Andreica lui Gheorghe al lui Bornei împlinise 10 ani în 1950.
     Era cel mai mare între cei opt copii, dintre care 4 băieţi şi 4 fete, pe care cei doi părinţi, Floarea şi Ion, se străduiau să-i crească, dar mai ales să-i hrănească.
     Zece guri, la masa cu trei picioare, pe care se găseau trei blide, nu reuşeau totdeauna să se sature, şi din ele cei doi părinţi, cu regularitate îmbucau cele mai puţine linguri. Ei care nu ştiau să iscălească decât punând degetul pe cruce şi nu apucaseră să facă nici două ceasuri de şcoală, încercau să nu-i lipsească pe copii de cele trebuincioase. Ion, tatăl celor 8 guri, încărca vagoneţi cu buşteni din zi în noapte, de Luni până Sâmbătă, la fabrica de cherestea din Vişeu. La sfârşit de săptămână, venea cu desaga cu mălai sau slană de la magazia I.F.E.T.-ului. De acolo, ţapinarii locului mai căpătau câte ceva.
     Pe valea Bobului, în căsuţa cu două odăi şi tindă, acoperită cu draniţă, aşezată între Hapca şi Văgnăroaie, timp de 6 zile era stăpână Floare, care încerca să ducă mersul gospodăriei cu ajutorul copiilor.
     Aşa era obiceiul în ţara lui Dragoş Vodă, ca fiecare copil să facă ceva, după vârstă, să ajute la treburile casei, mai ales când ţapinarul era în tăietură, la exploatare.
     Şcoala nu trebuia neglijată, iar copiii împărţeau timpul între ea şi gospodărie, unde erau destule de făcut, ba de rânit la vite sau de hrănit, ba apă pentru vieţuitoare şi casă, şi câte toate cele nevoi. Familia era o unitate de sine stătătoare, care prin puterile unite, de la mic la mare, trebuia să supravieţuiască, mai ales acum în mijlocul secolului XX când statul comunist se făcea că voia „să fericească pe ţărani", pe unii obligându-i să intre în colectivă cu pământul şi inventarul agricol, pe alţii să ia calea întovărăşirilor, în aceleaşi condiţii şi cu acelaşi scop.
     Mai mult, acelaşi stat îşi asumase rolul de a educa în spirit marxist tinerele vlăstare de prin toate coclaurile din ţara românească, spre a trezi în ele spiritul de combativitate şi elanul revoluţionar. Când preoteasa, care era învăţătoarea tuturor speranţelor de mâine presărate pe costişele Văii Bobului, nu a reuşit să înjghebeze o organizaţie în care să le „politizeze", atunci statul grijuliu a trimis o profesoară de limba rusă ca să pervertească sufletele tinere. De-abia în 1950 a reuşit să-i aducă la Vişeu pe aceşti copii şi să le pună cravata roşie de pioneri.
     Această organizaţie „revoluţionară" a căutat să strecoare în sufletele tinere : patriotismul „socialist , internaţionalismul „proletar", spiritul de iniţiativă şi combativitate grefate pe o ură de moarte împotriva tuturor adversarilor. Jurământul pe care-1 prestau aceşti copii este o mostră de pervertire. ,,eu, tânăr cetăţean al Republicii Populare Române, mă angajez să fiu demn pentru statul socialist. Să aduc la cunoştinţa autorităţilor tot ce se păcătuieşte cu fapta şi cu gândul împotriva Ţării, de oricine”. Intr-una din zile, când Floare nu-şi mai vedea capul de treburi, a grăit către Gheorghe :
     — Ia, tu Ghec.Te du şi adă la vacă ceva mâncare.
     — Ba eu nu mă duc.
     Floarea 1-a mai îmbiat odată. Şi răspunsul a fost şi mai dur :
     —Fă tu, că de-aia eşti femeie şi stai toată ziua acasă.
     Mama s-a dus la Gheorghe şi i-a dat două palme. El a început să urle şi să răcnească în ocol, îndreptân-du-se apoi spre vale :
     — Mă duc eu la miliţie să te dau la „canal". Floare a început să plângă şi să spună : „Doamne, pe cine am crescut ! Să fi alăptat oare un pui de şarpe"?
     In acest fel, lumea de pe Valea Boului făcea cunoştinţă cu realizările socialismului: drama neamului românesc începuse.
     Copiii la şcoală l-au numit pe fiul lui Ion şi al Floarei: Gheorghe Canal

     S-a întâmplat la Piteşti, înaintea plecării la Canal. Piteştiul a cunoscut căderi în lanţ, între care unele neaşteptate.
     Caractere, fiinţe ce se identificaseră cu Ţara şi morala creştină, trăind numai pentru a contribui la o primenire a vieţii lumeşti au fost îngenunchiate, strivite, fără pic de remuşcare.
     Tinerii, speranţa unui neam, smulşi din cuştile de lemn de unde aşteptau chinul, erau azvârliţi în arena de beton din mijlocul celulei, unde fiarele se dezlănţuiau demenţial. Legături de nezdruncinat, prietenii pe vecie, se rupeau la auzul poruncii diavoleşti: demască-te !
     In această atmosferă s-au petrecut şi lucruri incredibile. Despre unul din acestea extrag câteva fragmente dintr-un document ce mi-a fost încredinţat.
     „Trecuse de mijlocul lunii Mai, 1950. O nouă mişcare în faza a doua de „reeducare" de la Piteşti. Sunt dus cu o bocceluţă tot la parter, pe o aripă a „T”-ului. De cinci luni îndur demascările. Mă simt epuizat de toate forţele fizice şi morale. De fapt nu mai sunt om. Pe trup răni cicatrizate, pe cap ghemotoace de păr închegat, în mine, abis. Din străfunduri, un gând începe să mă frământe: Doamne, cât oare va mai dura ? Şi ce le va mai trece prin minte? Am impresia că nu mai sunt stăpân pe mine...mă găsesc în pragul pierderii conştiinţei.
     Parcă de patru zile mă găsesc în noul „laborator". Aici, spre deosebire de precedentul, avem un comitet de reeducare, un trio: Măruţă, Măţăoanu şi Lupaşcu. Şi totuşi, domneşte liniştea şi o oarecare destindere. Putem să ne întoarcem de pe o parte pe alta, putem privi în tavan, sau să ne fixăm ochii pe fereastra ce lasă să pătrundă o ştearsă pată de lumină zdrenţuită brutal de zidul din faţă. Simt...lucru de necrezut! Simt, Aveam impresia că sunt inert. Incep să simt o uşurare. Dar şi o îngrijorare. Nu-i cunosc pe cei din „comitet", ceea ce îmi măreşte şi mai mult nedumerirea. Comitetul de reeducare nu are activitate. Să fie oare numai o metodă, ca prin lipsa ei să se găsească noi puncte de sprijin în viitoarele demascări ? Mintea mi se întunecă la acest gând !
     Incă o zi de speranţe şi întrebări. Nu pot să socotesc. Mintea-mi e tulbure, răvăşită. Ceva încearcă să lege , să cârpească frânturi de gânduri..., dar când am impresia că ceva se conturează, deodată totul se năruie. Oboseala mă copleşeşte. Doar n-am făcut nimic. Am stat cu privirea aţintită spre tavan. Poate asta m-a obosit !
     Zgomotul uşii şi adulmecarea aburului din hârdău ne-au aliniat la marginea cuştilor. Fiecare, în felul lui, a devorat arpacaşul. Timpul, dacă stă pe loc, sau se scurge, pentru noi nu mai are importanţă. Reflexele răspund la toacă şi la bătaia din palme.
     După nu ştiu cât timp, am auzit bătându-se din palme. Instinctiv, aceasta ne face să tresărim. Privim în direcţia de unde a venit. Unul din comitet ne-a trezit din lâncezeală. Măruţă şi-a asumat rolul de şef al şefilor. După o scurtă pauză, timp în care s-a convins că toţi suntem numai ochi şi urechi, a început să vorbească : „Au trecut şase zile de când nu facem nimic. Este poate o slăbiciune din partea noastră, a comitetului, dar şi din partea voastră. Trebuie să trecem la curăţirea noastră interioară. Mâine dimineaţă vom relua activitatea".
     La limbajul specific demascărilor „vom relua activitatea", îmi îngheaţă inima, rămân stană de piatră. Gândul unei noi reprize mă cutremură. Am simţit gravitatea pericolului care va începe după trecerea nopţii. Dar nu ştiu nici acum ce s-a petrecut cu mine în acele momente de tăcere mormântală. Fără cea mai mică licărire de judecată, fără cel mai infim simţ al realităţii, mă trezesc cu mâna ridicată. De ce am ridicat-o? Trebuie să spun ceva ?! Sunt cu privirea pierdută. Nu ştiu dacă cineva a văzut...Şi dacă a văzut, ce să spun ? Cum să încep ?
     Măţăoanu mă trezeşte, întrebându-mă: „ce vrei ?
     „Am ceva de adus la cunoştinţa comitetului", răspund automat.
     Mi se face semn să vin lângă ei, pe priciul lor. Ne desparte o distanţă de doi metri. Sunt alături de ei, căutând să mă stăpânesc, să-mi ascund tremuratul întregului corp. Cei trei, aşezaţi turceşte pe bucata lor de prici, mă privesc cu curiozitate şi nerăbdare. Simt că privirile celor vreo două zeci din cameră sunt îndreptate spre noi, sau poate numai asupra mea. Le spun mai mult în şoaptă, cu vocea tremurândă, căutându-mi cuvintele :
     „Nu sunt de acord cu acţiunea care se duce aici, în închisoare".
     Cei trei din comitet pălesc. Imi las privirea în jos. Nu-mi pot stăpâni tremuratul. După un timp intervine Măruţă : „Ce vrei să spui cu asta" ? vIn şoaptă, fără să ridic ochii, dar parcă mai sigur pe mine, răspund :
     „Nu vreau să mai iau parte la demascări! Pentru câteva clipe rămânem toţi patru muţi, eu de spaimă, ei de uluire. Dar tot Măruţă rupe tăcerea :
     „Ar fi bine să-ţi dăm un răgaz de gândire. Du-te la loc şi peste vreo oră vii să ne spui că te-ai răzgândit, îţi dăm această şansă. Ceea ce ai afirmat aici nu poate fi tolerat de clasa muncitoare. Răzgândeşte-te şi ţi se va da desigur posibilitatea unei reeducări".
     După un ceas sunt chemat lângă comitet. Inconştient, fără să aştept din partea lor vreo întrebare, le răspund : „rămân la ceea ce am spus acum o oră"!
     Dimineaţa, zorii îmi apar şterşi la fereastră...aştept înfrigurat deşteptarea, apoi...apoi...revenirea, sau nu, declaraţia de refuz. Gândul mi se întunecă.
     Il aud pe Măruţă :
     „Fiţi atenţi, aveţi de ascultat o declaraţie "!
     Imi face semn să trec la marginea priciului pe care stau turceşte. Mă şterg uşor de el. Am impresia că sunt calm. Imi pierd privirea, nu pot să privesc pe nimeni în faţă şi încep să vorbesc cuprins brusc de un violent tremur al corpului:
     „Ceea ce se întâmplă în această închisoare este o batjocură la adresa omului. Suntem schingiuiţi, suntem obligaţi s-o facem noi înşine, cu părerea de rău pe care o citesc în ochii tuturor.
     Iniţiatorul acestei batjocuri e guvernul comunist instalat de Uniunea sovietică, cu forţa, în ţara noastră. Acestui guvern format din borfaşi şi trădători ca Gheorghiu Dej, din spioni ca Ana Pauker, cu indivizi care nu au nimic comun cu noi, ca Moghioroş, Luca, nu-i este de ajuns că trimite peste Nistru tot ce le cade în mană. Dar trece la acţiuni similare celor ce se întâmplă cu noi, aici, să ne omorîm unul pe altul...V-aţi gândit care este scopul acestor crime" ?
     Comitetul, toată camera, erau încremeniţi, ceea ce mă înspăimânta şi mai mult. în faţă vedeam prăpastia. Pe cerul gurii mi-am făcut o cruce cu limba. Tăcerea se prelungea, se adâncea şi din adâncuri veneau zgomote. Din ce în ce se apropiau. Pe culoar se auzeau uşi deschizându-se... Tăcerea continua... Eram pierdut...
     Uşa camerei se deschide cu putere. In prag, un gardian mă priveşte. Mă priveşte numai pe mine, numai pe mine: „Care îţi auzi numele, îţi iei bagajul şi ieşi afară”.
     Nu mai aud nimic...
     Măruţă se apropie de mine, îmi pune mâna pe umeri şi mă scutură : „N-auzi că te strigă domnul gardian ? Ia-ţi bagajul şi pleacă !”
     Am luat în braţe ce-am avut la căpătâi şi am ieşit pe culoar buimac. Sunt împins într-un rând format din deţinuţi, din mai multe camere, de pe acelaşi culoar. Cu vocea încă tremurândă, întreb uşor pe cel de lângă mine :„Suntem mutaţi în altă secţie ?”
     „Ce mutat ?, mergem la Canal !”, îmi răspunde cel întrebat, cu faţa radiind a bucurie.
     Pe 25 Mai 1950 am ajuns la Cerna-Vodă.
     După o lună am fost transferaţi la Peninsula. Acolo am găsit o parte dintre cei din camera în care-mi făcusem declaraţia de ...„moarte". Cine m-a ajutat acolo ?
     La câteva zile m-am întâlnit faţă-n faţă cu Măruţă. Şi-a lăsat capu-n jos, dar pe buze, în ochi, avea întipărită fericirea. Am trecut unul pe lângă altul şi ne-am continuat drumul ca doi necunoscuţi. Măţăoanu şi Lupaşcu, nu mă mai cunoşteau nici ei... Ce s-o fi petrecut în capul comitetului la 24 Mai 1950?

     După eşecul cu Grecia şi plecarea Iugoslaviei de sub comanda Moscovei, Stalin nu abandonează gândul-ieşirii la Mediterană şi Golful Persic. Pentru aceasta începe preparative pe plan extern în vederea trecerii peste Turcia şi Iran, încurajând agitaţiile din lumea arabă. Astfel urmează crearea condiţiilor favorabile penetraţiei ruseşti prin înlocuirea regimurilor politice din zonele vizate.
     Lansând ideia apărării comunismului împotriva capitalismului, Stalin pe plan intern incită naţionalismul rusesc declanşând o campanie antisemită, paralelă cu o alta de rusificare a teritoriilor subjugate. Bucovina de Nord şi Basarabia cunosc o depopulare prin deportarea elementului autohton român. Tot acum se accentuiază construirea canalului Volga-Don care avea să facă legătura între Marea Baltică şi cea Neagră. Aici trebuiau să aducă pentru lucru deportaţii şi răzvrătiţii, în acelaşi timp se urmărea îndepărtarea României de la Gurile Dunării prin construirea canalului Dunăre-Marea Neagră. Astfel se distrăgea atenţia asupra celor ce se petreceau în Basarabia şi se lichida opoziţia, aşa cum se ordonase conducătorilor comunişti români la 7 Noiembrie 1947.
     Alexandru Moghioroş, unul dintre comuniştii servili vânduţi Moscovei, declara în 1964 în faţa activului de partid de la Gostat referitor la ce le spusese Stalin cu acea ocazie:„După ce aţi terminat cu partidele istorice,(făcea aluzie la arestarea lui Maniu şi a naţional ţărăniştilor), acum trebuie să construiţi canalul care să fie mormântul reacţiunii. După aceea distrugeţi pe intelectuali". Noi, mai pe şoptite, am adăugat că nouă, Românilor (dar câţi or fi fost între ei care să simtă româneşte?), ne trebuie 25 de ani ca să formăm alţi ingineri şi specialişti, la care Stalin a ripostat: „luaţi exemplul Rusiei"!
     Românii, la construirea canalului prin mijlocul Dobrogei trebuiau să folosească materiale şi utilaje ruseşti la preţuri foarte mari, de care Uniunea Sovietică dorea să se debaraseze.
     Condiţiile premergătoare deschiderii Canalului fuseseră realizate la începutul anului 1950, prin asigurarea mâinii de lucru, ieftină şi suficientă. In acest scop, teroarea dezlănţuită pe întreg teritoriul României dusese la închisoare zeci de mii de oameni, începând cu anul 1947. Acest sistem de recrutare a forţei de muncă nu costa nimic şi mai presus de toate, constituia o sursă inepuizabilă.
     Problema „organizării de şantier", în vederea cazării celor ce trebuiau să muncească, a fost rezolvată cu deţinuţii de drept comun (criminalii şi hoţii), care începând din 1949 au trecut la construirea de barăci din lemn. Din această ultimă categorie s-au recrutat şi brigadierii ce urmau să forţeze la muncă pe deţinuţii politici. Paralel, la închisoarea de la Piteşti s-a trecut la formarea de „roboţi" prin metodele cele mai inumane impuse de conducerea superioară a partidului comunist din România, cu ajutorul cadrelor din Ministerul de Interne.
     La începutul lunii mai 1950 au început să sosească la colonia Cernavodă primii deţinuţi politici. Imediat ce ajungeau acolo, nedormiţi şi nemâncaţi, erau duşi la muncă. Comandant al acestei colonii era ofiţerul Gherasim, care nu peste mult timp se va împuşca. Instructor politic a fost Ghinea, originar din comuna Ţepeş-Vodă, care s-a purtat ca o brută. După un an a fost îndepărtat din cadrele de conducere, fiind demascat de finul lui, ca fost legionar septembrist.
     Pe data de 25 Mai a sosit o dubă cu studenţi reeducaţi de la Piteşti căutându-se cu ajutorul lor imprimarea unui „ritm drăcesc" de muncă, unor oameni care abia se ţineau pe picioare.
     Munca forţată a început în luna mai 1950, chiar de la acest punct de lucru, unde securitatea a folosit ca brigadieri pe criminalii de drept comun, care ştiau să schingiuiască fără remuşcări. Unul dintre ei, un anume Gălăţeanu, criminal odios condamnat la 25 de ani, a călcat în picioare pe colonelul de jandarmi Dumitru Iliescu, cu o deosebită ură şi satisfacţie.
     Sistemul de opresiune era atât de odios, încât un evreu, Peter, fost deţinut şi la Auschwitz, spunea că aici era mai greu decât în lagărele de exterminare naziste. Pentru a arăta cât de istovitoare era munca, voi ilustra cazul doctorului chimist Lupu, care nemaiputând-o suporta, a fost nevoit să-şi taie palma mâinii stângi. Intr-una din zile, când spărgea lemne la bucătărie, doctorul Lupu a folosit toporul pentru a se automutila, rămânând infirm pe restul vieţii. Această disperare la care a fost adus este grăitoare asupra condiţiilor de muncă insuportabile din lagărele de exterminare.
     Dar şi în aceste condiţii deţinuţii găseau metode să se ajute, să se sprijine sau să se informeze cu evoluţia situaţiei politice. Deoarece munca se desfăşura în condiţii de izolare completă, lipsiţi de orice legătură cu exteriorul, unii urmăreau pe miliţieni când aceştia aruncau bucăţile de ziar şi reuşeau să le recupereze pentru a reţine informaţiile politice, ce făceau apoi înconjurul lagărului. Aceasta dovedeşte că oamenii nu se lăsau doborâţi în starea de animalizare, ci luptau pe toate căile pentru a fi la curent cu mersul evenimentelor, sperând în acest fel să se sustragă atmosferei pesimiste ce-i învăluia. Cinste avocatului craiovean care a organizat acest sistem de redactare a ultimelor ştiri, făcând astfel să pâlpâie o flacără a speranţei.
     Pe aici au făcut primii paşi toţi cei veniţi din închisori, în lunile mai-iunie 1950, inclusiv brigăzile de „studenţi reeducaţi" Se lucra de dimineaţa până seara. Încărcarea şi descărcarea şlepurilor cu roaba, în care se transportau bolovani de piatră, din care unii foarte grei, se făcea pe schele şubrede, care de multe ori au cedat sub greutate, mulţi deţinuţi politici găsindu-şi sfârşitul în Dunăre. In cursul lunii iunie 1950, după sosirea brigăzii de „reeducaţi" de la Piteşti, unul dintre aceşti studenţi l-a aruncat de pe schelă pe Atta Constantinescu, care a suferit o fractură gravă la şira spinării. In luna septembrie a aceluiaşi an se găsea la spitalul din Aiud.
Printre cei care au trecut pe la Cernavoda se numărau: dr. Barbu Ion; Rene Cancicov; Grigore Dumitrescu din comuna Cepari judeţul Argeş; Constantin Ionaşcu; Dinei Iliescu din Craiova; Mitucă, ofiţer din Craiova; Petre Nemoianu din Târgu Mureş; Remus Radina; Eugen Suroiu, doctor; Subţirică, brigadier; General Nicolae Ţapu, din Vânătorii de Munte; etc.

     Nu peste mult timp, la 18 noiembrie, am fost îmbarcaţi în dubă, de la Jilava, peste 100 de deţinuţi, unul peste altul şi trimişi la Poarta Albă. Acolo am fost triaţi. Cei cu pedeapsa sub 5 ani au rămas pe loc, pe ceilalţi ne-au pornit la Peninsula, unde am ajuns spre seară. Imediat am fost duşi într-un dormitor mare, socotit izolare. Şi tot imediat s-a aflat de sosirea noastră. Aveam prieteni cu cei care erau aici de peste 6 luni şi se interesau de noi la fiecare transport nou venit. Era ziua de 19 noiembrie 1950, aniversarea a 4 ani de la falsificarea voinţei naţionale, de la mistificarea rezultatului alegerilor. Pe la 9 seara s-a deschis o fereastră, am fost strigat de un prieten şi mi s-au întins cinci gamele cu fasole groasă, cu carne şi cinci pâini mari. Ne-au spus să fim liniştiţi că o să se aranjeze totul.
     Peste vreo două zile am fost scoşi şi mutaţi într-o baracă nouă, proaspăt tencuită. Brigadier ne-au dat pe Sava Ion, originar din Mangalia, iar ca pontator pe un avocat Băncescu de la Sibiu. Amândoi s-au purtat omeneşte, neforţând nota, lăsându-ne o oarecare libertate. Această brigadă formată din foarte mulţi ţărănişti avea şi un grup de elevi de la liceul Gheorghe Şincai, veniţi cu patru profesori, constituiţi sub numele de „Coloana a 6-a". Printre noii colegi de muncă forţată se numărau:
     - Profesorul Grigore Zamfiroiu, condamnat 5 ani, un om aşezat, stimat de elevii lui, care-l înconjurau cu mare simpatie. După eliberare a trebuit să lucreze ca cioplitor în piatră, nemaifiind primit la catedră.
     - Profesorul de istorie, Nicolae Zamfirescu, care de asemenea se bucura de simpatie, după eliberare a lucrat ca sobar.
     - Profesorul de matematică Leonida Nicolaide, invalid de război, om foarte lucid şi de mare caracter. Inainte de arestare lucrase la o „Filosofie a matematicii".
     - Preotul Teodorescu Nicolae, un om blând şi liniştit, pe care aproape nici nu simţeai că-l ai lângă tine. Nu voia să deranjeze pe nimeni.
     - Avram Iancu, nume de luptător, elev la Gheorghe Şincai, originar de lângă Turnu Severin. Plin de energie şi curaj, nu se lăsa îngenunchiat. Avea o personalitate care impunea de la distanţă şi o memorie de te înspăimânta. Era gata să vină oricând în ajutorul celor în suferinţă. Bun meseriaş în brigăzile de construcţii, a fost un om de nădejde şi la bine şi la rău. Prieten până la sacrificiu, aşa a rămas toată viaţa.
     - Nae Ştirosu, tot elev, la acelaş liceu, foarte bun meseriaş, s-a impus prin putere de muncă şi caracter.
     - Nicolae Dascălu din acelaşi grup, tot meseriaş de elită. Liniştit, tăcut şi cu multă putere de muncă.
     - Nelu Ioniţă, cuminte ca o fată mare. Coleg cu ceilalţi, dar parcă cu o putere de muncă mai mare. Nu ştiai ce să admiri la el mai întâi: devotamentul, sau dragostea ce o arăta tuturor. Nu cred să-l fi duşmănit cineva şi a ajutat cât a putut. Işi dădea bucătura de la gură, mulţumit că a putut face un bine. Şi la rândul lui s-a bucurat nu numai de dragostea prietenilor ci şi a tuturor celor ce l-au cunoscut. Era bucureştean, locuia pe strada din apropierea şoselei Giurgiului, vis-a-vis de staţia George Bacovia.
     - Constantin Ion, cunoscut sub numele de Nelu Ilfov, tot dintre elevii liceului Gheorghe Şincai, muncitor şi priceput ca toţi ceilalţi, bun coleg de muncă.
     - Pârvu Eugen, din acelaşi grup, era tipul şmecherului care căuta să se strecoare chiar făcând neplăceri altora. A devenit informatorul administraţiei, iar după eliberare, al securităţii. A circulat şi prin Occident (şi nu cred numai de dragul de a cunoaşte), în timp ce alţii nu aveau posibilitatea să o facă, înscrişi fiind la un paşaport de ani de zile.
     - Anghelache, un tânăr fără căpătâi, devenit informator al administraţiei, lucra mână în mână cu Pârvu şi a fost şi şef de echipă la brigăzile de preoţi.
     - Inginerul Nicolae (numele de familie), originar din Buzău, lucra la C.F.R., a fost într-un lot naţional-ţărănist cu încă doi colegi de întreprindere :
     - Cujbă, funcţionar C. F. R., un om foarte liniştit, plin de înţelegere faţă de suferinţele Celorlalţi şi de mare caracter.
     - Pârvulescu, tot funcţionar C. F. R., aşezat, muncitor.
     Am fost vreo 30 de persoane şi încet ne-am completat până la 60. Munca am făcut-o ca ajutoare la construcţii, la săpături sau la spart piatră. Ne-am dat seama că era o brigadă de umplutură, aranjată pentru a menaja puţin pe cei noi veniţi, făcută special pentru brigadierul Sava, care era dobrogean. Probabil avea unele relaţii sau cunoştinţe cu administraţia şi o parte din brigadierii ce erau din partea locului. In această perioadă, sublocotenentul de cavalerie Mircea Magearu a fost împuşcat în interiorul cordonului, la muncă. Teroarea era instaurată.
     Voi căuta să prezint conducerea administrativă, cea politică şi a cozilor de topor cu ajutorul cărora se storcea vlaga deţinuţilor politici. Poate printre ei au fost unii ce au manifestat sentimente de simpatie faţă de suferinţele colegilor de detenţie. Voi căuta să subliniez acest lucru. Aş vrea să fiu cât mai obiectiv, fiindcă în joc a fost viaţa atâtor zeci de mii de oameni ce au trecut pe aici şi din care unii au rămas pentru vecie în pământul Dobrogei, ca mărturie a teroarei omului-fiară asupra omului care nu avea decât apărarea Celui de Sus.

     Colonia Peninsula era aşezată în apropierea satului Valea Neagră şi a termocentralei Ovidiu. Mamaia nu era departe. Se afla în câmpie, în bătaia crivăţului sălbatic, pe un pământ arid din care săreau aşchii de argilă când era uscat, sau te înfundai până la genunchi când ploua. Inconjurată cu trei rânduri de sârmă ghimpată, avea o capacitate de peste zece mii de deţinuţi. Vis-a-vis de colonie se afla un grup social, în care locuia administraţia cu familiile şi corpul de pază.
     Infiinţată în primăvara lui 1950, comandant a fost numit plutonierul Dobrescu, hamal în portul Constata, care în unele situaţii a dat dovadă de înţelegere şi milă. A avut ca ajutor pe Ghinea, ce era un fel de instructor politic la început, apoi s-a politizat bine. Originar din Ţepeş Vodă, comună din apropierea aeroportului Kogălniceanu, a fost un călău, a bătut şi a schingiuit. A căutat să înfiinţeze prima reţea de informatori în colonie. După venirea brigăzilor studenţeşti reeducate la Piteşti, a încercat cu ajutorul lor să introducă teroarea în lagăr. Dar şi-a pierdut pâinea, fiindcă în aceste brigăzi era şi finul lui, Mircea Cojocaru, student, care 1-a turnat pe naşul pentru că în 1940 fusese legionar „septembrist" şi purtase cămaşa verde. Deci lupta aici se dădea nu numai de administraţie contra deţinuţilor, ci invers, dacă aceştia erau reeducaţi. Şi Ghinea a fost dat afară, iar azi e pensionar şi locuieşte într-o margine a Constanţei. Locotenentul Cojan, devenit ajutor de comandant, era o brută ce bătea fără milă. Stan a fost un alt instructor politic, venit de la colonia Cernavodă, unde-şi făcuse de cap. In martie 1951, comandant ajunge Zamfirescu, tot hamal din portul Constanta, figură solidă de halterofil. Bătea rar, căuta să accelereze ritmul muncii forţate şi aplica sancţiuni cu carcera. Bănuiesc că îi era frică să nu-şi piardă pâinea din cauza ofiţerului politic Chirion. In timpul lui a fost împuşcat în colonie deţinutul Dumitrache şi s-a dat mână liberă brigăzilor studenţeşti să terorizeze lagărul. Este autorul moral al acestei perioade de schingiuiri, ce a culminat cu moartea doctorului I. Simionescu, în vara lui 1951. Chirion, locotenent, ofiţer politic, originar din Podeni-Prahova, poate cea mai mare bestie a neamului românesc. Mic de stat, figură quasimodiană, cu rânjetul mereu pe buze, cretinizat, neştiind decât cuvântul „bandit", pe care-l rostea în fiecare frază. Mergea cu pumnii strânşi, pregătiţi să lovească în orice moment. Reuşise, cu ajutorul deţinuţilor-studenţi deveniţi fiare prin reeducarea de la Piteşti, să îngrozească 10 mii de oameni ce mai sperau să-şi vadă familiile. Acest Chirion avea o putere diabolică în a născoci chinurile ce se practicau în brigăzile 13-14. A fost cel care a dat pistolul deţinutului Madan să-1 împuşte pe Dumitrache. A fost şi cel care a condus zi de zi chinuirea doctorului Simionescu, până a fost împuşcat. A dispărut de a Peninsula, dar n-a fost pedepsit pentru ceea ce a făcut. Azi este funcţionar la cadre în Ministerul Petrolului, sfidând legile morale, umanitariste. Locotenentul major Georgescu ajunge comandant, înlocuindu-l pe Zamfirescu, după moartea lui Dumitrache şi a doctorului Simionescu. Brunet, ţigănos, a căutat să oprească valul de teroare dezlănţuit de studenţi, dar tacit a acceptat linia dură, neluând măsuri hotărîte contra asupritorilor. Locotenentul Sălajan, ofiţer politic, dublură a lui Chirion, a participat alături de el şi după aceea singur la regimul de teroare, dar pe o treaptă puţin mai joasă. în 1952, în jurul Paştelui, a fost numit comandant Lazăr Tiberiu, originar din Dej, fost şofer. Evreu de origine, afirma că părinţii i-au fost ridicaţi de Unguri, trimişi la Auschwitz şi exterminaţi. La Peninsula a venit de la închisoarea Făgăraş. Avea accese de furie, lovea cu tot ce găsea la îndemână în faţa tuturor, până vedea sângele curgând. Un om foarte impulsiv, primise mână liberă în colonie, desfiinţase brigăzile de studenţi, dar avea şi apucături bestiale. Căuta să chinuiască şi să umilească deţinuţii prin culcări, prin executarea „broaştei", sau prin carceră. Tolera brigăzile de pedepsiţi de la „0", dar se preocupa şi de îmbunătăţirea alimentaţiei, întotdeauna se vedea o pendulare între cele două extreme, nefiind în stare să se fixeze. Ca ofiţer politic a trecut în această perioadă un locotenet Silişteanu, preocupat să menţină teama şi deznădejdea prin reţeaua de informatori pe care o încuraja. Ca să dea curs informaţiilor care erau tendenţioase şi pornite din ură, acest ofiţer pedepsea cu carcera şi tăierea pachetelor. De înjurat, o făcea cu o ură de fiară, de insultat şi ameninţat de asemenea, dar nu l-am văzut lovind. Sunt sigur că a făcut-o fiindcă îi stătea în caracter şi altfel n-ar fi putut rezista acolo. In timpul lui au luat fiinţă brigăzile de pedepsiţi ,,01" şi ,, 02", cu scopul de distrugere rapidă a omului. Cornăţeanu, venit comandant prin Mai-Iunie 1953, o fire închisă, cu o privire duşmănoasă, nu mai putea să facă ce ar fi voit, aşa cum chinuise în alte colonii. Era perioada nesiguranţei după moartea călăului omenirii. In octombrie 1952, şi-a făcut apariţia locotenentul Vornicu, ofiţer politic, care a făcut pereche bună cu Chirion participând la terorizarea şi bătaia deţinuţilor.
     Ajutor de comandant a fost câtva timp şi Dincă, dar s-a dus la Galeş pe post de comandant. îl vom întâlni acolo. Tot în fugă a trecut şi ofiţerul politic Moraru, dar şi acesta se va realiza la colonia Poarta Albă, unde nu a voit să se lase mai prejos decât Chirion, din a cărui experienţă se inspira.
     Desigur, la o colonie atât de mare au fost ofiţeri cu zecile, căci doar era o pâine bună de mâncat, încadraţi ca lucrând „muncă grea", cu toate avantajele acestei categorii, dar nu-i mai pot ţine minte, întrucât nu s-au reliefat, fiind estompaţi de ceilalţi. Toţi însă, mână în mână, au schingiuit, omorât şi distrus sănătatea celor destinaţi exterminării, făcându-se vinovaţi de genocid. Mai erau şi subofiţeri care căutau să se evidenţieze prin munca pe care o desfăşurau. Printre aceştia, cel care i-a depăşit pe toţi din categoria lui a fost plutonierul Şerban, reuşind să-1 ajungă din urmă pe Chirion. Umbla elegant, cu cizmele lustruite de-ţi făceai mustaţa-n ele, şi cu o nuia nelipsită din mână, probabil gândindu-se la bastonul de mareşal. Tot timpul încruntat, rânjea strângând din dinţi, şi când nu te aşteptai sărea asupra ta cu cişmele, cu pumnii şi cu nuiaua. Nu putea să sufere să-ţi tragi sufletul în timpul lucrului. Era omul care se ascundea şi pândea ca spionii, ca să se poată repezi asupra vreunuia. Colabora indeaproape cu brigăzile de studenţi, mai ales cu conducătorii acestora care-i „turnau" pe cei ce nu lucrau din alte brigăzi, la care el se ducea puşcă să-i pedepsească. Lucra şi pe bază de reciprocitate.. Aducea noaptea pe câte unul în acele brigăzi de torţionari, ca să dea de lucru băieţilor. In setea-i demenţială de schingiuire, a urmărit pe un tânăr de prin Dâmboviţa, Cioată pe nume, până 1-a prins singur în colonie, după ce se întunecase, în afara barăcilor, 1-a bătut crunt cu un fier şi 1-a jucat în picioare. Socotindu-1 mort, 1-a aruncat în groapa cu var a lagărului. Noroc că nu era var prea mult, iar băiatul a căzut cu faţa în sus. A doua zi a fost găsit de colegi şi scos, dar a rămas infirm pe toată viaţa, avea picioarele paralizate. Purtat prin spitale, nu şi-a mai revenit. Vrăjitorescu, un ostaş din garda care ne păzea (care făcea cordonul în jurul nostru la locurile de muncă), bătea şi el deţinuţii cu setea omului dement. Era originar din părţile Buzăului şi poate evidenţiat în serviciul în termen. O fi fost angajat în securitate!

     Administraţia însă nu putea să-şi realizeze cu succes scopul de schingiuire, torturare şi dezumanizare a omului prin toate mijloacele, inclusiv crima, până la exterminarea intelectualităţii şi fruntaşilor satelor sau întreprinderilor aduşi la Canal, dacă nu avea cozi de topor din mijlocul nostru. Aceşti prim-brigadieri, normatori sau brigadieri, supravegheau pe fiecare deţinut prin informatorii lor şi căutau să aducă imediat la cunoştinţă conducerii lagărului orice abatere sau încercare de a se eschiva de la muncă. Aleşi din dreptul comun, din „criminalii de război, mai ales foşti plutonieri de jandarmi, oameni cu „experienţă", aceşti oameni nemernici din rândul nostru au contribuit la terorizarea şi menţinerea unei atmosfere de teamă în rândurile deţinuţilor. Desigur principiul leninist, de a se folosi de oricine, cât este nevoie a fost aplicat literă cu literă.
     Lista acestora, e lungă, poate unii au încercat să facă şi bine, alţii au reuşit, o voi înşirui căutând să fiu cât mai obiectiv, folosindu-mă şi de părerile multora cu care, în cei 35 de ani, m-am consultat.
     - Buiuga Vasile, prim-brigadier, fost marinar, originar din Dobrogea, a fost pus şi menţinut în funcţii de hamalii Dobrescu şi Zamfirescu, ajunşi comandanţi. Nu prea îl ducea capul şi lucra mai mult cu mâna. Bătea fără instrumente ajutătoare, cu pumnii săi de fier. Injura şi alerga ca un spiriduş dintr-un colţ în altul al coloniei. Işi crease un servici de informatori şi căuta să ridice de la munca de jos pe mulţi cunoscuţi sau să le uşureze viaţa, folosindu-i spre a se menţine şi a fi util stăpânilor.
- Cojocaru Constantin, prim-brigadier, tip scund şi brunet, fire închisă, preocupat de funcţia ce o avea, lucra mână în mână cu brigăzile de studenţi. Injura printre dinţi şi căuta să bată şi el, ferindu-se de martori.
     - Madan Constantin, originar din Basarabia, profesor pe la Turnu Severin, urmase teologia. Cea mai sinistră figură, de o perfidie specific rusească, altoită pe dorinţa de parvenire comunistă. îşi avea şi el reţeaua de informatori, lucra mână în mână cu brigăzile de studenţi, sub îndrumarea lui Chirion. Nu bătea cu parul, trăgea cu pistolul. Da, el deţinut fiind. Atâta încredere avea în el ofiţerul politic, încât i-a dat pistolul să-1 împuşte pe Dumitrache. Comandantul şi ceilalţi ofiţeri se temeau de el, căutând să-i cânte în strună. Zi şi noapte, mergând aproape în vârful picioarelor, colinda lagărul ca să culeagă informaţii pentru a duce material uman de lucru brigăzilor studenţeşti reeducate şi a preveni vreo surpriză neplăcută. La sugestia lui, Chirion căuta să lanseze zvonuri, pentru dezinformare şi pentru a produce panică, urmărind reacţia. Periculos cum n-a mai fost altul, a colaborat şi la metodele de schingiuire a doctorului Simionescu. Drept răsplată a plecat în lanţuri împreună cu călăii brigăzilor de studenţi, dar numai până la Aiud. Acolo i s-au scos, şi a fost folositor administraţiei închisorii.
     - Barnovski, prim brigadier, lucra acoperit, căuta să dea material administraţiei, ca să se acţioneze. Perfid şi rău.
     - Cojocaru Constantin, prim-brigadier, tip scund şi brunet, fire închisă, preocupat de funcţia ce o avea, lucra mână în mână cu brigăzile de studenţi. Injura printre dinţi şi căuta să bată şi el, ferindu-se de martori.
     - Grama, unul din cei trei fraţi torţionari, a fost prim-brigadier. Bătăuş şi schingiuitor, periculos. Nu se ferea de nimeni. Lucra pe faţă, având acoperirea călăilor de la studenţi. N-a domnit prea mult, căci a şi căutat să spună administraţiei tot ce auzea şi vedea. Toată ziua era la ofiţerul politic Chirion. A participat la omorârea lui Dumitrache şi regreta că n-a făcut-o el. în schimb, 1-a chinuit personal pe doctorul Simionescu şi 1-a urmărit pas cu pas, premeditându-i omorârea prin împuşcarea pe şantier, în plină zi. Asupra studenţilor exercita cele mai diabolice metode, forţându-i la muncă până la epuizare. De frică, bieţii nenorociţi ajunseseră nişte roboţi, executanţi, fără să murmure. A plecat în lanţuri de la Peninsula şi a făcut în plus peste cei 5 ani condamnare, dar n-a fost implicat în procesul lui Ţurcanu, ale cărui metode le-a aplicat în întregime, chiar depăşindu-l. Ieşit din puşcărie, s-a pus în slujba securităţii din Ploieşti, unde a lucrat câtva timp. Aici, în 1956, prin perfidie, plângându-se că a avut de suferit în puşcărie, a câştigat încrederea câtorva, pe care i-a adunat într-o organizaţie ce-a predat-o securităţii. Este periculos pe oriunde se află şi nu are satisfacţie decât atunci când face rău.
     - Sică Enăchescu, brigadier, era student la medicină, reeducat la Piteşti. A fost arestat în lotul „Stema Tării" cu foarte mulţi studenţi. Inalt, solid, bătea şi chinuia fără milă. Ca să-şi dovedească ataşamentul faţă de administraţie, a cerut să-i dea în brigadă pe unchiul său, Piţigoi Marin,de lângă Piteşti, pe care 1-a chinuit personal luni de zile. A participat la toate bătăile ce aveau loc în brigăzile 13-14 şi forţa până la epuizare pe cei pe care îi avea în brigadă. A plecat în lanţuri de la Peninsula. După eliberare, i s-a dat voie să termine facultatea şi a ajuns medic, stabilindu-se la Mizil.
     - Lie Pompiliu, brigadier, student la medicină, produs al Piteştului, a căutat să nu rămână mai prejos decât ceilalţi. Originar de prin Făgăraş, înalt şi subţire, avea o privire turbure şi evita să privească în ochi. Dădea numai ordine şi bătea fără scrupul. Nu zâmbea niciodată, tot timpul era gânditor şi preocupat să găsească noi metode în forţarea oamenilor la muncă. Era şi laş. L-am văzut fugind prin cordon când cineva a sărit la el. E vinovat de participarea la chinuirea multor deţinuţi aduşi din lagăr pentru a fi timoraţi, după cum e solidar cu Bogdănescu de moartea doctorului Simionescu. Ieşit afară, a continuat să fie informatorul fidel al securităţii. Şi el a plecat în lanţuri de la Peninsula.
     - Sebeşan, originar din Timişoara, normator, produs al Piteştiului, lucra în umbra lui Lie Pompiliu. A făcut parte din tineretul naţional-ţărănist din Banat. A participat la schingiuirea celor din brigadă şi la forţarea în muncă până la epuizare. Informator fidel al administraţiei.
     - Meteşan, brigadier, fost student, ieşit din pepiniera Piteştiului, a căutat să fie la înălţimea misiunii încredinţate. A schingiuit şi bătut fără remuşcări. Informator fidel al administraţiei, a forţat la muncă oamenii peste puterile lor fizice. După eliberare a lucrat la întreprinderea de cupru de la Moldova Nouă (Banat), unde a căutat să rămână credincios securităţii.
     - Ghiţa, brigadier, fost student, a fost reeducat la Piteşti. A condus şi schingiuit brigada de preoţi. S-a arătat fără scrupule, aplicând metodele cele mai crude. A forţat nişte oameni care cu raţia alimentară înjumătăţită erau obligaţi să lucreze peste program. Toată ziua era la ofiţerul politic de la care primea indicaţii şi îi dădea informaţii asupra oamenilor. în brigăzile de studenţi a participat la schingiuirea colegilor.
     - Burculeţ, normator şi brigadier, fost student, format în şcoala Piteştilor, a schingiuit în brigăzile 13-14, bătând cu hărnicie. A ajuns să conducă, şi brigada de preoţi, pe care a terorizat-o într-un mod barbar.
     - Laitin, brigadier, format la Piteşti, unde a schingiuit şi bătut alături de Ţurcanu; la Peninsula şi-a continuat activitatea, de data aceasta înfrăţit cu Bogdănescu, Enăchescu şi Lie Pompiliu. Fidel informator şi executant al dispoziţiilor de a participa la exterminarea prin muncă forţată, a sfârşit trimis în lanţuri din colonie. Se pare că a apărut şi-n lot cu Ţurcanu. Dacă n-a fost aşa, a fost o greşeală.
     - Stancu Ion, normator şi brigadier, produs al Piteştiului, originar din Romanaţi, a început liceul la Craiova şi a terminat pe cel militar din Târgu Mureş. Unul dintre cei mai înverşunaţi în aplicarea sistemului de exterminare practicat la Piteşti şi la Peninsula. A bătut şi a schingiuit fără remuşcare. Informator rafinat, căuta să scoată totul de la cunoscuţi şi prieteni. Nu avea nici un fel de scrupul. Voia să se ridice peste cadavre. Eliberat, a continuat şi la Craiova, unde s-a instalat, să fie informatorul securităţii. La început a lucrat la spitalul judeţean din apropierea parcului, de unde, fiind depistat ca informator, s-a mutat la alt spital. Continuă să fie un „turnător" periculos, irecuperabil.
     - Gherman Coriolan, pontator şi brigadier, produs al Piteştiului, fiu de preot din regiunea Bistriţa Năsăud, a participat la bătăi şi schingiuiri nu numai la Piteşti, dar şi la Peninsula, unde a căutat să extindă experienţa. A căutat şi reuşit să găsească noi metode de a forţa la muncă până peste limitele posibilităţilor omeneşti. Una din aceste metode au descoperit-o ostaşii din gardă : într-o zi călduroasă de Iunie, lucram la Mamaia. Pământ argilos, amestecat cu pietriş, şi uscat. Dădeam cu târnăcopul de ieşeau scântei şi se rupeau numai aşchii căldura ne toropise şi lipsa apei ne chinuia. Deşi intraserăm mult în noapte(aveam mersul constelaţiilor), ziua de lucru nu se mai termina. În sfârşit, 6 brigăzi, abia târându-ne am plecat spre colonie, cu gândul numai la patul pe care să ne întindem, aşa cum eram. Intrigat că întârziasem, comandantul gărzii întreabă pe plutonierul de la intrare, cât e ceasul. Când a aflat, s-a întors la brigadierul Gherman Coriolan, pe care a început să-1 înjure făcându-1 tot „bandit", pentru că dăduse ceasul cu o oră înapoi ca să aducă o producţie mai mare, sporind norma. Mai există, oare, cuvinte care să califice această fiinţă animalizată?
     - Petre Paul, brigadier, student la facultatea de medicină din Cluj, acelaşi produs al Piteştiului, acelaşi torţionar şi conducător al muncii forţate, la acelaşi nivel cu Bogdănescu, Enăchescu şi cei enumeraţi până aici. El da avizul dacă deţinutul leşinat în bătaie mai poate suporta o nouă repriză.
     - Lupaşcu, brigadier şi pontator, student, era umbra lui Bogdănescu şi cel mai fidel colaborator. Mic de statură, te întrebai unde a putut să intre atâta răutate şi perversiune. Aşa cum era, lovea cu sete ridicându-se pe vârful picioarelor şi înjura tare, ca să audă ceilalţi că este şi el lângă ei. Pentru zelul de care dădea dovadă, era apreciat de administraţie. în diabolismul lui, îi sugera lui Bogdănescu noi metode de schingiuire a celor aduşi din lagăr pentru a fi torturaţi. A participat la toată activitatea dusă pentru exterminarea doctorului Simionescu.
     - Măruţă, student, pontator, nepotul profesorului Măruţă de la Craiova, a participat alături de ceilalţi la bătăi şi schingiuiri. Dar parcă o făcea mai mult din obligaţie. S-a corectat şi a demascat cu hotărâre pe toţi torţionarii din colonie.
     - Mărăcine, normator şi pontator, student, venit din aceeaşi pepinieră, a participat alături de ceilalţi la bătăi şi schingiuiri. Era bun informator şi căuta să forţeze la muncă pe cât îi era posibil. Pe cei ce refuzau îi reclama administraţiei. Ieşit din închisoare, s-a preoţit şi este călugăr la biserica Antim. Continuă să dea informaţii securităţii. Ar fi păcat dacă ar face la fel şi cu tainele pe care enoriaşii i le încredinţează de sub patrafir. Se spune că şi torţionarul Marinovici s-a călugărit.
- Morărescu, pontator şi brigadier, reeducat la Piteşti, participant la torturarea oamenilor, a căutat să fie activ în procesul de distrugere prin munca forţată.
     - Levinski, student, bine reeducat la Piteşti, se pare că a fost între iniţiatorii reeducării, alături de Ţurcanu. A bătut şi schingiuit mai mult decât ceilalţi. Potrivit de statură, slab, era foarte energic. Se zbătea pentru extinderea experienţei piteştene asupra coloniei. Intrat în graţiile lui Chirion, era cam prost văzut de ceilalţi, fiindcă devenise un fel de politruc în rândul studenţilor. Şi la forţarea în muncă îi depăşea pe ceilalţi. A participat la schingiuirea doctorului Simionescu până în momentul când acesta a fost împuşcat. Pentru zelul depus, a fost pus în lanţuri şi trimis în 1952 la Aiud. Dar, în continuare, se va găsi în boxă alături de Ţurcanu şi va fi executat de cei pe care-i servise.
     - Idriceanu, student la Iaşi, a căutat să facă o notă mai aparte. Ca brigadier nu a bătut, nu a înjurat. L-am urmărit îndeaproape şi l-am influenţat şi direct şi prin prietenii pe care îi aveam la el în brigadă. Nici n-a exercitat presiuni asupra oamenilor pentru a-i forţa la muncă. N-am auzit pe cineva să fi avut de suferit din cauza lui. Dădea informaţii ofiţerului politic, dar nu se ştie cât erau de periculoase. A avut un pontator, pe Ştefan Croitoru, care dorea să se menţină, dar căuta să scoată norma brigăzii mai mult cu ajutorul creionului.
     - Golimas Aurel, fost profesor de istorie, aviator politic fără scrupule, căuta să-şi rezolve situaţia personală trecând peste cadavrele celorlalţi. După ce în colonie se instalase un climat de destindere, el, profesorul universitar, titulatură căpătată datorită politicii tătărăsciene pe care a făcut-o în acest scop, a cerut administraţiei introducerea bătăii „pentru a-i face pe bandiţi să lucreze". Injura şi bătea. Macedonean de origine, era desconsiderat pentru nota lui discordantă chiar de către ceilalţi macedoneni. In colonie umbla după informaţii demascatoare, pe care le servea administraţiei şi plutonierului prim-brigadier Gujbă, în ale cărui graţii intrase prin intermediul lui Iosif Florescu. In detenţie a fost o ruşine pentru intelectuali şi în libertate a continuat să servească securitatea, atât la Craiova, unde a funcţionat ca profesor universitar, precum şi la Bucureşti. Un om lipsit de bun simţ şi de un tupeu insuportabil. A rămas un afacerist murdar, cum a fost toată viaţa, ca atunci când primea coşurile cu plocoane ca să promoveze vreun elev mai sărac la minte, la locuinţa lui de lângă gara Filaret, din perioada 1944-45.
     - Aurel Ludoşanu, expert contabil, fost naţional-ţărănist, i-a fost în detenţie pontator brigadierului Golimas. Pentru un biet polonic de mâncare în plus îşi călca demnitatea în picioare. Observând purtarea lui prin colonie, i-am atras atenţia, dar nu m-a luat în seamă. Peste toate, mai dădea şi informaţii despre deţinuţi. Merită cu prisosinţă dispreţul celor ce l-au cunoscut în această postură infamă. Păcat de ţinuta demnă cu care a defilat prin viaţă înainte de detenţie.
     - Iosif Florescu, funcţionar la Banca Naţională din Bucureşti, bănuind o radicală schimbare în ţară, în anii 1948 - 1949, se manifesta ca un individ care, sfidează regimul instalat cu forţa. Astfel a ajuns condamnat la Canal. Tip lipsit de caracter, i-a făcut şi el temenele lui Gujbă şi a fost promovat brigadier. Ca să se menţină în funcţie juca după cum îi cântau torţionarii. Perfidia şi minciuna, trăsături ascunse ale caracterului său, au ieşit la iveală, manifestându-se prin acţiunile de demascare, de învrăjbire a oamenilor. Când vorbea, se învârtea pe călcâie într-un mod caraghios. Lăsa impresia că îl frământau multe probleme. încerca, într-adevăr să scoată uneori norma şi din condei, dar când vedea că poziţia i se clatină, făcea orice ca să se salveze. Slab, micuţ, cu mustaţă şi ochelari, elegant după posibilităţile admise, avea impresia că el este eminenţa cenuşie a lagărului. Uneori ne aducea informaţii de prin ziarele ce-i picau sub privire, dar la câteva minute după aceea striga -n gura mare că prin activitatea noastră îi distrugem brigada. Om perfid şi murdar în tot ce făcea sau plănuia. în acest mod s-a salvat, dacă aşa ceva se poate numi salvare...
     - Drescanu Ion, avocat, fost liberal, era brigadier şi ţinea şi el la viaţa, pe care şi-o dorea mai uşoară ca a altora. Ca să se menţină, forţa nota la muncă, dădea informaţii, dar filtrate prin mintea lui, acestea nu afectau grav pe împricinaţi. In brigada lui s-a trăit mai bine ca în altele.
     - Dorneanu, pontator şi brigadier, avea experienţa tristă a Piteştiului, unde a fost unul din iniţiatorii reeducării. Fusese ofiţer şi era din Bacău. Pentru a forţa oamenii la muncă, a menţinut teroarea. Restul se deduce.
     - Pavel Zubriski, plutonier călău. A bătut, a schingiuit, a făcut totul pentru a distruge oamenii. Pentru zelul lui, Chirion i-a încredinţat brigada de preoţi, de care şi-a bătut joc cum nu reuşise nici chiar Ghita, care trecuse prin rigorile de „reeducare" ale Piteştiului. Terorizând această brigadă, Pavel Zubrinski căuta să se depăşească pe sine. Tip solid, coleric, mutră de rusnac, era pus numai pe rău şi distrugere. Nu a fost cu nimic mai prejos de Bogdănescu, Grama, Enăchescu, Madan. Cu un pistol în mână ar fi mulţumit administraţia, care prin astfel de călăi căuta să ţină lagărul îngenunchiat.
     - Matei Vasile era un criminal. Originar din comuna Râmnicelu jud. Brăila, a ajuns brigadier datorită zelului manifestat faţă de administraţie. Uneltele lui de parvenire erau bătaia şi demascarea. Schingiuia cu plăcere şi forţa la muncă până la epuizare totală. Nu cred ca există un deţinut ce a trecut pe la Peninsula şi care să nu se fi congestionat la faţă auzind de numele călăilor Matei Vasile, Zubrinski şi Mureşanu.
     - Mureşan Ion era „criminal de război" In detenţie l-au caracterizat perfidia şi răutatea. Pentru a fi agreat de administraţie, căuta să-i depăşească pe ceilalţi brigadieri, prin metodele lui. A condus o brigadă de pedepsiţi, pe care a căutat să o distrugă. Din cauza vieţii insuportabile în brigada lui, au avut loc două revolte într-o singură lună. Cei ce s-au ridicat au fost expediaţi în lanţuri. Primul lot, în frunte cu doctorul Sari, a pornit la începutul lui Noiembrie. Cincisprezece erau la număr. Al doilea lot de şapte revoltaţi, în frunte cu Remus Radina, pornea după zece zile.
     - Segal, normatorul lui Mureşan (a nu se confunda cu Leiba Segal de la grădini), era un fost criminal de război. In detenţie s-a manifestat ca un laş, intrigant, turnător.
     - Marinovici, fost plutonier de jandarmi, criminal de război, a ajuns brigadier prin teroarea ce o dezlănţuia asupra deţinuţilor. Forţa la muncă, bătea, înjura, dădea informaţii administraţiei. O bestie umană pentru care nu merită să risipim cuvintele. Aşa cum am amintit, se pare că s-a călugărit. Au existat o serie de brigadieri care au adoptat o linie de mijloc. Dintre aceştia îi amintesc pe Slăvoagă Ion, Homorogu Petre, Văcaru, Iancu Matei, Pop Grigore, Rădulescu. Nici ei n-au fost chiar de pus pe rană.
     - Segal Leiba, normatorul lui Pop Grigore, a fost un om aparte, cu suflet.
     - Pop Grigore de la brigada de pietrari, fost plutonier major „criminal de război",se purta bine cu oamenii, îi ajuta pe cei suferinzi, îi proteja pe intelectuali şi se zbătea să creeze condiţii de viaţă mai bune.
      - Pop Dumitru, ţăran analfabet din Maramureş, era brigadier peste circa 80 de intelectuali, „pentru a ascuţi lupta de clasă". Mai înjura şi el, mai înghiontea, dar în general avea un suflet bun şi nu putea face mai mult, nu-1 ajuta capul.
     - Pop Ion, frate cu cel de mai înainte, era un ţăran mai aşezat, s-a menţinut mereu pe linia de mijloc.
     - Petrini Marius, brigadier la construcţii, a adunat în brigada lui meseriaşi buni şi intelectuali pe care i-a învăţat meserie. îi trata bine pe oameni, îi respecta şi căuta să le uşureze situaţia. Brigada lui oscila în jurul a circa 50 de oameni. A avut normator pe Sergiu Macarie, jurist, om cu mult tact, care îl dirija pe Petrini în acţiuni de salvare a deţinuţilor. Pentru amândoi avem numai cuvinte de recunoştinţă.
     - Malita, un ţăran din Arad, s-a comportat bine pe postul de brigadier.
     - Şişu, brigadier la mecanici, s-a păstrat pe linia de mijloc.
     - Blănaru, brigadier cu formaţie intelectuală, mare turnător, rău la suflet, a bătut pe deţinuţi.
     - Cuşmireanu, brigadier, om viclean şi periculos.
     - Dima, brigadier, comportare stranie, era criticat de macedonenii din mijlocul cărora făcea parte.
     - Cerchedan, brigadier, care deşi la început a avut o comportare dură în procesul de muncă forţată, spre sfârşit a căutat să devină mai înţelegător.
     - Farca, pontator, fost comandor de marină, a avut o atitudine prudentă, reuşind să nu facă rău.
     - Mireanu Ion, brigadier, s-a menţinut pe linia de mijloc.
     - Neagu, prim-brigadier, fost plutonier de jandarmi, era tot timpul de partea administraţiei, l-am văzut bătând şi înjurând, a condus prima brigadă de pedepsiţi, a fost o canalie.
     - Niculescu, brigadier, a reuşit să se menţină pe o linie de mijloc.
     - Tudor, fost jandarm, ca brigadier nu a excelat în metode dure, dar a făcut jocul administraţiei pentru a se menţine.
     - Soroiu Gheorghe, student la medicină, normator, devotat până la sacrificiu administraţiei, informator şi schingiuitor, după eliberare a lucrat pentru securitate, a demascat, după termenul piteştean, pe doctorul Emil Căpraru, asistent universitar, cel care 1-a ajutat să-şi continue facultatea. Până la urmă a intrat şi el, din nou, în închisoare, alături de colegul ce-i făcuse bine.
     - Bală, un alt brigadier, o altă unealtă mârşavă în mâna administraţiei.
     - But, din Timişoara, tot o unealtă ticăloasă.
     - Rădulescu, s-a menţinut pe o linie de mijloc.
     - Ilie, alt brigadier cu apucături de fiară. Pentru că în brigadă avea un tânăr credincios, care nu voia să lucreze sâmbăta, l-a apucat de mână şi i-a răsucit-o până i-a scos-o din umăr. Altă dată a scos cu forţa la lucru pe un ofiţer care era bolnav. Acesta, neputându-se ţine pe picioare, s-a aşezat. Brigadierul Ilie a luat o găleată cu apă şi a aruncat-o pe bolnav. Era luna ianuarie. Hainele de pe el au îngheţat. Omul a contractat o pneumonie galopantă şi a murit.
     - Toropu, fost sergent de stradă în Timişoara, a ajuns să schingiuiască oamenii, în funcţia de brigadier.
     - Dobrescu Dumitru, brigadier la alte două brigăzi de construcţii, bun meseriaş, a reuşit să fie un bun organizator al oamenilor. îi ajuta pe cei în suferinţă, adunând în juru-i pe mulţi dintre cei rău văzuţi de ceilalţi brigadieri. El şi Petrini erau apreciaţi de administraţie fiindcă doar ei erau capabili să realizeze anumite obiective industriale. Se bucurau de acordul tacit al celor de la biroul tehnic. L-a caracterizat tactul şi omenia.
     - Mircea Calistru, pontator, a căutat şi el să fie la înălţimea lui Macarie şi a brigadierilor pentru care am aşternut cuvinte de laudă.
     - Istrate Traian, notar din Ciugud, şi Bulzan Alexandru, economist din Banat, au fost puţină vreme brigadieri. In acest scurt timp s-au dovedit a fi de omenie, ajutându-i pe deţinuţi în limita posibilităţilor.
     - Marian Vasile, fost elev, ajuns brigadier, s-a menţinut pe o linie care i-a aduis aprecieri din partea multora.
     - Subţirică Ion, deşi încerca să se menţină pe o linie de mijloc, pentru a nu-şi rata situaţia ajuta uneori administraţia.
     - Agarici, fost plutonier, fost criminal de război, moldovean de origine, prin atitudinea lui torţionară se apropia de Zubrinski, Marinovici, Matei şi Mureşan. Ii avea ca ajutoare pe Marian Gheorghe şi Juverdeanu Ovidiu, studenţi „reeducaţi" la Piteşti. Băteau şi îndemnau la muncă pe deţinuţi. Juverdeanu, cumnat cu brigadierul Agarici, plus Mariam Gheorghe, au lăsat triste amintiri celor care i-au cunoscut.
     - Mihai Păiş, fost ofiţer de cavalerie, brigadier la biroul tehnic, avea în subordine ingineri şi specialişti. I-a respectat întotdeauna şi-i aduc cuvinte de laudă. A fost un om. A murit curând după eliberare, în floarea vârstei. Pe la biroul tehnic s-au perindat foarte mulţi oameni, cu tot atâtea caractere. Oamenii de aici erau cei care îndrumau lucrările spre scopul propus de administraţie. Pe linie tehnică aveau la dispoziţie brigăzile ce executau planurile iniţiate de ei. Având la îndemână cifrele şi normativele, cei de aici îi ajutau necontenit pe deţinuţi, încadrându-le lucrările în categorii cât mai grele, sau făcând norme locale. Urmărind pe teren mersul lucrărilor, ei vedeau la fiecare pas suferinţele oamenilor şi din spirit de solidaritate căutau să-i ajute. Printre cei pe care i-am cunoscut în aceste condiţii se numără inginerii: Puşchilă, N. Ţăranu, C. Bone, Vasilescu, Ion Vasile, Disler, Drăgoi, Iuliu Aurel Şeitan,(care nu voia să locuiască decât între deţinuţii de rând ), Mărăşescu, Vernescu, Ion Bădescu, Mucichescu şi arhitectul Virgil Antonescu. îl mai amintesc şi pe inginerul Bossie, dar asupra lui avem anumite rezerve, fiindcă el căuta vădit graţiile administraţiei şi e posibil să fi făcut mai multe compromisuri. Arhitectul Atanasiu forţa oamenii la muncă şi-i batjocorea.
     Asistenţa medicală constituie un capitol de neuitat. Aici erau aduşi după ani de zile de torturi şi anchete, deţinuţii ce se perindaseră prin temniţele presărate pe tot cuprinsul României. Aceste schelete ambulante nu se mai puteau ţine pe picioare. Urniţi din loc cu bâta şi înjurătura din primele zile de la sosire la „Canalul morţii", erau puşi la munca forţată. Oameni bolnavi şi bătrâni erau supuşi la eforturi supraomeneşti. Cu ce să redresezi aceste epave omeneşti, când medicamentele lipseau, iar hrana era insuportabilă? Bolnavilor de inimă şi de plămâni li se adăugau cei cu alte complicaţii. Soarele torid provoca arsuri foarte grave. Ţânţarii acestor regiuni infectate au adus frigurile. Împotriva frigurilor, deţinuţilor li se administra Atebrină (nişte pastile galbene, care, luate în cantităţi exagerate, duceau la modificarea formulei sanguine). Hrana proastă şi apa infectă au contribuit la propagarea dizenteriei. Mizeria generală a făcut să apară furunculoza. In aceste condiţii grele, medicii erau neputincioşi. Cui să ceară medicamente, instrumental medical, alimentaţie adecvată condiţiilor de muncă şi de viaţă?! Vinovaţii acestor fărădelegi patronau la Ministerul de Interne sub numele de: Teohari Georgescu, Nicolski, Dulgheru, Bunaciu, Zeller, Albon, Cosmici. Cu încuviinţarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ei refuzau să dea medicamente celor aflaţi acum în lagărele morţii. După dispoziţile Moscovei, scopul era deci clar: exterminarea totală, sub orice formă, a opoziţiei şi opozanţilor!
     Aşadar, medicilor le revenea nobila sarcină de a realiza imposibilul, de a salva oamenii. S-au efectuat operaţii chirurgicale cu cuţite de bucătărie sterilizate la flăcări improvizate. Deţinuţii ce lucrau în atelierele mecanice executau instrumente chirurgicale. Prin civili se înlesnea primirea unor medicamente de la cei din libertate. Circula gluma sinistră: Cine moare mâine, iese la lucru! Cine moare azi rămâne în baracă! Mitocanii de plutonieri şi ofiţeri de paie se substituiau medicilor şi hotărau cine şi când putea fi scutit de muncă. Şi normal, medicii se revoltau şi refuzau să lucreze în aceste condiţii, dar cine să vegheze la licărirea de viaţă ce mai pâlpâia în crunta pustă dobrogeană?! Mânaţi de marea lor misiune, discipolii lui Hipocrate vegheau necontenit lângă suferinţele deţinuţilor. Doctorul Trăian Mihăilescu, directorul spitalului militar ,,Regina Elisabeta" din Bucureşti, a fost un exemplu de dăruire. Prin deosebite insistenţe, el a procurat ceva medicamente. Doctorul Fănică Brânduşoiu, chiar el fiind bolnav, a lucrat în permanenţă la infirmerie, dăruindu-se operei de salvare şi ameliorare a suferinţelor. Doctorul Achile Sari s-a devotat cu trup şi suflet asistenţei medicale a deţinuţilor bolnavi. Alături de ceilalţi, aceşti doi medici amintiţi nu au cunoscut odihna, fapt pentru care nu vor fi daţi niciodată uitării. Cinste acestor medici care, în lanţuri fiind, şi-au păstrat demnitatea şi s-au pus în slujba alinării suferinţelor umane.
     Şi ruşine acelor medici care s-au făcut cozi de topor ale administraţiei puşcăriei, pentru a-şi salva propria piele! In acest capitol de ruşine se aliniază doctorul Şerbănescu, fost prefect de Buzău, care a contribuit la înrăutăţirea asistenţei medicale în lagăre. Tot aici este loc şi pentru tânărul medic Suroiu Eugen, care s-a aruncat în braţele asupritorilor pentru a-şi menţine postul la o infirmerie. El îi desconsidera pe bolnavi şi ar fi fost în stare să-i „trateze" chiar cu bâta, pentru a fi pe placul administraţiei. A scăpat din puşcărie, dar nu din mila stăpânilor lui josnici, ci odată cu cei pe care-i desconsiderase.
     Doctorul Nour putea să facă mai mult, nu numai să fie preocupat de a se menţine şi salva. In schimb doctorul Haşieganu şi Nichita (doctor din Bârlad), s-au comportat omeneşte cu bolnavii. O altă categorie de medici o constuie cei care lucrau la cot cu deţinuţii. Chiar în aceste condiţii, medicii Emil Oros din Cluj, Pavel Mârza, Mircea Puşcaru, fost director la sanatoriul Moroieni ( care mai făcea concesii administraţiei ), Horaţiu Tănăsescu, Doru Vin-tilescu, Petru Brătilă şi Metz, acolo, pe şantierele de tortură, au putut, prin voinţa lor, să aline suferinţele deţinuţilor. O notă excepţională o merită doctorul Şerban—BICĂ— Georgescu.
     Farmaciştii Ţeţu şi Mitroi au lucrat în sprijinul deţinuţilor.
     Cinstire adâncă se cuvine acestor oameni cu mantii îngereşti! Epilogul acestui capitol este însă trist şi ruşinos. Ruşinos pentru că plutonierul Şerban, locotenentul Chirion, politicul Ghinea, comandantul Zamfirescu şi alţii, scoteau cu parul bolnavii de prin infirmerii, forţându-i la muncă. Seara convoiul obosit al deţinuţilor aducea pe umeri pe unii ce-şi dăduseră duhul. în asemenea ocazii, lăzile de ambalaj se transformau în cosciuge improvizate. Şi e trist acest capitol fiindcă oamenii, în existenţa lor de o clipă, au avut timpul să ajungă atât de meschini, să devină vânduţi ai vânduţilor ruşilor.

     ... Primul contact cu munca, primii OAMENI, primele speranţe. Scoşi ca oile, mânaţi de brigadieri, eram dirijaţi spre poarta de ieşire unde comanda răcnită „ ia pe cinci " ne cutremură. îl îngrozeşte până pe pontatorul care ne aşeza cu mâna, în fugă, pentru ca „dom plutonier" să ne poată număra prin avalanşa de înjurături. Şi-n acest vacarm, se auzea o voce: „ Nu vreau să muncesc ! Sunteţi nişte călăi!" Un om scund, cu ochelari, era dus în pumni la carcera de lângă administraţie. Cel ce căuta să menţină demnitatea omului, protestând împotriva muncii forţate, era profesorul de istorie Bucur Brănescu, din Bucureşti. Omul de mare caracter pe care l-am cunoscut foarte bine, spunea: ,,Am fost condamnat după un proces înscenat, bătut şi schingiuit, am primit o pedeapsă nedreaptă. Această muncă forţată e o nouă pedeapsă pe care ne obligaţi să o acceptăm, să ne săpăm singuri groapa. Eu nu voi face niciodată acest fel de muncă !" Şi nu a acceptat-o. A fost „ omul carcerii". Era încarcerat ori înainte de ieşirea la muncă, ori după întoarcere, când reuşeau să-1 scoată cu forţa din colonie. Un alt adversar al muncii forţate era Teodor Mihadaş. Soseau acolo oameni cu sutele . Dubele gemeau. Toţi erau bătuţi, slăbiţi, numai piele şi os. Sperau să găsească aici aer şi pâine, să se ţină pe picioare. Dacă ar fi putut, toţi ar fi mâncat aerul ca să se răzbune pe lipsa lui de ani de zile. Dacă mai adaug faptul că marea majoritate erau distrofici, bolnavi de TBC sau inimă, se poate contura tabloul unor schelete însufleţite de dorinţa de a mai trăi.
     Administraţia era aceea care trebuia să scoată norma dublă, faţă de a oamenilor din libertate, de la nişte arătări denumite cândva oameni.
     Administraţia, pentru a stoarce ultima vlagă de la deţinuţii politici, şi-a recrutat din rândurile noastre cozi de topor numiţi brigadieri şi care aveau misiunea să forţeze pe cei 60—100 de oameni pe care îi aveau sub ordine, prin orice mijloace, până la distrugerea lor.
     Aceşti brigadieri, condamnaţi şi ei în cea mai mare parte pentru fapte de drept comun sau crime de război, au acceptat, în schimbul unui supliment de mâncare şi a avantajului de a nu munci, să participe la omorârea a sute de mii de oameni lipsiţi de apărare. Printre cei care au excelat în găsirea metodelor diabolice de torturare şi forţare la muncă s-au numărat: Madan, Neagu, Vasile Matei, Bogdănescu Ion, Lie Pompiliu, Sică Enăchescu, Aurel Golimas, Gra-ma, Zubrinski Pavel... Numărul lor e mare, enorm de mare şi au fost enumeraţi mai înainte.
     Nu poţi să ştii sau să stabileşti care dintre ei 1-a depăşit pe celălalt, dar se poate preciza că unul cu o figură de brută încerca să facă totul pentru a se evidenţia în faţa administraţiei. Şi acesta era Pavel Zubrinski. Solid, spătos, cap mare, figură blondă de rusnac, roşu tot timpul la faţă, cu o voce care căuta să te-nfioare de la început, Pavel Zubrinski conducea cei 60—100 deţinuţi politici într-un ritm de muncă drăcesc,timp de 10—12 ore pe zi. Specializându-se în munca forţată prin bătaie şi înfometare, ajunsese între puţinele brute care au stat cel mai mult la conducerea brigăzilor de pedepsiţi. Regimul dictatorial din România, impus de Rusia, nu se mulţumise numai să-i pedepsească pe oameni cu închisoarea. Scopul urmărit era de a-i omorî, dar nu înainte de a le stoarce ultima vlagă.
     După condamnare, urma a doua pedeapsă prin trimiterea la munca forţată. Şi aici nu ajungeai la capătul pedepselor. Acei care lăsau impresia că nu muncesc suficient, că au fost cineva în libertate, sau că ar manifesta unele nemulţumiri cu privire la tratament, erau pedepsiţi şi daţi pe mâna lui Pavel Zubrinski să-i înveţe minte, adică să-i lichideze. în această brigadă de pedepsiţi Zubrinski era mai tare decât ministrul de interne. Programul, el îl făcea. Cel dat de administraţie între 5 dimineaţa şi 22 seara, era numai pe hârtie. Zubrinski, şi numai el în toată colonia, scula pe oameni cu o oră mai înainte, adică la patru dimineaţa şi până suna goarna, făcea instrucţie cu deţinuţii, alergări, culcări, fie iarna, fie vara, dar mai ales când pe jos era noroi. Istoviţi, îi ducea pe deţinuţi să-şi ia fiertura neagră de dimineaţă, care de cele mai multe ori era rece. După aceea îi scotea pe platou şi-i ţinea încolonaţi, indiferent de timp, iar el, la corpul de gardă, cerea escorta să-şi ducă „bandiţii la muncă". Munca, el o alegea. Numai la târnăcop, unde cei sortiţi exterminării dădeau de „săreau scântei" din pământul argilos amestecat cu cuarţ fin. Stând pe un loc mai ridicat ca să-i poate ţine sub observaţie pe toţi, să nu-i scape nici o mişcare sau încetinire a ritmului de muncă infernală, Zubrinski le striga: „Dăi până mori, dăi până mori !" Când observa pe vreunul că nu mai poate, se repezea nu ca să-1 ajute, ci să-i dea câţiva pumni. Deţinutul căzut sub greutatea loviturilor brigadierului era ridicat cu lovituri de bocanc în spate, în cap, sau oriunde nimerea.
     Unii nu se mai puteau scula. Seara erau aduşi în colonie de braţe şi, de multe ori, pe braţe.
     Principalul era ca în lagăr Zubrinski să vină cu acelaşi număr de „bandiţi". Bolnavii de TBC, inimă, sau distrofici, la el în brigadă nu aveau nici o îngrijire. „Toţi trebuie să muncească până intră în mormânt, pentru a plăti cheltuielile pe care le face statul cu întreţinerea noastră", era sfatul pe care Zubrinski îl da în fiecare zi.
     Ajunşi la colonie, pe oameni îi aştepta o nouă pedeapsă din partea brigadierului: jumătatea din raţia de mâncare şi o noapte de carceră. Acei care reuşeau să rămână cu raţia netăiată, plecau imediat după aşa zisa masă la corvezi, în special la bucătărie, unde îi apuca stingerea. Când veneau la baracă, în loc să se culce, Zubrinski punea pe oameni să facă curăţenie în dormitor sub supravegherea unui şef de echipă, iar el se ducea să se culce pentru că a doua zi trebuia să scoale deţinuţii la instrucţie. Locuiam la brigada 31 de la lagărul Peninsula şi nici noi nu mai puteam dormi dimineaţa când Zubrinski începea instrucţia cu înjurături şi culcări. In toamna lui 1950 avea o brigadă formată din preoţi, de care şi-a bătut joc în toate felurile: mizerie, bătăi, înjurături şi muncă istovitoare până la moarte, însă cea mai crudă teroare a exercitat-o în brigăzile de pedepsiţi „O" (literă),înfiinţată la data de 12 Septembrie 1952. O jumătate de an a schingiuit aici pe oameni, împreună cu cel de al doilea brigadier, Mureşanu.
     Vom vedea că în luna Noiembrie 1952, din aceste brigăzi vor pleca în lanţuri, ca pedepsiţi, un număr de 22 de persoane.
     Aceştia au refuzat să mai accepte munca forţată şi chinurile lui Zubrinski şi Mureşeanu. Sunt sigur că Zubrinski nu a uitat şi nici nu poate să uite. îşi reaminteşte poate de Cristache Stratulat, farmacist din Tecuci, bolnav grav de inimă, care i-a strigat: „Belzebut, dacă eu nu voi mai ieşi, au să te omoare copiii mei, pentru că nu se pot trece cu vederea crimele tale." Zubrinski nu 1-a putut uita nici pe colonelul Badea Constantinescu din Craiova, decorat cu ordinul Mihai Viteazu, pe care 1-a bătut şi jucat în picioare.
     Şi nici eu nu-1 pot uita când, tot în brigada de pedepsiţi, mi-a spus scrâşnind printre dinţi că mă ia mama dracului în timp ce un pumn mi-a cutremurat capul. Şi nu eram în brigada lui, dar nu mai voiam să ies la munca forţată cu colegul lui de cameră, brigadierul călău I. Mureşanu. Deci făcea şi pe avocatul. Termenii folosiţi împotriva lui Zubrinski şi a celor de seama lor nu sunt duri, dar nu se găsesc alţii în vocabular mai expresivi. Cum ai putea numi pe Zubrinski care după o zi de muncă, în condiţiile amintite, la întoarcerea de pe şantier te mai obliga să porţi în spate şi un lemn de 20—30 de kg pe distanţa de 1 km. Sau ce cuvânt i se poate atribui acestui animal cu înfăţişare de om când Dumineca, în loc să ne lase să ne odihnim sau să cârpim zdrenţele de pe noi, el se ducea la administraţie şi cerea să fim scoşi la muncă voluntară. Zubrinski se face vinovat de omorârea multor deţinuţi prin munca forţată şi de cauzarea de boli grave datorită aceluiaşi sistem la care a supus pe cei arestaţi şi condamnaţi fără vină. In acest infern s-au mai găsit şi oameni care au ripostat, şi alţii care i-au urmat tacit.
     Prin puterea sa de dăruire s-a afirmat profesorul Valeriu Basarabeanu. Era originar din Basarabia şi toată viaţa lui a luptat pentru dovedirea drepturilor strămoşeşti ale acestei regiuni româneşti. Ca elev era socotit „o speranţă basarabeană" şi tot ca elev era nevoit să-şi părăsească plaiurile natale. Ca student a luptat pentru afirmările consfinţite ale românilor, iar între 9—11 Martie 1944, când s-a pus problema eliberării Ardealului de nord, a participat la marea manifestaţie românească de protest împotriva dictatului de la Viena. Pentru atitudinea lui curajoasă, Ruşii au vrut să-1 ridice în 1947—1948, când o serie de anticomunişti basarabeni luau drumul exilului rusesc. Era profesor stimat şi iubit la liceul „Carol" de lângă podul Şerban Vodă, unde N.K.V D-ul a venit după el ca să-1 ridice. Solidaritatea românească 1-a salvat şi în loc să ajungă în răsăritul rusesc şi-a căutat salvarea fugind spre apus. Dar a nimerit în îngrozitoarele lagăre iugoslave. Datorită faptului că ştia ceva limbă rusă, a reuşit să fie folositor în coloniile de fugari, obţinând alimente şi mici favoruri pentru cei ce erau supuşi şi aici la munci istovitoare. Pe mulţi i-a ajutat cu provizii ca să poată pleca mai departe. Denunţat, a fost schingiuit şi dus la graniţa cu Bulgaria. Sub ameninţarea pistolului, a fost obligat să treacă în Bulgaria. în urma lui s-au tras câteva rafale. Autorităţile bulgare l-au predat românilor şi astfel a ajuns la Canal. Bolnav, de-abia mai mergea, a fost repartizat la distribuirea pâinii. Ajutorul lui s-a făcut şi aici simţit. Noaptea, în carceră, mulţi primeau hrană fără să ştie de unde. Câţi dintre distrofici nu primeau discret o coajă de pâine în plus ! „Binvoitorii" l-au ajutat să fie mutat de acolo. După cum am aflat, şi-a păstrat tot timpul demnitatea şi curajul. Omul rămăsese OM ! O altă figură ce s-a impus de la început a fost Ionel Nacu, fost legionar. Prin atitudinea lui demnă şi cumpătată alunga disperarea, chema la solidaritate împotriva terorii şi a muncii distrugătoare.
     Un mare dăruit întru alinarea suferinţelor oamenilor şi apărarea demnităţii lor, a fost şi a rămas Re-mus Radina. S-a născut la 9 Aprilie 1924, în Craiova. însetat de cunoaştere, a pornit spre viaţă cu o pregătire temeinică, acumulată la Colegiul Naţional Carol I din Craiova. A terminat liceul militar D.A.Sturza din acelaşi oraş şi spre surprinderea tuturor a îmbrăcat haina militară. Fire visătoare el înclina spre poezie şi filozofie. Ulterior a frecventat o şcoală militară de cavalerie din Germania. Concepţia lui filozofică şi trăsăturile de caracter l-au situat pe o poziţie potrivnică absurdului şovinism rasist practicat de Germani. A protestat şi s-a înapoiat în ţară. Terminând şcoala de cavalerie, tânărul sublocotenent a fost repartizat în Bucovina. Aici a cunoscut mizeria instaurată de uneltele Moscovei, precum şi trecerea puterii militare în mâna politrucilor veniţi cu divizia Tudor Vladimi-rescu, oameni sub-mediocri şi iresponsabili, în schimb tixiţi de doctrina moscovită. Falsificarea alegerilor din 19 Noiembrie 1946, când voinţa poporului a fost furată, 1-a făcut pe sublocotenentul Remus Radina să protesteze şi să-şi dea demisia. Partizan de netăgăduit al dreptăţii, s-a înscris la cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti. Intrase în conflict cu noua „ordine comunistă". Muncea ca salahor şi dormea cu alţi studenţi prin barăci abandonate. Nesiguranţa zilei de mâine 1-a făcut să apuce calea exilului în anul 1948, dar în Iugoslavia a fost prins şi închis. Alături de alţi fugari, a cunoscut acolo situaţii îngrozitoare, fapte ce avea să le povestească după 30 de ani în zguduitoarea lucrare „Testamentul din Morgă". Sub ameninţarea pistolului a fost aruncat peste graniţa românească. Pentru trecerea frauduloasă a frontierei, Remus Radina a fost condamnat şi cu o cruce în spate a pornit prin închisorile româneşti, hotărât să-şi sacrifice viaţa pentru binele celor oropsiţi. Istovit, la Peninsula are puterea să protesteze împotriva muncii forţate şi a torturilor exercitate asupra oamenilor. Astfel a intrat în conflict cu brigadierul Marinovici, fost criminal de război, care 1-a pedepsit dându-1 pe mâna politrucului. Pe parcursul celor zece ani ce-i va executa prin închisori, Remus Radina se va dedica total luptei pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în închisori şi a recunoaşterii demnităţii omului. După eliberare a fost spitalizat peste patru ani din cauza bolilor contractate.
     Lista cavalerilor demnităţii continuă cu Coşereanu Alexandru, elev din Bacău. Era condamnat la o pedeapsă foarte mare. A fost printre abonaţii carcerei şi a făcut parte din prima brigadă de pedepsiţi condusă de plutonierul torţionar, Neagu. A declarat greva foamei pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Trimis ca pedepsit la Gherla, a stat şi aici fără întrerupere 46 de zile în carceră.
     Am amintit că „a treia armată de reeducare" a sosit la Cernavodă şi după un scurt popas a ajuns la Peninsula. Aici s-a constituit în brigăzile cunoscute sub numerele 13 şi 14, conduse de I. Bogdănescu, brigăzi ce-au îngrozit timp de doi ani pe deţinuţii din acest lagăr. Luna Iulie 1950, toridă până la insuportabil, nu i-a împiedicat pe roboţii acestor brigăzi să se arate de o hărnicie inimaginabilă, fireşte, nimeni ne-ştiind secretul acestui zel. Dar, încet, în colonie s-au dezvăluit misterele ce învăluiau destoinicia acestor brigăzi. Iată pe cel mai monstruos dintre ele: seara, când acolo răsunau melodiile acordeoanelor, bâtele şi pumnii aplicaţi deţinuţilor nu conteneau, ducând incredibilul spectacol la dimensiunile unor drame de nedescris. Durerile celor torturaţi răbufneau uneori sub adevăratele lor valenţe... şi coarda infernului se întindea încă. Alături de precedentele brigăzi a luat fiinţă şi brigada 15, înfiinţată şi condusă de studentul medicinist Sică Enăchescu, piteştean, se pare, din Broşteni. Baraca în formă de „ H ", iadul-gazdă al brigăzilor 13—14—15, era ocolită instinctiv de miile de deţinuţi. Vestea monstruozităţilor petrecute acolo, în ciuda secretului strict, circula prin cele mai îndepărtate colţuri ale lagărului. într-una din zile m-am întâlnit cu un bun prieten, care venise să ia hârdaiele de la bucătărie. ,, Feriţi-vă de noi, mi-a şoptit îngrozit. Spune-le şi celorlalţi să ne ocolească!... Nimeni să nu discute cu noi...!"
     Ce zile trăiam ! De toţi trebuia să ne ferim. Afară de oamenii securităţii, aici, de ai noştri. Pe şantier Zubrinski, un brigadier cu figură de rusnac, tot timpul congestionat la faţă alerga dintr-un capăt la altul, lovind şi strigând ca ieşit din minţi: „ Dăi până mori ! Dăi până mori ! " Şi acest îndemn diavolesc a fost luat ca lozincă de ceilalţi zbiri ce ne mânau de la spate, să depăşim norma. Nimeni nu era mulţumit de munca noastră.
     Comandanţii şi toţi gradaţii nu făceau decât să înjure şi să zbiere. „ Bandiţilor, aici o să vă rămână oasele, dacă nu faceţi canalul !" In această atmosferă se muncea pe şantier, în această atmosferă se trăia în lagăr.
     Prin tot ceea ce se făcea, se căuta să se creeze o stare de nesiguranţă. Desele reorganizări din colonie, care aveau scopul de a răsfira oamenii pentru a nu se crea o solidaritate, m-au purtat prin mai multe brigăzi.
     Astfel am reuşit să cunosc foarte mulţi oameni, pe unii în fugă, pe alţii cu temeinicie. Cu aceştia din urmă am încercat să schimbăm atmosfera de teroare, să luptăm împotriva muncii forţate, să le insuflam oamenilor încredere spre a-şi păstra caracterele nealterate, dar mai ales să creăm o reţea de legături cu cei din libertate, pentru obţinerea de informaţii şi de medicamente. Printre noi se mai aflau , aşadar, oameni care puteau încă să-şi ajute semenii.
     Sfârşitul lunii Decembrie 1950 a făcut ca printr-o nouă reorganizare, după pedepse, să ajung la brigada lui Agarici, amintit pe lista brigadierilor. Acesta, ajutat de timişoreanul Gheorghe Marian şi de Ovidiu Juverdeanu, cumnatul său, a forţat oamenii la munci incredibile. Se executau săpături într-un pământ argilos, tare vara, ca şi la îngheţ, şi cleios în anotimpurile ploioase. Normele, exagerate, nu puteau fi realizate de toţi deţinuţi. Aceasta atrăgea reducerea raţiei alimentare, anularea pachetului de 5 kg aşteptat de acasă, precum şi pedeapsa cu carcera. în disperare, oamenii munceau ademeniţi de „ fata morgana a eliberării condiţionate." Această promisiune deşartă i-a distrus pe unii definitiv. Personal în 4 ani de detenţiune la Canal n-am reuşit să aud de nici un om eliberat în baza mincinosului „ condiţional ". în schimb, am văzut sute de deţinuţi prăbuşiţi lângă roabele de tortură, cu braţele sângerânde de martiri, fără vreo îngrijire. Pe aceştia îi mai salva uneori solidaritatea deţinuţilor sau intervenţia bieţilor medici, care nu aveau nici ei de nici unele.
     După o zi de muncă, în asfinţit, biciuită de vântul neîntrerupt de Februarie, mai rece ca oricând, coloana de umbre, păşind dezordonat de-a lungul şinelor, mergea încovoiată sub povara unor lemne. Venea de dincolo de linia ferată, din iadul în care, în loc de smoală, clocoteau vagoane de spărturi de piatră, răsturnate spre a umple întinsurile nesfârşite de la Valea Neagră, cuibărite de ţânţari.
     Trudit-au oamenii din noapte în noapte, căci nu se crăpase de ziuă când, mânaţi de arme ucigătoare, coborâseră să scoată cu mâinile orice fărâmă de piatră, să o sorteze ca pe briliante şi apoi s-o care pieptiş, în coate şi în genunchi, spre a fi vândută. Da, vândută, căci era apreciată după dimensiuni şi încărcată în alte vagoane, iar seara o ciorbă lungă şi călduţă îţi răsplătea truda diavolească de o zi.
     La întoarcere te aştepta bucata de lemn, ca istovirea să poată fi totală în acest mod. Într-o tăcere de mormânt robii făceau calea întoarsă, împleticindu-se sub greutate. „Nu te codi, cară până mori"!, se auzea vocea călăului Zubrinski, urlând ca un nebun.
     După câteva sute de metri tăcerea se sparse de un geamăt, urmat de „stai mă, nu vezi că-1 calci ? oco-leşte-1"! „Nu mai pot", răspunse împovăratul , sfârşit. Ajuns lângă el, suflarea grea şi şoptirea printre buze „nu mai pot să duc" te făceau să crezi, într-adevăr, că ai de a face cu un om. Două schelete am dus pe rând, pe al treilea până la uşa infirmeriei. Când doctorul Traian Mihăilescu 1-a luat în primire am aflat că este Alexandru Herlea. Profesorul universitar Herlea era grav bolnav, urmare a infectării rănii contractate la închisoarea din Braşov unde fusese torturat de către ofiţerul de securitate Mayer, fost măcelar, care cu o lovitură de cizmă i-a rupt rectul, intestinul gros fiind a-tins. A fost operat peste câteva zile la Peninsula de către doctorul deţinut Sari Achile, asistat de doctorul Brânduşoiu, în situaţie disperată, cu un bisturiu confecţionat la atelierul coloniei dintr-un cuţit de bucătărie, şi fără anestezie După însănătoşirea lui ne-am cunoscut mai bine şi timp de aproape peste trei ani paşii ne vor fi purtaţi împreună prin brigăzi şi locuri de muncă. Cine poate uita, cu câtă căldură răspundea la orice solicitare şi cât de mulţumit era când putea face un bine. Era adesea în mijlocul celor tineri. O nouă familie se crease a-ici şi în rândul ei profesorul Herlea se bucura de mare prestigiu. De câte ori nu-1 auzeai: „Măi băieţi, parcă-mi daţi ceva din tinereţea voastră şi din dorinţa voastră de a trăi, şi să ştiţi că o să reuşiţi fiindcă dreptatea este de partea voastră, şi oricât ar fi suferinţele de mari, voi sunteţi cei ce vă păstraţi capul, când cei din jur şi-1 pierd, şi asta înseamnă că veţi învinge". Om de cultură vastă şi vie inteligenţă ne vorbea adesea de probleme de drept, de istorie, sau de cele cu caracter social şi naţional. Am rămas prieteni pe viaţa şi pentru că drumul nostru era hotărât să urce pe Golgota neamului românesc, ne-a fost dat să trecem împreună prin mai multe închisori până în 1964.
     La Peninsula munca era ucigătoare. Mâinile oamenilor deveniseră neputincioase. în disperarea lor deţinuţii îşi făceau juguri din frânghii şi lemne bandajate cu cârpe şi astfel munceau, munceau !. Desculţi, în zdrenţe, oamenii din iadul canalului mai aveau putere să spere. îmi amintesc de generalul de aviaţie, Gârleanu. îşi înfăşură picioarele în obiele, îndesându-le în opincile dăruite de un ţăran care i-a spus: „Cum o să mergeţi dumneavoastră desculţ, domnule general ?. Luaţi aceste opinci, că sunt fără număr şi se potrivesc la toţi". în aceste condiţii istovitoare, oamenii se uneau câte doi, după puterile fiecăruia, unul săpând, şi celălalt cărând cu roaba.. Un astfel de cuplu a reuşit să devină celebru în brigada lui Agarici. Este vorba despre lipoveanul Ion Drăgulschi, supranumit „Papaşa" şi un fost comisar, numai piele şi os, chinuit de o hernie mpresionantă. Ca toţi ceilalţi, şi aceşti doi deţinuţi erau obligaţi să-şi facă norma. Fiindcă Papaşa nu putea merge, încărca roaba. Chinuit de hernie, celălalt, „ Albinuţa ", împingea agale la povara roabei. Practic,nu îndeplineau nici a zecea parte din normă, dar trebuiau să fie şi ei chinuiţi. Şi erau ! Dar supraveghind munca acestor robi şi a roabelor lor, brigadierul Agarici nu se putea evidenţia în faţa administraţiei. Ne deplasam cu trenul la peste 20 km de colonie. Torţionarul a insistat să fim transferaţi la Mamaia, mai aproape de colonie, unde pământul era dus cu vagoane trase de locomotive Diesel. La aflarea acestei schimbări, câţiva studenţi s-au bucurat, încercând să-i intre în voie brigadierului. De la început „ Papaşa " i-a prevenit cu dojana :
     — Vă bucuraţi că n-o să mai împingeţi la roabă...dar dacă aveaţi roaba în mână şi mintea în cap, aţi fi putut s-o duceţi mai bine. La Mamaia o sa aveţi Dieselul în cap, care fluieră într-una şi o să vedeţi ce-o să păţim .
     Venisem de la Jilava slăbit de regimul sever. Din cauza eforturilor istovitoare de la Canal, m-am îmbol-năvit mai întâi de inimă, apoi am dat în icter. Doctorii mi-au recomandat linişte şi mai ales prudenţă. Fiindcă nu mă puteau ajuta cu medicamente de nici un fel, s-au îngrijit să-mi spună :
     — Medicamente nu avem. Doar dumneata poţi opri evoluţia bolii. Pe paturile infirmeriei aşteaptă mulţi medicamentele salvatoare. Nu le avem. Salvează-te cum poţi!
     Şi atunci am hotărât ca norma de lucru să mi-o fixez singur, cunoscându-mi limitele. Atitudinea mea m-a pus în conflict cu brigadierul Agarici, drumul carcerei mi s-a deschis odată cu diminuarea raţiei alimentare. Mâncarea era drămuită de brigadier şi ceea ce prisosea de la mine şi alţi răzvrătiţi se împărţea spărgătorilor de normă. în aceste condiţii s-a petrecut transferul la Mamaia. Acest nume de staţiune cu rezonanţă peste hotare, nume sinonim cu destindere, plăcere, revitalizare, pentru noi însemna infernul pământean. Pentru deţinutul politic, Canalul a însemnat cel mai de temut şantier, care pe unii i-a făcut să-şi dea duhul, iar pe alţii i-a distrus pentru totdeauna. Prin această zonă trebuia să se sape viitoarea albie a celei de a patra guri a Dunării spre Marea Neagră. Terenul, neînchipuit de dur, tocea târnăcoapele şi zvârlea cu aşchii în oamenii sortiţi pieirii. Brigadierii zbierau, înjurau, iar argila pietrificată scânteia sub târnăcoape şi vagoneţii plecau doldora de povară. în acest ritm infernal se lucra 8—12 ore pe zi, după bunul plac al administraţiei, dar mai ales al ofiţerilor politici. într-una din zile, întorşi la barăci, am auzit că evadase Dumitrache, un deţinut ce lucra pe la mecanici, cunoscut ca om de nădejde. Cu toate riscurile, pornise pe drumul spre libertate. Datorită sistemului de securitate, bine pus la punct în Dobrogea, la scurt timp a fost prins, adus în colonie şi legat de un stâlp, la vedere. In dimineaţa aceea mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus lângă el. I-am dat să bea apă şi l-am încurajat. Şi alţi fără frică au făcut acelaşi lucru, printre ei şi Valeriu Basarabeanu. Toţi deţinuţii care plecau spre şantiere sau se întorceau la barăci erau nevoiţi să asiste la acest trist spectacol. în săptămâna aceea lucram după amiază. Mă simţeam tare istovit şi refuzam munca. Brigadierul m-a pus să aduc apă pentru oameni. Seara, întorcându-ne în colonie, nu l-am mai văzut pe Dumitrache. Ne-am interesat şi am aflat că era la carceră. Dimineaţa m-a trezit Victor Coroneţi, şi m-a dus spre un colţ al coloniei. Lângă gardul de sârmă ghimpată, la câţiva metri, trupul lui Dumitrache zăcea ciuruit de gloanţe. Asasinii uitaseră să-i taie lanţurile de la picioare. Se înscenase o nouă evadare, dar în colonie se aflase deja că fusese împuşcat noaptea, în beciul cu cartofi, de către deţinutul Madan. Locotenentul politic îi „împrumutase" pistolul acestui torţionar irecuperabil, pentru a comite odioasa faptă. După crimă, Chirion, ajutat de brigadierul Bogdănescu şi de asasin, au scos trupul neînsufleţit şi l-au zvârlit lângă sârma ghimpată. Crima fusese însă urmărită de către un deţinut din serviciul de noapte şi în câteva zile deţinuţii aflaseră adevărul. Am hotărât să nu mai accept munca forţată şi să sfidez condiţiile josnice. M-am sfătuit cu prietenii din alte brigăzi, apoi i-am comunicat brigadierului că nu mai ies la lucru. Imediat s-a dus la administraţie şi în scurt timp am fost chemat la comandantul Zamfirescu. Ofiţerul politic Chirion nu era de faţă, se „odihnea" după săvârşirea monstruozităţii. Cum m-a văzut, comandantul a început să strige la mine să ies la lucru. I-am ripostat că nu se mai poate lucra în condiţiile prin care nu se urmărea decât distrugerea oamenilor.
     — Măi băiete, îşi ungea glasul cu miere, ascultă-mă şi ieşi la lucru...
     — Nu pot să mai lucrez !
     — Dar tu nu vezi ce te poate aştepta ?! Priveşte la Dumitrache, lângă sârmă... eşti tânăr şi ar fi păcat să ai aceeaşi soartă !
     — Dacă e vorba să am aceeaşi soartă, o accept acum decât mai târziu.
     Din succintul dialog reiese clar că mi se comunica indirect omorârea lui Dumitrache de către administraţie. După aceea m-a scos afară şi a rămas în birou cu Agarici, căruia i-a spus pe un ton special amplificat ca să aud şi eu :
      Nu vă mai bateţi joc de oameni. Când vedeţi că nu mai pot, ajutaţi-i. înţelegeţi-i dacă sunt bolnavi. Nu-mi mai creaţi şi voi probleme. Iar pe căposul ăsta pune-1 să facă şi el ce poate. Să adune pământul ce cade pe lângă vagonet, găseşte-i ceva... Ai înţeles?!
     Ajuns la baracă, n-am stat mult şi am fost dus la doctor. Fireşte, acesta a constatat din nou că stau prost cu inima. Am reafirmat că refuz să mai merg pe şantier. Brigadierul a dat fuga după indicaţii la administraţie. S-a întors şi m-a dus la carceră înainte ca brigada noastră să fi ieşit la lucru. In aceeaşi carceră, în care fusese cu o noapte înainte Dumitrache. De sigur, frica mă tortura, dar mă gândeam că ei nu pot săvârşi o nouă ticăloşie la un interval aşa de scurt. Eu nu puteam dormi în această teroare, iar prietenii mei cei mai de nădejde nu dormeau fiindcă vegheau la securitatea mea. După trei zile mi s-a dat drumul la baracă şi timp de o săptămână am fost pus la curăţenie. După o nouă schimbare „ organizatorică - am ajuns, în Aprilie 1951, la brigada a 6-a a lui Iosif Florescu. îl cunoşteam din Jilava, stătusem în aceeaşi celulă. Devenise un alt om. Acum era şef şi căuta să-şi dea importanţă. Lăsa impresia că e foarte bine văzut de administraţie, că are relaţii şi că este informat. în brigada lui lucram la descărcarea vagoanelor cu piatră de carieră. Era oarecum o muncă acceptabilă, mai mult de noapte. Aici am cunoscut o serie de intelectuali, fiindcă brigadierului îi plăcea să aibă în brigadă oameni mai instruiţi. Printre ei se găseau: Profesorul de matematici clujean Radu Ştefan, un om de caracter, cunoscător al astronomiei, lucru care ne-a fost de mare folos în nopţile înstelate de vară, şi mai ales de toamnă. învăţasem să studiem ce-l şi mersul constelaţiilor, dibăcie prin care compensam lipsa ceasornicelor. împreună cu el am urmărit timp de vreo 10 zile apropierea Luceafărului de colţul Lunii, până la contopire, un fenomen astronomic destul de rar.
     Cu privirea furată de cerul înstelat ascultam pe inginerul Codruţ Ienciu care-şi destăinuia durerea.
     Am aflat astfel drama acestei fiinţe firave frământată mai mult decât noi. Fusese ridicat deodată cu mama, cu tata, cu tot ce-a fost acasă.
     Toţi trei au trecut prin vămile Ministerului de Interne şi au îndurat dezlănţuirea oamenilor-fiară conduşi de Teohari Georgescu.
     După luni de hărţuire au fost aruncaţi în Jilava. După alte luni Codruţ Ienciu poposea la ,, Valea Neagră" să frământăm glia de lacrimi udată. I-a fost dat în continuare să scormonească şi măruntaiele pământului la minele de plumb de la Baia Sprie. îl vom găsi poposind în sanatoriul TBC de la Târgul Ocna, înainte de a pleca în veşnicie, de data asta liber, în paza Domnului.
     Noapte de noapte lucram la nivelarea platformei de bolovani sau material mărunt venit de la cariera Ovidiu.
     Avocatul D. Mitran s-a înscris în memorie ca un om plin de bunăvoinţă şi putere de dăruire, atribute care îl onorează şi pe avocatul Izvoreanu din Turnu Severin. Cârje Ion terminase dreptul. De abia îşi dăduse doctoratul şi, implicat într-o organizaţie de ajutor a celor de la Muntele Mare, ajunsese la Canal. Tânăr şi mare la trup, era chinuit de foame. încerca să fie bine văzut de brigadieri, muncea pe rupte pentru a nu-şi pierde dreptul la pachetul de acasă. Era un bun coleg, dar nu se amesteca în acţiunile protestatare. Prin relaţii am reuşit să-1 scoatem la brigada de cioplitori, unde regimul era mai blând. Ciontea şi Ludu Grigore abia terminaseră liceul. Se mai afla aici şi economistul severinean, Alexandru Bulzan. Nu-i pot lăsa uitării cu acest prilej pe avocatul ploieştean Constantin Opriş, om energic, fost aviator; doctorul Ludu Sorin, tânărul cu mintea ascuţită; Victor Gherman din Alba, studentul Dan Cruceanu, fostul funcţionar bănăţean Ion Sferdianu şi profesorul universitar Dumitru Gerota.