În memoria lui Titus, împuşcat pe frontiera româno - iugoslavă, după semnarea acordului de la HELSINKI.

DESPRE MORŢI NUMAI DE BINE, spune-o maximă antică, al cărei înţeles poţi să-l interpretezi cum vrei, de la un mort la altul. Nu ştiu exact cine a scos această maximă de toleranţă, de îngăduinţă, de iertare, de înmormântare a unor fapte odată cu cel dispărut. Cred că DIPLOMATUL ÎNŢELEPCIUNII ANTICE n-ar mai fi rostit niciodată această maximă dacă ar fi cunoscut faptele mortului din faţa lui, mai ales dacă acesta se numea STALIN, zis şi generalisimul Stalin.
Acesta este un mort despre care niciodată nu poţi vorbi de bine. În timp, istoria va arăta şi adevăratele-i fapte, şi atunci alţii vor deveni nişte pigmei ai crimei pe lângă generalisimul crimei.
Despre acest MORT noi, noi ROMÂNII, alături de alte naţionalităţi, nu vom putea niciodată vorbi de bine, pentru că purtăm în noi durerea neamului, pe care ne-a sădit-o, pentru că avem în faţă crisparea Ucigaşilor în numele MORTULUI, pentru că trebuie să cerem eliberarea POPOARELOR şi LUMINĂ în LUME.

Martie 1953.
Detaşamentul nostru de pionieri, purtător ai cravatelor roşii, uniţi în şedinţă de lucru „dezbăteam" conţinutul unei scrisori pe care trebuia s-o trimitem TOVARĂŞULUI GENERALISIM STALIN.
Periodic eram „torturaţi de emoţiile" de a scrie „tătucului" o scrisoare de mulţumire pentru tot ceea ce a făcut pentru noi (superlativ de supunere), pentru părinţii noştri, pentru ţara noastră, pentru viaţa noastră.
Tot timpul să-i mulţumim, să-i privim portretul, să-i învăţăm limba, să-i cântăm, să-i spunem poezii, gata oricând să-i rostim numele cu respect. Noi pionierii, noi elevi de la şcoala elementară, de la noi din cartier, de la noi din TIMIŞOARA, de la noi din RPR (pentru cei care nu ştiu republica populară română, deoarece ţara noastră ajunsese numai adjectiv).
Pentru noi toţi pionierii din Estonia şi Lituania până în România şi Albania, era o datorie pionerească să-i mulţumim tovarăşului Stalin.
Nu mai mergeam la Sfânta Biserică să ne rugăm CREATORULUI pentru moşii şi strămoşii noştri, pentru părinţii noştri, pentru PATRIA noastră. Nu. Noi semnam convocări pentru şedinţele de lucru ale detaşamentului, mergeam să ni se explice cu brutalitate cum să-i mulţumim tătucului pentru toate, cum să-i scriem frumos, să nu greşim, să-i spunem, să-i scriem lui tot.
Noi eram între 10 şi 14 ani, cea mai perfectă perioadă ca să fim altoiţi MINCIURINEŞTE, sau să ni se creeze noi reflexe condiţionate pavloviene, moment foarte bun în evoluţia psihică a fiecăruia, de a fi îndoctrinat tot timpul prin orice mijloace : de la înlocuirea LIMBII LATINE cu cea rusească, de la a-ţi nega SFINŢII NAŢIUNII la a-l idolatriza pe generalisim, de la înlocuirea valorilor naţionale la obligativitatea adulării mojicului şi mojicismului sovietic.
Ni se cereau osanale, cântece, poezii, citate, lozinci, şi aceste periodice scrisori ... Zi de zi.
Din timp prin variate metode, minime, aparent inofensive, dar perfect conduse, începuse şi pentru noi torsionarea, începuse marea crimă împotriva dezvoltării libere a personalităţii noastre. Singurul nostru educator acceptat era Stalin. Lui îi caligrafiam cu exigenţă în frumoase litere latine, scrisori de mulţumire, de urări de noi succese în construcţia comunismului. Compuneam cu grijă şi cu teamă sub privirea încruntată a instructorului nostru de pionieri (tovarăşul instructor Balău, care era mai mare decât noi cu cinci ani, era utemist şi muncitor şi era modelul la care trebuia să visăm ... ,,Ca tovarăşul instructor Balău să ajungeţi"). El ştia tot despre tovarăşul Stalin, pe el trebuia noi să-1 ascultăm mai mult decât pe iubitul nostru profesor de română, domnul Trediu.
Scrisoarea cerea multă bătaie de cap - exact ceea ce se urmărea - aceeaşi idee care să lase cât mai mult timp amprenta adâncă în subconştient. I-am scris de toate, şi de rezultatele la învăţătură şi de munca voluntară. Ne luasem angajamentele şi îi mulţumisem pentru TOATE. Ne apropiam de sfârşitul scrisorii când cineva a propus să-i urăm sănătate. Privirile noastre s-au îndreptat întrebător către instructorul nostru de pionieri. Tovarăşul instructor Balău a meditat încruntat iar nouă ni se oprise şi respiraţia, de importanţa momentului, apoi a decis :
- Nu, tovarăşul generalisim Stalin are o sănătate de fier, de oţel (se corectă repede), şi noi încheiam scrisoarea urându-i succese în construirea comunismului. Era la 5 Martie.
Gata, s-a terminat. Obosiţi de lungimea timpului sub tensiune, când am ieşit afară am simţit şi mai puternic primăvara, dintr-o dată am devenit ceea ce eram – copii - şi am început să ne purtăm firesc; se întâlniseră cele două primăveri, a noastră şi cea a anului.
Mergeam spre casă, vorbind tare şi zbenguindu-ne. Când am rămas numai eu cu Titus - locuiam pe aceeaşi stradă mai la periferie -, Titus a devenit serios şi a spus că vrea să-mi spună un secret.
- Secret ? ce secret ? Spune-mi-l!
Dar Titus, bunul meu coleg de bancă şi de stradă a zis să „mă jur" întâi că nu-l spun la nimeni şi numai după aceea are să mi-l dezvăluie. Cuvântul de pionier, nu merge? am întrebat eu.
- Nu.
El devenise foarte serios şi categoric, iar eu, dornic ca orice copil de a afla SECRETE, m-am jurat. Privind în jur ca ultimă măsură de precauţie, Titus mi-a zis:
- SCRISORILE astea pe care le trimitem noi lui Stalin nu ajung niciodată la el. Le aruncă în foc sau la WC.
M-am speriat rău, rău de tot, şi Titus şi-a dat seama şi la repezeală m-a pus să jur din nou.
- Nu se poate ! a zis îndoiala din mine.
- Ba da! Am auzit eu o discuţie, să nu mă întrebi de la cine, că nu-ţi spun. Ei ziceau că în Timişoara toate detaşamentele de pionieri trimit scrisori, şi în toată ţara se adună cu miile, iar Stalin nu are timp să le citească, şi apoi el nici nu ştie româneşte.
- Nu ştie româneşte, dar i le citesc translatorii ! am exclamat eu, mândru de argument.
- Da, dar are şi scrisorile pionierilor din Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria...
- Are şi pentru ăia translatori.
- Da, dar are şi pe ale pionierilor din Rusia, care-s milioane ...
- Da , dar ruseşte ştie să citească, m-am grozăvit eu imediat.
- Dar timp are ?
Am rămas pe gânduri. Zeci de mii de scrisori !
- Cine ţi-a spus ţie asta ? am întrebat.
- Am zis să nu mă întrebi. Şi-i scriu de asemenea luptătorii pentru pace. Îţi dai seama că nici nu are loc unde să le pună în KREMLIN.
Acest argument m-a pus la punct.
- ATUNCI DE CE LE SCRIEM ? am întrebat.
- Nu ştiu, a răspuns Titus, dar întrebarea ne-a muncit pe amândoi. Apoi ne-am despărţit.
Nu am aflat de ce îi trimiteam noi scrisori TOVARÂŞULUI STALIN, care nu ajungeau la el. Mai târziu am auzit despre INDUCŢIA PSIHICĂ, despre SUGESTIA PERMANENTĂ. Ca metode educative şi politice de a IMPLANTA ORIENTAREA DORITĂ ca apoi să obţii SUPUNERE TOTALĂ, acestea prind cel mai bine la copii, adolescenţi, săraci, needucaţi. Tot mai târziu am aflat că dacă o societate are carenţe, aceasta se datorează unei mentalităţi educaţionale făcute la copii, deci vă rog nu priviţi cele mai de sus ca ceva pueril, deoarece în fond era un FAPT AUTENTIC DE GREFĂ STALINISTĂ, ce se făcea tuturor copiilor din R.P. Română şi celelalte Repe-uri din acel TIMP. A fost infuzie otrăvitoare pentru dezvoltarea liberă a personalităţii întregii mele generaţii. întreaga mea generaţie poartă mai adânc sau superficial acest stigmat al DROGULUI COMUNIST ce ni s-a administrat din copilărie. ACEASTA ESTE O CRIMĂ STALINISTĂ. La dreapta judecată a istoriei se va ţine cont de ea.
A doua zi am aflat că Stalin MURISE. Nu puteam să credem. STALIN cu sănătatea lui de FIER, de OŢEL cum zicea tovarăşul instructor Balău, să moară ?!? Dar când cu vocea plină de suferinţă ne-a spus-o chiar dânsul, am crezut şi am suferit. Câte făcuse el pentru noi ?? Freamăte neînţelese pentru mine se simţeau în jurul meu, şoapte mişcări, parcă era un cutremur. Toţi profesorii aveau nişte mutre anormale şi pentru durere şi pentru bucurie. Se dădea o luptă între sentimente şi ceea ce trebuia mimat.
Am avut o şedinţă fulger pe unitatea de pionieri, foarte scurtă şi „dureroasă" prin MAREA PIERDERE SUFERITĂ DE TOŢI, apoi am scos băncile şi catedra dintr-o clasă, am fixat tabloul lui Stalin pe o tablă neagră (sporea jalea), toate pionierele au adus flori pentru Stalin (am aflat cu această ocazie că nu-i mai spuneam tovarăşul Stalin). Stegarii, toboşarii, trompeţii şi pionierii cu instructorii şi profesorii făceau de gardă la PORTRET. Era o atmosferă apăsătoare şi o zăpăceală generală ... poveşti de tot felul (se pare că l-au otrăvit imperialiştii americani ... varianta locală). întrebări, ce ne facem acum fără generalisim ? răspunsuri mute, zâmbite, lăcrimate, neştiute. O colegă plângea şi alte trei o consolau. Parodia creştea, se umfla de ridicol. Instructorii noştri se întreceau între ei prin slugărnicie. S-a pus un frumos caiet cu coperte roşii în care cu mic cu mare ara fost duşi să scriem câteva rânduri din marea noastră suferinţă.
Peste ani mi-am adus aminte de acel caiet, pe care-l doream mai mult ca ori şi ce obiect. Câte minciuni monotone conţinea el, şi ca el zeci, sute de astfel de caiete, cu zeci de mii de minciuni. Toate au dispărut. Ne întrebam între noi ce-am scris, să vedem care a scris cel mai frumos. Titus a scris frumos: ,, ... îmi pare foarte rău că nu-i mai pot scrie generalisimului Stalin ... ", la care tovarăşul instructor Balău a adăugat că şi lui îi părea rău (???)
Când ne-am dus spre casă am râs de „ne-am prăpădit" de treaba asta, dar cineva pe stradă ne-a oprit şi ne-a făcut observaţie foarte severă : „Nesimţiţilor, acum v-aţi găsit să râdeţi". Am încremenit şi când ne-am revenit am luat-o la fugă. Stalinismul „era puternic" la noi în cartier, şi la fel în toată ţara.
S-a declarat mare doliu internaţional. Tata, care când îmi făcea observaţii sau morală trebuia să stau drept, de data asta s-a arătat foarte sever şi mi-a spus că dacă vreau să am ce mânca şi să fim toţi împreună, trebuia să fiu cuminte, serios, să nu râd şi dacă mă întreabă cineva, ceva despre Stalin, să spun că nouă ne pare foarte rău, şi să-l evit. MOARTEA lui îngrozea lumea la fel ca şi VIAŢA lui.
Timpul a trecut greu până la mitingul de doliu din PIAŢA OPEREI, unde s-a adunat toată suflarea timişoreană întristată: de la elevi şi pionieri, studenţi şi muncitori, funcţionari şi militari, până la cei ce conduceau oraşul nostru şi care erau sus, sus în balconul operei. Acolo era jalea, dar frica era mai cutremurătoare, frica de a nu greşi, căci unii pe alţii se urmăreau. Acest amestec de pseudo-jale şi frică fără de margini îi timora atât de tare pe tovarăşi, că abia silabiseau sfâşietoarele cuvântări tipărite la două rânduri. Agramaţii fără dicţie ne-au plictisit cu viaţa şi opera celui care va rămâne veşnic între noi. Toţi când mor sunt veşnici la comunişti, apoi „tovarăşi de drum" le spulberă repede veşnicia. Păcat că „grefa prin inducţie nu o putem respinge. Respingerea ne-ar fi costat libertatea şi viaţa.
Suflarea timişoreană înghesuită între OPERĂ (unde în balconul ei se dădeau în spectacol câţiva parveniţi ce jucau prost, dar FORŢA le aparţinea) şi CATEDRALA, aştepta plictisită adevăratul EVENIMENT : Vor bate CLOPOTELE CELE MARI ale Catedralei. Toţi timişorenii vorbeau în casele lor de acest fapt deosebit.
Îl aşteptau, pentru că de când venise STALIN LA PUTERE, bătaia clopotelor mari a fost INTERZISA. Religia este opium pentru popor, era definiţia pe care trebuia să o dai şi noaptea în somn, dacă cineva te întreba. Şi iată că nici un timişorean nu putea să explice de ce Stalin avea nevoie de OPIUM acum când murise ... Vorbesc de tovarăşii din BALCONUL OPEREI, căci muritorii de rând înghesuiţi între OPERA şi CATEDRALĂ socoteau în pur spirit bănăţean : „opium îi bun la dureri, şi ce bine îi va prinde o gură de opium când Scaraoski o să-l bage în cazanul cu smoală încinsă, pe generalisim !!"
În ora fixată pentru cele cinci minute de doliu, un tovarăş a început să spună ceva foarte important, dar CLOPOTELE CELE MARI au tunat ca din ceruri şi toţi am încremenit la auzul LOR. Era ceva pe care-l doream, dar de care nu aveam parte, era profund, era 3 parte din noi toţi timişorenii adunaţi, spunea ceva ce nu s-ar fi dat voie să spunem noi, era interzis, dar CLOPOTELE CELE MARI spuneau acum pentru noi. Toţi priveam muţi şi mândri către Catedrală. Nimeni nu mai privea „balconul cu parveniţi"! Dar nu a durat mult ... că au început SIRENELE FABRICILOR, şi totul s-a transformat într-o hărmălaie comunistă, ceea ce a trezit oamenii la realitate din visul lor de speranţă creştinească. I-a decepţionat din nou, reînceperea bâlciului. Oamenii plictisiţi aşteptau sfârşitul acestui miting forţat la care au fost din nou înghesuiţi, ca vitele, între OPERĂ şi CATEDRALA. Toţi erau sătui de suferinţa care trebuiau să o poarte artificial şi se întrebau ce se va întâmpla acum. Toţi sperau. Printre noi trecea în fugă un tip care striga:
A MURIT TIRANUL , VA MURI ŞI TIRANIA.
Titus mă privi de parcă ar fi vrut să spună ceva asemănător, dar nu ştia cum să spună. Văzurăm cum doi îl urmăreau pe acel tip tânăr care crease admiraţie şi speranţă în jurul lui. Lui i se deschidea calea, pe când celor doi li se închidea. Martie 1953, CLOPOTELE CELE MARI ALE CATEDRALEI băteau pentru cel care le-a interzis, eliberatorul popoarelor, care era de fapt înrobitorul popoarelor. Cum altfel poţi să-l numeşti pe cel care vine în ţara ta şi nu-ţi dă voie să tragi clopotele bisericilor tale, pentru bucuria credinţei tale, pentru ţara moşilor şi strămoşilor tăi. În zbuciumata noastră istorie era ceva fără precedent. Toate ni s-au întâmplat, ni s-a ciuntit ţara, ni s-a împuţinat poporul prin lupte, ni s-au furat averile, ni s-a interzis graiul şi cântecele, dar nimeni nu s-a atins de CLOPOTELE NOASTRE.
Ele au rămas ca legătură permanentă de credinţă, de speranţă.
Cu ce drept a venit acest MORT ca să ne ia sunetele clopotelor noastre străbune, ce lighioane l-au ajutat în ţara noastră să-şi facă poftele de nepoftit ?
Clopotele noastre nu mai aveau voie să bată pentru noi, pentru morţii noştri, dar lui da. Pentru el nu mai era opium, pentru el TOATE, şi pentru noi numai înclinarea frunţii în faţa lui. Atunci am descoperit că am fost minţiţi şi înjosiţi din copilărie. Noi trimeteam scrisori şi nu aveam voie sa mergem la biserică. Iar el nu le citea şi, dacă vroia, putea să pună toate clopotele din RUSIA şi ESTUL EUROPEI să bată, să bată, să bată ...
Nu a trecut mult şi unul „plin de curaj comunist", care-l adulase şi-i jurase credinţă veşnică „tătucului generalisim", a scos hoitul din Kremlin şi cu o cizmă-n fund l-a aruncat în groapa mojicilor.
Într-o primăvară, pe neaşteptate ne-am trezit cu nea Fane, cumnatul tatei, care a venit din Oltenia. Bucuria revederii era mare. Nea Fane povestind într-un grai oltenesc repezit, ne adună în juru-i şi ne făcea să-i sorbim vorbele, retrăind atmosfera din casa bunicilor:
- Bă ... veni acasă şi MIHAI a lui Zamfir din Valea Stanciului ... e prăpădit rău ditotului ... e negru bă, ca smoala, şi-i încovoiat ca secera ... bă...
- Dar cine-i Mihai a lui Zamfir, întrebă mama.
Tata vroi să schimbe discuţia dar Nea Fane, fiind şi întrebat, deci în drept cum zicea el, i-o cam reteză tatei:
- Lasă bă, să ştie şi ei, tu tot aşa secretos şi încuiat ai rămas?
Toţi ne-am uitat la tata şi am rămas uimiţi că nu i-a răspuns. Nea Fane prinsese curaj şi începu:
- Mihai a lui Zamfir din Valea Stanciului e, un român de la noi din sat foarte harnic, dar pe cât de harnic pe atât de hazos şi băşcălios, domnule. De punea gura pe tine, ziceai că-i seceră, domnule.
- A plecat pe front când am plecat noi toţi, de ziceau că n-o să ţină mult, c-om merge numai pană la Nistru şi nu ni se părea prea greu ... dar a fost greu şi al dracului de lung. Mihai a lui Zamfir stătu mult că-şi pierdu o brâncă, şi după ce-l vindecară prin spitale că se infectă rău, îl lăsară la vatră. Se schimbase mult, deveni posomorât rău dar parcă şi mai harnic acu doar cu o mână. Într-o vreme satul începu să vorbească din nou de el că umbla cu un căţelandru negru de-l striga STALIN. Să fiu al dracului de nu-i zicea STALIN, întreab-o şi pe ţaţă-ta Florica să vezi ce de vorbe şi glume cu câinele ăsta de-i ziceau STALIN. Apoi lumea s-a mai potolit, era şi mare necaz în sat, că tot mai multe femei primeau veşti rele, tot mai mulţi morţi, tot mai mulţi dispăruţi, tot mai mulţi betegi, veşti rele, războiul se întoarse, ruşii pompaţi de americani prinseră puteri şi-i puse pe fugă pe nemţi ... pe-ai noştri. îi mai ajută şi iarna, ştii tu cum fu !
După ce se termină războiul, lucrurile se tulburară rău ditotului, la început cu împroprietărirea, apoi cu partidele, cu propaganda, cu alegerile, cu comunismul, se schimbau toate de ne vâjâia capul, nici nu apucam să ne dezmetecim. Lui Mihai a lui Zamfir din Valea Stanciului îi trimiseră vorbă să se prezinte la post că vor să-i zică ceva. Nu ştiu ce-i ziseră, dar Mihai ieşi cu buza crăpată rău din post. Pe urmă aflarăm noi că-i atraseră atenţia să nu-l mai strige pe câine STALIN, că suntem aliaţi şi dăm de dracu. Dar ţi-ai găsit pe Mihai să-l judeci, el le arătă ciotul de braţ şi le zise că de n-ar fi intrat STALIN în BASARABIA el ar fi fost cu două mâini şi le arată el...
Se dezlegă la gură Mihai, dar şi ăia îl loviră. Nu trecu mult şi într-o seară îl bătură pe Mihai vreo doi de veneau cu propaganda comunistă de la CRAIOVA, l-au bătut la el în ogradă de i-au rupt coastele şi l-ar fi omorât mă, noroc cu câinele, că se puse pe ei. Se puse mă cu Stalin pe comunişti. Aici Nea Fane făcu haz de spiritul lui.
A zăcut pe prispă multă vreme. Şi câinele alături, că era şi el lovit. Care cum trecea pe la el să-l vadă, să-l încurajeze cu o vorbă, îl sfătuia să ducă câinele în alt sat, să-l deie acolo şi să zică că-l cheamă altfel, până s-or mai limpezi apele ... şi-or veni americanii, că doar ruşii nu se ţin de tratat. Dar Mihai nu mai zicea nimic, de parcă-i pierise graiul. Se făcu Mihai bine şi din bătaia asta ... şi ce te pomeneşti că nu-l mai striga pe câine STALIN, ci doar CÂINE, şi câinele pricepea de credeai că ăsta-i numele lui dintâi. Pe urmă ne prinserăm noi la întorsătură. Ce politică domnule în capul lui Mihai ? Toţi îl strigau acum CÂINE, pe câinele lui Mihai, deşi aşa nume nu s-a pomenit neam de neamul nostru, să-i zici la câine, CÂINE. Vremurile deveniră tot mai grele, ca şi cotele. La întovărăşire nu prea ne înghesuiam, dar până la urmă lămuriţi de frică, şi cu gândul la americani, ne lăsarăm păcăliţi. Mihai s-a opus. Nu s-a înscris. Satul se uita la el să vadă cum s-o descurca. Că dacă s-o descurca, spargem tovărăşia. Dar nu s-o descurcat, că i-au dat nişte pământuri rele, apoi îşi găsi câinele otrăvit în ogradă, apoi îi pieri un bou tânăr şi sănătos, auzi dumneata, curioasă întâmplare, făcu Nea Fane ca să-şi mai tragă sufletul, apoi într-o noapte, continuă Nea Fane, jumătate de sat a auzit că a venit DUBA şi l-au dus. Şi dus a fost, i-a rămas femeia cu trei băieţandri iuţi şi cuminţi. Cuminţi, bă, au rămas pe lângă mă-sa ca piatra şi-au crescut de foame şi s-au negrit de supărare.
De Mihai rar se auzea câte ceva. Ba că-i la Craiova, ba la Jilava, ba la canal, cine ştie ? Ai lui nu ştiau nimic. Într-un timp s-a auzit chiar c-ar fi murit, apoi că totuşi trăieşte.
Acum a venit bă acasă. Mă ce bucurie, bă, ne-am bucurat cu tot satul, el a fost ultimul care s-a întors ... Şi toată încurcătura i se trage de Ia un câine. Bă, ce dreptate-i asta bă ! când a apărut în sat nu-l cunoştea nimeni, bă că-i bătrân, pare mai bătrân ca bâtu, doar nişte ochi mici adânci în cap îi lucesc.
Nu vorbeşte neam, cu nimeni, doar bineţe dă la biserică, când se întâlneşte cu oamenii. Au venit feciorii de la Bucureşti că-s calificaţi, meseriaşi buni, harnici şi tare tăcuţi, dar au grijă de mama lor şi de Mihai de nu s-a văzut aşa ceva. Toţi tac, nu povestesc neam, la nimeni nimic. Ce-o fi fost cu el bă? Tragedie mare domnule, auzi dumneata, să te închidă atâţia ani că ai avut un câine de-i zicea Stalin, auzi dumneata, cine ne-o fi blestemat bă pe noi aşa, cine le dă domnule dreptul ăstora să se bage la tine în bătătură şi să-ţi dicteze cum sa-i zici la câinele tău ?
Aici tata vroi din nou să schimbe vorba, dar era prea târziu. Nea Fane era declanşat şi avea argumente.
- Îţi aduci aminte că pe linia din vale, de către Jii, era un moş de-i zicea GOGU al lui VARZA, era di-un leat cu Bîtu, de-l strigau copiii FERDINANT, pentru că a vrut el să fie al dracului când a fost tânăr şi avea un câine de-l striga Ferdinant şi nu i-a făcut nimeni nimica, numai popa Ghiţă s-a găsit el deştept, odată în biserică, dar alea erau alte timpuri ... acum suntem tovarăşi colectivişti ... hai ? Acum văd şi oamenii de la noi din sat că dacă nu se înscriau la întovărăşiri şi apoi în colectiv era mai bine de capul nostru. Dar alea erau alte timpuri ... Toţi văd asta, dar de fuduli ce-s nu vor s-o dreagă. îl vezi pe Mihai, continuă Nea Fane, de parcă Mihai trecea pe lângă noi, a rămas de umil singur, dar lipsit bă ca nici odată, iar noi, ne-am lăsat păcăliţi la început şi acum batjocoriţi şi nu le mai putem face nimic că-s tari acum. Dar Mihai a lui Zamfir a rămas pe poziţie. Pe poziţie domnule, nu glumă, că i-au adus ai lui un căţelandru, bă ascultă la mine, seamănă leit cu ăl de acu douăzeci de ani aproape şi ştii cum îi zice ?
Am rămas cu gura căscată, nu credeam că ne va pune o asemenea întrebare, nu credeam că se poate repeta.
- Cum ? întrebă tata.
- Câine, îl strigă câine. Auzi tu ? Şi toţi din sat ştiu că-l strigă câine dar pentru el, şi pentru noi, înseamnă STALIN, ceea ce a şi fost Stalin pentru noi, un câine domnule, turbat rău ...
Am rămas uimiţi cu toţii. Pentru mine erau evenimente şi oameni noi pe care-i descopeream şi care m-au împins la continuarea discuţiilor până noaptea târziu, iar la sfârşit am descoperit ceva foarte dureros pentru neamul meu, că Mihai al lui Zamfir din Valea Stanciului nu suferise direct din cauza lui Stalin sau a ruşilor, ci ceea ce este mai grav, suferise din cauza unora care erau născuţi din neamul nostru, cei ce se născuseră viermi. Din sat l-au pârât, în sat l-au bătut, în sat i-au omorât câinele, câinele pe care şi ei îl strigaseră în batjocură înainte Stalin şi atunci le plăcea gluma lui Mihai, dar pe urmă şi-au arătat vocaţia de viermi.
Trist, generalisimul murise, dar lăsase în urma lui exemplul, opera, un mecanism perfect de supraveghere continuă şi mai ales modul tiranic de a păstra puterea, depersonalizarea, hipertrofia idolului, anxietate, permanentă infuzie de anxietate.
Noi scriam scrisori în cadrul grefei psihice de supunere, iar nea Mihai era sacrificat la canal pentru a ţine anxietatea trează în familia lui, în satul lui, în ţara noastră, pe toate vocile, iar nea Mihai se chinuia la CANAL, umilit şi batjocorit. Când i se dădea porţia de mâncare, securistul zicea : „dă-i mai puţin la ciung, taie din raţie braţul". Ăsta nu era nici român, nici om, era bruta malformată, un instrument de tortură, stigmat de slugă.
Şi Mihai al lui Zamfir îşi pierduse braţul în sfânta noastră Basarabie, la fel cum ţara pierduse Basarabia din trupul ei, şi Mihai ducea amândouă rănile în adâncul sufletului său de român, veşnic la datorie, veşnic batjocorit, iar întinat şi obidit de cei fără de neam, ţară şi Dumnezeu, slugile slugilor ruşilor.
La un moment dat trecea un GAZ ce hodorogea pe drumul rău, stricat şi mai tare de iarna dusă. Şi s-a întâmplat să se înţepenească sub privirile noastre. Din GAZ au coborât trei indivizi, orăşeni grăsulii. Unul era butoios rău de tot şi mic de statură. Le vedeam gesturile agitate, le auzeam glasurile dar nu prea-i înţelegeam. Simion îi cercetă cu binoclu.
- Cătaţi dom' doctor să vedeţi cine' s ? I-am recunoscut imediat. Era comandantul securităţii judeţene, şi doi subalterni. Spurcaţii, tocmai aici li s-a stricat rabla. Da de s-ar duce mai repede pe pustiu.
Nu primii nici un răspuns. Mă uitai către Simion, era încordat şi privea fără binoclu. Îi ura de-a dreptul şi după privire ştiam că nu-i sunt dragi, dar acum ura lui trecea prin ei.
- Lasă-i pe pustiu Simioane, că s-or duce.
- Ăştia n-or mai merge de pe-aici, dom' doctor.
Mi-am dat seama că primeam un răspuns la un alt înţeles al spuselor mele.
- Îl vedeţi Dvs. pe ZÂPÂRŢAN, ăsta era comandantul securităţii. Ticălos ca ăsta nu-i altul în judeţul nostru.
Se uită speriat către mine şi apoi continuă:
- Dvs. vă pot spune, că ştiu că rămâne între noi. Nu-i aşa domn' doctor ??? întreba ca să-i dau o asigurare.
- SIMIOANE !? Mă bănuieşti ? Aşa mă cunoşti !
- Bine, vă zic că vă ştiu, dar să rămână aici pe locurile astea.
Privindu-l începu :
Eram copilandru când Zăpârţan ăsta o venit pentru prima oară la noi în sat, era cam a patra parte pe câtu-i amu, umbla iute prin sat şi cam speriat şi tot dădea din fleanca c-o venit să lichideze duşmanul de clasă. Ce ştiam noi de duşmanul de clasă. Noi am crezut că o să facă dreptate faţă de unguri, care ne-o pus la plug şi ne-au batjocorit pe vremea honvezilor. Dar ăsta nu avea neam, ăsta o fost dat să fie slugă. Ăsta îl avea pe Stalin, că tată ziua era cu el în gură ca vaca cu balega la fund – iertaţi domn' doctor - tată ziua striga şi ameninţa şi iar ne lua cu ce-o zis Stalin de gândeai că-l visa toată noaptea şi-a doua zi musai să povestească la tot satul cum o fost visu cu tată-su Stalin. Porc de câine ca ăsta nu aţi văzut ... amu s-o domnit, s-o îmblânzit, da pe vremuri ce-o tăiat şi-o spânzurat ăsta la noi în sat nici honvezii n-or făcut deşi-s neam de huni. Doamne oare pe taţi răii din lume-i ierţi ? Oare până la judecata de apoi, noi tot om suferi ? Numai să ascultaţi ! ...
Era în Martie, numai că auzim c-o murit Stalin, apoi să vezi dumneata bucurie pe oameni ... ce n-ai pomenit. Toţi or avut un gând, că s-o termina cu întovărăşirile şi nici colhozuri nu s-or face. Se vedeau oamenii scăpaţi, poveşti, râsete, vorbe, cui îi mai pasă de-un mort. Tata fie iertat s-o îmbătat cu frate-su Guşti şi-or început să cânte ca la prohod, după „tătucu" în mare batjocură.
A doua zi a apărut Zăpârţan îmbrăcat în albastru şi-n doliu, încins cu pistolul. Încă două slugi pe lângă el. Şi-a adunat toată lumea în faţa primăriei unde s-or apucat toţi ştabii să-l jelească pe tătucu de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti ...parcă erau măscărici.
Baciu Guşti i-o zis la tata : „Hai măi Grigore şi noi, că bag samă azi ne spune Zăpârţan cum l-o visat pe tătucu-său, strigoi! Era tot satul acolo, că la morţi de ăştea te duci cu drag să căşti gura. Ştabii erau încurcaţi rău şi apucaţi, de gândeai că-l îngropau la noi în sat. Şi Zăpârţan era mai zelos şi mai întunecat de gândeai că tătucu-său îi lăsase moştenire tot capitalul lui Marx. S-o apucat să strige la tot satul, ca un vătaf, cum să umblăm în zilele astea de doliu internaţional, cât de mare să ne fie durerea în noi după generalisim. Nu horincă, nu petreceri şi când or bate clopotele şi-or suna sirenele (noi nu ştiam încă ce-s alea sirene, că ne ferise Dumnezeu de aşa ceva la sat), toţi să ne oprim pe loc şi să ne descoperim şi să stăm încremeniţi cinci minute (gândeşti că toţi avem ceasuri la mână). Nu ştiu ce l-a apucat pe tata să întrebe dacă sirenele s-or auzi până-n Dosurile Luncii. Aveam noi nişte pământuri acolo...
- „Dar de ce vrei să ştii tu asta măi Grigore, mă-ntrebă primam, care o fost slugă la Grof şi amu îşi schimbase stăpânu.
- Apoi, făcu tata rar şi tare, io' s cu împrăştiatul bălegarului acolo şi de, n-oi şti când or fi cele cinci minute sfinte ..."
Toată lumea o râs şi-o început să glumească fiecare cum se pricepea şi aşa s-o stricat DOLIUL INTERNAŢIONAL la noi în sat...
Dar din asta i s-o tras tăte necazurile lui tata, că pe loc l-au şi dus cu baciu Guşti la post. Toată lumea o văzut şi s-or speriat, iar noi ne-am temut rău că aflasem ce „democraţi" erau. Seara când s-o întunecat, o venit dobaşu de la primărie şi-o zis să meargă bunicu la post cu cociea, şi-o ieşit afară.
Mama a dat un chiot şi-o început să plângă. Bunicu şi-o dat sama ce-i năcazul. O pus caii la cocie şi nişte fân şi cergile şi s-o dus cu un vecin. La noi au venit vecinii şi rudele şi s-au tot sfătoşit şi tot s-or întrebat, ce s-o fi întâmplat. Erau tare speriaţi şi s-or temui că l-or omorât în bătaie.
Aici Simion s-a oprit , i-au dat lacrimile. Privea înspre drum, acum observasem şi eu că Gazul securităţii plecase.
- Simioane, dar nu l-au omorât ? am întrebat, refuzând să cred o asemenea faptă.
Într-un fel l-au omorât, începu trist Simion. Nu ştiţi ce oameni îs ăştia. Întâi l-o pus pe bunicu să semneze o declaraţie că i-o găsit bătuţi la marginea satului şi că s-o dus la post să raporteze şi să ceară ajutor. De bună seamă bunicu o zis că nu-i drept şi că aşa o ticăloşie nici de la honvezi n-o auzit. Atunci Zăpârţan s-o repezit în el şi l-o suduit de Dumnezeu, zicând că-i bine să semneze iute, până nu se răzgândeşte şi-i lasă să moară ca nişte bandiţi reacţionari ce sunt, sau vrea să le cânte prohodu. Atunci bunicu o înţeles de unde vine buba şi-o zis că vrea să-i vadă. Când bunicu şi-o văzut feciorii întinşi pe jos plini de sânge, şi tină, gemând cu ochii închişi, chirciţi de durere şi albi ca varul, nimeni nu ştie ce-o fost în sufletul lui. Dintr-o dată o început să se grăbească, o semnat totul, i-o pus în car ca pe nişte saci grei fără viaţă şi-n noaptea aia tot s-o dus într-una până la spital. O ajuns către dimineaţă, iarăşi doctorii l-au ocărât tot pe bunicu de purtarea rea a feciorilor lui, că bunicu zicea la tată lumea că şi-o găsit feciorii la marginea drumului. Bunicu a venit acasă şi la tăt satul i s-o părut ciudat cum bunicu povestea cum şi-o găsit feciorii bătuţi la marginea satului, tare rău, dar amu îs în spital şi de-o da Domnul, o să se facă bine.
L-au prohodit pe Stalin şi comuniştii şi popii, de nu mai ştia lumea de-l îngroapă pe tartorul comuniştilor or pe porcul de IOSIF. Zăpârţan era tare fălos că tot o decurs „FĂRĂ INCIDENTE". Numai că nu l-o mai văzut nimeni prin sat de atunci şi până s-or făcut judeţele la loc. Noi când ne-am dus la tata la spital la vreo două săptămâni, toată lumea ne privea ciudat, iar noi am aflat că într-un salon este internat Zăpârţan ... O fost găsit într-o stradă cu faţa zdrobită ... aţi văzut că şi acum are semne pe faţă, încheie dintr-o dată Simion.
Ne-am privit, eu întrebător, el parcă mirat de privirea mea. Mi-am dat seama că atât îmi va povesti. Poate altădată ...

Doctor Corneliu Florea

In cartea Morminte fără cruce C. Ioniţoiu scrie despre „tragedia unui popor care şi-a pierdut libertatea" şi fiindcă e vorba de neamul său ni se mărturiseşte că „răscolind amintirile am plâns şi am scris, am scris şi am plâns."
Prezent şi eu în acele zile de istorie contemporană cu cât înaintam în lectură, mă simţeam mai stăpânit de propriile mele trăiri. Elev la Arad, în ziua de 10 Mai 1946, îmbrăcat în cămaşă albă, împreună cu colegii mei, am întâmpinat armata română manifestând, ca tot ce era românesc, pentru rege şi patrie. N-a trecut mult până să mă văd înconjurat de o mână de indivizi scandând „regele poporului"- adică Patru Groza, Iuda neamului - şi numai ce mă trezesc luat în pumni şi culcat la pământ. Atunci în câteva fracţiuni de secundă am avut ocazia să mă înfrunt, să le simt respiraţia puturoasă de hiene, acelor bătăuşi şi cuţitaşi, care după cum relatează C. Ioniţoiu, au împânzit ţara, şi ca mercenari ai unui partid comunist fantomă au terorizat populaţia cinstită, des recurgând la crime. Nu erau oameni, ci gorile, târâturi, scursori canale, lături, şobolani mirosind a alcool şi-a gunoaie, monştri eliberaţi ca-ntr-un coşmar, din condiţia lor de bestii. Tot ei au descins la sediul partidului naţional-ţărănesc din Arad şi au omorât pe cei doi amintiţi de C. Ioniţoiu. îmi fac datoria să le dau numele: profesorul Teodorescu şi advocatul Boţoc.
Primul mi-a fost profesor de chimie la liceul Moise Nicoară. Apropiat de vârsta pensionării şi suferind grav de cord, poseda însuşirile pedagogului înnăscut, fără severitate sau ajutorul instrumentelor contondente, doar cu vorba lui blândă şi calda, reuşea să ne pătrundă inima, ne domina prin prezenţa sa de senator roman. Când era el la catedră ne simţeam nu într-o clasă de învăţământ ci într-o biserică, deci copleşiţi de o cucernicie interioară, una ce nu vine silită, asemenea apelor de primăvară. Pildă de cinste şi morală, impunând tuturora respect ,profesorul Teodorescu azi înscris printre martirii poporului român, a fost o lumină de om, caracter plutarhian, slujitor întru ideal şi credinţă.
Alături de el îl aşez printre cei drepţi pe părintele Victor Felea, întâlnit în închisori de autorul nostru. Rector al teologiei din Arad, un exeget savant al Sfintelor Scripturi, trăia şi trecea printre oameni ca un sfânt, emana în jurul lui miresme biblice cum o fac numai cei binecuvântaţi de mâinile bunului Dumnezeu, călugăr în alb de Zurbaran. Ieşit din închisoare cu sănătatea zdrobită, moare la scurt timp după aceea.
Nici Aradul - ca şi Bucureştiul, cum susţine C. Ioniţoiu – n-a fost eliberat de insurecţia armată a partidului comunist, prezentă doar în fantezia contaminată de hulă şi minciună, a unui oarecare Titus Popovici, autorul pseudoromanului cu titlul furat de la Camus. A luptat acelaşi brav soldat român şi anume şcoala de subofiţeri de la Radna a opus rezistenţă la Păuliş, închizând nemţilor accesul spre defileul Mureşului, eroismul tinerilor gradaţi fiind legendar ca cel al lui Leonida şi al spartanilor săi la Salamina.
Am relatat mai pe larg evenimentele de mai sus nu numai pentru a aduce un bine meritat omagiu anumitor oameni rămaşi ca nişte statui gigante în memoria mea dar şi pentru a arăta cât este legată de fapte, aşa cum s-au desfăşurat ele între anii 1944 - 1947, cartea Morminte fără cruce a lui C. Ioniţoiu.
Desigur că ceea ce ne descrie dânsul are o mai mare valoare, deoarece student fiind în Bucureşti, conducător al unei organizaţii PNŢ studenţeşti, a activat chiar în miezul lucrurilor aşa cum s-au petrecut la centru şi cum au fost dirijate de cei ce-au condus soarta naţiei române în cele mai grele momente ale istoriei sale.
Având ocazia să stea de nenumărate ori la masa fruntaşilor partidului naţional ţărănist, a reuşit să-i cunoască îndeaproape, şi astfel să ne dea cel mai valoros portret, prin autenticitatea sa, al lui Iuliu Maniu, aşa cum a fost şi a gândit el, în vremea când a condus lupta de rezistenţă contra instaurării dictaturii comuniste la noi, în ţară.
Iuliu Maniu, preşedintele partidului naţional ţărănesc, democrat convins, a rămas credincios aliaţilor de totdeauna, Franţa, Anglia, Statele Unite, divorţul definitiv cu nemţii survenind după dictatul de la Viena, când îşi vede trunchiat visul României Mari, realizat la 1 Dec. 1918.
In momentul declanşării războiului antirus insistă, împreună cu Ion Mihalache pe lângă mareşal, să oprească armatele la Nistru şi când războiul era ca şi pierdut, singur şi - apoi alături de Antonescu a încercat să scoată ţara din război şi dacă nu a reuşit, de vină a fost obtuzitatea marilor puteri loiale aliatului lor bolşevic.
Actul de la 23 August a fost înfăptuit de rege cu o serie de generali conduşi de Sănătescu, tot ei au arestat pe Ion Antonescu şi l-au predat lui Bodnăraş, trimisul ruşilor. Iuliu Maniu a protestat contra acestei fapte, mai pe urmă a cerut ca mareşalul să nu fie condamnat la moarte dar cererile lui au rămas fără răspuns.
Antonescu i-a fost adversar dar nu inamic, ceea ce este şi gândul lui C. Ioniţoiu când sub fotografia mareşalului pune următoarele cuvinte: „Sfânt martir al Neamului românesc. Te plâng fraţii robiţi, te plânge Basarabia şi Bucovina de Nord."
După 23 August 1944 reiese că Iuliu Maniu ajunge cea mai marcantă figură politică a ţării, alături de Ion Mihalache şi Penescu, a dus lupta pe viaţă şi moarte contra comuniştilor, devine cum zice autorul nostru, „simbol al năzuinţelor şi rezistenţei neamului".
Prin el citim expuse cele patru principii fundamentale ale ideologiei naţional-ţărăniste: naţionalism, dreptate socială, morală creştină şi democraţie.
Deşi lăsat din ce în ce mai singur continuă până la urmă lupta după convingerea că adevăraţii eroi mor în picioare. Regele însuşi se închină rusului şi aduce la putere guvernul Patru Groza. Emoţionant, exprimă Ioniţoiu adevărul, dureros şi tragic, că mai mult ca oricând, sub comunişti Românul a ajuns străin în propria lui casă.
Din multele aspecte mai relevăm două pe care le socotim cât se poate de importante.
Prima ar corespunde modului cum s-au falsificat alegerile din 19 Nov. 1946. Ca participant direct, martor ocular al furtului de urne, paginile respective au şi valoarea unui document istoric. În ultimă analiză alegerile n-au fost făcute în spirit democratic, ci ca o bătaie de joc la adresa lui, o formalitate îndeplinită la cererea aliaţilor. Cum s-au furat şi mistificat aceste alegeri oglindeşte modul terorist în care s-a instalat comunismul sovietic în România, pe de altă parte însă ne reaminteşte că marile puteri nu şi-au respectat angajamentul luat prin reprezentantul lor Harriman, l-au abandonat în mâna Leviatanului, nu numai pe Iuliu Maniu dar cu el, ceea ce este de neiertat, şi pe poporul român.
Rămâne însă ca un fapt stabilit: falsificând alegerile din 19 Nov. 1946 partidul comunist din ţară uzurpă locul ce-l ocupă, democratizarea ţării româneşti, eliberarea ei nu poate să plece decât de la alte alegeri libere aşa cum le-a cerut Maniu şi cu partizanii lui în 1947. Protestul lui Maniu şi al partidului naţional-ţărănesc după alegeri apare ca un adevărat J'accuse" al poporului român contra robiei comuniste: „Acuzăm acest guvern al teroarei, dictaturii, că a călcat în picioare legile Ţării, libertăţile Neamului Românesc, drepturile individuale şi colective ale poporului, îl acuzăm că a refuzat să înscrie în listele electorale pe cei ce aveau dreptul legal de a fi alegători, că au refuzat să împartă cărţi de alegători celor înscrişi." Şi mai încolo: „Acuzăm guvernul că s-a făcut vinovat de crima de falsificare a voinţei naţionale."
De-aici e necesar să pornim şi textul acestui protest ar trebui să-l învăţăm pe dinafară.
A doua contribuţie importantă priveşte relatarea luptei de rezistenţă a partizanilor din munţi, în general omisă în cărţile despre închisorile comuniste de până acuma. Dealtfel îşi şi închină cartea în primul rând „Colonelului Uţă, comandorului Domăşneanu, inginerului Vernichescu, avocatului lonescu-Teregova, colonelului Arsenescu, maiorului Dabija, locotenentului Arnăuţoiu care împreună cu mulţi alţi români s-au retras în codrii munţilor străbuni şi s-au ridicat cu arma-n mână împotriva cotropitorului şi a slugilor impuse de el, făcând dreptate celor asupriţi."
Dintre nenumăraţii martiri ale căror nume sunt redate la începutul cărţii, ne oprim la Tatiana Misir schingiuită prin zdrobirea şi arderea sânilor, la studentul Iacovlov Sergiu asasinat de comunişti pe străzile laşului şi la Gh. Flueraş, socialistul de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, 1 Dec. 1918, mort chinuit în închisorile comuniste.
Lângă şirul celor căzuţi eroic va trebui să nu uităm pe cel al marilor trădători de ţară şi neam: Patru Groza, Gută Tătărăscu, Dr. Lupu, Dr. Angelescu (liberal fruntaş, autorul morţii lui Ionel Brătianu) şi mai mărunţii politruci ca Florica Bagdasar, Paul Sava şi mulţi alţii.
Închis la Jilava, fortul 13, descrierile lui C. Ioni-ţoiu iau aspecte apocaliptice, unele ce cu adevărat ar putea să fie numite „amintiri din casa morţilor", încât pe bună dreptate ne întrebăm împreună cu autorul nostru dacă în iad ar putea fi mai rău.
Vorbind despre tineretul reeducat la Piteşti „preocuparea fiind promovarea răului ,a urii între oameni, a lichelismului, pentru a distruge familia, morala, credinţa", îl consideră responsabil de pregătirea generaţiilor pentru care „delaţiunea a fost ridicată la rangul de virtute" pe secretarul tineretului comunist de odinioară, şeful actual al statului, Nicolae Ceauşescu.
Pe tot parcursul cărţii C. Ioniţoiu păstrează o decenţă demnă, mai ales când e vorba de propria-i persoană, scrisul său pare îmbibat ca odăjdiile arhiereşti în mirodeniile Bethleemului, de-o fără de margine bunătate, aşa că el, la sfârşit nu ne apare nici ca erou nici ca martir ci pur şi simplu OM scris cu literă mare.
Numai pomul iubirii din sufletul de tată a putut da roade acelui „în loc de prefaţă", povestind despre un copil care nu o să-şi mai vadă niciodată părintele mort in închisoare: „Şi tatăl n-a mai venit ... Niciodată ... Pentru Dănuţ, tatăl i-a rămas cu imaginea din fotografie ... şi cu sufletul de aur ... Pentru totdeauna..."
Schiţa, prin umanismul ei profund, tragicul estompat, ca livada-n brumele dimineţii, de o undă de duioşie, aminteşte pe maestrul Brătescu Voineşti.
Ca orice cronicar, C. Ioniţoiu, transmite mesajul altora în primul rând, chiar dacă îşi are pana muiată îi sânge şi lacrimi.
De aceea pe un fel de altar al patriei sub o icoană bizantină a Fecioarei Măria în braţe cu pruncul şi o cădelniţă, asemănătoare cu acea pusă pe mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna, săpa aceste cuvinte: „Dezveliţi tot adevărul şi le spuneţi tuturor cum muriră fraţii noştri ,pentru Neam şi Ţara lor".„Sărutăm rănile şi obrajii loviţi şi umiliţi, ne înclinăm memoriei celor căzuţi eroic pentru apărarea drepturilor sfinţe ale Neamului", Iuliu Maniu,
În cronica lui C. Ioniţoiu, personalitatea istorică a lui Maniu ia cu adevărat proporţii mitice.
Şi să mai reţinem că acest monument nu-l ridică un ardelean ci un pui de valah născut în cetatea Băniei, Craiova, ceea ce înseamnă că Iuliu Maniu în acele timpuri reprezenta conştiinţa cea bună a neamului românesc de pretutindeni.
Olteanul cunoscut şi preţuit datorită spiritului său practic şi vesel, pentru mulţi ar întrupa tipul unui fel de gascon al ţării noastre, fapt numai în parte valabil. Căci dacă vom ţine seama că în Oltenia pe văile râurilor până spre poalele munţilor, cetăţi de piatră, ca şi în Moldova, s-a păstrat cea mai curată spiritualitate românească, vom înţelege de ce din stâlpul porţii olteanului cât şi din scoarţele sale ţărăneşti s au putut naşte constructorii artei moderne, Brâncuşi şi Ţuculescu. Din dorul lor de a trăi liberi ca păsările cerului au pornit la luptă Domnul Tudor Vladimirescu şi ai lui ostaşi, cât şi mai târziu eroina primului război mondial Ecaterina Teodoroiu. Ca urmaş al pandurilor lui Tudor, Cicerone Ioniţoiu nu numai că pune cruci la cei fără morminte dar râvneşte ca în jurul lor în această oră a vecerniilor, să-i adune pe toţi fraţii săi: şi din piepturi să vadă crescând profilul Româniilor albe de mâine, al Româniilor libere de mâine ..

Pe masa mea stă închis volumul lui Ioniţoiu. L-am citit.
Anii de groază şi de coşmar ai vremurilor de odinioară s-au derulat rând pe rând, în amintirea mea; o epocă de care am fost încleştat peste trei decenii. In paginile lui mi-am întâlnit colegii, prietenii din închisorile comuniste pe care le-am colindat mai abitir decât un ghid turistic, am găsit cunoştinţe comune, şi duşmani, de asemenea.
Cronologia faptelor îşi urmează firul istoriei în memoria, aceasta, de elefant, a lui Cicerone. Fiindcă, oricât de multe date ar fi cules despre rezistenţa română împotriva comunismului, a trebuit să facă apel la toate resursele amintirilor sale ca să enumere, cu aşa o fidelitate, atâtea fapte, evenimente şi oameni, despre care numai analele Securităţii şi-ale Justiţiei îşi mai pot aduce aminte.
Generaţiile acelor timpuri le cunosc. Generaţiile ulterioare le ştiu vag sau ciuntit, fără o aprofundare a condiţiilor sociale şi politice ale anilor de după război, iar alţii habar nu au. „
Morminte fără Cruce" poate fi recomandată ca un „brief" pentru o istorie postbelică în special tineretului care a văzut lumina Occidentului, fără să fi cunoscut cauzele întunericului care l-au determinat să apuce drumul străinătăţii. Este recomandată tuturor acelora care vor să se mândrească cu un trecut istoric, fără să cunoască istoria trecutului;
Este recomandată acelor scriitori politici şi istorici pe care evenimentele de după război i-au propulsat dincolo de frontierele ţării şi astăzi scriu fără să fi trăit evenimentele; Este recomandată multor „reprezentanţi naţionali din Exilul Românesc, care ar trebui să înveţe cu ce preţ s-a cumpărat, acolo, în închisorile comu-nişte, dreptul la reprezentare;
Mai este recomandată şi acelora care îşi mai permit considerente politice sau morale la adresa foştilor deţinuţi politici, fără să fi îmbrăcat, măcar odată, zeghe cu dungi, cu mândria cu care ei au purtat-o atâţia ani în şir.
Şi apoi, se mai recomandă tuturor tinerilor care, aici sau în ţară, îşi închipuie că istoria a început... o dată cu primul lor protest împotriva lui Nicolae Ceauşescu.
La 6 Martie 1945, o ordine socială a fost dărâmată şi o dezordine sovietică i-a luat locul. În apărarea demnităţii umane jignită şi umilită, în apărarea unui trecut şi a libertăţii pe care de milenii un popor o apăra, pentru salvarea unui patrimoniu naţional - bun sau rău, dar românesc! - sau ridicat atâtea generaţii la luptă, în fruntea cărora a trecut cea mai tânără. Elanul său şi amintirea trecutului, peste care, astăzi, au trecut atâtea decenii, nu s-au oprit decât dincolo de gratii. Şi adevărata bătălie morală pe care sutele de mii de români au dat-o, a fost între zidurile mucede ale închisorilor comuniste, acolo, în celulele de o linişte sinistră în care numai strigătul morţii şi-al cucuvelelor, care ne-au petrecut anii, le mai zguduiau din tăcerea lor. Iar bătălia era cu tine însuţi şi cu călăii tăi. A fost şcoala cea mai cumplită care a format atâtea caractere şi a doborât atâtea mituri...
Profilat pe istorie şi reprofilat pe lupta anti-comunistă, din care şi-a făcut o profesiune de credinţă, autorul acestei lucrări de interes naţional, profesorul Cicerone Ioniţoiu, îşi retrăieşte propria sa tinereţe în încleştarea, pe viaţă şi pe moarte, pentru supravieţuirea fiinţei naţionale ,care a cuprins întreaga ţară. „Cartea lui are meritul de a nu se lăuda pe sine, deşi vorbeşte despre el în conjunctura acelor evenimente" este remarca unui cunoscut gazetar şi poet de nuanţă legionară. Laudele şi laurii revin tuturor acelora care şi-au plătit tributul la suferinţa unui popor lăsat, de prietenii şi aliaţii săi, spre a fi strivit de doholii stepelor calmuce...
„Morminte fără Cruce" reprezintă simbolul mar tirajului unui neam care nu-şi mai găseşte locurile de odihnă ale fiilor săi, răspândite pe tot cuprinsul ţării româneşti.
„Morminte fără Cruce" e mărturia vie a unui supravieţuitor, al cărui mormânt putea fi, oriunde, fără cruce ... Şi dreptul de-a scrie această istorie îl are, fiindcă e urmaşul unei lumi care a făcut-o şi cu care s-a contopit până la suferinţa cea mai dureroasă.
Este dreptul al lui şi-al altora, este datoria lui şi-a altora, care au defilat prin faţa morţii, să vorbească în numele celor care nu mai sunt şi-n numele aceluia care a fost reprezentat de ei, cu cinste, în faţa Justiţiei comuniste, Poporul Român!
Toţi care au murit cu arma în mână, aproape toţi care şi-au stins sufletele de după gratii visând la clipa libertăţii, aceia care au văzut gaura neagră a carabinelor în faţa plutoanelor de execuţie şi cei care au muşcat din iarba roşie a Văii Piersicilor, şi-au câştigat un loc mai mic sau mai mare în această colosală istorie, pe care partidul comunist din România nu a avut, niciodată, onoarea s-o aibe.
Pentru „Veteranii" care au trecut prin prigoana anilor de dictatură proletară este o aducere aminte a deceniilor din urmă.
Pentru lumea care niciodată n-a văzut cum arată, pe dinăuntru, o temniţă, decât numai „muzeul Doftana" în excursiile B.T.T. ,însemnează o punere în temă - în viitoarele două volume - a ceea ce a fost, cu adevărat, o închisoare comunistă, în toată goliciunea ei, în crunta ei realitate ucigătoare, care a depăşit imaginabilul minţii omeneşti şi care, nicicând, nu a semănat cu un muzeu. Iar pentru aceia care n-au citit sau auzit o istorie adevărată scrisă ori povestită de profesorii Comitetului Central sau ai Ministerului învăţământului, este un punct de referinţă şi de cugetare...
Fiindcă politica lipsită de o adevărată istorie este ca Dreptul fără logică...
Editura Ion Dumitru-Verlag, de la Munchen, şi-a făcut şi de data aceasta datoria faţă de cultură şi faţă de Poporul Român. De sub lumina tiparului, a scos primul din cele trei volume ale profesorului Ciceron Ioniţoiu, „MORMINTE FĂRÂ CRUCE"- Contribuţii La Cronica Rezistenţei Româneşti împotriva Dictaturii Comuniste. Este o lucrare de istorie care nu s-a mai scris până în prezent şi care este o bază a unei vaste contribuţii viitoare, asupra evenimentelor trecutului, despre care istoricii posterităţii vor avea ocazia să scrie ... .
Concluziile istorice le vor rămâne lor, după ce vor diseca, fără subiectivism, momentele care au dus la confruntarea între trădare şi eroism, între curaj şi laşitate, între virtute şi ticăloşie, sau la împletirea lor ... Fiindcă, împotriva Naţiunii Române şi-au mobilizat toată pasiunea morală, combinată cu violenţa cadrelor M.A.I., ca s-o distrugă.
Dacă lucrarea autorului nu va cuprinde chiar absolut totul, dacă volumele care vor urma nu vor putea să acopere, în totalitate, vasta mişcare de rezistenţă românească, este fiindcă nimeni din străinătate, sau din ţară, nu poate cunoaşte tot ce s-a petrecut pe întreg cuprinsul României şi despre toţi, decât numai în ziua când se vor putea cerceta arhivele secrete...
Dar, până atunci, în numele celor care au cunoscut bestialitatea umană, degradarea fizică şi disperarea fără speranţă, cât şi în numele meu, personal, aduc cele mai sincere şi mai călduroase mulţumiri autorului acestor Contribuţii Istorice, care rămân un ,, top of line" în lectura de specialitate.

Cartea, „Morminte fără Cruce", ce-a apărut recent, este scrisă de profesorul Cicerone Ioaniţoiu. Ea reprezintă o lucrare monumentală în plus, în analele publicaţiilor Exilului Românesc. Când vei citi câte un capitol în legătură cu chinurile cutremurătoare prin care au trecut zecile de mii de deţinuţi politici şi nepolitici, prin beznele diverselor închisori comuniste din România noastră încătuşată, este imposibil ca să nu ţi se umple ochii de lacrimi, de jalea acestor fraţi ai noştri şi mucenici ai Neomului nostru martirizat de hidrele comuniste.