Erau egale cu bărbaţii şi se bucurau şi ele de pedepse suplimentare. Jilava nu era suficientă pentru a le îngenunchia. Ori ce li se năzărea doamnelor gardience, ţigănci de ultima speţă, constituia un motiv pentru a fi trimise la „mititica". Aproape toate au trecut pe acolo, prin acel loc de supertortură al Jilavei. Această era o carceră cu ciment pe jos şi pereţii umezi, în care deţinutele politice executau o pedeapsă imaginară, fiind ţinute numai în cămaşa, cu o bucată de mămăligă şi o gamelă cu apă sărată (pe zi). În aceste condiţii nu se putea rezista mai mult de 7 zile. Acele femei care au trecut pe aici, şi nu au fost puţine, s-au îmbolnăvit de anexită şi reumatism. Foamea le chinuia ca şi pe bărbaţi. Lipsa de aer şi lumină de asemenea.
Pentru autenticitate, spicuiesc din relatările Emiliei Vaida, care era anchetată fără să ştie că soţul ei fusese omorât tot în timpul anchetelor: „Aşteptam obişnuitul arpacaş în care se numărau boabele, pentru a-mi astâmpăra foamea ce mă rodea, când s-a deschis uşa celulei şi ofiţerul politic mi-a făcut semn să-mi iau bagajul şi să-l urmez. Afară m-a împins în duba ce m-a transportat la Jilava, pe care nu o voi putea uita niciodată.
Îmbrăcată cu cele câteva zdrenţe ale mele şi câteva primite de la alte deţinute, cu picioarele goale în pantofii negri, daţi de conducerea închisorii pentru proces, am fost din nou îmbrâncită pentru a fi luată în primire de ofiţerul de serviciu. Arătându-mi cu mâna o uşă de lemn, am împins-o eu de data aceasta şi am intrat. Era un ţarc de 1 m. p. plin cu fiare şi gunoi. Acolo am stat până s-a întunecat, în timp ce pe mine ningea. Vânătă de frig şi cu dinţii clănţănind mi-am făcut intrarea în groapa blestemată. În celula 2 de la Jilava ne găseam 45 de deţinute, dintre care 7 bolnave de TBC, lipsite de ori ce fel de îngrijire. De căldură nici pomeneală. Numai cea umană completată cu cea sufletească ne făcea să trăim de azi pe mâine. Aspectul acestor fiinţe nobile era dezolant: cu feţe de ceară, nepieptănate, erau îmbrăcate în rochii zdrenţuite. Fără prosop, săpun, perie sau pastă de dinţi, femeile foloseau pentru şters, fie manşeta, gulerul sau mânecile scurtate în acest scop." Administraţia dă drept cazarmament o pătură ruptă la trei persoane, linguri şi gamele găurite. Se mânca prin rotaţie pentru că niciodată nu erau suficiente.
Interiorul celulei era mobilat cu celebrul hârdău „tineta" ce emana un miros îngrozitor. Alături se găsea o putină cu apă pentru băut şi spălat, ce se umplea o dată pe zi. Niciodată apa nu ajungea şi spălatul se făcea tot prin rotaţie, de la o zi la alta şi tot în aceleaşi gamele în care se mânca. Lipsa de aer îţi lăsa impresia că ai o senzaţie de sufocare permanentă. Este uşor de înţeles cum se simţeau bolnavele de T.B.C. şi inimă care aveau nevoie imperioasă de AER. Singurul bun al naturii lăsat la discreţia fiinţelor peste tot, aici era drămuit. Ferestrele erau mai tot timpul închise şi nici lumina nu pătrundea din cauza obloanelor fixe. Pereţii celulei umezi în permanenţă, lăsau impresia că te găseşti într-un cavou. Şi pentru MULTE şi MULŢI, a rămas cavou.
În aceste condiţii de viaţă deţinutele nu disperau. Din contră căutau să-şi facă o ambianţă în care să domnească înţelegerea. Astfel aveau loc discuţii şi chiar conferinţe pe diferite teme. Doamnele „ţigănci" erau foarte vigilente şi nu admiteau „vorbe", iar cele recalcitrante şi care nu stăteau la marginea patului riscau să nu doarmă în cameră: le aştepta „mititica". Şi totuşi nu se lăsau intimidate. Iată o scenă din ajunul Crăciunului anului 1953:
„După terminarea servirii arpacaşului, pe la ora 5 - 6 spre seară, s-a deschis uşa celulei şi în prag a apărut ofiţerul politic Manta, însoţit de câteva „sergente" negricioase din gardă. S-a adresat şefei de cameră:
- E bună mâncarea? Ce zici? Îţi place?
Daaa... E foarte hrănitoare. E chiar bună! Dacă mă duc acasă am să gătesc şi eu cu arpacaş, a răspuns şefa, foarte umilă.
- Va să zică îţi place!... Bravo!... i-a spus Manta cu un surâs, după care s-a adresat.
- Ei, ce zici Emilia Vaida? îţi place? Aşa că-i bună?
- E oribilă! Îl mănânc, îl vomit şi iar îl înghit, mâncându-l tot ca să rezist până la capăt, să apuc să vă văd şi pe dumneavoastră, cu toţi din conducerea securităţii, mâncând tot arpacaş în seara de Crăciun... a fost răspunsul prompt.
- Dacă vei mai apuca! Mai vorbim noi!... a răspuns Manta, făcându-se roşu la faţă, în timp ce părăsea celula.
Gardianca înainte de a trage zăvorul şi a pune lacătele, le-a atras atenţia, să fie linişte completă, să nu se facă rugăciuni şi să nu îndrăznească cineva să îngâne cântece ... că le mănâncă „mititica".
Pe la orele 9 seara, după ce s-a auzit toaca sentinelelor în liniştea de mormânt a Jilavei, în celula nr. 2 s-a întins o batistă pe care s-au aşezat: raţia de pâine a trei deţinute, patru gogonele, şi arpacaşul păstrat într-un guler de rochie. După ce s-a făcut rugăciunea, ofrandele au fost împărţite şi la fiecare s-a dat câte o bucăţică.
În dimineaţa zilei de Crăciun, o informatoare a fost scoasă la curăţenie, iar după amiază şi-a făcut din nou apariţia politrucul Manta însoţit de toată liota, adresându-se unei deţinute:
- Am auzit că ai organizat Crăciunul, Emilia Vaida, şi s-au spus şi rugăciuni în grup. Este adevărat?
Constituţia Ţării nu prevede restricţii pentru a te ruga, i s-a răspuns.
- Te-ai rugat să mă înec cu un os şi după cum vezi nu am nimic!
- Nu-i adevărat! în calitate de creştină m-aş fi rugat Domnului Isus să ierte păcatele duşmanilor ţării şi pe noi să ne elibereze.
- Ba ai blestemat şi ai instigat şi pe celelalte, vezi că ştiu? Mai bine aţi spune informatorilor d-voastră să nu-şi câştige favoruri prin minciuni, i-a dat replica deţinuta.
Înfuriat ofiţerul politic le-a înjurat pe toate, de toţi sfinţii, şi a plecat trântind uşa. A
şa s-a sărbătorit Crăciunul la Jilava.
Familii întregi au fost obligate să petreacă în acelaşi timp Crăciunul, tot în Jilava, dar în celule diferite.
Dorina Ienciu care se găsea la secţia de femei a fost ridicată împreună cu fiul ei - Codruţ Ienciu - şi cu soţul, fost inspector general în Ministerul Cultelor. Fire deosebit de sensibilă, Dorina Ienciu a publicat la editura Pavel Suru un roman intitulat: „Cataclismul anului 2000". După ce a trecut prin anchetele Ministerului de Interne şi infernul de la Jilava a descris in versuri:

FORTUL 13

    Jilava, Jilava!
    ziduri de piatră lipite
    cu otravă!
    Ce tării vă ţine
    De nu v-aţi dărâmat
    de atâta suspine?
    de atâta urlat?
    Şi lacrimile curse,
    din loc nu v-au mişcat?
    Acoperişul tău
    deveni
    mauzoleu
    pentru sfinţii
    Neamului meu
    
    Prin versuri mişcătoare descrie durerea unui neam sortit să sufere pentru credinţă şi libertate:

ÎN AMURG

    Am deschis fereastra catului de sus,
    Să văd cum păşeşte bunul meu Isus
    Spre Golgota, purtându-şi crucea blândeţii
    cu ochii arşi, căutând răcoarea dimineţii.

    Cerul s-a întunecat crunt să nu vadă,
    Cu suliţi cum îl petrec soldaţii de gardă,
    Cu Măria florile plângeau împreună
    Stelele albe s-au adunat cunună.

    Să mângâie fruntea rănită a lui Isus
    Amurgul rouă sărutării şi-a depus
    Lemnele codrilor cu duhul au cântat
    Nou cântec au strunit, din jale şi oftat.

    Am coborât jos din catul veşniciei,
    Să biciuiesc zarafii nemerniciei,
    Crunt să-l înfrunt pe tâlharul de Irod,
    Unde sunt mugurii şi ai neamului rod?

    Zării Golgota cu uriaşa cruce,
    La osândă neamul românesc se duce,
    Femeile pe urmele Măriei plâng,
    Christoşii neamului pe cruce se frâng.

    Cu suliţi cum îl petrec soldaţii de gardă,
    Cu Măria florile plângeau împreună.

După ce soţii Rosenberg au fost descoperiţi de americani că furnizau ruşilor secrete atomice, s-a trecut imediat la înscenări de procese de spionaj şi înaltă trădare în toate ţările ocupate de Moscova.
După ce America a condamnat la moarte pe acei care într-adevăr săvârşiseră o crimă abominabilă pentru viitorul omenirii, Stalin a dat dispoziţii, ca peste tot, până la „cortina de fier" să se treacă la execuţii, pentru a intimida pe americani, ca să nu-i omoare pe cei doi spioni.
Unul dintre procesele din România, în care s-au pronunţat patru condamnări la moarte şi tot atâtea execuţii, s-a judecat în anul 1951.
În noaptea de 5/6 Iulie 1950 au fost arestate 14 persoane pe care, după ce le-au chinuit într-un mod îngrozitor, le-au constituit într-o organizaţie ce urmărea răsturnarea regimului comunist în colaborare cu o putere străină.
Printre cei arestaţi se numărau:
- Radu Polizu Micşuneşti, condamnat la moarte.
- Romanescu, general de aviaţie, condamnat la moarte.
- Alexandru Liciu, Prim Preşedinte al Curţii de Apel din Bucureşti, condamnat la moarte.
- Germaine Liciu, soţia lui, condamnată la 15 ani de muncă silnică.
- Petre Gr. Răşcanu, magistrat de carieră. Procuror general la înalta Curte, fost voluntar în războiul de reîntregire a României, condamnat la 15 ani muncă silnică. A fost omorât în închisoarea Piteşti, pentru că a refuzat să se desolidarizeze de acei cu care colaborase
- Răşcanu Elena, soţia lui şi sora lui Alexandru Liciu, a fost condamnată la 10 ani temniţă grea.
- Răşcanu Dinu, fiul lor, inginer, a fost condamnat la 10 ani.
- Kiriacescu, colonel, ataşat militar la Ankara, a fost exterminat la Piteşti în anul 1955.
- Dumitrescu, colonel.
- Şerbu Gheorghe, condamnat la moarte, se pare tot în acest lot.
Execuţiile au avut loc la Jilava pe data de 8 Februarie 1952.
Din cauza izolării permanente s-a recurs la folosirea alfabetului Morse pentru a se comunica ştirile între deţinuţi. Adaptarea lui pentru transmitere prin zid sau ţevi de calorifer s-a făcut prin înlocuirea liniei cu două bătăi scurte. Când era posibil se folosea şi alfabetul surdo-muţilor.
Profesorul George Mânu devenise renumit prin transmiterea, de la celulă la celulă, a prelegerilor înnodate, în alfabetul Morse, pe aţa scoasă din cămăşi .

Pe data de 27 Ianuarie 1950, fizicianul Klaus Fuchs a dezvăluit că de 7 ani a transmis URSS -ului informaţii esenţiale asupra folosirii atomului în scopuri militare.
In faţa acestei situaţii, preşedintele Americii, H. Truman, a făcut cunoscut omenirii hotărârea de a începe fabricarea bombei termonucleare, cu o putere distructivă de 200 de ori mai mare decât cea folosită la Hiroshima.
Ruşii, care nu erau pregătiţi de un conflict, au pus totuşi la încercare Statele Unite, declanşând pe data de 25 Iunie, războiul din Coreea. Riposta vine imediat din partea Americanilor, „sub încuviinţarea Naţiunilor Unite".
Scopul sovieticilor de a produce diversiune şi de a crea focare de tulburare peste tot şi mai ales de a le manevra schimbându-le fulgerător dintr-un colţ în altul al omenirii, începe să fie descifrat.
Charles de Gaulle sezisează pericolul şi pe 17 August declară: „Furtuna se apropie. Războiul din Coreea este semnalul". Pentru unii pare curios că zăngănitul armelor de la paralela 38 are ecou la Atlantic. Explicaţia pentru cei avizaţi era simplă. Dacă armata sovietică sustrăgea atenţia adversarilor prin lovitura de pe coasta Pacificului şi pornea în marş spre Atlantic, ea nu găsea efectiv nici o forţă care să o oprească pe Rin, în timp ce coloana a 5-a i-ar fi netezit drumul. Deoarece Franţa constituia o pradă ispititoare, s-a anunţat mărirea stagiului militar de la 12 la 18 luni pentru toţi tinerii din ţara libertăţii.
Pentru a demonstra faptul că Uniunea Sovietică declanşase războiul din Coreea şi urmărea escaladarea lui, este nevoie să arătăm febrilitatea cu care se pregătea punerea pe picior de război a tuturor fabricilor de armament din ţările ocupate după cel de al doilea război mondial.
O comisie militară, formată din specialişti în pirotehnie, a început să colinde încă de la sfârşitul anului 1949 jumătatea de Europă ce zăcea sub cizma sovietică.
Regimul comunist impus în România a trecut imediat la lucru. Tehnicienii care se înscriseseră în partidul comunist, buni numai de gură şi intrigi, au făcut greşeli capitale în producţie. Atunci s-a hotărât chemarea adevăraţilor specialişti care fuseseră daţi afară din fabrică după 1945. Unul dintre aceştia, inginerul Gheorghe Mazilu, fostul OM de bază al uzinei Mărgineni până în anul 1945, a fost chemat într-o zi de ministru şi i s-a spus:
„Patria are nevoie de oameni cinstiţi şi devotaţi şi de ce să n-o spun deschis, de serviciile dumitale. Partidul şi uzina te vor susţine în munca ce ţi se va încredinţa..." Cuvinte ce erau spuse cu emfază ori de câte ori incompetenţa îi obliga pe comunişti să facă apel la oamenii cu experienţă pentru a ieşi din încurcăturile grave. Şi într-o astfel de problemă fără soluţie se găseau acum, în luna August, când vagoanele cu muniţii erau rebutate şi ruşii aveau nevoie de ele pentru extinderea conflictului în extremul orient.
In faţa inginerului Gheorghe Mazilu, chemat să facă o „minune", nu se spunea să Uniunea Sovietică este în spatele acestei conflagraţii, ci se sublinia numai faptul că o delegaţie de 30 de specialişti ruşi veniseră să dea concursul în repunerea de urgenţă a celor 6 uzine de armament în producţie de război. Numai cine a trăit dezolanta experienţă comunistă şi a observat slugărnicia tovărăşească faţă de „eliberatorii sovietici", poate să înţeleagă cum s-a trecut la executarea „sugestiilor" primite de la Moscova.
In luna octombrie 1950, generalul rus Petrov, ajutat de inginerii Filin, Saşerin, Nicolaev ş.a., - a toate ştiutori - au refuzat tratamentul termic de călire ce urmărea evitarea exploziei proiectilului pe ţeava tunului. Cu toată expunerea documentată a inginerului român Gheorghe Mazilu, care reuşise să salveze de la rebutare vagoane întregi, ruşii au spus: niet. Şi tot ce spuneau ei era literă de evanghelie. In schimb, de rezultatele negative ale celei mai avansate ştiinţe sovietice erau vinovaţi numai bieţii români, nepătrunşi de ideologia marxistă.
Chiar cei mai neiniţiaţi în ale armatei puteau să-şi dea seama că:
- după un deceniu armamentul era depăşit,
- oţelul românesc conţinea un procent ridicat de sulf şi fosfor, elemente ce-l făceau casant şi s-ar fi impus tratamentul de călire;
- primele de inovaţii, luate de câţiva „tovarăşi" din organizaţia de bază a uzinei, erau în discordanţă cu rezultatele negative;
- moartea lui Stalin trebuia să ducă spre o destindere internaţională, - câştigarea de timp - pentru noua conducere de la Kremlin.
Socotindu-se încheiată etapa fierbinte, „Patria nu mai avea nevoie de serviciile celor corecţi şi capabili", pentru a nu se afla „intenţiile pacifiste ale ţărilor surori întru comunism" şi pentru a acoperi pagubele pricinuite de incompetenţa specialiştilor sovietici, dublată de aceea a „tovarăşilor colegi români", partidul comunist „în înţelepciunea lui" a hotărât să se dovedească un sabotaj. În acest sens, inginerul Hope Egon a făcut denunţul împotriva a 7 români. Directorul uzinei Mărgineanca – Şilaev -, de profesie „tovarăş şi ginere, cu socru în comitetul central", a furnizat nişte informaţii denaturate noului ministru de interne, Alexandru Drăghici.
Şi astfel în noaptea de Sf. împăraţi Constantin şi Elena din anul 1953 au fost ridicaţi zişii „sabotori" de la uzina Mărgineanca - Plopeni, deşi inventatele greşeli ar fi avut loc la fabrica Tohan - Zărneşti.
Inginerul Gheorghe Mazilu, în lucrarea „În ghearele securităţii", ne relatează cu naivitatea şi sinceritatea omului de bună credinţă, dezlănţuirea brutelor din aparatul represiv asupra unor oameni nevinovaţi şi lipsiţi de apărare.
Această dramă s-a consumat la securitatea din oraşul Ploieşti, renumită şi ea prin metodele de tortură folosite cu sadism şi apucături de fiare. Printre aceste brute se numărau: căpitan Dumitrescu Gheorghe (comandantul securităţii), Badea, Marin, Moraru, Voicu, Zizin, toţi zişi „ofiţeri anchetatori", cu crime la activul lor.
Prin mâinile şi picioarele lor au trecut cei 7 ingineri: Boncea Spiridon, Curcănescu, Ionescu, Ionescu Mircea, Mazilu Gheorghe, Negulici, Ţincoca Vasile. Timp de doi ani de zile nu li s-au uscat lacrimile pe obraz şi nici nu li s-au vindecat rănile. La sfârşitul acestui chin, cele 7 arătări au apărut în boxa acuzaţilor. Au fost achitaţi de orice vină, nu datorită justiţiei, ci faptului că erau judecaţi în atmosfera de oarecare destindere de după conferinţa de la Geneva, când comunismul căuta să câştige timp pentru a pregăti un nou asalt.
Mii de oameni au trecut prin infernul de la Ploieşti. în afară de cei de mai sus menţionez o mică parte: Antoniu (ofiţer); Apostol, devenit informator după eliberare; Anderca; Badiu Virgil, profesor; Baldovin Cornel, avocat; Botez, elev; Brătilă Petre, doctor; Capătă Iancu, din Buzău; Căzănişteanu Aurel, student omorât în timpul anchetei; Cojocaru Niki, legionar, fost prizonier în Rusia; Călinescu Gheorghe, din Buzău; Drăgulin Simeon, ţăran din comuna Odăile jud. Buzău, omorât; Dumitriu Victor, avocat din Focşani; Dumitrescu Ticu, student; Dumitrescu C, elev; Galeriu, preot; Găzdaru, avocat din Buzău; Georgescu, medic militar care a refuzat să plece în Coreea; Georgescu Ion, director de liceu; Georgescu Puiu, student, fratele doctorului; Grigorescu, din Pucioasa; Ionescu, avocat din Breaza; Ionescu Georgică; Iordăchescu, din Buzău; Ispas, avocat, venit din prizonierat, fost primar legionar al oraşului Buzău; Ludu Grigore, elev; Ludu Sorin, inginer; Jugureanu, preot din Buzău; Jurebie, naţional ţărănist din Ploieşti care a lăsat semne de întrebare; Manta Ion, secretarul organizaţiei naţional ţărăniste din judeţul Buzău; Mărăcineanu Radu, din Giurgiu; Moga Mircea, student; Morărescu, din Câmpina; Opriş Constantin, aviator; Petrovan, colonel; Petrescu Gheorghe, doctor medic, preşedinte al PNŢ Prahova; Piciac, medic din Ploieşti; Popescu Ieronim, inginer din Ploieşti; Petrescu Marinam, naţional ţărănist, care a tras după el în închisoare zeci de oameni; Râşnoveanu; Răvoianu, din Breaza; Safin, după eliberare devenit informator; Schneider; Şerbănescu Pândele, profesor; Şerbănescu, elev, care a fost chinuit ca un martir şi a rezistat; Şerbănescu, medic din Buzău, devenit în închisoare o mare canalie, care a făcut numai rău pe unde a trecut; Slătineanu, inginer; Ţigănescu, ofiţer naţional ţărănist, după eliberare a acceptat să facă jocul securităţii; Vintilescu Doru, medic; Vintilescu Mihai, student; Vasilescu, ţăran din comuna Măgura jud. Buzău.

Scheletele în chiloţi erau lungite pe cele două rânduri de priciuri suprapuse din cavoul 7 de la reduit. Aproape 300, respirau din greu într-o atmosferă apăsătoare ce mirosea a acru. Aburul nu-ţi permitea să observi dintr-un colţ în celălalt. De sub priciuri, din când în când, se mai ivea câte un cap. Deodată uşa se deschide şi un om este îmbrâncit. Pe braţe ţinea câteva cârpe, ce s-ar fi putut numi cândva cămăşi, pantaloni sau aşa ceva ce trebuia să-i acopere goliciunea când schimba reşedinţa. Imediat zăvorul s-a tras cu putere pe dinafară şi cheia s-a răsucit într-un lacăt.
- N-am aer, mă sufoc ! se aude vocea noului venit.
Ca la o comandă, sutele de schelete se ridică în capul oaselor.
Fănică, şeful de cameră, se îndreaptă spre el şi-i spune cu o voce calmă:
- Hai la fereastră până ce te obişnuieşti !
- Dar nu este nici o fereastră!
- Este, cum să nu fie, dar are obloane.
Pe distanţa celor 15 metri, ochii duşi în fundul orbitelor privesc noua făptură.
- Dar sunteţi Români ? dă să-ntrebe noul venit.
- Da ! suntem.
- Mare minune... Am crezut că o să mă mâncaţi...c-am fost adus între canibali. Dar unde mă găsesc ?
- La Jilava.
- La Jilava ? Doamne, Doamne...
- Dar dumneata cine eşti ? încep întrebările.
- Dudu Frimu !
- Şi de ce te-au luat ?
- Păi, zic că sunt prietin cu regili

Vinerea Patimilor la Jilava (1950) - Remus Radina

    E stranie Jilava în noaptea de aramă!
    Din negrele cavouri spre zări de foc mă cheamă
    Altarul, libertatea şi dragostea de mamă.

    Intins între schelete, în noaptea sfintei denii,
    Mă sting în catacombe, cum răposau mirenii,
    In vremea-ntunecată a stinselor milenii.

    Tăceri de ţintirime spre Golgota mă-mbie.
    Doar luna muribundă pătrunde în chilie,
    Să-mi picure în suflet lumini de veşnicie.

    Târziu, ascult prohodul, cu sfintele refrene
    Şi cum Te văd sub biciul urgiei pământene,
    Ţi-aş duce, Doamne crucea, ca Simon din Cirene!

Loturi peste loturi, oameni peste oameni, îngrămădiţi sub pământ, fără lumină, fără aer, fără mâncare şi asistenţă medicală.
Aceasta a fost Jilava.
Oameni de toate categoriile, de toate vârstele, de toate profesiunile, din toate colţurile ţării treceau prin Jilava cel puţin vreo lună - două în tranzit, spre alte locuri de exterminare.
Mulţi dintre ei au rămas definitiv aici. Mărturie este Valea Piersicilor unde zac, fără nume, fără număr, tot înghesuiţi.
În acest du-te vino, îşi fac apariţia doi aviatori: Scurtu şi Etem, acesta, de origină turcă.
Ce aţi mai făcut? întrebau acei care zăceau pentru că nu făcuseră nimic. Crezuseră numai în libertate ca o necesitate a vieţii, ca aerul pe care îl respiră.
Etern mai înfipt, răspunde:
- N-am făcut nimic înainte de arestare, dar după aceea... şi începe povestea.
Anchetatorul, un nespălat, s-a apucat să mă întrebe ca şi d-voastră ... I-am spus aşa cum v-am răspuns şi d-voastră. Dar el nu m-a crezut. A început să strige la mine că ştie tot şi are dovezi că sunt bandit, duşmanul poporului. L-am rugat să-şi dea drumul dacă are probe, să le aud şi eu. Mă ştiam curat şi nu-mi era frică. Mi-a atras atenţia să vorbesc eu, să dovedesc că sunt sincer şi o să-mi uşureze situaţia. Nu aveam ce spune. Atunci a început să mă înjure. Sângele mi s-a urcat în cap şi i-am spus că nu-i permit să mă înjure. Dar cu cine să vorbeşti? A început mai tare s-o facă ... N-am mai putut suporta ... m-am ridicat, am pus mâna pe masă şi am început să-i car în cap. El striga ... eu dădeam. Deodată camera s-a umplut, eu m-am apărat până n-am mai putut ... Erau vreo 5 - 6 ...
M-am trezit ud până la piele, plin de sânge, într-o carceră cu cătuşe la mâini...
Asta am făcut şi acum iată-mă la Jilava.

Alţii ... şi alţii, toţi în trecere ... fiindcă aici nu rămâneau decât cei sortiţi veşniciei. Printre trecători, în tranzit spre alte închisori, au fost semnalaţi: căpitan Gigei, maior Burcuşescu, Alexandrescu şi Ştefănescu (doi primari liberali), Trache şi Mereşiu (doi ţărani din com. Dudeşti Cioplea); Gheorghiu contra-amiral; Bungaru P. marinar; Branduşoiu, Sava Dumitrescu, Parizianu şi Taflaru (toţi patru foşti poliţişti); Ion Ion, tânăr plin de entuziasm, care a fost condamnat în toamna anului 1947 în legătură cu manifestaţiile de protest pentru condamnarea lui Iuliu Maniu. A fost arestat după 4 ani şi a pornit prin lagărele de exterminare. Teodorovici (locotenent sârb din U.D.B., anchetat pentru spionaj); Veliciu E. (colonel magistrat) ...
Alţi trecători pe drumuri chinuite:
Ion Răducanu, fost ministru, unul dintre vechii membrii ai P.N.Ţ., care împreună cu Ion Mihalache au pus bazele partidului în 1919. A stat 7 zile în izolare cu încă trei persoane în plină iarnă, la peste 70 de ani. A fost salvat de ceilalţi care-l încălzeau cu trupurile lor tot timpul acestei perioade; Ionescu Dumitru, avocat, candidat pe lista de deputaţi P.N.Ţ. din jud. Argeş, Calusian Caşu Ion muncitor, Gherondache comerciant, Aurelian Bentoiu, Şerban Iacobescu, prof. Săndulescu, căpitan Ioaniţescu, Petre Tuţea, Ilie Petrescu din Vălenii de Munte, fratele neuitatului Doctor Gh. Petrecu de la Ploieşti, preot Dobrişani, Petrovici Berindei, Iosif Jumanca la 82 de ani, Naiculescu, proprietar din comuna Afumaţi şi Rast, jud. Dolj, Dumitrescu Negrea, Inginer Dobrescu fost la Astra Română, Aurel Golopenţia, director la statistică, Văsescu maior de cavalerie, Hilard din lotul lui Pogoneanu de la Ministerul de Externe, Nae Batzaria, Enescu tâmplar din Muscel la peste 80 de ani, Ion Petcu, avocat din Bucureşti şi Ştefan Petcu din Dudeşti Cioplea. Dr. Chiliman, ajuns în închisoare din cauza doctorului Titi Bădescu din Craiova, pe care-l luase să-i dea de lucru la cabinetul lui ... Ion Hurmuzi, normator şef la I.S.E.M. ,ajuns în închisoare din cauza denunţului făcut de I. Bogdan ,care urmărea să-i ia locul.
Şi l-a luat. Pe la reduit în această perioadă au trecut: Cojocaru Nicolae (avocat, venit din lagărul rusesc Uranchi), Huzum (student), Roiu, Grama (inginer), Ciachir (general), Ionescu (colonel), Gulie, (un legionar care fusese închis şi înainte de 1944). Gulie într-o zi l-a văzut pe generalul Petrescu, cel care condamnase mii de oameni până la „23 August" şi zeci de mii sub regimul comunist. Când l-a zărit s-a îndreptat spre el şi în faţa tuturor i-a zis:
- Mă mai cunoşti, domnule general? Atunci erai colonel. Sunt Gulie pe care l-ai condamnat şi mi-ai strigat că sunt bolşevic. Astăzi eu sunt tot deţinut, iar dumneata eşti bolşevicul adevărat.
Generalul călău, cât era de general, a făcut stânga împrejur în faţa lui Gulie, plecând fără să-şi mai continuie inspecţia.
Nu se poate uita slujba de Bobotează oficiată în 1951 de preotul Druţu din Jiblea, care la miezul nopţii, în liniştea de mormânt a Jilavei, s-a rugat şi a sfinţit apa pentru ca a doua zi fiecare să poată avea aghiasmă. În loc de busuioc s-a servit de câteva fire de mătură pe care le-a adunat şi curăţat cu mare grijă.
În primăvara lui 1950, vine în vizită la Jilava colonelul Sepeanu, comandantul Securităţii Capitalei, şi când dă cu ochii de Dragoş Rambela îi spune râzând:
- Vezi că sunt lagăre de unde nu poţi evada? (Făcea aluzie la Rambela, care evadase de două ori din închisoare ,în Germania de Vest). Acesta râzând îi răspunde.
- Nu se ştie ...
Peste trei zile a avut loc evadarea celor doi sârbi de care am vorbit în vol. I.
Chiar după condamnare, deţinuţii nu erau scutiţi de anchete. Luaţi de la închisorile de execuţie, mergeau pe dubă cu săptămânile în toate direcţiile, pentru a se mai putea stoarce câte ceva de la ei. După trei ani de la arestare, Vasile Serdici nu era lăsat în pace să zacă într-o temniţă. Ajunsese de nerecunoscut. Şi ce viaţă dusese? N-a ştiut niciodată ce a fost suferinţa poporului român. De fapt nici nu-i cunoştea trecutul. A găsit adăpost pe lângă un - făt frumos - şi în timp ce alţii muşcau pământ în „triunghiul morţii", ei umblau după aventuri amoroase în străinătăţi. El depunea mărturie la căsătoria morganatică de la Odesa. Peste 30 de ani depunea alta împotriva lui Iuliu Maniu, la Bucureşti, după ce în prealabil predase arhiva Partidului Naţional Ţărănesc. La acest sfârşit al anului 1950 se întorcea de la o nouă anchetă, din Ministerul de interne. Era o epavă buhăită, pe faţă văzându-i-se amprenta alcoolismului. Şi nu numai pe faţă. Confuzia mintală, coordonarea stângace a mişcărilor şi incontinenţa urinară, făceau din el o fiinţă în descompunere. Doar în îngânarea unor propoziţii fără rost am înţeles că fusese anchetat despre L. Pătrăşcanu. Pe parcurs ne-am lămurit că se căutau probe şi martori împotriva acestui colaboraţionist notoriu care a instaurat abuzurile prin funcţia lui de Ministru al justiţiei. Şi anchetatorii, ştiindu-l docil, voiau să stoarcă ultima vlagă din Serdici. Dar pierduseră trenul. Vor avea un martor mai puţin.

La fabrica de procese care funcţiona pe lângă Tribunalul Militar instalat pe strada Uranus, a fost adus în Iunie 1949 un lot care într-adevăr merita să fie condamnat. Purta denumirea de „câinele roşu" şi era format din comisarii evrei care chinuiseră şi pe români şi pe ai lor, în perioada 1947 - 1949, pentru a le smulge aurul şi bijuteriile, indiferent sub ce formă se găseau. Mii de oameni au fost arestaţi, chinuiţi şi după ce li s-a luat ultimul ,,cocoşel" au fost trimişi la închisoare.
Probabil zbirii nu s-au înţeles la împărţeală, s-au reclamat şi după aceea au ajuns şi ei în boxă.
Urmează să plătească şi cei care au chinuit oameni nevinovaţi, deoarece:

    „Istoria noastră cea din lacrimi stoarsă
    Va ţine minte şi-ntre voi va strânge
    Acest cumplit Danubiu, care varsă
    Pe trei guri apă, iar pe-a patra SÂNGE...

    (Robert E.)

Deoarece nu se mai puteau face afaceri cu aur în România, unii mai ingenioşi s-au gândit să-l trimită în Israel. Şi într-adevăr s-a pus pe picioare o afacere bănoasă.
Totul a mers perfect până într-o zi când la Constanţa a căzut o vacă vie care trebuia încărcată. N-a mai putut fi expediată şi a fost sacrificată. Era în perioada „festivalului" când criza de carne era acută. La abator când a fost tranşată, s-a găsit în pielea de la Gât o pungă cu un kilogram de „cocoşei de aur". Willi Gruemberg, Marcu Zoltan, doctorul Mikloş şi Marcu Weismann au fost poftiţi la Ministerul de Interne pentru o scurtă declaraţie.
Vor începe o serie de procese socotite de „sabotaj economic", mai ales ca rezultat al unei campanii antisemite declanşată de Moscova şi însuşită fără murmur de ţările surori. Regimul comunist confruntat cu grave probleme economice şi politice, a căutat „ţapi ispăşitori" în toate domeniile şi câţi mai mulţi, pentru a intimida populaţia ahtiată după pâine şi libertate, în urma suflului produs de moartea lui Stalin.

Politica de represiune este dură, peste toate ţările subjugate. în patria terorismului, în Uniunea Sovietică, sub biciul necruţător al lui Stalin cad şi acei care au torturat. Călăul omenirii se teme de toţi. In 1951 la Moscova sunt arestaţi, printre alţii, Leonid E. Eitigon şi Paul Sudoplatov, ambii conducători ai N.K.V.D. (conducători ai serviciilor speciale sovietice din ministerul de interne).
Primul, evreu de origină, era „asul" organizator al răpirilor şi asasinatelor politice, printre care are la activ şi pe cel împotriva lui Trotski (1940), iar cel de al doilea refuzase să divorţeze de soţia lui care era evreica.
Această acţiune are rădăcini puţin mai adânci, nu prea departe, în primăvara anului 1948, după apariţia statului Israel şi ruptura dintre Tito şi Moscova. Pe lângă faptul că îşi vedea visul ieşirii la Adriatică nerealizat, Stalin era confruntat acum cu o agitaţie tulburătoare din cauza simpatiei evreimii pentru noul stat creat.
Lumea arabă se agita şi ea, în timp ce Israelul se consolida, era recunoscut şi primit în Organizaţia Naţiunilor Unite. Când Statele Unite au acordat credite importante Iranului (Aprilie 1949), ajutând dezvoltarea acestei ţări, urmărind în acelaşi timp liniştirea lumii arabe, Rusia a protestat şi a provocat câteva incidente de frontieră, fără a intimida pe nimeni. Stalin spera să-i aţâţe pe englezi, care îşi vedeau interesele economice ameninţate acolo, dar o intervenţie britanică ar fi dus la antrenarea celei ruseşti. Însă capitalul şi-a spus cuvântul şi liniştea s-a aşternut pentru un moment. Stalin era nemulţumit. Drumul spre golful Piersic îi era barat. El nu putea în această situaţie decât să înceapă o politică pro-arabă de infiltrare în toate domeniile pentru a submina liniştea în această lume. Ca o adversitate, în faţa eşecului, în interior a dat frâu liber antisemitismului.
Primul val s-a revărsat în 1948, după moartea bineînţeles aranjată a lui Jdanov, şi s-a accentuat anul următor prin înlăturarea ofiţerilor evrei din cadrele de conducere ale armatei. Mergând pe această linie antisemită, Stalin a recurs la arestări, asasinate. S. Solomon, antifascist, a avut un accident de maşină şi a murit, iar Solomon Lozovsky, conducătorul Komintemului (internaţionala comunistă), adjunct al ministrului de externe până la venirea lui Vâsinski pe acest post, a pornit condamnat spre lagărele sovietice. Alte mii de persoane au fost trimise în aceeaşi direcţie, pentru motive găsite cu mare uşurinţă.
Mai este nevoie să amintesc şi faptul că la acea dată Rusia începuse construirea canalului Volga-Don (în lungime de 101 Km.), prin care se făcea legătura între Baltica şi Marea Neagră, permiţând trecerea vaselor până la 12 000 tone. Politica americană şi engleză în orientul apropiat ameninţa interesele URSS, care prin Bosfor voia să se îndrepte spre lumea arabă. Aceste interese au făcut ca solidaritatea dintre ţările ocupate de Rusia să declanşeze sistemul represiv peste tot. Cu ajutorul consilierilor sovietici s-au înscenat procese în Ungaria şi Cehoslovacia, despre care am mai amintit. Motivele de spionaj iudeo-masonic, iudeo-american, sau englez, erau la ordinea zilei.
A fost arestat şi fostul diplomat american Noel FIELD, care aparţinea reţelei de spionaj americano-sovietic în lume şi care fusese acoperit de serviciile aduse lui Beria. Field călătorise în diferite ţări, atât în apus, cât şi în răsărit, luase legătură cu foştii luptători din brigăzile internaţionale ce lucraseră din dispoziţia Moscovei. Acum el va deveni pivotul multor procese în care vor figura unii evrei din ţările satelite. Dacă la Praga şi Budapesta au avut loc procese răsunătoare cu tăieri de capete, Bucureştiul a manevrat cu prudenţă: înlăturări şi arestări.
În România au fost ridicaţi printre alţii şi conducătorii masoneriei, cărora li s-a înscenat un proces, după şablonul securităţii, de spionaj şi înaltă trădare. Printre implicaţi: Arţăreanu Bellu, Constantin Brătăşanu, Paul Cerchez, Alfred Grigoriu G.
La arestarea lui Paul Brătăşanu de la Craiova, hingherii securităţii au sărit pe balcon şi de acolo au intrat pe fereastră în camera fetiţelor: Doina, de 5 ani şi Cătălina de 3 ani. Fetiţa cea mare s-a speriat şi de atunci a rămas bolnavă pe tot restul vieţii. Tatăl a fost exterminat. Regimul comunist a săvârşit încă o faptă abominabilă.

Printre preocupările multilaterale ale comunismului, sau mai bine zis ale Moscovei în România, de o deosebită atenţie s-a bucurat şi literatura. Din primele momente s-a încercat încolonarea intelectualilor după scursura analfabeţilor, care în majoritatea cazurilor nu cunoşteau nici limba Ţării.
Producătorii nemuritorului, ai culturii, admiratorii fiicelor lui Zeus şi ale Mnemosinei, au fost goniţi din Parnasul românesc, căutându-li-se Musagetul. Nu a fost greu de găsit, fiindcă ceea ce mai rămăsese din Mihail Sadoveanu a văzut lumina „întunericului" venind din răsărit. Fără să mai ţină seama de figura lui Ştefan cel Mare pe care-l evocase luptând la hotare şi întărind cetăţi de apărare pe Nistru, Mihail Sadoveanu a trădat plăieşii ajutând instaurarea „întunericului". Acest maestru al condeiului a ocupat sub noua eră începută funcţii de conducere în politică şi literatură demne de un adevărat înscăunat al N.K.V.D. - ului.
După ce s-a făcut lumină în bezna aşternută, a început căutarea colaboratorilor şi vânarea indezirabililor. DA ... colaboratori, pentru că literatura a încetat de a mai crea frumosul. Îşi schimbase menirea. Slujitorii rămaşi credincioşi chemării lor vor sluji arta surghiuniţi, până vor cădea.
Zişii literaţi, colaboratori ai satanicului sistem, vor deveni hăitaşii securităţii, adulmecând pe acei ce nu erau aliniaţi, sau mişcau în front. Ei nu făceau decât semn şi organele represive acţionau cu promptitudine. Un prim şef de haită a devenit slugarnicul Mihai Beniuc pus numai pe rele. Şi-a mai făcut apariţia un „astru" ivit din flori, în gropile lui Oatu, crescut în minciună şi linguşire, protector al falsului şi plagiatului, cu tupeu şi rea credinţă.
La comandă, după ei s-au aliniat:
Prea plecatul Radu Boureanu.
Şerban Cioculescu, puţin mai mult înţelegător al vremurilor noi. Critic literar transformat pentru avantaje, peste noapte, în critic politic slujitor al intereselor Moscovei. În anul 1961 a acuzat vehement asasinatul lui Patrice Lumumba, care urmărise comunizarea Zairului (Congo-Belgian) . Dar n-a spus nici un cuvânt pentru salvarea fratelui său - Radu Cioculescu - care, ajuns schelet din cauza regimului de exterminare comunist, murea în acelaşi timp, la închisoarea din Piteşti, fără nici un fel de îngrijire.
Acesta era umanismul comunist care trebuia infiltrat generaţiilor tinere: ura permanentă, ura împotriva tuturor, ura împotriva părinţilor, fraţilor, prietenilor pentru triumful satanic în toate sectoarele vieţii.
George Sinescu, descoperindu-şi calităţi de cetăţean-deputat, Se prostituează şi se prosternează, încheindu-şi cariera de demn profesor şi literat.
Filosoful Mircea Florian, care până la vârsta de 57 de ani pledase idealismul raţionalist generaţiilor de studenţi ce-l audiaseră, descoperă pe urmele lăsate de cişmele ruseşti şi în amorul colectiv că ceea ce susţinuse o viaţă întreagă a fost o inepţie. Filozofia marxistă pe care începe s-o propage silabisind-o, urmând „indicaţiile preţioase" ale lui Iosif Chişinevschi, va face din el un politruc intelectual, în timp ce colegii lui de generaţie şi catedre universitare vor fi smulşi patrimoniului cultural şi aruncaţi în lagărele de exterminare (Coco Dumitrescu, I.N. Finţescu, George Fotino, Gheorghe Leon, Alexandru Marcu, Istrate Micescu, Ştefan Neniţescu, P.P. Panaitescu, Victor Papacostea, Ion Petrovici, Sauciuc Săveanu, George Strat, Hanibal Teodorescu, Mircea Vulcănescu şi alţii foarte mulţi).
Zaharia Stancu, sluga credincioasă a Moscovei şi a uneltelor instalate la Bucureşti, a susţinut regimul pervers şi a slăvit analfabeţii regimului comunist. A făcut din Uniunea scriitorilor o agentură a securităţii printre intelectuali.
Demostene Botez a ajutat cât a putut mai mult la dărâmarea altora şi la negarea trecutului, susţinând epurarea literaturii de valorile autentice româneşti.
Iorgu Iordan va rămâne o ruşine a intelectualităţii.
Mihai Ralea a pornit conştient spre compromisuri încă din anul 1938, pentru a trăi mai bine. Înfruptându-se din nenorocirea altora, negând cele susţinute înainte de 1944, înrolându-se ca voluntar în clica trădătorilor intelectualităţii.
Gheorghe Zâne, un alt om al compromisului lipsit de coloana vertebrală.
Eugen Frunză, poet şi politruc angajat în represiunea populaţiei ca prefect de Rădăuţi, sprijinit de trupele ruseşti pentru a-şi îndeplini misiunea. Ca redactor la Scânteia manevrează minciuna şi încurajează mistificarea adevărului.
Printre intelectualii care au ajutat cele câteva sute de comunişti să instaleze teroarea în ţară, se numără: Dr. Dumitru Bagdasar, Dr. CI. Parhon, Octav Livezeanu, Grigore Moisil, Simion Stoilov, Miron Niculescu ...
Parte din scriitori şi intelectuali s-au aşezat sub vremi ... au devenit scribi simbriaşi... papagali moscoviţi .silabisind învăţăturile lui Marx şi sărind în picioare - fără comandă - ori de câte ori auzeau cuvântul: Stalin.
Unii ascultau smeriţi şi priveau bagheta lui George Georgescu - o altă arătare - care de bună voie şi nesilit de nimeni, a început să slăvească partidul comunist, călcând peste principii şi prietenii, numai pentru a-i fi lui bine şi a fi satisfăcută.
Nu poate fi trecut cu vederea maestrul Tudor Arghezi, cântăreţ de curte, cădelniţând pe asupritori atât în 1916, cât şi după 30 de ani, chiar dacă aveau altă naţionalitate. Arghirofil neegalat. Nevertebrat în literatură şi în viaţa publică. După ce Iosif Chişinevschi „i-a deschis ochii", a avut; neruşinarea să compare instaurarea regimului comunist de către ruşi cu „Descălecarea" prin care Neamul Românesc reapărea în istorie, scuturându-şi jugul apăsător, tot al hoardelor răsăritului aşezate în pustă.
Fostul Tudor Vianu. Punct. Acum a devenit Vianu Tudor, învăţăcel la şcoala nouă, pornit să silabisească marxismul, odată cu observarea instaurării comunismului. Se făcea că se străduieşte să-l înţeleagă şi să-l aplice. Şi-a făcut intrarea triumfală în ale politicii, prin transpunerea marxismului în practică cu ocazia primelor alegeri studenţeşti de la facultatea de Litere şi Filozofie din 15 Februarie 1946. Aici şi-a murdărit prestigiul prin aplicarea metodelor de boicotare, acceptând să devină o unealtă în mâna unor bătăuşi şi analfabeţi ce asaltau universitatea. Erau aceiaşi, viitorii condeieri marxişti, care îşi arătaseră măiestria în mânuirea ciomegelor pe data de 15 Mai 1946, când au devastat ATENEUL ROMAN. Dar Vianu Tudor nu s-a murdărit pe gratis. Răsplata i-a fost: Ambasada de la Belgrad. Numai la doi ani după această faptă - de neiertat - spunea grijuliu unui coleg din tinereţe, prudent ca să nu-l audă cineva: „Porcii ăştia de comunişti ne-au standardizat". Nu se ştie cât era de sincer. Aceasta o spunea după ce gustase plăcerea diplomaţiei şi amărăciunea piciorului în fund. Dar n-a căzut în el, şi n-a avut nici remuşcări. A încercat să plutească ... menţinându-se ... slujind în continuare familia porcinelor, care pentru devotament l-a făcut în 1955 aşa zis academician. Când în 1958 peste ţară se aşternea un nou val de teroare, când Constantin Noica, Vladimir Străinu, Alexandru Paleologu, Dinu Pilat şi alţi scriitori erau aruncaţi în închisori, Vianu Tudor era numit Secretarul General al Comisiei Naţionale pentru U.N.E.S.C.O. Mergea acolo să reprezinte intelectualitatea şi cultura. Autenticii reprezentanţi erau supuşi în schimb, regimului de exterminare. Pentru abnegaţie a fost răsplătit cu carnetul de membru de partid, iar pentru îndoctrinare marxistă cu Premiul de Stat. VIANU Tudor şi-a dat seama că a înghiţit din când în când câte o spurcăciune, şi a voit în Mai 1964, pe patul de la spitalul Elias, să-şi cureţe sufletul. în ultimele clipe a cerut un preot.
I s-a răspuns ... Cum se poate asta? ... aici e spitalul Comitetului Central al partidului comunist.
Şi bietul Tudorică a murit nespovedit ... neîmpărtăşit ... după ce abdicase de la conducerea unui curent estetic literar propăvăduit de la înălţimea Catedrei Universitare, aplecându-se docil la semnul discret al partidului transmis pe coardele de legătură, pentru a scrie ca un gazetar de periferie.
Şi Giurescu Constantin. Cât i-a servit, şi tot în închisoare a ajuns. Şi nu s-a lăsat îngenunchiat. A servit cu conştiinciozitate administraţia închisorii care, mişcată de serviciile unui profesor universitar, a avut grijă de el, în timp ce colegii lui de breaslă şi de partid erau duşi în groapa comună a Sighetului. După eliberare nu şi-a mai îndreptat coloana vertebrală, rămânând un prea supus şi credincios învăţăturilor partidului comunist.
Au mai fost mulţi printre trădătorii intelectualităţii, printre acei ce au sprijinit instaurarea teroarei. Aceasta le era recunoştinţa faţă de Naţiunea în care se născuseră. Se cerea supunere şi complicitate, iar denunţul devenea piatra de temelie a regimului. Aceştia şi mulţi alţii îşi dăduseră demisia din tagma scriitoricească şi treceau în slujba satanei.
Au fost izgoniţi din literatură, cu toată epoca lor strălucită: Titu Maiorescu, C. Gane, Emil Gârleanu, I.A. Bassarabescu, Matei Caragiale, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, MIHAIL EMINESCU, I. Slavici, Alexandru Vlahuţa, C.S. Aldea, Hortensa Papadat Bengescu, Emanoil Bucuta, G.M. Zamfirescu, Emil Botta, I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu De lavrancea, ... o întreagă şi adevărată „Istorie a literaturii române".
Literatura română era mutilată de românii care s-au vândut intereselor străine ale Moscovei, aşa zişii „Patrioţi! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,- Unde spumega desfrâul în mişcări şi în cuvinte" ... la care se adăuga apostrofarea de peste un veac: „I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!".
Şi superioritatea culturală comunistă s-a manifestat prin epurarea şi distrugerea operelor înaintaşilor. Cenzurarea şi forfecarea operelor nemuritoare ale lui Eminescu, De lavrancea ,Caragiale şi alţii, s-a dezlănţuit pentru a face loc începutului alfabetizării socialiste în literatură.
Alţii au fost puşi pe rug. A arde o operă, e tot una cu a arde un om. Semnalul operaţiei. „Scrum" l-a dat Mihai Roller, care n-a avut nimic comun cu durerea, tradiţia şi cultura românească.
După ce a scos de la fondul secret al Academiei române manuscrisul cu „Doina" lui Mihail Eminescu şi „telegrama" ţarului adresată la 1877 regelui Carol I, le-a aruncat în flăcări jubilând că a săvârşit o faptă comunistă. Pentru arderea acestor „Documente valoroase", avusese grijă să-şi acopere actul săvârşit prin iscălitura lui Vianu Tudor, care se scuza după aceea că a semnat ca „primarii".
Ce zile dureroase trăia Neamul Românesc!
Şi Mihail Sadoveanu era satisfăcut ... şi toţi pigmeii deasemenea.
În curţile bibliotecilor focul mistuia „Tezaurul Cultural". N-a scăpat de acest sacrilegiu nici biblioteca „Asociaţiei nevăzătorilor Regina Elisabeta" din Vatra Luminoasă. S-au găsit atunci nevăzători care, din flăcări ... pipăind ... au scos ce-au apucat. Aceste cărţi le păstrau ascunse, ca o legătură cu trecutul pe care voiau să nu-l şteargă din literatură, în timp ce oameni cu vedere, nu vedeau ceea ce se petrecea. Peste ani, profesorul Gheorghe Lupu, Costică Gheorghe, Vereguţ şi alţii, mi-au arătat unele cărţi salvate. Printre ele se găseau:
Un dicţionar enciclopedic în limba latină, tipărit în Germania în 1580.
O Sfântă Scriptură, tipărită în 1875,
Trigonometria lui Spini Haret, de la 1878,
Războiul de întregire, de C. Kiriţescu,
Istoria lui N. Iorga, şi altele ...
Bieţii oameni nu ştiau ce salvaseră. Plângeau de bucurie, unii fără lacrimi, căci ochii îi pierduseră în războiul de întregire (1916 - 1918), dar plângeau când au auzit ce lucrări au scos din văpăile focului comunist.
O parte din intelectualii reprezentanţi autentici ai culturii, literaturii şi presei erau aruncaţi în închisorile şi lagărele de exterminare. Primele victime au fost: Mircea Vulcănescu şi Constantin Tonegaru, ambii mucenici ai scrisului, rămaşi în 1952 prin gropile comune. Ultimul reuşeşte să ne transmită un mesaj:
„Prin cărţile de istorie
„Cei ce vor patina pe dâra de melc lăsată de noi
„Vor auzi cântecul îndepărtat din nu ştiu al câtelea tom.
„Cum pianissimo, pianissimo
„De sub streşini ploaia de sânge îl creşte
„Pentru libertate, roza vânturilor şi OM".
Şirul celor ce au păşit prin infernul comunist e nesfârşit, dar se cuvine să amintesc o parte din cei ce nu mai sunt: Gheorghe Brătianu, Aurel Buteanu, Radu Cioculescu, Dumitru Ciurezu, Ovidiu Cotruş, Nichifor Crainic, Alexandru Claudian, Romulus Dianu, Constantin Gane, George Fonea, Radu Gyr, Ionel Groşeanu, Grigore Malciu, Ion Boşca Mălin, Mihai Paulian, Dinu Pilat, Ion Popescu-Prundeni, Romulus Şeineanu, Emil Serghei, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu, Sandu Tudor, Ion Vinea, Ştefan Văitoianu, Toma Vlădescu, Constantin Hagea şi mulţi alţii.
Paralel cu acest sacrilegiu al „Comorii Literare" a neamului românesc săvârşit de simbriaşii Moscovei, Uniunea Sovietică a acţionat şi direct.
Documentele ce conţineau referinţe despre Basarabia, Bucovina de Nord şi actul Unirii din 1918 au fost împachetate la bibliotecile din ţară, urmând să ia drumul Rusiei. Inimosul profesor bucovinean Claudiu Usatiuc a fost informat că în localitatea Orlat sunt pregătite pentru plecare, spre răsărit, documentele Bibliotecii ASTRA de la Sibiu. Imediat a acţionat şi a reuşit să salveze într-o noapte cele mai importante dintre ele şi să le adăpostească la loc sigur.
În Februarie 1953, Claudiu Usatiuc a fost răpit de pe stradă în Timişoara şi a sfârşit exterminat în beciurile securităţii, pentru curajoasa activitate dusă în favoarea afirmării drepturilor strămoşeşti asupra Bucovinei, în timp ce Uniunea Sovietică urmărea să şteargă orice însemnare documentară asupra ţinuturilor pe care le-a răpit. In acest scop, în anul 1949 o comisie venită de la Moscova a colindat bibliotecile înregistrând documentele ce mai scăpaseră focului mistuitor. Peste trei ani, o altă delegaţie a venit tot din răsărit şi a ridicat actele înregistrate, sub protestul unor studii, fără nici un proces verbal.
Când în 1960 Gheorghiu Dej a cerut restituirea documentelor ridicate cu 8 ani mai înainte, Uniunea Sovietică a răspuns că nu are nici un fel de cunoştinţă de acest fapt.
Pentru a reface fondul istoric s-a făcut apel la deţinătorii de scrisori sau orice fel de acte referitoare la trecutul Ţării, ca să le vândă bibliotecilor.
Paralel, regimul comunist s-a gândit că închisorile sunt pline cu o serie de fruntaşi politici încă neexterminaţi şi care participaseră la acte şi evenimente istorice, sau deţineau informaţii valoroase. Pentru a nu pierde acest „Capital preţios" care trebuia eliberat în urma presiunilor internaţionale, s-a trecut la stoarcerea lui. Aceasta însemna şi o sursă pentru istoria partidului comunist pe care se scremeau s-o confecţioneze. Deţinuţii politici sub presiune, ameninţări sau promisiuni deşarte, puteau da declaraţii după indicaţiile ofiţerilor politici, singurii a toate ştiutori.
Aşa a început a doua fază a reeducării, când fără o înjurătură, fără o palmă trebuia să scrii şi să scrii tot ce ştii despre tine, despre cunoscuţi, despre activitatea criminală a partidelor, bine înţeles sub îndrumarea atentă a politrucilor, ajunşi arbitrii autorizaţi ai istoriei. Metodele diabolice le vom urmări paralel cu desfăşurarea acestei vaste şi dureroase acţiuni, în volumul III.
Revenind la mijloacele de infiltrare ale comunismului în România, regimul dictatorial impus de Moscova incapabil să se afirme prin realizări, a făcut uz de o propagandă deşănţată pe toate căile posibile.
Presa a fost prima unealtă prin care au început să lovească la temelia neamului românesc şi în toţi adversarii comunismului. Toţi erau catalogaţi de fascişti, împotriva tuturor adversarilor se arunca cu noroi pentru a-i intimida. Presa era aceea care da tonul şi inventa fără ruşine tot felul de minciuni. Scânteia, Scânteia Tineretului, Munca, România – zisă - liberă şi alte fiţuici comuniste au început să otrăvească sufletele oamenilor. Minciuna era o virtute şi insultele se găseau în fiecare frază debitate de scribii plătiţi de analfabeţii instalaţi la conducere. Deoarece lumea nici din curiozitate nu citea aceste maculaturi ordinare, s-a trecut la micşorarea simţitoare a cotei de hârtie acordată presei partidelor tradiţionale angajate în slujba salvării naţiei: Dreptatea, organul partidului Naţional Ţărănesc; Liberalul, organul partidului Naţional Liberal; Curierul, Patria, România Democrată, Brazda şi încă multe altele care luptau cu străşnicie să dezvăluie adevărul şi să-şi păstreze independenţa. Până în primăvara anului 1947, toate ziarele cu vederi democratice au fost lichidate. Lichelele dornice să parvină şi să scrie pentru bani - la comandă – s-au pus de la început în slujba presei comuniste. Ceea ce s-a scris în această perioadă este o ruşine pentru presă, ruşine ce va rămâne peste veacuri. Iar cei care au făcut-o nu vor avea niciodată nici o scuză, chiar dacă vor motiva câştigarea existenţei. Câştigarea existenţei nu presupune folosirea minciunii, care a devenit firul călăuzitor al articolelor pentru a defăima pe adversari şi a produce confuzie în opinia publică. Şi din această ruşine caută astăzi să se inspire unii intelectuali în susţinerea regimului marxist falimentar. Aceşti zişi ziarişti, sau redactori, ca să se simtă mai flataţi, nu s-au dat la o parte de la răstălmăcirea evenimentelor istorice. Convinşi că vor stăpâni o veşnicie, au urmărit să deformeze realităţile, socotind că ceea ce se scrie în presa comunistă va fi luat ca referinţă în viitor. Astăzi asistăm cu dezgust la practica comunistă de a face trimiteri, de a da citate din ziarele de după 1945, iscălite de criminalii şi bătăuşii care terorizau populaţia, atât pe străzile Bucureştiului, cât şi în toate oraşele României.
Un fapt de autentică imoralitate literară îl constituie cazul lui Petru Dimitriu, fost colaboraţionist notoriu al regimului comunist. în timp ce noi ne stingeam văzând cu ochii la „Canalul Morţii", el se plimba printre scheletele însufleţite inspirându-se pentru „Drum fără pulbere". Până la urmă a luat drumul dizidentei neavând curajul lui A. Fadeiev.

Alexandru Claudian. Scriitor şi profesor universitar. Social Democrat. Arestat împreună cu soţia. Cu gândul în trecut, cu ochii la realitate, a plămădit o poezie în închisorile de exterminare:

    „Şi-ai spus copilului cu ochi căprui,
    In an o mie nouă sute şapte:
    ŢĂRANII au dreptate. Sunt sătui
    De vorbe serbede, şi trec la FAPTE"...