Ecaterina Gavrileţeanu era văduvă. Se chinuia să-şi crească cei trei copii: Costel, George şi Gabi. Aşa ii mângâia şi îi iubea ca pe nişte feţi frumoşi. Erau singura ei bogăţie.
Chinul a fost mai mare datorită lipsurilor cauzate de seceta anului 1946. Se zbătea biata femeie şi te mirai cum de reuşeşte să-i mai întreţină. Speranţa şi-o pusese în cel mare. Poate peste doi-trei ani va aduce şi el ceva în casă. Acum intrase la facultate şi biata mamă părea un pic mai mulţumită. Dar ... Costel a fost arestat şi s-a înscenat un proces. Condamnat 7 ani pentrucă luase parte celor nedreptăţiţi care apărau fiinţa neamului, Costel zăcea în Aiud. El nu înţelesese să se depărteze de durerile poporului.
După arestarea băiatului, mizeria a fost şi mai grea acasă. Siguranţa nu-i dădea pace mamei să-şi crească ceilalţi doi copii. Gabi, din cauza lipsurilor şi condiţiilor în care trăia, s-a îmbolnăvit de T.B.C. şi la scurt timp a murit.
La nenorocirile de până acum s-a adăugat şi îmbolnăvirea lui George. Ultima ei speranţă. Dar cu toate mizerile şi lipsurile din unele părţi ale lumii, ştiinţa făcea progrese. Descoperirea P.A.S.ului şi strepto-micinei, i-au adus o rază de lumină.
Dar medicamentele nu se puteau obţine decât cu aprobări speciale. A alergat peste tot. In zadar. Şi-a luat inima în dinţi şi a cerut audienţă la Gheorghiu-Dej. A fost respinsă, odată, de două ori,...până la urmă a fost primită. Şi ce percheziţie înainte de a intra în cabinetul lui !...
I-a spus durerea aşa cum ştie o mamă s-o facă.
— Nu se aprobă, a venit răspunsul glacial.
A căzut în genunchi, a plâns, s-a rugat.
— Nu se poate.
— I-a amintit că şi el e tată de copii.
In zadar.Nici un fel de tresărire pe faţă. Umanismul socialist îşi spunea cuvântul.
Şi Ecaterina Gavrileţeanu a plecat zdrobită spre casă. Dar ce casă mai avea?
A plecat să pregătească şi ... înmormântarea lui GEORGE.

Era necesar să se vină în ajutorul celor din munţi, era nevoie să fie ajutat poporul român în lupta de eliberare de sub cizma rusească.
Dar nu trebuiau trimişi oameni la moarte sigură.
Mai imperios ca oricând trebuia să se bată la toate porţile, să se arate acelora ce făcuseră greşeala de a lăsa 120 de milioane de oameni sub o cruntă tiranie, că situaţia era disperată, peste tot, dar mai ales în România, unde închisorile şi lagărele de exterminare gemeau.
Ceva s-a făcut. Au fost recrutaţi oameni de sacrificiu contra a zece mii de dolari, din care cinci mii a primit martirul şi restul au intrat în buzunarul samsarului.
S-au găsit oameni hotărâţi să-şi sacrifice viaţa, dar niciodată n-au bănuit că vor fi trădaţi. Şi totuşi niciodată nu li s-a aprins o lumânare de acel care a rămas cu jumătate din arginţi.
In primăvara lui 1953, după 4-5 zile de timp nefavorabil, după ce vizitaseră Pireul şi Acropole,visând că vor curma tragedia neamului lor, coborând ca zeii din Olimp peste plaiurile unde în loc de ape curgeau sânge şi lacrămi de valah, oamenii unei grupe de sacrificiu sunt anunţaţi că îşi vor lua zborul din Atena.
Seara au plecat de la hotel la aeroport. Intâmplător au văzut agăţată o basma albă pe eşapamentul maşinii. Nimeni n-a luat în seamă pânza imaculată, simbol al curăţeniei, al ... Dar maşina goneşte ... ajunge la avionul pregătit de decolare şi... pasărea metalică se îndreaptă în direcţia stelei polare. Nu peste mult sunt anunţaţi că vor trece peste bătrânul Danubiu.
In liniştea aşternută peste Ţară, din depărtare sunt flancaţi de fiecare parte de câte un avion ce încerca să le spună: Bun venit ... vă aşteptăm! Acum cortegiul se îndreaptă tot spre nord şi peste unduirea scoarţei terestre, peste vălul negru al pădurilor carpatine... încep să plutească tinerii plini încă de speranţe. Punând piciorul pe pământul mult dorit, s-au debarasat cât mai repede de încingători şi au pornit spre codru. Unul însă ... în sens invers. Zorii i-au făcut să se aştearnă tot una cu pământul ţării, îmbrăţişându-1.
In liniştea încă netulburată de ciripitul păsărelelor, a început să latre fierul ucigător al mitralierelor.
Cel plecat în sens invers s-a tot dus ... cei înfrăţiţi cu codrul au luat drumul infernului.
Din alte grupe unii au reuşit să se strecoare, să ajungă pe alte meleaguri, să intre prin aşezări omeneşti şi să încerce descifrarea necunoscutelor ... Dar prezenţa lor era cunoscută.
Grupele paraşutate aveau nume codificate:
— Una, denumită ,Jacques", avea printre componenţi pe Golea Ion, Samoilă Ion,Tănase A. şi Tolan Ion.
— Alta, numită „Carpaţi", era formată din Pop Gavrilă şi Ilie Rada, fostul ofiţer de la Securitatea din Oradea, ambii sub conducerea căpitanului Sabin Mare, care a murit în luptă.
Acţiunea câtorva dintre ei, care au reuşit să nu fie prinşi, s-a mărginit pe de o parte la împrăştieri de manifeste în timpul Festivalului internaţional al Tineretului din 1953, iar pe de altă parte în transmisiuni sporadice prin radio, în străinătate. Alţii au avut aparate defecte. A fost posibil şi acest lucru.
Mircea Popovici, radio-telegrafist de profesie, originar din comuna Ticleni jud. Gorj, a reuşit să ajungă în satul natal şi să stea ascuns la părinţi, adăpostit într-o groapă sub pat. De aici dispărea noaptea în pădurile din apropiere, de unde făcea transmisiuni în apus. Mai avea un adăpost şi la Târgul Jiu.unde mergea din când în când. Securitatea a reuşit să-1 localizeze şi într-o dimineaţă lumea din Ticleni n-a mai putut să iasă afară din casă. Trupele de miliţie şi securitate împânziseră satul. Au fost arestate peste o sută de persoane, toate rude cu Mircea Popovici.
In luna Octombrie 1953 s-a judecat procesul paraşutiştilor, în care s-au pronunţat următoarele condamnări la moarte:
Buda Ion, student, născut în 1923 la Bonteşti (Arad);
Corlan Aurel, născut în 1920 la Vlăduleni (Gorj);
Cosma Ion, învăţător, născut în 1922 la Apa (SatuMare);
Dincă Gheorghe, inginer, născut în 1919 la Hunia-Cetate (Dolj);
Golea Ion, student, născut în 1922 la Bahnea (Târnava);
Iuhasz Ion, student, născut în 1933 la Pir (Satu-Mare);
Pop Gavrilă, născut în 1928 la Pir (Satu Mare);
Popovici Mircea, student, născut în 1920 la Orba, arestat la Ticleni (Gorj) ;
Samoilă Ion, născut în 1919 la Ighişul Vechi (lângă Agnita);
Tănase Alexandru, student, născut în 1915 la Băbeni (Vâlcea);
Tartler Erich, agricultor, născut în 1920 la Braşov;
Tolan Ion, lăcătuş, născut în 1925 la Maga (Arad);
Vlad Mihai, student, născut în 1925 la Dragomireşti (Maramureş);
Au mai fost condamnaţi la pedepse foarte grele toţi acei care au ştiut de prezenţa lor, precum rudele cele mai apropiate ale acestora:
Popovici Alexandru, tatăl lui Popovici Mircea, a fost condamnat, la vârsta de 75 ani, la 20 ani muncă silnică.
Popovici M., mama lui Mircea, a stat închisă până în 1964;
Stetin Elena, sora lui Mircea, condamnată la 25 ani muncă silnică;
Samoilă, mama şi cumnata lui Samoilă Ion, au fost condamnate la pedepse grele;
Tartler Marta şi Ani, surori din Braşov;
Tolan, mama celui paraşutat.
Mare, învăţătoare, din comuna Şomcuţa, sora căpitanului Sabin Mare care a fost paraşutat şi a murit în lupte imediat după paraşutare.
Bebi Toma condamnat pentru găzduirea paraşutiştilor.
Femeile arestate în acest lot, au fost schingiuite într-un mod barbar. Unele au rămas bolnave pe restul zilelor. Au fost şi încercări de sinucideri.
Paraşutiştii fuseseră trimişi la moarte sigură.
Cei 13 condamnaţi la moarte au fost executaţi pe ziua de 31 Octombrie 1953, în Valea Piersicilor de la Jilava.
Nu peste mult, când unul neprins dintre ei a reuşit să fugă şi să ajungă în apus, în condiţiuni extraordinar de grele, şi a povestit cele întâmplate, cel care a ascultat, a dat din cap şi a spus: „Nu se poate să fi scăpat de acolo. Ai fost întors (adică a acceptat să lucreze pentru Securitate şi numai în acest fel a reuşit să vină în apus).
Omului mai că nu-i venea să creadă cele auzite. Cu câte încurajări plecase, ce promisiuni i se făcuseră şi acum cu câtă neîncredere era primit. Ceva la care nici n-ar fi visat, i s-a întâmplat când pe un ton solemn a fost invitat în camera alăturată pentru a medita; „Gândeşte-te bine şi spune adevărul, pentru că de acolo nu puteai scăpa."
Alături, stupefacţie ... - pe masă, un ... pistol încărcat.
Era clar. Aici nu se mai bucura de nici o încredere. Şi el şi ceilalţi plecaseră după un calcul, că nu se vor mai întoarce niciodată pentru a încheia vreun cont.
Fuseseră trimişi la moarte sigură. Acum în faţa ochilor i-a apărut pânza albă de pe eşapamentul maşinii în drum spre aeroport. Pentru sacrificiul lor, ar merita să li se aprindă câte o lumânare, din când în când, cel puţin din dobânzile pe care „Cineva" le-a încasat.

Inchisoare de judeţ. Ca formă, asemănătoare cu cea din Craiova.
Aici au fost aduşi o parte din fruntaşii P.N.Ţ. după procesul înscenat în 1947. Printre ei se aflau Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino, colonelul Stoica şi Piky Rădulescu-Pogoneanu, ultimul ridicat de la Ministerul de Externe.
Tot aici a fost numit comandant un aşa zis ofiţer Goiciu, găgăuz de origină, ciocănar de profesie, coleg de branşe şi în toate celelalte cu zisul general Drăghici. Deci noul comandant avea o origină sănătoasă şi legături foarte solide în comitetul central al partidului comunist impus de Rusia.
Regimul de la Galaţi?
Ca şi regimul instaurat de ruşi în România Cum s-a instalat Goiciu, s-a bazat pe forţă, bineînţeles adaptată condiţiilor mediului şi dispoziţiunilor primite: pumnul, ciomagul, lovituri cu toate membrele corpului, din orice poziţie, însoţite de urlete şi articulaţii gângave ce nu reuşeau de multe ori să depăşească cuvântul „mă-tii".
GOICIU: înalt, mătăhălos, buze mari, roşu la faţă, la prima şi ultima privire ... un monstru, o făptură a cărei inteligenţă nu se părea că licărise pe undeva ... cândva ... care-şi închipuise că nu este posibil ca altul să gândească altfel decât el.
El era zis comandant.
El primea, şi îi plăcea s-o facă, pe fiecare Român arestat şi trimes la secţia lui satanică din infernul comunist, pe care cu deosebit sadism o conducea.
Noiembrie 1949. Poate 7 sau 8, poate 11 sau 26, într-una din aceste zile, ca de altfel aproape în fiecare zi de peste an a sosit marfă nouă pentru găgăuţ.
Maşina închisorii a adus 11 oameni de la gară. Fuseseră expediaţi cu duba de la Securitatea din Bacău.
In prima curte a închisorii, cu spatele la zid, la distanţă de un metru între ei şi în poziţie de drepţi, au fost aranjaţi noii veniţi în vederea recepţionării lor de către zisul comandant. Printre deţinuţi se găsea un preot catolic, Băcăoanu Petre, încă doi preoţi, un învăţător, Sovejan, şi alţii.
Deodată poarta se deschide şi dau năvală vreo 10-12 gradaţi... unul avea stele ... Printre ei, un altul ţinea in braţe nişte dosare şi căuta un loc unde să le aşeze. Le-a pus pe un taburet.
Cel cu stea în frunte şi cu altele pe umeri face un pas înainte. Ceilaţi, 2-3 paşi îndărăt.
Cu privirea îi măsoară şi în gând parcă îşi caută cuvintele... ca să impresioneze.
Cu vocea joasă şi parcă plină de curiozitate se adresează primului, ridicând glasul cu fiecare silabă articulată.
— Ce-ai fost, mă?
— Am fost preot, domnule!
— Cum adică (făcând mai pe curiosul), popă?
— Nu domnule, am fost preot.
— Mă, eu te întreb,... nu popă?
— Nu ... a deschis omul gura, şi n-a apucat să termine răspunsul că o palmă zdravănă l-a azvârlit pe jos.
In momentul acela, zeci de cizme şi pumni l-au ridicat pe cel oropsit.
— Mă (şi cu o voce joasă şi calmă), eu te-am întrebat ce ai fost?
— Eu v-am spus că am fost preot.
Şi o altă palmă zdravănă l-a aruncat în partea cealaltă, iar cizmele şi pumnii au intrat imediat în mişcare pentru a-1 aduce pe verticală pe OMUL DOMNULUI ce nu-şi mai simţea trupul.
Aşa a continuat până când în sfârşit ... disperatul răspundea: „ am fost popă".
Atunci, pe faţă îi apărea un rânjet şi Goiciu continua:
— Păi ... aşa, vezi că ştii ce ai fost, şi ai uitat. Şi de ce mă rog eşti aici?
— Nu ştiu! Mi s-a spus că sunt acuzat că ...(şi nu apuca să termine deoarece o altă palmă a făcut să fie ridicat pentru a nu ştiu câta oară, tot în pumni şi în picioare.
Omul se clătina... era năuc !
— Mă, tu eşti acuzat ... eşti vinovat că ţii poporul în întuneric şi complotezi împotriva clasei muncitoare!
— Eu am ajutat pe oameni, le-am înţeles greutăţile şi ... (din nou era ridicat cu promptitudine de reprezentanţii clasei muncitoare).
Şi nu era lăsat în pace până nu rostea că e vinovat şi a complotat împotriva regimului.
Goiciu răsufla ... Vezi, pentru asta s-a străduit Securitatea să descopere adevărul, şi s-o spui la proces cu curaj ... că după aia tot la mine te întorci.
... Dosarul îi era dat la o parte, ceea ce însemna că era apt de a fi primit în „cazanul" de la Galaţi ... şi... se trecea la următorul ...
Scena se repeta de la unul la altul cu întrebări similare şi insistenţa de a obţine răspunsul pe care-l voia, cu sublinierea ca acesta să fie spus şi în faţa judecăţii poporului...
Al zecelea, un copil căruia mustaţa nu-i mijise, îmbrăcat ca vai de lume, îşi făcea fel de fel de planuri în faţa spectacolului uluitor, în timp ce căciula, ajunsă fără păr pe ea, i se afunda din ce în ce pe cap şi bărbia i se apropia de piept. Îşi făcea tot felul de planuri ca să scape mai uşor.
Goiciu se apropie de el, îl măsoară şi, cu un pumn sub bărbie, îi ridică privirea în sus.
— Ce ai făcut ...măi copile?
— N-am făcut nimic ...
— Ce ai fost tu?
— Am fost ucenic la Creditul Carbonifer de la Comăneşti...
— Fiu al clasei muncitoare ... ( între timp îl măsoară din creştet până în tălpi). Mama ta plânge după tine ... şi tu îţi pierzi tinereţea ... Ia dă dosarul ... se adresează unui sergent. După ce-1 răsfoieşte îl aruncă şi...
— Bine măi banditule (şi elevul de liceu din Bacău se ridică ajutat de cizmele şi pumnii binevoitori ai haitei lui Goiciu). Toată viaţa ai umblat cu escrocherii, iar acum cauţi să induci în eroare clasa muncitoare ... (O nouă palmă a făcut să fie ajutat să se ridice ...) Mă, nu-ţi merge cu clasa muncitoare ( şi după ce este pus în picioare ... se adresează gradaţilor) :
— De unul singur în celulă ...!
Goiciu se opreşte , răsuflă ... şi văzându-se faţă-n faţă cu ultimul, după aproape o oră de muncă pentru a-i lua în, primire pe noii veniţi, se adresează:
— Mă, dar pe tine cum te mai cheamă?
— Sovejanu!
— Şi ce ai fost, mă?
— Am fost învăţător!
— Cum banditule, ai învăţat prostii pe copiii poporului? ... şi ... poc ... o palmă zdravănă a făcut ca amabilitatea hăitaşilor ... zisului comandant să-1 repună în poziţia de echilibru.
— De ce eşti mă aici?
— Fiindcă am ajutat pe unul, i-am dat maşina de scris pentru nişte acte, şi el a făcut altceva cu maşina.
— Şi tu nu ştiai ce face? (Şi din nou 1-a trântit la pământ). Tu învăţător ... banditule ... şi trăgându-i o înjurătură, l-a doborât cu altă palmă ... Bine mă, cum eşti aşa de tâmpit? Nu vezi mă ... că şi China e cu noi? Suntem tari, mă, vă distrugem, şi nici imperialiştii americani nu vă scapă din mâinile noastre !
Şi o nouă palmă (fiindcă numai dintr-una te dobora) a făcut pe ceilalţi să-1 ridice.
— Mă, să-ţi intre în cap că nu-ţi merge cu clasa muncitoare.
In sfârşit, au intrat în închisoare. Fiecare izolat până la proces.
După deschidere, în fiecare zi, de dimineaţă, Goiciu te bătea, şi-ţi amintea să recunoşti ... ce ai recunoscut la Securitate ... Dar cum recunoscuseră la Securitate ... este lesne de înţeles. Tot în anul 1950, şi tot după deschidere, Goiciu intră într-o celulă ... şi începe să înjure.
Celularul răsuna de vocea unui deţinut care se dezlănţuise :
— Bă neisprăvitule bestie ... du-te în cimitirul din Tecuci ... şi acolo ai să găseşti nişte oase. Bestie, du-te şi satisface-ţi poftele animalice ...
Goiciu a dat înapoi şi uluit a plecat. N-a mai intrat în alte celule în dimineaţa aceea.
Cel care-1 înfruntase era farmacistul Hristache Stratulat din Tecuci, un om de mare curaj.
După miezul nopţii, în liniştea aşternută peste închisoarea în formă de potcoavă a Galaţiului, de dincolo de celularul celor în tranzit, parcă dintr-o lume aparte, se aude o voce:
— Fraţilor, cine are ceva de transmis pentru lumea cealaltă ... să-mi comunice cât mai repede... în curând voi pleca ... Grăbiţi-vă ... Zilele îmi sunt numărate ... Sunt condamnat la moarte şi aştept să vă părăsesc ... Profitaţi de ocazie ...
După această pregătire, pentru a trezi pe cei în amorţire care nu căzuseră toropiţi în adâncul visărilor, o voce tânără care nu mai avea somn a început să povestească.
— Să vă dau eu reţeta pentru a scăpa de comunişti. E un lucru foarte uşor. Pe şeful Securităţii din Bacău l-am lichidat...
— Mi-a arestat tatăl. Acasă rămăsesem aproape muritori de foame. El întreţinea familia. Eu eram elev. Il cunoşteam pe tata foarte bine. Deşi copil, ştiam cu siguranţă că e nevinovat.
— Am făcut rost de un pistol şi m-am dus la Securitate. Am cerut să vorbesc cu comandantul pentru că am ceva foarte important şi urgent să comunic.
Unul de la poartă a dispărut pentru puţin timp, după care a revenit şi m-a chemat înăuntru. Probabil m-au crezut, fiindcă m-au condus în biroul unui ofiţer care trona într-un fotoliu înconjurat de telefoane.
— Ce este flăcăule? mi s-a adresat.
— Domnule comandant, am început ca la o petiţie, tata a fost arestat şi este nevinovat. Eu îl cunosc şi ştiu acest lucru. Vă rog, şi-i spun rar şi apăsat ... să-i daţi drumul imediat. Eu şi fraţii mei nu avem ce mânca. Am fost dat afară din liceu.
In acest timp maiorul începe să se congestioneze.
Eu continui:
- Tatăl meu se numeşte Georgescu ...
La auzul numelui, comandantul furios răspunde:
- Nu ţi-e ruşine. E un criminal, un bandit, eşti fiul unui criminal.
— Vă rog să-i daţi drumul imediat. E nevinovat, am reuşit să mai articulez.
Maiorul a încercat să se ridice de pe scaun.
N-am mai aşteptat. Am scos pistolul de la brâu, l-am îndreptat spre el şi am tras două cartuşe ... s-a prăvălit.
La auzul împuşcăturilor s-a deschis uşa alăturată şi o femeie speriată a ţipat. Am tras şi în ea.
Am început să mă retrag spre ieşire şi să trag. Cele 9 cartuşe le-am terminat până la poartă. Nici nu ştiu cum am fost prins, dar pe culoar, în faţă nu mai aveam pe nimeni în picioare. Probabil din spate ... m-au înhăţat.
Dar mi-am făcut datoria, fiindcă sunt sigur că tata a fost arestat nevinovat.
Acum plec pe lumea cealaltă şi vreau să vă servesc pe toţi care aveţi de comunicat ceva.
**********
Despre această închisoare vom mai vorbi.

In anul 1952, a fost arestat monseniorul Vladimir Ghica, întemniţat la Jilava după un proces sumar. Aici, în infernul pământean, sub teroarea dezlănţuită, OMUL născut în palatul de pe malurile Bosforului, OMUL care a renunţat la toate avuţiile materiale pământeşti, hrănindu-se numai din învăţătura lui Christos, a reuşit prin celulele pe unde a trecut să creeze o atmosferă de împăcare şi dragoste, impunându-se ca un adevărat păstor de suflete.
La vârsta de 80 de ani, Monseniorul Vladimir Ghica şi-a dat sufletul în mâinile Atotputernicului pe o rogojină şi o pătură zdrenţuită într-o celulă umedă a Jilavei.
Pe data de 2 octombrie 1952, în duba care se întorcea de la Tribunalul Militar la Jilava era mare veselie şi tânărul Ovidiu Borcea, la vârsta de 19 ani neîmpliniţi, primea felicitări pentru atitudinea lui demnă:
Avocatul din oficiu, în loc să-1 apere, 1-a acuzat cerând circumstanţe atenuante: „Tovarăşi, vă rog să aveţi în vedere că Borcea a greşit fiind tânăr, iar sufletul i-a fost pervertit de Partidul Naţional Ţărănesc." Aceasta a fost pledoaria avocatului şi nici o vorbă în plus, după care i s-a dat ultimul cuvânt inculpatului: ,,Nu am greşit cu nimic domnilor, şi vă rog să vă faceţi datoria, aşa cum am să mi-o fac şi eu, când locurile noastre vor fi viceversa." Până la viceversa, zişii judecători au pronunţat: 20 de ani muncă silnică, 10 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică. Deţinuţii politici din reduitul Jilavei i-au oferit o porţie în plus tânărului condamnat politic.
Jilava a primit în luna Iunie 1954, în calitate de condamnaţi, pe Albon (fostul comandant al lucrărilor de pe canal), pe Borcea (comandantul de la lagărul Midia), şi alţii. Nu erau pedepsiţi pentru crimele săvârşite împotriva deţinuţilor, ci pentru faptul că, deşi comunişti în „zisa ilegalitate", s-a dovedit a fi fost agenţii informatori ai Siguranţei, în mijlocul zişilor tovarăşi. Nu erau singurii ... Au fost mulţi ca ei, dintre puţinii agenţi al Moscovei. Când au intrat în celulă şi au dat cu ochii de cei pe care îi chinuiseră la Cal, au rămas ca la dentist ... N-au apucat să se dezmeticească şi studentul Băloiu cu încă unul au şi sărit pe ei. Au primit o lecţie bună. Oamenii nu puteau să uite când, sla intrarea în lagărul Poarta Albă, colonelul de atunci Albon dădea în ei cu cizmele şi lovea cu cravaşa pentru că nu îndepliniseră norma şi mâncaseră de pomană. Nu-1 putea lumea uita când noaptea pe ploaie erau scoşi cu bagajul pe platou şi ţinuţi câte 3-4 ore, după care erau mutaţi în alte barăci. Până se aranjau, suna deşteptarea şi robii plecau la muncă, în timp ce Albon se ducea să se odihnească. Nici strigătul lui, „să săpaţi canalul cu gamela !”, nu a putut fi uitat.

Se spune că Securitatea „munceşte” numai noaptea, când aleargă cu „maşina neagră" să smulgă din sânul familiilor, fie părinţii, fie copii şi de multe ori pe toţi.
Nu este chiar aşa. Când interesele superioare de partid o cer, se arestează şi în plină zi. Aşa s-a întâmplat pe data de 16 Aprilie 1949. La orele 17 s-a procedat la invitarea inginerului Costache Constantin pentru 5 minute. Invitaţia a avut loc în faţa colegilor de la „Institutul de proiectări electrice din Bucureşti" şi omul s-a înapoiat ... după 17 ANI. Suit în maşina care aştepta în faţa hotelului Continental, i-au pus ochelarii negri şi s-a trezit într-o casă conspirativă rusească în spatele Ambasadei surorii noastre de la răsărit. Timp de două săptămâni a fost bătut până la leşin şi de ruşi şi de români. Readus la viaţă cu apă aruncată pe el, intra într-o nouă repriză. Intre timp a fost agăţat pe fus şi iar ... bătut. Rusul care cunoştea trei limbi străine şi stăpânea numai tehnica de tortură sovietică, a aprins cărbunii într-o tavă metalică, arătându-i cu mâna că pe jar îi va pune copilul de trei ani şi jumătatea în cazul când nu iscăleşte declaraţiile. Timp de două săptămâni n-a ştiut când este zi sau noapte. Printr-o gaură a uşii a putut zări într-o altă boxă pe Cleante Gheorghiu. De aici a plecat încadrat în „înaltă trădare", de unul singur.
Dus la Ministerul de Interne, au început din nou bătăile şi chinurile, în legătură cu răspândirea manifestelor din judeţul Ialomiţa, unde ţăranii refuzau să se înscrie în colective. Şi de aici a ieşit, încadrat de acesta dată în delictul de „tipărire şi răspândire de manifeste interzise".
In sfârşit, pe data de 29 Iulie 1949, completul de judecată format din: maior magistrat Gheorghe Fănică, preşedinte şi Gheorghe Anastasiu secretar, a condamnat pe următorii:
—Costache Gheorghe, născut la 10 Octombrie 1910 în Brăila, la 20 de ani muncă silnică pentru înaltă trădare şi la 10 ani închisoare corecţională pentru delict de presă.
—Costache Ion, preot din comuna Chitila, la 10 ani.
—Ştefan Manole, tipograf din Chitila, la 10 ani.
—Dumitrescu, ofiţer de grăniceri, care s-a dus şi a denunţat la Securitate, a primit tot 10 ani de condamnare.
Unul dintre cei care au participat la arestare şi anchetă se numeşte Badea, este astăzi pensionar şi locuieşte pe strada Ştirbei Vodă.

" Femeile pe urmele Măriei plâng, Christoşii neamului pe cruce se frâng" ( în Amurg — De Dorina Ienciu )
Se cuvine să aducem cinstire acelor mame care au înfruntat distanţele căutându-şi copiii, i-au scăldat în lacrimi aşteptându-i, şi multe şi-au dat duhul strigându-i pe acei cărora le dăduseră trup din trupul lor şi suflare din durerea strămoşească.
Născătoarea de fiinţe umane, distrusă de propriile-i făpturi.
Nu este posibil să vorbim de rezistenţa românească împotriva dictaturii comuniste instaurată de Uniunea Sovietică în România, fără a aminti de suferinţa nemărginită a — FEMEII ROMÂNE —, fiică, soră, soţie, mamă sau bunică, ridicată de lângă cei dragi şi de cele mai multe ori împreună cu ei, pentru statornicia în credinţă, libertate, dreptate şi glia strămoşească.
Nu poate fi uitată ţăranca româncă, ce şi-a apărat cu dârzenie bucata de pământ, pentru a asigura hrana pruncilor şi perpetuarea naţiei.
Nu pot fi uitaţi nici copiii născuţi în închisori, obligaţi să sufere ani de zile alături de mamele lor.
Şi nici mamele ai căror copii au fost omorâţi acolo, copii de la care aşteptau alinarea bătrâneţelor.
FEMEIA ROMÂNCĂ a fost purtată prin raiul comunist peste tot, înainte de a ajunge la anchetă trecea prin pumnii şi picioarele lui Branzaru care spunea, sfidându-le:„Aici eu sunt cel care bat arestaţii până îşi pierd cunoştinţa, eu îi trimit în groapă. Toată lumea mă cunoaşte în închisori şi chiar afară".
Această sinistră făptură era sinceră.
Când a ajuns la anchetă, copila, mama sau bunica, au cunoscut din plin tortura sadicului Bulz şi a celorlalţi schingiuitori dirijaţi de criminalii Dulgheru şi Nicolski , noapte de noapte până la orele 2—3 spre ziuă.
Prin bătaie şi înjurături se urmărea să li se distrugă nervii. Diabolismul anchetatorilor nu cunoştea margini, şi foarte numeroase au fost cazurile de femei care au ajuns la spital pentru refacere în vederea continuărilor anchetelor. Iată un caz ce demonstrează sadismul:
Imediat după stingere în noaptea de 24 Decembrie 1952, Emilia Vaida a fost scoasă din celulă şi purtată pe culoare întortochiate.
Imbrâncită când în stânga, când în dreapta, ba coborâtă, ba urcată pe scări până când ... s-a trezit în biroul anchetatorului care o aştepta în picioare. A fost obligată să stea în faţa geamului deschis. Fiind îmbrăcată într-o rochie zdrenţuită de vară, cu picioarele goale în nişte foste sandale, frigul a pătrunş-o imediat şi a început să tremure. A cerut să se închidă fereastra. Anchetatorul pe un ton obraznic i-a răspuns: „Tocmai tu care toată ziua te rogi în celulă nu vrei să auzi colindele de afară? Christosul ăsta al tău nu-ţi aduce o pereche de pantofi?" După această introducere în care riposta deţinutei a fost promptă şi demnă, ancheta a durat până spre ziuă, când zisul ofiţer a chemat temnicerul, ordonându-i: „du-o de aici că miroase a colivă". Şi a dus-o în carceră.
Femeile au fost obligate să vieţuiască 6—10 sau chiar mai multe în celule lipsite de ferestre cu un aer umed şi acru. Acolo erau bolnavele de TBC, de dizenterie şi inimă. Oala de noapte se vărsa o dată pe zi şi atunci mergeau la toaletă în şir cu ochelari de tablă la ochi, conduse de miliţian. Prima din cap ducea cu grijă oala de noapte, pentru a nu vărsa ceva pe jos. Acolo erau tot timpul privite printr-o vizetă pentru a nu se sinucide.
Din când în când femeile erau scoase la o zisă plimbare de 15—30 de minute. Iată cum descrie Alice Panaiodor în „La traversée du feu", acest eveniment: „Imaginaţi-vă un şir de femei, numai piele şi os, îmbrăcate în zdrenţe, cu ochii ascunşi de ochelari metalici, agăţate unele de altele, bâjbâind ca nişte oarbe.
Prima din cap era ţinută zdravăn de mână de un gardian care o conducea. Astfel ne târâm lanţ omenesc de-a lungul culoarelor, coborând sau urcând scări, pierzând orice simţ al orientării până la parter unde ochii îşi recăpătau vederea ".
Doamnele gardience , aşa se spunea celor ce le păzeau şi care în majoritate erau ţigănci, foloseau un vocabular trivial, din care nu lipseau înjurăturile însoţite de lovituri.
Injosirea femeii, cunoscută maestră în arta culinară şi ornarea meselor zilnice, o găsim descrisă cu realism de Sabina Wurmbrandt în cartea sa „Femeia pastorului" (La femme du pasteur):
„Când am primit prima farfurie cu terci mi-am rotit privirea pentru a găsi ceva cu care să-1 mănânc.
— Vreau o lingură, spuse în bătaie de joc doamna Gavriloiu.
— Pune-te şi lipăieşte, se auzi o voce.
Eu am încercat să mănânc din farfuria întinsă, de tablă, terciul care mirosea a mucegai, dar mi se scurgea pe bărbie. Ca să lipăi mi se părea un gest prea animalic. Aşa că am dat altcuiva terciul din dimineaţa aceea".
O altă umilinţă la care erau supuse deţinutele politice era aceea a locuirii împreună cu cele de drept comun. Acest jalnic aspect ni-1 descrie Adriana Georgescu-Cosmovici în lucrarea sa „La început era sfârşitul" (Au commencement était la fin):
„Gabi mă ajută să mă urc în pat. Totul a început să se învârtească în jurul meu. Femeile se dezbrăcau şi făceau coadă la tinetă. Incetul cu încetul, mirosul caracteristic cuprinde toată camera. Gabi striveşte păduchii. Cele de drept comun ţipă şi se bat între ele ...Eu n-am reuşit să strivesc nici un păduche ... Criminalele se culcau primele. După ce au mai bârfit între ele, hoaţele au terminat şi ele prin a se culca ... întotdeauna era zgomot în jurul tinetei. Cred că eram aproximativ 60 de deţinute în celulă".
Tot Alice Panaiodor ne descrie o scenă la ajungerea într-o închisoare, scenă ce se petrecea în toate închisorile, la orice transferare:
,,Dezbracăte, eram acolo toate goale în coridorul neîncălzit, în timp ce hainele erau scormonite amănunţit căutându-se mici obiecte care ar fi putut fi ascunse în tivuri sau cusături. A urmat apoi umilirea şi mai penibilă a unei vizite corporale minuţioase făcută cu îndemânarea unui chirurg fără nici un fel de jenă, chiar sub privirile celorlalte arestate".
Conducerile închisorilor nu trebuiau să aibă îndurare pentru nimeni. Un fapt autentic s-a petrecut la închisoarea de femei de la Mislea, din apropierea Ploieşitului, unde era directoare o fostă comunistă din ilegalitate. Inainte de moartea lui Stalin, Constanţa Crăciun, şi ea zisă activistă comunistă, condamnată pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, i-a reproşat acesteia într-una din vizitele făcute acolo: „Tovarăşă, dumneata nu ştii să urăşti." Deci aceasta era morala ce trebuia să fie instaurată: ura între şi împotriva oamenilor. S-a avut grijă să se instaureze ura şi la Mislea, unde a venit ca ofiţer politic un anume VIŞINESCU, o fiară neîmblânzită care a terorizat şi a înăsprit regimul deţinutelor, dovedind că ştie să chinuiască. De fapt avea şi un trecut sângeros: pe data de 2.6.1946 comandase plutonul de execuţie al Mareşalului Ion Antonescu la Jilava. Acum avea în închisoarea de la Mislea şi pe Maria Antonescu.
Femeile au avut şi ele parte de „secret" aici la Mislea. Conducerea închisorii a adunat într-o astfel de celulă un „BUCHET" de femei reprezentând curente politice opuse, ca să provoace o atmosferă de violenţă, urmărind să se ajungă la conflicte, bătăi, insulte ... în această situaţie s-au găsit aduse rând pe rând: Maria Antonescu-văduva Mareşalului, Lilica Codreanu- văduva şefului mişcării legionare, Corneliu Zelea Codreanu; sora lui, Iridente Moţa - văduva lui Ion Moţa,mort în Spania luptând împotriva comunismului; Annie Samuelli şi sora ei Nora (Bobsy). Principesa Eleonora Zuweid-Bunea; şefele tineretului legionar; o Superioară catolică din Timişoara, principalele „criminale de război", printre care Elena Zamfirescu şi Ana Megyessy, o moaşe ce făcuse percheziţii vaginale cu coada măturii, omorînd două evreice la Timişoara) şi altele. Planul administraţiei a fost dejucat din primul moment. Deţinutele au hotărît să se lase la o parte duşmăniile politice şi să fie unite în faţa uşii zăvorâte, simbolul urii politice ce le adunase împreună. Annie Samuelli menţionează: „Ceea ce ne legase la început, dorinţa de a supravieţui chinurilor zilnice impuse de regimul comunist, cu vremea a devenit un sentiment de prietenie devotată, de dragoste frăţească".
Pentru activitatea de distrugere a femeilor de la Mislea, acest Vişinescu a fost remarcat de şefii lui şi i s-a dat drept răsplată conducerea închisorii de la Râmnicul Sărat. Aici a trecut la exterminarea deţinuţilor grevişti şi refractari aduşi de la Aiud pentru a fi pedepsiţi. Vom vedea că Vişinescu şi-a împlinit datoria.
Femeile românce au mai avut parte şi de o Jilava a lor. Aceasta s-a numit Miercurea Ciuc şi a excelat printr-un regim foarte sever introdus de „ zbirul zbirilor", colonelul Fleşeriu. Zidurile groase din piatră ale acestei închisori la care se adăugau şi obloanele de la ferestre făceau ca interioarele celulelor să pară nişte cavouri în care becul electric, ce lumina zi şi noapte, de abia să se zărească prin aburul persistent de acolo. Pentru ca mizeria să fie şi mai mare, comandantul a ordonat scoaterea rogojinelor de la colţul tinetelor pentru ca necesităţile să se facă în văzul tuturor şi chiar sub privirile administraţiei, de dincolo de vizetă. In aceste condiţii locuiau 39 de femei între vârsta de 16 şi 85 ani.
Despre această închisoare oribilă, Annie Samuelli, condamnată 20 de ani, ne povesteşte în cartea sa apărută în 1957 „THE WALL BETWEEN" (Dincoace de zăbrele): „Prietenia adevărată şi dragostea frăţească a continuat să se manifeste cu toată izolarea şi zidurile groase ce ne despărţeau. Toate învăţaserăm alfabetul morse şi sfidând pedepsele crunte ce ne aşteptau când eram descoperite, comunicam neîncetat veştile ce le puteam prinde din zbor."
Egalitatea între femei şi bărbaţi a fost deplină în regimul carcerar. Şi nu greşim dacă spunem că poate femeia s-a bucurat de mai multe drepturi... dar la tortură ... i s-au ars sânii... şi câte şi mai câte ...
La munca de exterminare au continuat să fie înjurate, bătute, cu raţia de mâncare redusă. Femeia româncă a lucrat la Canal cu jugul după gât la fel ca bărbaţii, a săpat cu târnăcopul, a dislocat bolovanii de piatră cu ranga şi a spart cu barosul, a căzut sub povara greutăţilor şi s-a ridicat demnă cu gândul la ziua de mâine.
In lucrarea doamnei Nicole Valery, „Benie sois-tu prison" găsim descrisă o zi de muncă a deţinutelor politice la „Ferma Roşie", care ilustrează ce a putut să îndure femeia româncă sub cnutul distrugător al regimului comunist şi sub urletul miliţienilor „Dă-i până crapi":
„Noi ne-am alineat şi am intrat în groapă. Altele scuipând şi blestemând aşteptau începutul lucrului. Am fost trăsnite şi învăluite de o duhoare îngrozitoare. Două prietene deţinute au leşinat. Au fost ridicate şi duse mai departe. Noi care am rezistat duhoarei am început să scoatem murdăria cu găleata, dar eram aşezate în aşa fel încât de o parte excrementele se infiltrau în încălţăminte şi ne udau îmbrăcămintea, iar pe de altă parte cum noi ne găseam sub nivelul apelor, eram înproşcate până la ochi vărsând conţinutul găleţilor. Lichidul infestat, amestecat cu materii fecale se scurgea acum pe mâinile noastre. Toate acestea la un loc măreau infecţia, făcând atmosfera insuportabilă. O femeie a început să vomite. Ea a continuat cu încăpăţinare lucrul pentru a nu descuraja pe celelalte. La capătul unui sfert de oră, noi eram ude de la cap până la picioare de excremente de porci. Geta, o femeie fină şi delicată, s-a îndepărtat de găleata pe care trebuia s-o verse şi a fugit către miliţieni. Am văzut că a fost luată de braţ de o gardiancă şi dusă la baracă. Seara am găsit-o bolnavă de un icter foarte grav".
Incerc să prezint câteva nume de femei ridicate de lângă copilaşi, bătute ca să-şi denunţe soţul, copiii, părinţii, rudele, cunoscuţii...
După ce au depăşit anchetele securităţilor, au pornit prin infernul comunist: Jilava, Galata, Mislea, Văcăreşti, Miercurea Ciuc, Arad, Ghencea, Bragadiru, Cernavodă-Saligny, Botoşani... nume de aşezări pe tot cuprinsul ţării, unde au fost în continuare chinuite pentru a fi exterminate:
— Alexandrescu Elena (Lilica), din Bârlad, licenţiată, un suflet sincer şi deschis, a fost dată pe mâna Securităţii Capitalei în 1949 de Alexandru Drăgulănescu.
— Doctor Alexandrescu Valy, Fruntaş PNŢ (a făcut parte din conducerea secţiei feminine a PNŢ).
— Cornelia Ambrozie din Iaşi.
— Andreescu Eugenia.
— Ambruş Zizi
— Anca Elsa Bărbuş, arestată încă studentă în două rânduri, apoi tot timpul tracasată de Securitate. Şi tatăl şi soţul au fost arestaţi.
— Antonescu Maria, soţia Mareşalului, a stat aproape 20 de ani în închisori şi domiciliu forţat, îndurând mizerii şi înjosiri inimaginabile.
— Avramescu Adela, soţia generalului Gheorghe Avramescu, omorât de ruşi. In aceiaşi zi , pe 3 Martie 1945 a fost arestată şi dusă în Rusia, unde a stat 14 ani.
— Avramescu Sturza Felicia, fiica generalului asasinat pe 6 Martie 1945 de ruşi.
— Berindei Ioana Hudiţă. Din aceeaşi familie au fost arestaţi şi tatăl şi mama. Vina a fost de a fi rugat pe mama ei să găzduiască pe vărul unei colege. In închisoare a născut pe Ruxandra, în 1951. Condamnată la doi ani şi şase luni, a efectuat trei ani, împreună cu fiica. Acasă mai avea un copil.
— Brătianu Sturza Elena, arestată împreună cu soţul ei, profesorul universitar George Brătianu.
— Bruteanu Nicole Valery Grossu, a fost secretara lui Iuliu Maniu în perioada în care partidele erau interzise, aflându-se în vâltoarea multor evenimente. Pe parcursul celor peste 4 ani de detenţie a fost brutal anchetată, purtată prin închisori şi lagăre de muncă forţată. Datorită caracterului şi suportului moral creştin a conoscut o trăire ce a adus multe persoane pe calea Domnului.
— Bălăcioiu-Lovinescu Ecaterina, a murit în închisoarea Văcăreşti.
— Bircle Rodica, arestată împreună cu mama, deoarece soţul a participat la deshumarea de la Katyn.
— Bălănescu Elena, arestată cu încă trei fraţi.
— Bernstein Edith.
— Biju Ileana, din judeţul Olt.
— Brânzan Ioana, arestată în lotul Vrancea cu soţul şi doi copii.
— Busuiocescu Vera, nepoata lui Ion Mihalache, arestată pentru că şi-a ajutat mătuşa deportată în Bărăgan, după ce ieşise din închisoare.
— Boilă Nana, călugăriţă greco-catolică.
— Brucker Edith.
— Căliman Maria, soţia doctorului de la Braşov.
— Carandino Lili, artistă, arestată şi condamnată împreună cu soţul.
— Cancicov Georgeta, un caracter deosebit.
— Caracas Simina, în lot cu Constantin Noica şi Vladimir Streinu.
— Cantacuzino Maria, elevă, arestată la 14 ani pentru că a împărţit „biletele duşmănoase". Era fata lui Bâzu Cantacuzino.
— Catargi Mihaela, soţia diplomatului român.
— Cantacuzino Flori.
— Codreanu Elena, soţia lui Corneliu Zelea Codreanu.
— Ciato M., arestată în locul băiatului ei, Mircea Ciato.
— Constantinescu Luiza Paulina, arestată cu fiica şi soţul.
— Comănescu Crina
— Comşa Mercedes
Celebrul loc de tortură. După ce li s-au scos ochelarii opaci, Nicole Valery Bruteanu a rămas uimită de această fiinţă alături de care călătorise peste 5Km. Iată cum o descrie în dureroasa mărturie „ Benie sois-tu prison":... Ea era într-un hal de nedescris: părul în dezordine, ochii vineţi de lacrimi, braţele şi picioarele vinete din cauza bătăilor şi rochia ei de vară plină de pete de sânge.
— Sanda Matei, studentă naţional-ţărănistă, o ardeleancă ce şi-a iubit cu pasiune locurile natale şi a avut o admiraţie deosebită pentru Iuliu Maniu. Arestată, a avut mult de suferit, atât în puşcărie cât şi după eliberare.
—Manoliu, soţie de colonel.
— Mihăilescu Lelia, Secretara generală a secţiei feminine din partidul naţional-ţărănesc. Plină de energie şi o dăruire rar întâlnită, a rămas în memoria celor ce au cunoscut-o ca o adevărată „Mamă a Grahilor" pentru cei prigoniţi.
— Mare, învăţătoare din com. Şomcuţa, sora căpitanului paraşutist Sabin Mare, condamnat la moarte şi executat.
— Madgearu Ecaterina, soţia lui Virgil Madgearu.
— Protopopescu Liliana, soţia fostului ministru.
— Mureşeanu Irina, condamnată pe viaţă în lotul paraşutiştilor, după ce a fost torturată îngrozitor.
— Elena Mureşeanu
— Mavrocordat.
— Milcoveanu Mili
— Marcovici France, o femeie deosebit de instruită în toate domeniile culturii. Vorbea foarte frumos şi dizertaţiile îi erau ascultate cu atenţie. Era una din cele trei fete ale generalului Marcovici, căsătorit cu o elveţiancă. Deoarece avea prieteni şi rude în Franţa, într-o scrisoare pe care a trimis-o lui Parizo în străinătate, printre alte banalităţi a amintit că s-a scumpit un lucru oarecare. Această informaţie a fost socotită ca divulgare de secrete şi a fost condamnată pentru spionaj. A fost rău chinuită şi s-a îmbolnăvit de stomac. I s-a refuzat regim alimentar. Cu toate îngrijirile deţinutelor care-i ofereau mâncăruri mai uşoare trecute printr-o sită din aţă special confecţionată de ele, France Marcovici a murit de un cancer la stomac. Ajunsese într-o stare fizică de nerecunoscut.
— Manolescu-Strunga Nina.
— Mironovici, soţia lui Radu Mironovici.
— Malciu Doina (Dochia), arestată împreună cu cei doi fraţi.
— Manoliu Oltea din Iaşi.
— Marin Ana Maria, soţia lui Vasile Marin, fruntaş legionar.
— Tatiana Misir, licenţiată în Drept, a făcut parte din tineretul naţional-ţărănesc. A fost torturată într-un mod bestial.
— Iridenta Moţa, soţia lui Ion Moţa, fruntaş legionar.
— Niculina Mihalache, soţia lui Ion Mihalache, fost preşedinte al PNŢ. Ea a fost cap de listă în alegerile din 1946 în judeţul Muscel. A fost arestată şi deportată în Bărăgan, în condiţii foarte grele.
— Negoescu-Butu Angela.
— Cella Neamţu, fiica fruntaşului liberal C.Neamţu, din Craiova.
— Orighidan Elena.
— Eugenia Otparlic, de la Universitatea din Iaşi, a fost condamnată în 1948 la 10 ani. S-a eliberat în 1956 după ce la recurs i s-a redus pedeapsa la 8 ani. Dar în 1958 a fost rearestată. A născut în închisoare şi copilul i-a fost omorît de securitatea din Moineşti şi trimis soţului pentru a-1 înmormânta. Mama rănită de această pierdere a mai fost chinuită încă doi ani prin închisori, fără nici o condamnare.
— Ella Negruzzi, prima femeie avocat în România. Preşedinta secţiei feminine din Partidul naţional-ţărănesc. A fost apărătoare în procesul Anei Pauker. După arestarea lui Iuliu Maniu şi după ce ambasadorul regimului comunist în Elveţia a fugit cu banii ambasadei, Ana Pauker i-a oferit postul de diplomată la Berna, pentru a încerca o compromitere. Ella Negruzzi a refuzat orice avantaj şi a trăit într-o mizerie neagră. Când organele de Securitate au venit s-o aresteze, au găsit-o pe catafalc în locuinţa ei.
— Pană Elena, soţia ministrului Aurelian Pană, omorît în închisoarea de la Gherla. Era grav bolnavă şi ajunsese să meargă numai în cârje.
— Petraşcu Elena, soţia lui Nicolae Petraşcu, secretarul mişcării legionare, condamnat la muncă silnică pe viaţă.
— Păsat Irina, bolnavă de TBC, se chinuia fără nici o îngrijire.
— Penescu Fulvia, soţia lui Nicolae Penescu, Secretarul General PNŢ.
— Panaiodor Alice, condamnată pentru credinţa şi dragostea faţă de oamenii în suferinţă. Datorită suportului moral s-a impus, reuşind să trezească speranţa de mântuire printre deţinutele din închisoare.
— Soţia lui Constantin Titel Petrescu.
— Păsat Ionica, o tânără.
— Pop Buba, arhitectă din Braşov.
— Parnac Viorica, asistentă universitară de la Iaşi.
— Petrescu Eugenia, o tânără profesoară condamnată în 1948 pentru participare la organizaţii subversive.
— Perieţeanu Xeni Tanti, din Constanţa.
— Picoliuc Maria.
— Pitini Olga.
— Popescu Lia, soţia aviatorului erou Romeo Popescu.
— Popesco Vali, din lotul legat de Legaţia Franţa.
— Pop Anca (Berceanu), în lot cu Vladimir Streinu şi C. Noica.
— Popovici, din com. Ticleni, mama paraşutistului Mihai Popovici, condamnat la moarte şi executat.
— Frâu Priorin, călugăriţă catolică.
— Radian Mancy, a stat 13 ani în închisorile comuniste.
— Rădoi, arestată în timp ce soţul ei era grav bolnav de cancer.
— Rădulescu Bebe, doctoriţă, născută în SUA
— Rădulescu-Pogoneanu Cici, soţia lui Piki Rădulescu-Pogoneanu de la Ministerul de Externe, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi exterminat în închisoarea da la RÂMNICUL-SĂRAT.
— Restea Valeria, soţia unui inginer.
— Roşea D. Eugenia, soţia profesorului D. Roşca.
— Ştefănescu-Georgescu Aneta, soţia procurorului care a cerut pedeapsa cu moartea lui Iuliu Maniu.
— Samoilă,mamă şi noră, arestate în lotul paraşutiştilor. Fiul ei, Ion Samoilă a fost condamnat la moarte şi executat.
— Annie şi Bobsy Samuelli (surori), implicate în procese intentate unor persoane ce întreţineau legături cu ambasadele Angliei şi Statelor Unite ale Americii pentru a încerca compromiterea personalului diplomatic al acestor ţări.
— Shehata, sora lui Cezar Petrescu.
— Schertz, austriacă, soţia unui ziarist.
— Simian Doralina, doctor. A fost arestată în timpul studenţiei. Plină de energie şi dăruire s-a dedicat ajutorării celor arestaţi şi urmăriţi.
— Spirescu Florica, funcţionară în Ministerul de Externe, a fost arestată în August 1947 şi împlicată în procesul I. Maniu.
— Sturza Olga, născută Mavrocordat.
— Zoe Solomonescu-Claudian, soţia profesorului universitar de la Iaşi, Alexandru Claudian.
— Tătărescu Sanda.
— Tartler Marta şi Annie din Braşov, arestate în lotul paraşutiştilor în care Eric Tartler a fost condamnat la moarte şi executat.
— Teodosia, măicuţă.
— Tolan, arestată în lotul paraşutiştilor.
— Tufan Rodica, studentă.
— Vaida Emilia, răpită de pe stradă în ziua de 10 Iulie 1952 şi implicată cu soţul ei, ing.Petre Vaida, în Organizaţia CFR a Comitetului Naţional de Eliberare. A executat 12 ani de închisoare şi domiciliu obligatoriu. Soţul ei a fost omorât pe data de 15 Februarie 1953 în timpul anchetei de la Ministerul de Interne.
—Vasilescu-Schop Roza.
— Vasiu Marga, soţia unui aviator care a fugit în occident.
— Veţeleanu M., soţia Ing. Ion Veţeleanu de la CFR, condamnat în procesul Iuliu Maniu ca organizatorul muncitorilor.
— Vasiliu Maria, învăţătoare din jud. Neamţ.
— Zamfirescu Marcela, soţia ing. Petre Zamfirescu de la CFR.
—Maica Patricia Zimmermann.
— Eleonora Zuwied-Bunea, fica fostului principe domnitor al Albaniei, înrudită şi cu Regele Mihai, condamnată în lotul legaţiilor americane şi britanice. A murit în Septembrie 1957 fără nici o îngrijire medicală.
— Sabina Wurmbrand, arestată pentru dragostea şi dăruirea în propăvăduirea creştină. Prin închisorile şi lagărele de muncă forţată a fost un exemplu, a făcut pe multe deţinute să întoarcă faţa spre Christos, să nădăjduiască într-o lume mai bună. Fiind arestată în acelaşi timp cu soţul ei, Richard Wurmbrand, copilul lor, elev în clasele primare, a trebuit să crească lipsit de grija părintească. Un exemplu tipic de distrugere comunistă a familiei.
Nu trebuie uitată Simona Catargi ,care a făcut foarte mult rău colegelor de detenţiune, prin toate închisorile pe unde a trecut.
Şi pentru a marca acţiunea de exterminare împotriva neamului românesc, trebuie să amintesc numele unor eleve de liceu arestate şi purtate prin infern:
— Avasiloaie din Piatra Neamţ, 14 ani şi 6 luni;
— Lucica Celmare din Piatra Neamţ, 17 ani
— Georgeta Geană din com. Galu jud. Neamţ, 17 ani,
— Elena Prună din com. Buhalniţa jud. Neamţ, 16 ani;
— Maria Simionescu din Piatra Neamţ, 18 ani.

Se cuvine să ridicăm un monument de recunoştinţă femeilor ce-au înfruntat urgia sălbatică a Răsăritului, celor ce au suferit pentru cauza soţilor şi mai ales a celor ce au păstrat vie flacăra credinţei, a cuvântului ce te îndeamnă să speri în mântuirea divină.