nu le crea dificultăţi, îi ocoleam şi eu. Starea de tensiune se menţinea. Ca pedeapsă mi s-a redus raţia de pâine. După vreo zece zile, într-o seară, lucram la nivelări. Au venit 4 garnituri de tren cu material din carieră şi platforma se lăţise. Eram foarte slăbit. Am simţit o moleşeală, ochii mi s-au împăienjenit şi am căzut pe şina de cale ferată. M-am trezit târît de un picior de către Lie Pompiliu. Cu ultimele puteri am sărit în picioare şi m-am repezit spre el. A rupt-o la fugă pe pantă şi nu s-a oprit până la cordonul de pază. „Când nu mai poate omul, îl tratezi ca pe un animal ?, am apucat să-i mai strig , vino încoace sa discutăm"! M-am aşezat pe un bolovan. Eu n-am mai lucrat, iar el n-a venit la discuţie. A doua zi dimineaţa am declarat greva foamei şi a lucrului. Am fost dus la carceră. Era sfârşit de Noiembrie şi vântul sufla de te-ngheţa. Am ieşit îmbrăcat cu trei perechi de izmene, trei pulovere şi o căciulă. Colegii se îngrijiseră de sănătatea mea. Noaptea eram încurajat şi mi se transmiteau ştirile din colonie şi de afară. După o săptămână am fost scos şi dus la baracă. Brigada era pe şantier, în schimbul de dimineaţă, când a venit un deţinut şi m-a rugat să merg până la camera primului brigadier Cujbă. Aici acesta mi-a înmânat un pachet de vreo 3 kilograme spunându-mi: „Duminică a venit mama dumitale de la Craiova şi n-a fost posibil să te scot de la carceră. Singurul lucru ce-am putut face a fost să-i iau acest pachet şi te rog să nu spui nimănui"! Amintiri dureroase ! Nu-mi văzusem mama din 15 August 1948, de când mă întorceam din Banat. De data aceasta făcuse ea 500 km., ca să-şi poată vedea băiatul. Mi-a adus o găină friptă şi un cozonac, fiind singurul pachet ce l-am primit la Canal. A fost destul de dureros că nu ne-am putut vedea.
     Pe la prânz a venit brigadierul Pop Dumitru, un ţăran maramureşean analfabet, şi m-a luat cu tot bagajul. Seara, după ce s-a servit masa, toţi intelectualii din brigada lui Lie Pompiliu au fost aduşi aici. Reuşisem, fără să vreau, să scap vreo 25 de oameni de teroare. în această nouă brigada domnea altă atmosferă. Deşi îmi făcusem planul să nu mai lucrez, colegii m-au convins să merg cu ei pe şantier. A doua zi am pornit cu lădiţa de unul singur la adunat pietricele, cu scopul să văd ce cunoştinţe erau pe întinsul şantier de la Mustaţa. La un moment dat s-a apropiat o figură distinsă, un om de aproape 50 de ani, a cărui inteligenţă se observa din privire, zicându-mi:
     — Domnule Ioniţoiu, nu vrei să lucrezi cu mine ?
     — E greu acest lucru, pentru că nu am venit aici să-mi fac norma, nu vreau să fiu asasinul năzuinţelor mele, iar mai presus să fac să sufere şi alţii din cauza mea.
     — Fii liniştit, că aici ai să te simţi ca între fraţi şi nimeni nu-ţi va reproşa niciodată nimic !
     Cel care îmi vorbise era profesorul universitar Victor Jinga. Om de prestigiu, cu lucrări economice publicate şi mai presus un demn fruntaş din Transilvania. De atunci, găsindu-ne şi cunoştinţe comune de afară, ne-am împrietenit, cred pe vecie, deoarece drumurile ne-au fost comune prin puşcărie mulţi ani, până în 1964, iar năzuinţele de servire a intereselor poporului român de asemenea identice. In pauza de prânz, văzându-ne împreună, 1-a chemat brigadierul Pop şi 1-a rugat să-mi spună că nu are nimic cu mine, că la el n-am fost dat să mă supravegheze şi că nu va ţine cont de normă ştiind că sunt bolnav. Promitea că-mi va da suplimente, îl ruga pe profesorul Jinga să mă convingă ,,să nu mă iau cu el în gură " ca să-1 fac de râs în faţa oamenilor, că nu ştie ce să-mi răspundă. Dacă voi avea vreo nevoie, să i-o comunic şi el va încerca să rezolve. N-am căutat să profit de înţelegerea brigadierului şi a prietenilor de acolo.
     Deşi lucrul se desfăşura într-o atmosferă intelectuală, cu discuţii pe diverse teme, în care profesorul Jinga era un adevărat „magister", am reuşit, la sfârşitul lunii Decembrie, să aranjez să fiu mutat în brigada lui Lesnic, un fost plutonier, om cu bun simţ. La el era o trambulină spre brigăzile de construcţii. Oamenii lui mergeau ca săpători şi salahori pe diferite şantiere, de unde cei pricepuţi erau luaţi şi puşi la munci calificate. In acest fel am ajuns imediat să lucrez la blocurile de la Ovidiu. Transbordarea se făcea cu bacul, în plină iarnă. Zi de zi eram aşteptaţi pe malul celălalt de copii şi copile care ne duceau şi aduceau de la şantier. Şi totuşi, în situaţia nenorocită în care ne găseam s-au înfiripat şi idile, ce s-au transformat în căsnicii solide. Pe mulţi ne leagă amintiri mai mult decât frumoase de Ovidiu. Aici multe s-au făcut spre binele multora şi merită să se impletească cu ale exilatului român într-o nouă Tristia ce va depăna urmaşilor, după 2000 de ani, durerile autohtone provocate de unii din fraţii lor ajunşi în slujba veneticilor.
     La Ovidiu, cineva a trebuit să rişte după plecarea lui Sergiu Macarie şi sorţii au căzut pe mine. Cred că am văzut şi învăţat mai mult decât mă aşteptam în acest şantier.
     In brigada de construcţii, liantul blocurilor ridicate pe malul celei de a patra guri a Dunării era plămădit cu durerea a trei intelectuali, de o sensibilitate deosebită, ce foloseau în locul condeiului sapa răscolitoare a pietrei arse : varul. Oltean de origine, profesor universitar de sociologie şi filozofie la Facultatea din Iaşi, Alexandru Claudian a fost unul dintre primii intelectuali marxişti din România, militând o viaţă întreagă1 ca social-democrat. Călăuzit de dragostea pentru semeni pe drumul căutării adevărului şi dreptăţii pentru cei oropsiţi, a avut deziluzia suferinţei din partea celor cărora încercase să le lumineze drumul. Fire de poet, de o deosebită sensibilitate, îşi înăbuşea durerea privind la asuprirea omului de către om, sub biciul marxismului neiertător, la distrugerea valorilor umane. Coleg de generaţie cu Tudor Vianu, cu George Călinescu şi Mihai Ralea, rămăsese decepţionat de aceşti intelectuali şi de alţii ca ei ce slujeau mistificarea ideologiei în slujba străinului asupritor. Alăturat intelectualităţii înainte de 1944 în atitudinea protestatară contra regimului dictatorial, trăia ca mulţi alţii drama impusă de noua dictatură, dealungul Canalului devenit mormântul românismului. Incercase în primăvara lui 1946 să rămână credincios ideilor social-democraţiei alături de C. Titel-Petrescu, Adrian Dimitriu, Eftimie Gherman, Fluieraş. Dar cu toţii luaseră drumul puşcăriilor. Şi ca prietenii întru ale politicii să-i facă şi mai mare chinul, au căutat să-i distrugă şi familia. Soţiei, Zoe Solomonescu Claudian, i-a fost dat să petreacă trei ani prin temniţele româneşti. Iată idealul marxist pentru care a luptat : soţ şi soţie împreună la puşcărie. Sau merită să citez spusele lui Titel Petrescu în 1946 : „ Porcii de comunişti au distrus marxismul pe vecie. De aceea noi, social-democraţii independenţi, am hotărât să nu mai salutăm cu pumnul şi să nu mai cântăm internaţionala."
     Şi poetul, sociolog şi marxist, Alexandru Claudian, amesteca în varul stins în care profesorul avocat Mihail Paulian, tot oltean, arunca agale, lopată cu lopată, nisipul Mării Negre.
     Tot literat, cu un ascuţit simţ critic, fost director al Colegiului National ,, Carol I ", fost candidat de deputat PNŢ la Dolj, el căuta să creeze o atmosferă de destindere între cei ce-şi săpau drumul spre groapa comună. Profesorul Paulian întreţinea discuţii literare pe orice temă, făcându-i pe mulţi să uite necazul zilei. Bolnav de inimă, condamnat la 5 ani, i-a executat până-n ultima zi, lăsând în mijlocul celor pe unde a trecut dâra luminoasă a omului de caracter. Şi-n varniţa alăturată, din groapă era scos şi aruncat varul de scriitorul Arşavir Acterian. Soarta împreunase pe trei condeieri sa stea laolaltă sub soarele dogorâtor al Dobrogei, să scruteze zările şi să trimită mărturia dragostei lor umane generaţiilor viitoare. Mulţumită anumitor oameni, aceşti scribi fuseseră salvaţi de teroarea unor brigadieri sălbatici şi aşezaţi la locuri de unde puteau să mai spere în ziua de mâine.
     Activitatea acestor brigăzi de construcţie se desfăşura în multe locuri de-a lungul Canalului.
     Obiectivul principal la acea dată îl constituia şantierul-concasoare, unde blocurile de piatră masivă din stânca de la Ovidiu urmau să fie măcinate. Construcţia lor a necesitat multe braţe de lucru. Inginerul Vernescu a fost cel care a condus şi urmărit execuţia temeinică, ajutat de o serie de ingineri deţinuţi, oameni de nădejde şi curaj, hotărâţi să îmbunătăţească condiţiile de viaţă. Printre ei se număra inginerul Marius Rusu, ing. Diesler, C. Bonea, Iulian ( Aurică ) Şeitan şi alţii. Acesta din urmă, originar din Comuna Săcele, Jud. Braşov, picase cu o organizaţie de rezistenţă din munţii Făgăraşului, ataşată colonelului Arsenescu. La Peninsula, Iulian Şeitan se zbătea prin tot felul de relaţii să ajute pe cei ce doreau să vină la construcţii. A fost depistat de ofiţerul politic şi a stat multe zile la carceră. Fiind cadru tehnic, avea şansa să nu fie controlat aşa de sever la intrarea în colonie. Datorită acestui fapt i-a venit idea doctorului Bică Georgescu să-i dea o trăistuţă legată sub testicule, în care să aducă medicamente şi părţi din ziar care erau interesante. Numărul mare de deţinuţi, munca de exterminare la mulţi la o vârstă înaintată, îngroşa numărul bolnavilor, în timp ce lipsa de medicamente se făcea simţită. Ajutorul trebuia să vină din partea celor ce aveau poarta deschisă spre exterior, în primul rând a celor de la construcţii. Inginerul Şeitan a fost o verigă importantă în acest sistem de ajutorare a bolnavilor, lucru ce a făcut, peste ani, pe avocatul Fruma să exclame : „acestui om ar trebui să i se ridice o statuie pentru tot ce a făcut". Bică Georgescu, doctorul de şantier, de o energie şi dăruire rar întâlnite, se ocupa de rezolvarea problemelor nu numai la locul de muncă, dar mai ales să contribuie la salvarea celor ţintuiţi la pat. Blocurile de la Ovidiu, coordonate de arhitectul Antonescu şi construite de inginerul Bone, au fost timp de doi ani de zile locul unde mulţi au putut să trăiască în linişte. Corelarea volumului de lucrări cu producţia oamenilor, pentru a se asigura norma, a fost urmărită şi rezolvată de normatorul Sergiu Macarie. Condamnat la 5 ani, avocatul Sergiu Macarie a executat şi peste pedeapsă. In Ianuarie 1953 s-a eliberat. Şantierul era pe terminate. Totuşi plecarea lui a creat probleme. Pentru ca administraţia să nu trimită un om nou în locul normatorului, s-a hotărât ca rapoartele de lucru zilnice, cu producţia oamenilor, vizitate de responsabili civili, să le întocmesc eu, urmând ca şeful de şantier să le predea. Lunile de iarnă Ianuarie şi Februarie, cu ger cumplit, făceau ca lucrările să meargă foarte greu. Şi totuşi, zi de zi, şantierul îşi făcea norma. Au fost aduşi şi trei preoţi, printre care părintele Galeriu din Ploieşti, care trebuiau salvaţi.
     Inceputul primăverii ne-a adus vestea cea mare : Călăul omenirii, Stalin, a murit în seara de 5 Martie 1953, scăpând de judecata oamenilor. La câteva zile după acest eveniment am fost chemat de comandantul Lazăr, în biroul căruia se mai afla un civil. M-a întrebat cum am ajuns să mă ocup cu producţia şi mai ales cum s-a realizat norma oamenilor. Am răspuns că oamenii mi-au cerut să întocmesc rapoartele de activitate, iar responsabilii civili le-au verificat şi semnat.
     — ,,Cum a fost posibil ca patru zile la rând, pe o temperatură de minus 17 grade, brigada de construcţii de la Ovidiu să fie singura care şi-a îndeplinit norma ", m-a întrebat comandantul. Am replicat că oamenii au muncit în interior, la adăpost, la rectificări în vederea predării, iar semnătura dirigintelui de şantier certifică cele consemnate în raport.
     - ,, Bine, du-te, o să-ţi arăt eu cum se face norma pe această vreme !", a încheiat morocănos comandantul.
     Noaptea, pe la ora 11, am fost sculat de primul brigadier însoţit de Mureşeanu de la brigada de pedepsiţi. Neştiind ce au de gând, am făcut scandal şi s-au alertat cele patru brigăzi din baracă. Am fost dus mai mult pe sus în secţia ,, O " de pedepsiţi. Mi s-a făcut o percheziţie mai rău ca la securitate. Aici se găseau vreo 12 persoane de aproape o jumătate de an. Lucrul se desfăşura numai în schimbul doi, cu program prelungit la 10 ore. De la început am spus „ nu "muncii. Am ieşit câteva zile, dar nu făceam nimic. Acolo mai era un adversar al muncii forţate, Marcu Goldenberg. împreună cu el alcătuisem o echipă, care nu făcea nimic. Gerul era destul de puternic, în jur de minus 10 grade, şi vântul rusesc sufla fără milă. Te pătrundea. Ne aşezam după vreun bolovan mare şi stăteam la adăpost. Brigadierul Mureşan şi normatorul Segal veneau la noi şi ne spărgeau piatra ca să ne antreneze în muncă, să ne facem norma. Ce spărgeau ei era totul. Marcu Goldenberg îi striga lui Segal :
     — Măi, eşti de-al meu, eşti criminal de război azi şi vei fi şi mâine. O să-ţi răsucesc gâtul!
     Marcu prinsese curaj că mai avea acum un sprijinitor, iar ceilalţi se mai destindeau fiindcă zbirii erau preocupaţi de noi. După 5 zile, n-am mai ieşit pe şantier. Mureşanu m-a dus la doctor şi acesta i-a spus că nu stau bine cu inima şi odihna este necesară. Faptul că a făcut-o în faţa mea a fost un curaj din partea doctorului Tănăsescu.
     Odată cu venirea mea, au început să apară ţigări şi ceva mâncare în plus, transmise din colonie. Rămas după amiaza singur la baracă, puteam în voie să primesc buletine cu informaţii şi de-ale mâncării.
     Când veneau de pe şantier, toţi căutau pe sub pernă ca să vadă ce surpriză mai au. Marcu Goldenberg n-a mai vrut nici el să iasă la lucru. Eram doi şi se putea păstra mai bine legătura cu ceilalţi. într-o zi a rămas şi normatorul Segal, ca să ne urmărească, dar el locuia în cameră separată. Pe la vreo 6 după amiază, când se îngâna ziua cu noaptea, am fost anunţaţi că trebuiau să sosească alimentele. N-am putut contramanda nimic. Atunci am deschis fereastra ca să nu ne audă Segal şi eu am ieşit în curte, Marcu rămânând să primească alimentele în dormitor. Nici n-am coborât bine şi un grup, în frunte cu Victor Coconet, şi-a făcut apariţia, lăsând impresia că se fugăresc. Şi în momentul în care au ajuns în dreptul meu, au început să arunce pachetele în mine ca o ploaie. Nici nu ştiu când le-am dat înăuntru şi am intrat. La vreo 3—4 minute, Segal a deschis uşa dormitorului şi ne-a văzut dormind. A ieşit în curte, a dat ocol barăcii şi a revenit. Iar a deschis uşa, convingându-se că dormim. Probabil auzise zgomote de afară. într-un târziu, când totul a intrat în normal, am împărţit darurile, punând fiecăruia sub pernă câte ceva. Pe la 25 Martie au fost eliberaţi toţi, afară de mine şi inginerul Mircea Rizescu, cel cu Ţesătoria Dâmboviţa. Printre cei ce mai erau încă în Martie la pedepsiţi se numărau ofiţerul Folea şi Damian, de la spitalul militar din Bucureşti. Brigadierul Mureşan stătea acolo să păzească doi oameni. Cu două zile înainte de 1 Aprilie, într-o după amiază, plutonierul de la grefă m-a chemat şi mi-a dat bilet să mă duc la brigada de la grădină. Am refuzat. Am spus că nu merg decât de acolo de unde am fost dus la pedepsiţi. Mi-a spus că nu mai e posibil acest lucru şi pedeapsa a fost tocmai să mă înlăture de la construcţii. Până la urmă mi-a dat bilet de detaşare la construcţii, cu condiţia să dorm în altă parte, unde voi putea să mă aranjez. Nu puteam să înţeleg atitudinea mai mult decât binevoitoare a plutonierului. Cu detaşarea în buzunar, m-am dus la brigadierul Michi Dobrescu, prieten şi om de treabă. L-am rugat să meargă la administraţie şi să ceară să fiu repartizat la el, ca unul ce lucrasem la construcţii. Când a auzit, a pălit. Mai erau la el vreo 4 persoane care mă cunoşteau şi erau de părere să facă ceva pentru mine. Mi-a spus că e o situaţie delicată cu mine, că sunt cunoscut de ofiţerul politic şi de comandant ca element periculos şi o intervenţie din partea lui i-ar îngreuna situaţia :
     — Dragă Cici, mi-a spus Michi Dobrescu, dacă te aduc pe tine aici, periclitez situaţia celorlalţi, care au nevoie de ajutorul meu, în postul în care sunt.
     — Da, ai perfectă dreptate, dar dacă nu te consideram prieten n-aş fi venit să te rog. în această si tuaţie mă văd obligat să lucrez la tine fără să dorm, deşi sunt repartizat aici. Am scos trimiterea şi a rămas înmărmurit, nu-i venea să creadă. Nu ştia ce să mai zică ... Am spart eu tăcerea jenantă :
     — Pentru a nu avea neplăceri nici tu, nici oamenii care în majoritate îmi sunt prieteni, te rog să nu mă fixezi la un punct de lucru. Eu voi ieşi în fiecare zi unde voi crede de cuviinţă, fiindcă sper să nu te aştepţi la spargerea normelor din partea mea.
     — Dragă Cici, nici nu te gândi la aceasta, aranjează cum crezi că-ţi este mai bine, din partea mea ai tot concursul.
     — Nu voi dormi aici şi nici nu voi mânca, aşa că nu mă vei ţine în evidenţă decât cu munca. Un singur lucru îţi mai cer, să spui dacă vei fi întrebat, că a fost necesară în acea zi prezenţa mea, pe şantierul unde mă găseam.
     Rămas singur în brigada de pedepsiţi, inginerul Mircea Rizescu era izolat complet de restul lumii şi foarte bine supravegheat de brigadierul Mureşeanu. Trebuia să facem ceva pentru a nu se simţi părăsit. Trebuia informat de mersul evenimentelor. Am hotărît impreună cu Marcu Goldenberg să-i ducem cele necesare. La începutul lui Aprilie, într-o seară, după ce l-am anunţat, ne-am apropiat prin spatele barăcii, pe la W.C. şi am reuşit să-i dăm pachetul fără să fim văzuţi, La câteva secunde am auzit paşi în jurul nostru şi eu am ţâşnit ca la concursul de ,,o sută de metri viteză". „Stai" au strigat voci după mine, urmate de paşi alergători. Cine a stat a fost Marcu, înhăţat însă de un normator. Eu mi-am văzut de drum, urmăritorul după mine. Am ocolit câteva barăci ca să-1 pierd şi am intrat în „ H "-ul construcţiilor. La una din brigăzi, uşa era deschisă şi linişte ca de mormânt. Din doi paşi am fost în patul din faţă, gata lungit. Nici nu ştiu când mi s-au tras pantofii din picioare. Nimerisem între Nelu şi Costică. In dormitor, lângă sobă, era comandantul Lazăr, cu spatele la uşă, discuta cu nişte zidari. Aşa se explica liniştea. La puţin timp a apărut în pragul dormitorului şi urmăritorul, în persoana lui Soroiu Gheorghe. A făcut câţiva paşi, a văzut pe comandant şi a plecat dezamăgit. Marcu a fost dus la ofiţerul politic.
     Cele două cozi de topor i-au reportat lui Chirion că a fost găsit lângă baraca de pedepsiţi, cu încă un bandit care a fugit.
     - Aduceţi-l imediat şi pe celălalt şi-i învăţ eu minte ! a strigat Chirion.
     - I-am pierdut urma, l-am fugărit, era întuneric şi a dispărut.
     — Pe voi am să vă pedepsesc, că nu sunteţi în stare să îndepliniţi o misiune ! Ascultă banditule, i-a zis Chirion lui Marcu, ce ai căutat la baraca de pedepsiţi ?
     — Eu nu ştiu, am fost dus, am stat, am fost chinuit 6 luni, aşa bolnav cum sunt, şi nici azi nu ştiu de ce !
     - Lasă aia, că ai meritat-o, dar acum, în seara asta, ce ai căutat ?
     - Eu căutam surcele să-mi fac un ceai, ca sunt bolnav şi m-aţi nenorocit cu munca şi nu mai pot mânca.
     - Dar surcelele erau lângă baraca de pedepsiţi ?
     - Dar eu n-am fost lângă baracă, n-aveam ce căuta că aţi desfiinţat-o.
     - Auziţi mă, că n-a fost lângă baracă, s-a adresat Chirion celor doi hingheri.
     - Să trăiţi domnule locotenent major, lângă sârma barăcii l-am găsit !
     . Ce mă, tâlharilor, W.C.-ul este baracă pentru voi ? S-a repezit Marcu spre cei doi.
     - Mai era cu unul alături.
     - Eu, cu unu ? mă orbilor, voi băgaţi oamenii nevinovaţi în puşcărie ! A început Marcu să ridice tonul.
     - A mai fost cu unul care a fugit.
     - Eu n-am fugit, m-am speriat. Strângeam surcele şi am auzit: Staiii ! Şi am stat. Uitaţi surcelele ! (avea ceva surcele în braţe şi gunoaie în mână).
     - Mă, banditule, cine a fugit ? S-a adresat Chirion lui Marcu.
     - Uite, ăsta a fugit ! Şi a arătat spre Soroiu. Am auzit voci care au strigat „ stai" şi eu m-am oprit din strâns surcele şi am stat. Ăsta, (arătând spre Soroiu) a luat-o la fugă ca nebunul, iar celălalt m-a apucat de guler şi m-a adus aici.
     - Şi cum mă, n-ai văzut pe nimeni ? L-a întrebat din nou Chirion.
     - Eram aplecat. Pe ăştia doi i-am văzut când au strigat :. ,,stai". Ăsta a fugit ca de nebun şi ăstălalt m-a adus aici, în loc să mă lase să-mi fac ceaiul, că eu numai cu ierburi trăiesc, aşa m-aţi distrus la canal.
     - Duceţi-1 la carceră, să-şi aducă aminte că n-are voie lângă baraca de pedepsiţi !
     - Şi dumneavoastră trimiteţi-mi un ceai, că-s nemâncat de azi dimineaţă, că m-aţi distrus la canal !
     Târziu în noapte, celui ce-i strecura ceva mâncare la carceră, Marcu îi spunea: ,,Ăla" să fie liniştit, că n-am fost decât eu singur şi mă descurc ! A doua zi i-au dat drumul.
     Reluându-mi activitatea, am ajuns să circul în cele 5 - 6 puncte de construcţii pentru a vedea atmosfera şi a încerca să intru în legătură cu exteriorul, mai necesară ca oricând, după moartea lui Stalin. La această acţiune au contribuit circa zece oameni de nădejde.

     In acest fel am reuşit, la Năvodari, să obţinem cu ocazia Paştelui cantităţi mai mari de pâine şi vin, sfinţite.
     In multe locuri, ziarele veneau zilnic, în timp ce scrisorile plecau pentru exterior. Civilii se arătau din ce în ce mai binevoitori. Zvonurile despre încetarea lucrărilor la canal începeau să se adeverească. Brigăzilor de săpători nu li se mai cerea norma şi lucrau la lichidări sau demontări de linii de vagoneţi. Concentrarea se făcea mai mult pe şantierele de construcţii. La Năvodari, apropiindu-se Fastivalul Tineretului, se căuta să fim cât mai izolaţi, pentru a nu fi văzuţi de streinii care veneau să viziteze litoralul.
     Primăvara lui 1953 venise pentru omenire cu noi speranţe. Moartea lui Stalin părea că a lăsat să cadă cortina peste o sângeroasă tiranie. Lupta pentru putere a început în culisele Kremlinului. Cu toate că în ziua înmormântării sunau sirenele şi lumea încremenise pe străzi, pe şantierele de muncă forţată unii râdeau, alţii înjurau. Aceeaşi luptă de culise de la Moscova 1-a adus pe Malenkov pentru 4 luni la conducere, în Rusia se dădea pentru prima oară un decret de amnistie, la 27 Martie, urmat de o îmbunătăţire a codului penal. In urma acestui decret au ieşit numai politicii cu pedepse până la 5 ani, bătrânii peste 55 de ani, femeile peste 50 de ani şi incurabilii, iar restul, de drept comun. Cu această ocazie au fost eliberaţi 4 milioane de deţinuţi politici.
     La o săptămână, pe 4 Aprilie, se anunţă la Moscova reabilitarea doctorilor condamnaţi pe baza depoziţiilor mincinoase ale unor arestaţi, sub presiunea mijloacelor interzise de lege, aplicate de securitatea sovietică. Tot la această dată, Eisenhower ţinea un discurs care a trezit noi speranţe spre o lume liberă şi mai dreaptă.
     La 10 Iulie Beria era înlăturat, fiind învinuit de uneltire criminală împotriva partidului şi a statului, iar în Decembrie a fost executat împreună cu o serie de colaboratori.
     In cadrul unei şedinţe secrete a Cominformului s-a explicat celorlalte partide comuniste că Beria vroia să dirijeze politica Germaniei Democrate spre transformarea ei într-un stat burghez şi în acelaş timp să stabilească contacte cu Tito şi Rancovici.
     Noua conducere sovietică : Molotov - Hrusciov -Kaganovici, anunţă în faţa confraţilor că Stalin :
     - N-a convocat de 13 ani congresul partidului,
     - n-a convocat comitetul central de foarte mult timp.
     - a nesocotit directivele de conducere ale partidului stabilite de Lenin.
     - singur a dat dispoziţii asupra organizării administrative şi economice,
     - a dezvoltat cultul personalităţii,
     - a deviat de la concepţia marxist - leninistă, şi promitea că va face procesul politicii staliniste cu uşile închise.
     Asupra numărului oamenilor arestaţi şi exterminaţi în Uniunea Sovietică de-a lungul marii terori dezlănţuite în 1937 şi care a durat 15 ani, sunt (încă) discuţii. între 18 şi 30 de milioane se cifrează numărul arestaţilor şi deportaţilor, dintre care trei până la şase milioane dispăruţi fără urmă. O adevărată industrie de distrugere a fiinţei umane, o crimă organizată împotriva propriului popor, acesta a fost comunismul ce pretindea că va aduce egalitate pentru toţi. Adică o egalitate cu cei treizeci de milioane de arestaţi. Iată ce spunea Claude Roy sub titlul „Du culte de Stalin a l'idolatrie de Mao", în „Le Nouvel Observateur" din 16 Noembrie 1966 : „De la Moscova la Erevan, practic n-am întâlnit un singur sovietic la care familia să nu fi pierdut unul sau doi membri în timpul războiului germano - rus şi unul sau alţi doi membri să nu fi fost închişi, deportaţi, împuşcaţi sau dispăruţi în cursul marilor epurări dintre 1938 - 1948".
     Intr-o zi de vară, pe 2 Iulie, goarna n-a mai sunat deşteptarea. Soarele ridicat de câteva suliţe ne prevestea ceva nou. Brigadierii chemaţi la raport au venit şi ne-au anunţat să ne facem bagajele, iar cei ce au ceva la magazia coloniei să fie pregătiţi pentru că vor fi chemaţi. Pe la orele 8 a început marea mişcare. Mii de oameni cu bagajele în spate cutreierau platoul în căutarea noilor loturi constituite după pedepse de executat şi pe culori politice.
     In acest timp am, asistat la o scenă ieşită din comun. Câţiva ofiţeri străini de colonie şi-au făcut apariţia. Unul dintre ei, recunoscut ca fiind colonelul Constantinescu, directorul închisorii Văcăreşti, cu un ciomag în mână s-a îndreptat spre infirmerie, unde se găseau vreo 10 - 12 persoane. Ajuns acolo a început să lovească în dreapta şi-n stânga, fără să întrebe sau să ţină seama de boala omului. Disperaţi, unii au sărit pe fereastră, alţii operaţi, sau în cârje, în cămăşi sau izmene, îşi făceau apariţia târându-se spre barăci să-şi ia bagajele. Odată formate loturile, acestea luau drumul barăcilor, izolându-le de celelalte cu pedepse mici.
     In acest haos, lumea se întreba ce o să se întâmple, la care un mucalit a răspuns . „ Aici e ca la Bălăceanca, la spitalul de nebuni ; o să ne pună să astupăm canalul" !
     Aproape două mii de deţinuţi au primit hrană rece pentru două zile şi au pornit spre garniturile cu vagoane de vite în care au fost îmbarcaţi. Acum erau toţi egali, foştii asupritori şi asupriţii, împreună spre necunoscut. In vagoane s-au petrecut scene prin care au fost puşi la punct torţionarii. Unii au fost loviţi, (printre aceştia marele criminal Zubrinski), alţii obligaţi să doarmă lângă hârdăul cu murdării, alţii îşi cereau iertare. După o săptămână, am aflat de la unii din garda care însoţise vagoanele, că jumătate au fost duşi la Gherla, iar restul la Aiud. După trei ani de muncă forţată, de chinuri şi teroare, prima etapă pe calea exterminării rezistenţei româneşti s-a încheiat imediat după moartea călăului omenirii.
     Din numărul extraordinar de mare al oamenilor ce au trecut prin colonia de muncă forţată Peninsula, menţionez în limita aducerii aminte :
     Acterian Arşavir, scriitor, mare caracter , Alexandru, maior din infanterie, de la Sibiu , Antoniu, ofiţer, din Ploieşti ; Apostol Vasile, din Constanţa, om serios preocupat în permanenţă de a face bine şi de a fi de folos celorlalţi ; Arjoceanu, avocat din Târgu Jiu, fruntaş naţional-ţărănist; Arpad, muncitor din Transilvania; Aznavorian, avocat din Bucureşti, fruntaş naţional- liberal; Atanasiu Dumitru, ziarist din Bucureşti, autorul romanului „ Nyusu *-, după eliberarea din închisoare a devenit agentul securităţii; Antonaru Ion; Ivăncescu, judecător din Sibiu ; Badea Gheorghe, a lucrat la atelierul de tâmplărie al coloniei , Barbu, doctor, om dubios ; Badiu Virgil, profesor de istorie şi teolog, om de caracter , Bălan, general, a fost dat înapoi de Iugoslavi după ce a trecut frontiera ; Bănică Matei, subofiţer, mare caracter ; Bârna, învăţător din Roman, informator , Bărbulescu Marian, student la politehnică ; Batin Vasile, învăţător, om de caracter , Bratu Alexandru, avocat, secretarul organizaţiei PNŢ din Fălciu, condamnat în procesul pentru reorganizarea tineretului, a fost un om de atitudine, luptând în permanenţă împotriva muncii forţate ; Brătianu Dan, văcsuitorul ghetelor miliţienilor care ne terorizau, a făcut de ruşine neamul; Beju Ion, preot ; Berbec Constantin, din Tulcea ; Bârsan Ion, tipul ţăranului cinstit, din Sălaj ; Bogdan, elev din Şieu, Maramureş ; Boian Ion, din Braşov, economist, fost legionar, un om de caracter, gata oricând să facă bine; Boilă Puiu, student, băiat de caracter, Bolboroiu Mitică, din Bucureşti ; Boldoi Ion, student, din Jud. Olt, un tânăr serios ; Boală Dumitru, aviator din Medgidia , Bone Constantin, inginer ; Botez Sorin, student ; Braicu Vili, doctor din Turda , Bucă Ion , economist , Brumă Aurel , Bucea Nicolae, Preot Burtea Dumitru, din Dragoslavele, deşi a făcut liceul militar şi a urmat dreptul, s-a încovoiat şi a servit umil pe asupritori, lovindu-şi chiar şi fraţii de suferinţă , Buta Nicolae, avocat, a trecut prin carceră ; Căliman Ion, doctor din Braşov ; Calistratu Mircea, avocat ; Căpăţână Iuliu, din Tg. Jiu ; Căpitanu George, muncitor, a fost unealta comuniştilor după 1946, şi în puşcărie informator, Cară Ion, comandor de marină ; Caravan Iulică, dobrogean, intrat în puşcărie din cauza răzbunării lui Dusa şi Vâlcu, conducătorii comuniştilor din Jud. Constanţa ; Caraion Ion, scriitor, redactor la ziarul comunist Scânteia care a otrăvit sufletul neamului cu minciuni şi propagandă pro-sovietică, om şters y, Cantacuzino Matei George, arhitect ; Cantea ; Călin Aurel ; Cazacu, avocat din Calafat , Cazacu Marcel, elev din Rădăuţi, mare caracter ; Ceauşu Titus, comandor, a fost crunt torturat în brigada lui Bogdănescu, Cernovodeanu Dan, coleg de liceu cu regele Mihai, frontierist ; Chindriş Ion, preot ardelean, Chişiu Emil, student din Turda, condamnat 5 ani într-un proces înscenat de Securitate. Un băiat de mare caracter, în 1953 a căzut victima unui accident la Ovidiu din cauza lipsei măsurilor de siguranţă în care trebuiau să lucreze oamenii ; Chintescu Jean, proprietar la Coţofeni şi Găieşti, a fost arestat la vârsta de 80 de ani, orb fiind ; Ghiţă, avocat din Cluj , Chiper Gheorghe, avocat din Iaşi, fost preşedinte al tineretului PNŢ din Moldova ; Christescu Valeriu, avocat, legionar ; Câmpeanu Toma, jurist şi ziarist, naţional liberal, canditat al treilea pe listele de deputaţi din Jud. Dâmboviţa ; Chiriţă, farmacist din Muscel, Chindia Ion, preot ardelean , Câmpeanu Alexandru, doctor, deşi tânăr, cu o pregătire ştiinţifică excepţională ; Câmpeanu Ion, contabil din Someş ; Ciontea, elev ; Constantinescu Narcis, ofiţer de cavaliere, din Sibiu ; Constantinescu Atta, fost ministru, Constantinescu, doctor ; Comes Silviu, învăţător din Tg. Mureş ; Comşa Stelian, student din Bucureşti; Costea, macedonean, mort, între tampoane la Mustaţă; Costescu Cornel, avocat din Teregova ; Coşbuc Anton, nepotul lui George Coşbuc ; Coşereanu Ion, comandor ; Coşe-reanu Alexandru, elev din Bacău ; Constantinescu Nicolae, contabil din Timişoara ; Cioată, tânăr din Dâmboviţa ; Cristoforatu Dionisos; Cristescu Mihai, student din jud. Olt, băiat serios ; Curpănaru, elev din Bacău ; Damian I. de la spitalul Militar din Bucureşti ; Dărăban, ţăran; David, ţăran cu mult bun simţ, a lucrat în brigăzile de construcţii ; Dimitriu Lucian, maior de cavalierie, din Craiova, om de mare caracter ; Dobrescu Adrian, avocat ; Dondoe Marin, student, din Craiova, a îndurat multe, rămânând un om. La Colegiul „ Carol I ", unde a învăţat, a fost un elev excepţional . Drăgulete Petre ; Dragomir, ţăran din comuna Ciocârlia ; Drăgulschi, doi fraţi lipoveni din Deltă ; Drincu Ion, avocat, secretarul organizaţiei PNT din Arad; Dumitraşcu Cornel, din Dolj, a lucrat în brigăzile de construcţii, om de caracter; Dumitrăchescu, preot din Muscel, n-a strălucit nici în libertate, nici în puşcărie ; Dumitrescu Luca, avocat ; Dumitrescu Constantin, din Prahova ; Dumitrescu-Colteşti, preşedintele PNŢ din jud. Vâlcea; Disler, inginer ; Dunca, elev din Maramureş; Duţă Iulică, student din Cobia, Dâmboviţa ; Drăgoi, inginer ; Eisenbraun Robert, poet şi scriitor originar din Basarabia, stabilit după 1944 la Brăila, unde şi-a desfăşurat activitatea publicistică până când scriitorul Mihu Dragomir, agent al securităţii, 1-a băgat în puşcărie. A fost un mare talent plin de sensibilitate şi a făcut multe poezii la Canal, prin care reliefa suferinţa neamului românesc . Evolceanu Alexandru, colonel din vânătorii de munte, condamnat în „ Sumanele Negre "; Faina Liciniu, avocat, de pe Târnave, am putea spune, un om între oameni, caracterizat printr-o mare putere de dăruire pentru binele semenilor şi al neamului ; Filipaşcu Alexandru, profesor, mort în Noembrie 1952, la trei zile după venirea cu lotul administrativilor în colonia Peninsula. Istoric fiind a publicat multe lucrări de specialitate , Foareş, moldovean ; Folea Ion, ofiţer, pentru atitudinea sa demnă, curajoasă, a stat 6 luni în brigada de pedepsiţi, dar peste 10 ani, fiind în Aiud, a cedat în faţa reeducării ; Folender, cunoscut sub apelativul „Papa", om de suflet, foarte bolnav de inimă ; Fonea Florian, ofiţer din comuna Gogoşu, jud. Dolj, om de caracter ; Farca, brigadier ; Fruma, avocat, liberal, om de caracter, având necazuri în colonie, a fost ajutat de inginerul Aurică Şeitan să meargă la construcţii. Pentru ceea ce a făcut pentru el şi pentru mulţi alţii, Bubu Fruma spunea ca lui Şeitan să i se ridice o statuie; Frunză, funcţionar, moldovean ; Furduiescu, funcţionar din Roman; Gafencu, student, om de caracter ; Galeriu Constantin, preot de la biserica Sf. Vasile din Ploieşti. A fost un propăvăduitor al cuvântului evangheliei şi al dragostei între oameni, acolo unde teroarea era mai mare; Garibaldi, macedonean, om de mare caracter; Gerota Dumitru, profesor universitar de drept, la a cărui arestare a contribuit şi finul lui, Alexandru Dragulănescu, despre care am amintit că era agent. A fost membru PNŢ şi directorul cercului de studii. A căutat să susţină moralul oamenilor, fapt pentru care a avut de suferit în colonie , Georgescu-Topârzan, inginer din Braşov ; Georgescu-Tulcea, avocat; Georgescu Bică, un om cu suflet mare ; Ghera Costea, macedonean ; Gherase Dumitru, ziarist, Ghiţă Nicolae, un macedonean de mare caracter, curajos, contribuind la susţinerea moralului oamenilor ; Gligor V., preot ; Gârneţiu Vasile, cel care, având o tipografie în Braşov, a acceptat să tipărească în primăvara anului 1944 programul de reforme politice al grupului de intelectuali din localitate; Gima, macedonean; Gospodin Apostol, macedonean; Gogonea Axente, doctor din Zărneşti, jud. Braşov ; Goia, ţăran moţ, ducea lupta de clasă în brigada lui Marinovici ; Gorun, ţăran ardelean, un om de mare caracter ; Grozăvescu, ţăran din Banat ; Goldenberg Marcu, un evreu curajos, poate cel mai curajos de la Peninsula, care pentru atitudinea lui a stat 6 luni în brigada de pedepsiţi ; Guciuşna Petre , fiul marelui patriot basarabean ; Gurău Vasile, un tânăr de caracter ; Hălălău Ştefan, colonel, comandantul şcolii de ofiţeri de artilerie din Craiova; Haimovici Milan, pastor protestant ; Hăngănuţ, ţăran ardelean; Hantz, zidar din Ciuc ; Hang Matei, comerciant ardelean, mare caracter ; Haşieganu, doctor ; Haţeganu Eugen, avocat, fost director la O.R.A.C.A., a fost bătut îngrozitor de Brânzaru şi apoi, cu o deosebită predilecţie, de sadica Vida Nedici. Pentru a nu mai costitui o dovadă în plus despre barbariile ce s-au comis în închisori- fiind mutilat, el a fost arestat din nou în 1958 şi aruncat sub tren, lângă gara de Est, simulându-se o sinucidere . Herlea Alexandru, fruntaş naţional-ţărănist din Orăştie, avocat, profesor universitar de drept civil la Academia Comercială din Cluj-Braşov, mare caracter şi foarte omenos, bucurându-se de prestigiu şi fiind în acelaş timp apropiat şi prieten. Avea darul de a polariza oamenii în jurul lui ; Heul Emanuil, avocat, originar din Iaşi ; Holban Mircea, ofiţer; Humulescu Leon ; Ienciu Codru, inginer textil şi licenţiat în Drept , Uiescu Ion, profesor, originar din comuna Cuptoare, jud. Severin; Iliescu Dan, ofiţer de artileriei, om de caracter ; Iogu Petre, student, macedonean, om de caracter; Ionescu, avocat din jud. Olt, mort în colonie; Ionescu Stelian; Ionescu Lulu, fost director al Radiodifuziunii, om hotărît şi combativ, aşa a rămas şi după eliberare; Ionaşcu Constantin, student în drept, foarte muncitor şi priceput, a practicat toate meseriile posibile în colonie, fiind necesar peste tot, dar nu s-a eliberat decât cu „adiţionalul", la un an de la expirarea pedepsei; Ionescu Georgică, prahovean; Iordăchescu, elev din Buzău, mare caracter ; Ion Vasile, inginer; Isvoreanu, avocat din Turnu Severin; Iusco Gavrilă, elev din Maramureş; Iosifaru, profesor din Argeş, caracter slab; Laitin, student, brigadier, bătăuş; Lăzărescu Paul, student, de care am mai vorbit; Lăzeanu, profesor la Academia Comercială; Lazăr Cornel, din jud. Timiş; Lazăr, ţăran din comuna Cogălniceanu, Dobrogea; Lazăr Eugen, din Braşov; Lăzărescu Codin, scriitor, om oscilant; Licea, avocat din Turnu Severin; Jianu Mircea, student la medicina militară, legionar, originar din Craiova, a trecut prin Piteşti şi pe la brigăzile 13 şi 14 de la Peninsula, după care s-a redresat şi a fost martor în procesul călăilor care-l schingiuiseră; Jilavu Petre, ofiţer de marină, din Craiova, a rămas un român demn şi de caracter; Jinga Victor, rectorul Acadamiei din Braşov, fost subsecretar de stat, om demn de curaj, bucurându-se de prestigiu, va trece prin mai multe închisori până în 1964, Jipa ; Jeleriu Ion, avocat din Ocna Sibiu, mort în închisoare, la Poarta Albă, pe 19 Noiembrie 1953; Jumanca, un ţăran bănăţean, a lucrat la cioplitorii de piatră; Juverdeanu Ovidiu, student din Moldova, informator şi unealtă a administraţiei; Kalman, un ţăran ardelean, Kekais, comandor de marină; Kendeffy Nicolae, conte de Sîntmaria, Haţeg, condamnat pentru trecere de frontieră; Lisnic, brigadier; Livezeanu Radu, secretarul organizaţiei PNŢ din jud. Vâlcea, un om de caracter, demn, care a mai fost arestat, ieşind bolnav, dar cu fruntea sus, a detestat linia de colaboraţionism a fratelui său, Octav Livezeanu; Lungu, preot, om de mare caracter; Luscov P. ţăran din Galda jud. Alba, om de mare caracter; Luscan, colonel, om de mare caracter; Maior Petru, avocat din Lugoj; Malciu Emil, scriitor, om de caracter; Malciu Grigore, ziarist, mort în colonie, Man Nistor, elev din Şieu, jud. Maramureş; Marcovici, evreu, se spunea că a fost şi la Auschwitz; Mărdărescu Relu, avocat, naţional-ţărănist, din Bucureşti; Marţian, din Bucureşti; Marta Ionel, din Braşov; Marinescu Constantin, funcţionar CFR, Bucureşti; Marinescu Eugen, maior; Marinescu Ion, preot de la biserica Sf. Treime din cartierul „Lacul Tei" Bucureşti, Marinescu Ştefan, profesor din Comuna Velea, jud. Dolj; Mărăşescu, inginer; Mărgineanu Aurel, din Someş, liberal, profesor; Madgearu Mircea, ofiţer, împuşcat pe şantier; Mastican Cornel, comisar din Orăstie; Mateescu Mardare, ziarist din Braşov, Mavrodin, pictor scenograf; Maxim, ţăran din jud. Alba; Megheşan, ardelean, om de caracter; Miclea, preot; Micu Emil, istoric din Braşov, om de caracter; Micu, comandor de aviaţie; Mija, un tânăr; Micu, ţăran din Alba; Mihuţ Ion, ţăran din comuna Galda, jud. Alba; Mitan Gheorghe, economist din Braşov, om lipsit de caracter, care după eliberare va deveni unealta securităţii; Mitrea Dumitru, din tineretul universitar naţional-ţărănesc, a devenit informatorul ofiţerului politic Chirion. A fost găsit şi cu note informative asupra lui, când era la brigada de mecanici, Mocanu Gogu, comandor de marină, gata oricând să vină în ajutorul celorlalţi; Moldoveanu Ion, om de caracter, Moldoveanu Dumitru, din Constanţa; Moldoveanu Aurel, funcţionar CFR la Medgidia, un om gata să facă un bine oricând; Molnar Teodor, a muncit la bucătăria coloniei; Munteanu Frasin - Râmnic, profesor; Munteanu Ion, student la Academia Comercială; Muscanu Viorel, preşedintele tineretului PNŢ din jud. Arad, avocat, un bun coleg; Mitucă, căpitan, originar din Oltenia, după ce a fost brigadier la CernaVodă, căuta să dovedească buna credinţă şi sper că a reuşit; Nacu Ionel, licenţiat al Academiei Comerciale, legionar, de mare caracter, a fost un om demn şi a militat tot timpul pentru o înţelegere a Românilor; Nariţa, preot; Năsui Vasile, ţăran din Maramureş; Năstase Cornel, din Braşov, fost prefect în jud. Trei Scaune; Năstase Mitică, avocat liberal, din Orăştie; Năstase, student din Bârlad; Neamţu Tudorică, avocat din Craiova, un om demn; Neicu Constantin, din jud. Constanţa; Nestorescu, ţăran din Banat; Nicoară Adrian, din Braşov, în conducerea tineretului naţional-ţărănesc, om demn; Nisipeanu Toni, student torţionar; Niţulescu Horia; Nour, doctor; Olteanu, notar din jud. Mehedinţi. În ziua de Crăciun 1952, trenul i-a tăiat picioarele pe şantierul de la „Mustaţă" şi nu a putut fi salvat din cauza administraţiei, care nu l-a dus la spital; Oniga, maior din Alba Iulia, turnător în lotul lui Dabija, de la Muntele Mare; Onofrei Pompei, preot din Sibiu, cel care, rămas în Transilvania de Nord, sub ocupaţie ungurească (1940 - 1944), a fost spânzurat de Unguri şi printr-o minune a scăpat, rupându-i se frânghia. Regimul comunist l-a închis, cu intenţia de a se desăvârşi ceea ce nu reuşiseră să facă Ungurii. Oroş Emil, doctor din Cluj; Oroş, avocat, notar public în Tăşnad; Orghidan, comerciant din Braşov; Oţoiu, preot din Sibiu, Otparlic George - Mihai, student din Iaşi, un om de mare caracter; Păcuraru Ion, din Arad; Păcuraru Remus, preot; Palade Coriolan, preot; Paleu, din Piatra Neamţ, un tânăr de caracter; Pascu Emil, avocat din Blaj; Pascu Gheorghe, avocat din Bucureşti; C. Pârvulescu, funcţionar la CFR; Petre Gheorghe, participant la greva de la „Griviţa" în 1933, un om de mare caracter; Petreanu Nicolae, student, bolnav din cauza bătăilor de la Piteşti, om de caracter; Petrasievici, fost preşedinte Y.MC.A.; Pârvu Leontin din Braşov; Pârleţeanu, venit din Siberia; Pintilescu Ştefan, comandor de aviaţie, om de caracter; Piso, preot din Zărneşti, jud. Braşov, lipsit de caracter, Piţigoi Marin, avocat, originar din Broşteni, jud. Argeş, vicepreşedintele organizaţiei judeţene PNŢ, a fost schingiuit de nepotul său, Sică Enăchescu, brigadier „reeducat", pentru ca acesta să-şi dovedească ataşamentul la acţiunea criminală de exterminare a deţinuţilor. L-a chinuit zi şi noapte, luni de zile, l-a pedepsit în nenumărate rânduri, l-a lovit şi l-a pus la muncile cele mai grele. Pop, protopop din Aiud; Pop Ion Aderi, ţăran din Sălaj, om de caracter; Pop Ion Boabă, ţăran din Sălaj, om de caracter; Popoiu Grigore, elev din Panciu, un tânăr plin de curaj; Popa Gheorghe, din Turda; Popa Teodor, vicepreşedintele organizaţiei PNŢ din judeţul Bihor; Popescu Simion, din Mehadia, funcţionar PTT , la Băile Herculane; Popescu-Constantin - Lumină, inginer legionar, după eliberare a devenit agentul securităţii din Ploieşti; Popescu Ion, parohul bisericii din comuna Valea Dragului, jud. Argeş; Popescu, inginer, originar din Romanaţi, fratele lui Lumină, tot legionar, în schimb un băiat serios. Popescu Ieronim, un om mult încercat. Din cauza muncii forţate s-a îmbolnăvit grav de inimă. Sufletul nu i-a fost atins şi cu toată situaţia grea în care se afla s-a alăturat salvării celor în suferinţă, protestând ori de câte ori a fost nevoie, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Nu a făcut nici un fel de politică, dar conştiinţa de român l-a făcut să fie adeptul unirii forţelor împotriva tendinţei de exterminare. Era pentru democraţia pluralistă. Popovici Victor, avocat; Precup Nicolae din Braşov, secretarul organizaţiei PNŢ; Presecan, ţăran din Orăştie. Prună Constantin, tânăr din jud. Neamţ. După eliberare a cedat în faţa securităţii. Purdea Gheorghe, preot; Purdea, notar; Radina Remus, ofiţer de cavalerie din Segarcea, jud. Dolj; Radu Ion, protopop; Radulian, marinar, om dubios; Rădulescu Octavian, student din Bucureşti, om de atitudine; Răchiţeanu Valeriu; Raţiu, student ardelean; Raţiu, preot greco - catolic, ardelean; Rizescu Mircea, inginer; Roland, avocat din Bucureşti; Roman Dănilă, student din Beiuş; Rusu Marius, inginer din Iaşi; Roman, ţăran din Dolj; Răutu Constantin, ziarist; Rusu Vaier, din Turda; Saghin Ion, avocat din CâmpuLung Moldovenesc, socrul lui Ţurcanu; Seviciu Tiberiu, notar public din Lugoj; Şerbănescu Pândele, profesor, directorul liceului ,,Sf. Petru şi Pavel" din Ploieşti; Şerbănescu, elev din Buzău, torturat, mare caracter; Sergiu Dan, scriitor, a lăsat de dorit; Scrob Gheorghe, preot; Scriban; Secui Manoilă, din Turda, Sima Gheorghe, un muncitor care a rupt portretul Anei Pauker. A fost condamnat 5 ani şi a rămas şi după înlăturarea ei din guvern. Sima, avocat din Bucureşti, colaboraţionist, fost naţional - ţărănist; Simu Silviu, preot, Simescu Petre, funcţionar, originar din Craiova, a lăsat de dorit. Simina Radu, student din Ploieşti; Slăvescu, colonel; Someşan Laurian. Spuză Mihai, student la medicina umană la Cluj, originar din Mehadia. Cu toate că a trecut prin reeducarea de la Piteşti, a rămas de caracter. Şeitan Iuliu Aurică, inginer, om de mare curaj şi caracter, care a ajutat pe mulţi la canal. Ştefănescu, colonel, preşedintele tribunalului militar din Timişoara sub comunişti. A condamnat foarte mulţi români, pe care i-a întâlnit, apoi la canal. Pentru a se salva, a cerut administraţiei să-l trimită la închisoare;Ştefănescu Ghiţă, avocat din Galaţi; Ştefănescu Constantin, din comitetul sindical al presei din Ardeal şi Banat; Stănilă, din Deva; Stanciu, locotenent din Oradea; Stoenescu, colonel, aghiotantul generalului Avramescu; Stoica Sever, ziarist; Stolojan Vlad din Bucureşti; Subţire Gheorghe, avocat din Timişoara; Suciu D. Ion profesor de istorie, din Banat; Tărcuţă David, moldovean, om de caracter; Tălpăşeanu Virgil, învăţător din jud. Dolj; Ţăranu, inginer; Tătaru Augustin, preot; Tătulea Octavian, avocat din Braşov, Târnoveanu Mircea, tânăr din Moldova; Teodorescu Dumitru, avocat, naţional - ţărănist; Teodorescu, profesor din Craiova, arestat la vârsta de 80 de ani; Teodorescu Nic, preot din Bucureşti Ţiţei, fost aviator, la Buzău. Ţigănescu, maior, vicepreşedintele organizaţiei PNŢ la Prahova, lipsit de caracter. După eliberare dă o mână de ajutor securităţii. Ţepelea Gabriel, profesor din Bucureşti, fost naţional - ţărănist; Tofoleanu Ion, student la medicină; Ţolescu Tiberiu, ofiţer, originar din Circea, jud. Dolj; Tomaziu Nicolae, inginer textilist; Trifu V. V., doctor, teleormănean; Tsaldaris Gogu, din Constanţa; Udroiu Ion, elev din Bucureşti, curajos şi de caracter; Ungheanu, student; Ungureanu Vasile, învăţător din Roman; Utan, ziarist; Vasiliu Nacu, avocat din Râmnicu Vâlcea, om de caracter; Vătăşescu, fruntaş liberal; Velea Ion, ţăran din Banat; Vintilescu Doru, doctor din Ploieşti; Vintilescu Mihai, student din Ploieşti; Vodă, avocat din Târgu Mureş; Zotta, din Bucureşti; Zuca Teodor, poet de origine macedoneană. Pentru a înjosi pe oameni, pentru a-i batjocori, ofiţerul politic crease câteva echipe pe care le folosea după programul de muncă la curăţirea hasnalelor. Dintre ei menţionez: Consulul Bâleanu şi Cernavodeanu Dan, amândoi condamnaţi pentru trecere de frontieră; Profesor universitar Herlea Alexandru şi avocatul Eugen Haţeganu.

     Privind evoluţia vieţii de toate zilele după impunerea guvernului de către Ruşi, se constată o tendinţă generală spre anarhie.
     În Moldova nu se putea face nimic. Autoritatea centrală nu era ascultată. Conducerile locale şi siguranţa erau puse la dispoziţia Ruşilor. Omul nu mai avea nici o siguranţă, nici în casă, nici pe stradă. Drojdia societăţii se mişca, devenea îndrăzneaţă, chiar agresivă, observând că autoritatea se clatină din cauza trupelor eliberatoare ce se comportau ca ocupante. „Davai ceas davai palton, de la Nistru pân' la Don" din cupletul lui Constantin Tănase, spunea totul. Când acesta a apărut cu ceasuri pe ambele mâini şi altele atârnate după gât, lumea l-a aplaudat frenetic, pentru că, fără să spună nici un cuvânt, arăta adevărata atmosferă ce domnea în ţară. Dar aceasta l-a costat viaţa. Inflaţia creştea în timp ce alimentele dispăreau, foametea îşi arăta colţii şi goana după provizii era la ordinea zilei. Ruşii cărau tot ce puteau şi lipsa era generată de ei. Se căutau vinovaţi pentru a se motiva cauza lipsurilor şi presa comunista găsise ţapi ispăşitori în negustorii care doseau mărfurile ca să le speculeze, industriaşii care nu voiau să îmbunătăţească viaţa muncitorilor şi moşierii care exploatau pe ţărani.
     Muncitorii au fost luaţi în timpul liber şi trimişi la ţară să repare uneltele fraţilor lor ţărani şi să-i lămurească despre lupta comună spre folosul regimului comunist. Timpul liber începea să nu mai existe. Omul nu trebuia să aibă timp să mai gândească. Să fie tot timpul ocupat. Omul începea să fie dresat ca un animal, să înveţe respectarea programului cu sfinţenie pentru a-şi mulţumi noul stăpân. Trebuia să se linguşească şi să se gudure când apare stăpânul. Să nu spună nici o dată nu, chiar dacă nu va face. Laşitatea începea să apară ca trăsătură principală în noua moralitate. Sufletul omului era murdărit, era rătăcit de la calea cea dreaptă, trebuia să se zbată în nesiguranţă. Totala anihilare a personalităţii era scopul dorit de comunişti, într-o lume în care omul urma să trăiască într-o viaţă amorală.
     Ţăranii care primiseră pământ prin aşa zisa reformă agrară, nici nu apucaseră să se obişnuiască cu gândul că vor fi proprietari, şi au fost obligaţi să intre în întovărăşiri agricole, primul pas spre colectivizare. Şi pe lângă cei împroprietăriţi au fost obligaţi şi ceilalţi să se întovărăşească cu tot inventarul agricol (car, boi, plug). Cei care se împotriveau creau necazuri copiilor la şcoală şi celor din serviciu. Copiii lor erau chemaţi la organizaţiile de bază şi trimişi să-şi lămurească părinţii, dacă vor să mai rămână în posturi. Asupra celor ce nu se înscriau, a început să se aplice sistemul „cotelor" prin care unii trebuiau să mai cumpere produse ca să poată achita cantităţile ce li se fixaseră. Ba trebuiau să dea cote şi pentru cerealele şi legumele pe care nu le produceau. Nici grâu pentru sămânţă nu reuşeau să ia. Dacă nu-şi acopereau cotele, li se lua din casă totul. Perceptorul ajunsese asupritorul principal în executarea financiară a ţăranului.
     La sfârşitul lui iunie 1947, lumea adusese grâul la maşinile de treierat şi-l aşezase în stoguri. În comuna Rast din judeţul Dolj, ţăranii n-au mai vrut să-l treiere. Imediat a fost anunţat prefectul judeţului, Campănaşu, fost preot, răspopit. Mai târziu va ajunge general de securitate. Venit la faţa locului a început să discute cu ţăranii şi să-i convingă să treiere. Deoarece cotele prea mari reprezentau motivul, mai mari chiar decât producea pământul, prefectul le-a explicat că este o datorie către stat, ca toţi să şi le achite.
     - Bine, bine, au zis oamenii. Să le achităm. Dar când nu avem să luăm nici pentru sămânţă?
     Atunci moş Ion a ieşit din rândul mulţimii şi a grăit.
     - Domnule prefect, oamenii nu că nu vor să treiere, fiindcă toţi or s-o facă dar le este teamă că li se iau şi paiele.
     - Nu oameni buni, nu vă ia nimeni paiele, a răspuns prompt prefectul Cumpănaşu.
     - Vedeţi, fraţilor, a intervenit moş Ion, c-o să vă duceţi cu paiele acasă, după un an de muncă.
     A înghiţit-o prefectul, oamenii i-au râs în nas, dar aceasta a fost realitatea. Şi acolo şi pe tot cuprinsul ţării oamenii au plecat cu paiele, şi sacii goli pe mână.
     După seceta din 1946, în anul următor recolta nu era prea bună, iar în Moldova foametea îşi arăta colţii. Cotele de cereale s-au accentuat. În faţa acestei situaţii oamenii duceau o parte din snopii de grâu acasă, unde îi băteau cu ciomegele. La aria satului, făcută pentru treierat, ajungea foarte puţin grâu. Atunci jandarmii şi autorităţile comunale au început percheziţii la casele oamenilor pentru a descoperi şi a le ridica snopii de grâu. Asupra acestui procedeu s-a pus accentul mai mult în Moldova.