MANIU ÎN „ANTICAMERA" GROPII COMUNE DE LA SIGHET

Pe 14 august 1950, lotul conducătorilor P.N.Ţ., în afară de col. Ştefan Stoica (rămas la Galaţi pentru a fi folosit ca martor al acuzării în procesul vărului său, Lucreţiu Pătrăşcanu (în care a dat numai o declaraţie datată 23 iulie 1951), a fost dus la gară şi îmbarcat într-un vagon dubă. Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi Ilie Lazăr au fost izolaţi, fiecare într-o celulă compartiment, iar ceilalţi, N. Carandino, Radu Niculescu-Buzeşti, Camil Demetrescu şi Victor Rădulescu-Pogoneanu, au stat împreună pentru prima oară de la arestare. Trenul, aproape fără oprire, i-a dus la Sighet şi după mult timp au aflat unde se găsesc. Maniu şi Mihalache au stat amândoi în celulă, Ion Mihalache fiindu-i de ajutor timp de aproape un an de zile. Ceilalţi patru au rămas împreună, într-o celulă.

Prin 1952 (datele aici sunt cu aproximaţie), Nicolae Carandino şi cu Asra Bercovici (fost ziarist-director la "Liberalul" şi deputat de Timiş-Torontal) au fost duşi în celula unde era Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, care probabil era surmenat. Au convieţuit toţi patru câtva timp, până când, într-o zi, Asra Bergovici l-a sfătuit pe Carandino să fie mai puţin intransigent faţă de administraţie, spunându-i: "Ei sunt bătrâni, ei vor muri aici, noi nu avem nici un interes să murim împreună cu ei".

Şi Carandino, în urma acestei discuţii, a fost izolat într-o celulă singur. S-a întâmplat să fie eliberat Asra Bergovici, nu după mult timp, şi în locul lui readus în celula lui Maniu tot Carandino, dar de data aceasta nu a mai găsit pe Ion Mihalache, care fusese şi el mutat.

Situaţia lui Maniu se degrada. Se apropia de 80 de ani. îngrijirea acestui om bătrân şi bolnav însemna eforturi, dăruiri şi oboseală. Dar avea şi o satisfacţie că era prezent lângă acest om deosebit, despre care, reamintindu-şi, spunea:

"Iuliu Maniu suscita, în închisoare, acelaşi climat de nobleţe morală în care toată viaţa se complăcuse. Nici o şovăială, nici o slăbiciune, la acest bătrân care preferase să moară în închisoare, decât să fie Preşedintele Consiliului de Miniştri, care să gireze, el, democratul de o viaţă întreagă, un regim de sclavie. Nimeni nu l-a mai întrebat, cât a fost închis, nimeni n-a încercat să-l abată sau să-l corupă. Duşmanii săi cei mai îndârjiţi îşi dădeau seama că ar fi fost timp zadarnic pierdut. Iată un omagiu la care nici unul, absolut nici unul dintre noi nu a avut dreptul. Cine nu a fost torturat, nu a fost bătut sau şantajat? Toţi, cu excepţia lui, au fost evaluaţi de o laşitate posibilă şi, în consecinţă, supuşi verificării".

În singurătatea celulei, devenise şi mai credincios. Nu cunoştea rugăciunile "Pater Noster" şi "Ave Măria" în limba latină şi Nicolae Carandino, spre a-i da o satisfacţie, 1-a învăţat de la un prelat catolic, prin alfabetul de puşcărie, bătut în zid. Şi i le spunea în fiecare seară.

L-a rugat, în singurătatea celulei, să promită că, dacă va fi liber, va merge în audienţă la Papa şi să-l roage să-l ierte, fiindcă din cauza obligaţiunilor politice nu a putut merge la Sf. Scaun în vizită şi să ia la cunoştinţă că o viaţă întreagă trăise în cadrul Bisericii ca "unit", dar înţelege să moară catolic.

În pragul a 80 de ani, bătrânul începuse să paralizeze, ba de o mână, ba de un picior, şi nu mai putea să se ridice sau să mănânce decât dându-i-se cu lingura. Şi-a dat seama de situaţia grea în care se găsea şi a cerut să vină doctorul, să-i dea medicamente, să fie internat în spital, să fie adus încă un om de ajutor în celulă... Şi a fost adus Vaier Moldovan (fost profesor universitar, deputat, senator, subsecretar de stat în guvernul Maniu), pe care N. Carandino îl numeşte "Pompiliu", şi care a murit la Sighet, în 19 iulie 1954.

În ianuarie 1953, după ce împlinise 80 de ani, situaţia lui Maniu s-a înrăutăţit, iar în februarie a intrat în agonie. Nu i s-a dat nici o îngrijire, doar un sanitar mai venea, observa şi întreba simptomele, ca să mai apară după câteva ore, până când şi-a dat duhul.

În ultimele ore de martiraj, episcopul (1950) Alexandru Todea şi, mai târziu, mitropolit al Bisericii Române Unite (1986) şi cardinal (1991), deţinut la Sighet, măturător al culoarelor celularului, în condiţii strict secrete, i-a oficiat prin uşa celulei taina euharistiei.

Carandino i-a închis pleoapele şi cei doi i-au spus rugăciunile pentru ultima oară. Era 5 februarie 1953.

Ţapinarul Vasile Ciolpan, directorul închisorii, a telefonat la Bucureşti că s-a stins becul în "camera nr..." şi tot el, noaptea, l-a dus într-un sac şi l-a aruncat într-o groapă scormonită în prundişul Tisei, numită de localnici "Cimitirul săracilor", fără cruci, având drept împrejmuire linia ferată.

El, care şi-a închinat toată viaţa neamului său, respectându-şi jurământul din tinereţe:

"Jur în Faţa lui Dumnezeu, pe conştiinţă şi onoare,

Că îmi voi jertfi viaţa pentru triumful cauzei româneşti",

Şi-a lăsat osemintele drept piatră de hotar, iar prin testamentul lăsat preciza: "1. Sufletul mi-l închin Atotputernicului Dumnezeu, tot devotamentul meu şi dincolo de mormânt, mult încercatului meu neam românesc, iar iubirea mea o leg cu fraţii şi nepoţii mei şi cu bunii mei prieteni, care nici întru cele mai grele persecuţii nu m-au părăsit în calea grea ce mi-a fost hotărâtă de soartă".

ECOURILE EXTERNE ALE DISPARIŢIEI LUI IULIU MANIU

Secretul morţii a fost ţinut cu străşnicie. Numai cei închişi la Sighet cunoşteau adevărul. După desfiinţarea Sighetului ca închisoare pentru politici, în anul 1955 şi numai după această dată, când supravieţuitorii de acolo au început, pe şoptite, în stânga şi-n dreapta să dea de veste despre moartea ctitorului României, în condiţii de exterminare, numai atunci a permis regimul comunist să se facă cunoscută această dramă.

S-a aranjat de Miron Constantinescu ca vestea să fie comunicată de Gheorghe Tătărăscu ziaristului Jack Raymond, corespondentul ziarului "New York Times", aflat la Bucureşti în octombrie 1955. în interviul apărut sub formă de articol, pe 20 octombrie, spunea printre altele:

"Moartea în 1952 (data exactă e 5 februarie 1953 - n.n.) a vârstnicului şef al Partidului Naţional-Ţărănesc Român, în timp ce se afla în închisoare, a fost confirmată azi. într-un interviu, Gheorghe Tătărăscu, fost şef al Partidului Liberal, înainte de război, şi fost ministru de Externe în primul regim de după război, a vorbit despre moartea lui Maniu şi desprepropria-i eliberare, după cinci ani de închisoare... Dl Tătărăscu, care are 68 de ani şi pare foarte viguros, cu toate că a fost închis multă vreme şi a stat şi în spital, a mai vorbit şi despre alte personalităţi politice din România. Astfel, el crede că Dinu BRĂTIANU, fost şef al Partidului Liberal şi care a colaborat deseori cu Maniu, a murit la vârsta de 84 de ani, în 1950, tot la închisoare ".

Peste zece ani de la această ştire, "Europa Liberă", pe 27 noiembrie 1965, într-o emisiune intitulată "O tristă aniversare: MANIU", la microfon Virgil Ierunca în discuţia cu Alain Păruit, aminteşte despre reacţia în lumea liberă după aflarea acestei veşti triste. Din această emisiune relatăm pentru a reconstitui adevărata personalitate a celui dispărut.

În revista "România muncitoare", care apărea la Paris, editată de Virgil Ierunca şi Eftimie Gherman, în numărul din noiembrie 1955, se scria de editori:

"Aşadar, le-a fost frică. A continuat să le fie frică de Maniu şi Brătianu chiar după moartea lor, aşa cum le fusese frică de ei vii. Şi mai mult, poate. Căci unele umbre sunt mai stânjenitoare pentru Tiranie decât cei vii şi închişi. Pentru umbre nu s-au inventat încă închisori şi nici paznici. Lanţuri până acum nu s-a dovedit a putea lega umbrele. Acelea ale lui Maniu şi Brătianu străjuiesc pământul românesc. Erau doi mari oameni ai României. Acum sunt eroi. Nimic mai primejdios pentru tiranie decât aceste două mari văpăi din focul martiriului întregului neam românesc, reîntoarse să urzească flacăra ce se ridică din pământul nostru pentru libertate. într-un sens, eroii nu cunosc moarte; a-i recunoaşte morţi este a-i dărui eternităţii şi revoltei.

Le-a fost frică. Nu ruşine. Frică. Au stat pe gânduri mulţi ani. Apoi, prin vocea unei iscoade, pe care suferinţa recent îndurată nu o poate spăla de ruşine, au aruncat în vântul destinderii vestea.

Numai că vânturile, chiar şi acelea ale destinderii urzite la Moscova, pot fi înşelătoare. Apusul, prin oamenii lui cei mai calificaţi, n-a primit vestea cu resemnare, ci cu revoltă. Căci dacă România a pierdut doi mari bărbaţi ai săi, democraţia internaţională vede astfel pierind doi luptători din rândurile ei, şi de neînlocuit.

Calculele izvorâte din frică sunt şi mai neîndemânatice decât altele. Câţiva ani de tăcere nu acoperă o moarte, nu sting revolta, nu salvează nimic.

Ne închinăm cu întreaga ţară în faţa celor care au fost Maniu şi Brătianu. Şi cu întreaga ţară nu ne mulţumim să înghenunchiem în faţa invizibilelor lor rămăşiţe, ci îi aşezăm în fruntea luptei noastre pentru libertate şi liberare.

Pentru dreptul României de a-şi cuceri tot ceea ce i-a fost furat de tiranie, de a intra din nou în hotare, democraţie şi viaţă, ei îi stau mărturie statornică, arzătoare şi de neînlăturat."

În luna decembrie, acelaşi an 1955, tot în "România muncitoare", Grigore Gafencu, fost ministru de Externe şi ambasador la Moscova, condamnat la patru pedepse de 10, 10, 12 şi 20 de ani muncă silnică, în lipsă, în procesul Maniu, şi care îi respectase dorinţele, înaintându-le Conferinţei de Pace, scria:

"Pe căi lăturalnice, din nişte declaraţii făcute la Bucureşti şi publicate la New York, aflăm despre moartea lui Iuliu Maniu.

Bărbatul care a întruchipat ani de-a rândul nădejdile, năzuinţele, voinţa de rezistenţă şi credinţa în izbândă a neamului său ar fi murit acum trei ani, în singurătate, fără ca nimeni să fi aflat de veste. Tăcerea şi taina cu care stăpânii vremelnici ai Ţării noastre au învăluit această moarte vădesc nu numai deprinderile lor lipsite de ori ce simţire, de orice gând de omenie; ele vădesc mai ales teama lor de Iuliu Maniu care, chiar mort, rămâne pentru ei şi pentru samavolnica lor stăpânire, cea mai grozavă ameninţare. Fiindcă Iuliu Maniu a fost conştiinţa neamului românesc. Acest bărbat, al cărui nume a umplut istoria noastră contemporană, nu a cârtit de fapt decât foarte puţină vreme. Tăria cu care ţinea la credinţele şi principiile sale nu îi îngăduia adesea să primească sau să păstreze puterea. Cârmuirea sa s-a întins îndeosebi peste sufletele semenilor săi. De.câte ori neamul românesc trecea prin grele încercări, care îl aşezau în faţa unor probleme de ordin naţional şi moral, lumea se strângea în jurul lui. Cuvântul lui grăia adevărul care lumina mintea şi înzecea puterile sufleteşti. El a fost în vremile cele mai cumplite, în faţa invaziei naziste ca şi în faţa invaziei bolşevice,, bărbatul rezistenţei naţionale. Pentru cine îşi aminteşte că trecutul poporului român e un lung şir de acte de rezistenţă, care au chezăşuit mântuirea unui neam veşnic ameninţat de o soartă vitregă, însemnătatea chemării lui Iuliu Maniu e deosebit de limpede şi de luminoasă. Curajul său fizic şi moral, evlavia sa creştină, patriotismul său fierbinte şi atât de simplu - patriotism de om crescut la ţară şi legat de pământul Ţării - simţămintele sale credincioase faţă de prietenii din afară, de «foştii aliaţi apuseni», năzuinţa sa îndreptată înspre o Europă unită şi liberă - toate aceste virtuţi îl aşezau în rândul dintâi al bărbaţilor din vremea noastră. Nu e de mirare că a fost printre cei dintâi loviţi de cotropitorii străini. El era capul care nu se pleacă, sufletul care nu se înjoseşte. Rezistenţa lui întruchipa rezistenţa fiecărui român, ca şi rezistenţa neamului întreg, închegat laolaltă. Şi nu e de mirare că moartea lui a fost atât de lungă vreme tăinuită. Fiindcă puterile sufleteşti nu se sting odată cu viaţa omului. Ele capătă deseori după moarte un avânt mai puternic, o forţă mai vie. Ce n-ar da stăpânitorii haini ai ţării noastre să poată ţine închis şi mai departe, în lanţuri şi în tăcere, sufletul lui Iuliu Maniu".

"La Nation Roumaine", organul Consiliului Partidelor Politice Româneşti, editat de Romulus Boilă, nepotul lui Iuliu Maniu, şi care apărea la Paris, a publicat o serie de mesaje din Occident.

"Declaraţia Departamentului de stat american, din 25 octombrie 1955: împrejurările în care s-a desfăşurat săptămâna trecută interview-ul în care Gheorhe Tătărăscu-fost preşedinte al Consiliului, iar după război, ministru de Externe al României - a anunţat moartea lui Maniu în temniţă constituie o dovadă serioasă că acest deces, adesea anunţat în Europa, este un fapt, în ciuda lipsei unei confirmări oficiale din partea guvernului român. în noiembrie 1947, Maniu, ca de altfel mai mulţi membri ai Partidului Naţional-Ţărănesc, au fost trimişi în faţa Tribunalului Militar din Bucureşti. Cum a anunţat atunci secretarul de stat (George C. Marshall) acest proces, ca şi acela al lui Nikola Petkov, care a avut loc în Bulgaria, nu a fost decât o parodie de justiţie, adevăratul scop al guvernului fiind acela de a elimina opoziţia democratică faţă de regimul dominat de comunişti. Maniu, de-a lungul lungii sale cariere politice, a luptat curajos în ţara sa împotriva forţelor reacţiunii şi tiraniei; el era un apărător al libertăţii individuale şi o chezăşie a ţărănimii româneşti pe care a reprezentat-o ani îndelungaţi. El a dobândit devotamentul partizanilor săi, cum şi respectul, admiraţia tuturor. Pierderea sa e resimţită nu numai de popoarele din Europa Răsăriteană, dar şi de prietenii democraţiei din întreaga lume ".

Regele Mihai I a transmis un mesaj ţării, la aflarea acestei veşti triste: "Regimul de tiranie impus ţării noastre de Rusia Sovietică anunţă că marii patrioţi Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au murit, acum câţiva ani, în închisorile comuniste, în felul acesta, comuniştii au reuşit să distrugă aceşti doi oameni care îşi iubeau cu căldură naţia şi patria şi care, deşi întemniţaţi, continuau să stea în calea opresorului. Pretutindeni, în conştiinţa ei dreaptă şi umană, lumea civilizată va judeca şi va condamna încă o dată tirania comunistă. Sacrificiul lui Maniu şi Brătianu face parte din lupta poporului român pentru independenţa şi rezistenţa lui contra tiraniei. Martiriul lor va fi simbolul dragostei pentru naţiune şi pentru ţară. Am găsit totdeauna un sprijin nepreţuit în înţelepciunea lui Iuliu Maniu şi a lui Dinu Brătianu, în dragostea lor de ţară, în credinţa lor faţă de instituţiile tradiţionale ale ţării... ".

Constantin Vişoianu, fost ministru de Externe, condamnat în lipsă în procesul conducătorilor Partidului Naţional-Tărănesc la pedepse două de 10 ani, două de 12 ani şi una de 15 ani muncă silnică, după ce critică atitudinea de colaboraţionist a lui George Brătianu, a scris despre Maniu, ca simbol al conştiinţei naţionale:

"...în lupta sa pentru independenţă, în intransigenţa sa naţională, în dragostea sa ancestrală pentru pământul românesc, în respectul tradiţiilor istorice şi în sfânta forţă a credinţei sale în Dumnezeu, poporul român nu a avut o căpetenie mai puternică şi fidelă decât Iuliu Maniu. Amintirea lui va rămâne de acum înainte ca o imagine naţională... Nici teroarea comunistă, nici opresiunea sovietică, nici minciuna duşmanilor poporului nostru nu vor putea distruge în conştiinţa naţiunii române exemplul de patriotism al acestui mare român, Iuliu Maniu".

Georges Bidault, fost prim-ministru francez şi una dintre figurile de frunte ale Republicii a patra, de mai multe ori ministru de externe, profesor de istorie, unul dintre cei mai importanţi membri ai „Mişcării de rezistenţă franceză" împotriva nazismului, participant la multe conferinţe internaţionale cu ruşii, pe care i-a cunoscut în adevărata lor acţiune de acaparare şi agresiune s-a referit la personalitatea lui Maniu, scriind printre altele:

"...In aceste vremi, în care libertatea oamenilor şi independenţa popoarelor au dispărut de pe o jumătate a lumii, figura lui Maniu se înalţă ca una dintre cele mai mari, printre rezistenţii din Europa. El a fost dintre creatorii naţiunii române. El a luptat toată viaţa pentru dreptul popoarelor. El a dispărut odată cu sugrumarea libertăţilor. El a avut onoarea de a muri într-o temniţă comunistă. Numele lui Maniu a păstrat o rezonanţă atât de mare printre patrioţii români, încât duşmanii lui au aşteptat trei ani înainte de a îndrăzni să-i destăinuie dispariţia. Aşa se face că cel mai frumos omagiu al acestei mari figuri istorice urcă - indirect - tocmai din rândurile călăilor săi. Francezii nu-i vor păstra lui Iuliu Maniu o amintire mai mică decât i-o păstrează românii".

Tot el a mai scris:

"Iuliu Maniu a murit. Iuliu Maniu a murit în închisoare. Acest campion al reunificării pământului românesc, acest bărbat de stat fără teamă şi fără reproş îşi va fi sfârşit viaţa în nişte temniţe mult mai groaznice decât cele pe care le-a cunoscut la începutul acţiunii sale politice. Nu există nici un prieten al României, nu există nici om liber care să nu-i poarte doliu".

În ziua de 1 decembrie 1955, comemorarea Unirii Transilvaniei cu România, la Paris s-a făcut Fundaţia Regală "Carol I", sub semnul amintirii lui Iuliu Maniu, ocazie în care printre cei ce au evocat evenimentele a fost şi Gabriel Puaux, fost ambasador al Franţei la Bucureşti, tocmai când Iuliu Maniu lua pentru prima oară puterea, în 1928. Evocând evenimentele, a spus printre altele:

"...Temniţele comuniste ne-au dezvăluit secretul lor. Am aflat că martiriul lui Iuliu Maniu a luat sfârşit. A sosit ceasul de a saluta memoria acestui fiu al României Mari, credincios până la moarte religiei şi idealului său de libertate şi dreptate. Pentru ca o voce franceză să se facă ascultată în seara aceasta, Institutul Universităţii "Carol I" a crezut de datoria lui să facă apel la acela care reprezenta Franţa la Bucureşti, atunci când Iuliu Maniu lua prima oară puterea. Pot deci să mă achit de o datorie, datorie ce se impunea conştiinţei mele. Am aflat despre procesul aceluia în care se întruchipau cele mai frumoase tradiţii ale patriotismului românesc, cu un sentiment de tristeţe şi de indignare. Deplângem profund... tăcerea pe care diplomaţia occidentală a păstrat-o faţă de o asemenea ofensă adusă drepturilor celor mai sfinte ale omului şi cetăţeanului...

În noiembrie 1928 am făcut prima mea vizită noului preşedinte al Consiliului -Iuliu Maniu. In cabinetul său de lucru am găsit un doctrinar cu privirea limpede, un avocat cu o puternică logică juridică, un fost deputat specializat în opoziţie, dacă pot să spus aşa, un provincial din Occident, mistic, oarecum neliniştit, întru-un mare oraş, ale cărui ferestre se deschideau în acelaşi timp asupra Parisului şi asupra Orientului... Când am venit la lucruri mai serioase, convorbirea s-a dus în franceză şi în română. Dl Lugojeanu, secretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, făcea funcţia de interpret. Din felul în care preşedintele intervenea în traducere, mi-am dat seama că el înţelegea limba noastră şi ceea ce îmi spunea m-a convins lesne că iubea Franţa. Şi-a exprimat foarte simplu, fără patos, sentimentele de dragoste şi recunoştinţă pentru Franţa, evocând figurile mareşalului Franchet d'Esperey şi a generalului Berthelot. El mi-a spus: «Cât despre noi, Românii din Transilvania, cărora ni se ridică în slavă grandoarea culturii germane, noi evocăm vechimea culturii latine şi prestigiul culturii franceze».

Maniu era, până în măduva oaselor, un democrat ataşat ideal de libertate, nepunând nimic deasupra binelui public, al cărui simplu slujitor se socotea... La 11 noiembrie 1947, Maniu şi Mihalache sunt condamnaţi la închisoare pe viaţă, îngenunchiat de un regim de teroare politică, poporul român nu poate reacţiona împotriva condamnării celor care întruchipau patriotismul, rezistenţa împotriva asupririi, respectul legalităţii, dragostea de libertate ".

Preşedintele de onoare al Comisiei Europei Centrale şi de Răsărit, dl E. Heddington-Behrens, a trimis o scrisoare ziarului "La Nation Roumaine", în care spunea:

"Tocmai am aflat vestea tragică a morţii, în temniţele comunist, e a lui Iuliu Maniu şi a lui Dinu Brătianu. E lesne de închipuit la ce tratament au fost supuşi de către autorităţile comuniste aceşti distinşi şi bătrâni oameni de stat. Prietenii României şi întreaga lume occidentală trebuie să deplângă moartea lor, deoarece aceşti doi bărbaţi politici însemnau cel mai înalt exemplu al spiritului de independenţă şi de curaj. Brătianu, care era şeful Partidului Liberal, reprezenta într-o foarte mare măsură spiritul liberal în viaţa politică românească. Maniu era şeful Partidului Naţional-Ţărănesc şi o mare figură naţională, atât pentru masele din Transilvania, cât şi pentru cele din vechea Românie. Amândoi luaseră parte în chip foarte activ la lovitura de stat a Regelui Mihai I, care a îndreptat România alături de Aliaţi. Amândoi s-au opus regimului lui Antonescu, după cum, mai târziu, s-au opus regimului infinit mai tiranic al comuniştilor... Adunarea Europeană Consultativă de la Strasbourg şi-a însuşit opinia după care o pace trainică nu este posibilă între Răsărit şi Apus, decât dacă se restabileşte libertatea în ţările din spatele Cortinei de Fier. Ştirea morţii celor doi eminenţi patrioţi români, în împrejurări atât de tragice, constituie un avertisment dat conştiinţei lumii occidentale în legătură cu opresiunea necruţătoare la care sunt supuse aceste ţări".

Şi un spaniol care a fugit în exil din cauza regimului lui Franco şi care a rămas un aprig luptător anticomunist ca şi antinazist, a scris un articol, "Ruşinea continuă", în care se referă la situaţia din România:

"Gura hidoasă a gheenei şi-a spus cuvântul. Ea a relevat secretul celor petrecute în pântecele monstrului. Maniu a murit în închisoare. Brătianu a murit în închisoare. Doi octogenari. Regimul care, într-un amestec abject de cinism şi ipocrizie, se laudă că e liberatorul popoarelor, a fost atât de înfricoşat de Maniu, atât de înfricoşat de Brătianu, încât i-a zidit de vii pentru ca poporul român să nu le poată auzi glasurile. Glasul, numai glasul celui care a fost şeful ţărănimii sau a celui care a fost şeful liberalilor ar fi fost de ajuns - după mărturisirea tacită la valeţilor Moscovei, care domnesc azi la Bucureşti - să ridice poporul român împotriva uzurpatorului străin. Ruşinea aceasta continuă, spre ruşinea occidentalilor. România, ca de altfel jumătatea Europei de Răsărit, din care făcea ea parte, rămâne victima maşinii de zdrobit oameni, maşină inventată de moscoviţi. Şi se mai discută de avantajele unei coexistenţe paşnice între oamenii liberi din Apus şi opresorii din Răsărit, în uitarea desăvârşită a milioane de Maniu şi Brătianu care, între zidurile închisorilor, în lagărele de muncă forţată, în spatele Marii Reţele de Sârmă Ghimpată, ce se întinde de la Elba la Trieste, se târăsc într-o existenţă precară, într-o imensă închisoare a continentului.

Europeni care visaţi la coexistenţă, gândiţi-vă la Maniu şi Brătianu".

EXTERMINAREA LUI ION MIHALACHE

După condamnarea celor doi conducători ai vieţii politice româneşti, s-au deschis larg porţile represiunii comuniste în România: îngenuncherea tovarăşilor de drum, alungarea Regelui Mihai, condamnarea conducerii Partidului Social-Democrat Independent, în frunte cu C. Titel Petrescu, valuri succesive (fiecare cu mii şi mii) de arestări: 15 mai 1948 (legionarii), 18 iulie 1948 (vechii poliţişti), 3-5 martie 1949 (ridicarea moşierilor), 15 august 1949 (tăvălugul contra P.N.Ţ.), 5 mai 1950, arestarea tuturor care serviseră la înfăptuirea României Mari şi administrarea ei de după 1918 până în 1945, şi care mai erau în viaţă. Odată teroarea dezlănţuită, ea nu va înceta nici după 1964, când politicii vor fi scoşi din celulele care deveniseră prea strâmte şi vor fi vărsaţi în marea închisoare denumită de acum înainte România şi care va dura până la sfârşitul lui 1989.

În această totală necunoştinţă de cauză, fruntaşii P.N.Ţ. porniseră pe un drum necunoscut şi totuşi la discreţia jocului politic al Marilor Puteri, redus şi acesta la lupta dintre cele două lagăre, sau cum se spune în limbaj diplomatic, la războiul rece.

U.R.S.S., fiindcă ea dădea tonul prin apetitul fără saţ al acaparării, care în 1948 încheiase pacte de "întrajutorare" cu vasalii, pe 20 de ani, s-a văzut contrată anul următor de crearea Pactului Atlanticului de Nord sau NATO (4 aprilie 1949). Această ripostă îndrăzneaţă a supărat marea noastră vecină, care n-a mai ţinut cont de stipulaţiile convenţiilor de pace deja încheiate (cum de altfel am văzut că nu ţinuse niciodată cont de ele, socotindu-le simple armistiţii) şi a dat voie sateliţilor să nu mai respecte limitarea producţiei de armament. Şi aşa s-a pomenit România cu specialişti sovietici lucrând ca pe vremea războiului, la tot felul de muniţii perfecţionate, cu mâna de lucru autohtonă, în schimbul solidarităţii internaţionale, fiindcă şeful lagărului comunist hotărâse echiparea cu de toate, în afară de orez, a armatei populare chinezeşti.

În această atmosferă "belicoasă" au fost ridicaţi într-o noapte (5/6 mai 1950) toţi foştii miniştri de după 1918 şi aduşi, fără oprire până la Sighet, în cel mai sigur loc pe care îl aveau la îndemână, pentru "siguranţa" celor arestaţi.

Şi cum totul se juca, fie chiar prin şantaj, la capetele Axei New York -Moscova, cel de-al doilea capăt căuta cu lumânarea aprinsă motiv de neînţelegere. Şi la începutul lui 1950 ceruse eliminarea din O.N.U. a Chinei naţionaliste, asigurându-şi concursul armatei chineze comuniste, devenită din ce în ce mai sovietică, hotărând să utilizeze împreună Port Arthur în caz de război. Dar buni manevreuri, i-au împins pe nord-coreeni peste paralela 38, pe 25 iunie, folosind argumentul hitlerist, că Sudul a invadat Nordul.

Deci, un alt focar, cu vărsări de sânge, ce a curs pe teren asiatic până ce tot ruşii au luat iniţiativa şi au anunţat că este posibilă coexistenţa celor două sisteme.

Când sângele începuse să curgă acolo, "umanitariştii" români s-au gândit să apere "tezaurul" românesc de la Galaţi şi l-au dus, tot fără oprire, laolaltă la Şighet.

Aici, la margine de ţară, unde tăcerea era absolută, de nu se auzea nici zgomot de bombe, n-au putut să se bucure de "nenorocirea" ce se abătuse peste "sora cea mai mare", exact la o lună după dispariţia lui Maniu, pe 5 martie 1953, ora 21.30, după ceasul Kremlinului, când a murit Ştalin.

Au încercat şi "românaşii" să profite de durere şi, pe 17 noiembrie 1953, l-au adus pe Ion Mihalache la Bucureşti, pentru a-1 convinge să renunţe la un trecut nepătat, printr-o simplă declaraţie.

Cu toate că i-au adus un preot, pe care îl făcuseră patriarh, însoţit de un alt fost prieten pe post de diplomat, Ion Mihalache i-a refuzat categoric, prin cuvinte destul de tari, spre surprinderea lui Justinian Marina şi a lui Mihail Ralea, care nu reuşiseră să-şi îndeplinească misiunea diavolească.

Reîntors la Şighet, Ion Mihalache a continuat să rămână singur în celulă, să mediteze, şi pe 6 iulie 1955, când a început evacuarea Şighetului, în vagonul-dubă, izolat într-o celulă cu Ion C. Petrescu (fost naţional-ţărănist, profesor universitar şi subsecretar de stat) ,au călătorit până la Bucureşti. Duba era plină cu supravieţuitori ai "infernului" de la Şighet, care au trecut la Malmaison prin nenumărate interogatorii şi autodeclaraţii, înainte de a li se decide soarta: acasă sau pe Bărăgan în bătaia vântului de la Răsărit sau...

Pe drum i-a povestit lui I.C. Petrescu despre refuzul categoric de a-şi schimba opiniile ideologice. Aşa s-a reuşit să se afle cu zgârcenie, despre tratative, de la ultimul om despre care avem cunoştinţă că a stat câteva ore de vorbă cu Ion Mihalache, înainte de moartea care a survenit peste opt ani.

Deci încă opt ani de izolare absolută şi regim de exterminare, după cum vom vedea. Probabil s-a mai discutat cu Ion Mihalache şi desigur, în urma refuzului, a luat drumul celei mai sinistre închisori, unde fiecare deţinut avea repartiţie pe celulă şi, dacă se întâmpla să mai fie dus la anchete, la revenire avea acelaşi loc repartizat. Pentru Ion Mihalache celula nr. 35 şi matricola 51. Numai cu acest număr se prezenta, neavând voie să-şi pronunţe numele.

Aici, la Râmnicu-Sărat, pe 22 septembrie 1955, i s-a adus la cunoştinţă din nou Sentinţa nr. 1988 şi sub data menţionată se vede scrisul tremurând: "Am cunoscut cele de mai sus din actul de acuzare ".

Mai există o dovadă că Ion Mihalache a mai fost dus la Bucureşti în august 1957 şi se leagă de informaţia dnei Niculina Mihalache, care în acea perioadă a fost luată de la Lăţeşti (unde era în domiciliu obligatoriu) şi dusă la Securitatea raională de la Lehliu, unde a stat în căldură, în curte, până seara. Securistul i-a spus seara "ce să facem dacă bărbatul nu vrea " şi a trimis-o din nou pe Bărăgan, unde peste doi ani i s-a înscenat un proces, condamnând-o la 10 ani pentru că primise ajutor de la rude, în surghiun.

În adresa Direcţiei Generale nr. 196.830, din 16 septembrie 1957, către Penitenciarul Râmnicu-Sărat, se spune că se transferă "pachetul" mai jos menţionat, în condiţii de izolare pe tot parcursul (deţinutul C.R. Matricola 51), prin cursa penitenciară. Semnează: locţiitor director general Roman Mihail şi şef serviciu, locotenent major, Nica Vasile. Primirea "pachetului" nr. 51 este înregistrată pe 18 septembrie 1957, pentru executarea pedepsei.

Doctorul Iancu Griinberg semnalează din 1956 că deţinutul cu matricola 51 este bolnav şi propune regim alimentar şi pat, de la 1 noiembrie la 31 decembrie 1957. Cu toate acestea, comandantul Al. Vişinescu aprobă izolarea (adică pedepsit la neagra fără pat) pentru trei zile pentru că pe 19 noiembrie a fost găsit culcat şi a răspuns că "este bolnav şi nu poate sta altfel".

Pe data de 7 decembrie 1957, o altă pedeapsă de trei zile, pentru că "a fost găsit învelit cu pătura în pat şi a spus cu voce tare să i se dea cu ceva în cap ".

Încă mai era sub supravegherea Ministerului de Interne, pentru că pe 17 decembrie, căp. Enoiu Gheorghe a fost delegat să-i ancheteze pe deţinuţii Ion Mihalache şi Alexandru Todea, în incinta penitenciarului din Râmnicul-Sărat.

Probabil după această dată, nemulţumiţi de discuţiile purtate cu Ion Mihalache, regimul se înrăutăţeşte, ca şi boala, şi urmează o serie nesfârşită de pedepse, de la trei zile la şapte zile.

Pe 21 octombrie 1958, medicul închisorii recomandă trei luni de regim alimentar şi regim de pat pentru arteroscleroză generalizată şi boală hipertonică, la care s-a adăugat un glaucom şi o agravare a herniei inghinale.

In februarie 1959, deoarece s-a urcat pe scaun şi a închis geamul, căci îi era frig, a fost pedepsit cu şapte zile la neagra, fără pat, şi mâncare la două zile. Şi ce mâncare?

Doctorul în referat scrie: "S-a agravat starea generală anasacră şi spasm cerebral. Se recomandă pat şi regim trei luni", iar A. Vişinescu aprobă 30 de zile.

Şi pe 20 iunie 1960 este propus la alte şapte zile de izolare la "neagra", pentru protest: "Mi-aţi luat patul şi acum stau ca un câine pe ciment şi nu-mi daţi medicamente ca să mă tratez. Nu pot trăi cu mâncarea pe care mi-o daţi în ţara românească şi mă ţineţi pe nedrept în puşcărie... ".

Pe 26 septembrie i s-au dat alte şapte zile la "neagra", pentru că, obligându-1 să se scoale, s-a culcat pe jos, strigându-le: "călăilor mi-aţi luat patul, ca să mor pe ciment". Ovidiu Borcea, care a observat scena printr-o găurică făcută în uşă, a văzut când au aruncat cu găleata cu apă ca să se scoale. După aceea, în bătaie de joc, l-au dus la izolare la "neagra" şapte zile, să se usuce.

Pretextele de a-1 pedepsi erau nenumărate. Pe 4 ianuarie 1960, ofiţerul de serviciu, Năstase Grigore, 1-a pedepsit pentru patru zile, pentru că a ciocănit în scaun, încercând să i-a legătura cu deţinutul de la celula 34, după spusele zbirului.

În cursul anului 1960, se fac mai multe referate pentru aprobare de pat, dar pedepsele continuă. Pe 23 martie 1960, i s-au dat cinci zile de izolare la "neagra", pentru că a protestat, deoarece l-au ascultat înainte de a suna fabrica de ora deşteptării. (Probabil era o fabrică în oraş după care se orientau.)

Într-un referat medical, pe lângă propunerea de regim de pat, doctorul recomanda fixarea unei centuri pentru a împiedica strangularea vechii hernii, care ar putea duce la "deces rapid".

Pe 11 ianuarie 1961, a ciocănit la uşă şi i-a spus gardianului de două ori numele "aici e Mihalache" şi, deoarece nu avea voie, i s-au dat trei zile la "neagra".

Din 7 martie 1962, a rămas permanent la pat, prezentând incontinenţă de urină şi fecale, dizenterie, deschinezie de bază, consemnate în procesul verbal, iar pe 1 iunie prezenta hemipareză (membrul inferior stâng şi membrul superior stâng).

Şi în această situaţie, pe 26 august 1962 s-a pus rezoluţia de a fi pedepsit cu cinci zile, pentru că striga în celulă "ca să se audă în toată ţara că vrem să-l omoram ".

Starea sănătăţii s-a degradat pe zi ce trecea şi spre deosebire de Iuliu Maniu, care a avut două ajutoare, Ion Mihalache a fost ţinut singur, paralizat la pat, până pe 4 februarie 1963, când a intrat în stare comatoasă.

Timp de şapte luni, fără nici un ajutor. Nu se ştie cine i-a dat să mănânce cu lingura sau 1-a dus pe braţe la tinetă. Sau a fost şi mai rău.

Dr. Aurel Dumitrescu mai consemnează în Procesul-Verbal de constatare a decesului că deţinutul cu matricola 51/955 a murit pe 5 februarie 1963, la ora 2.10 dimineaţa. Până la ziuă celula a fost golită. închisoarea tot a aflat şi la scurt timp şi ţara, fiindcă închisoarea Râmnicu-Sărat s-a desfiinţat, deţinuţii fiind aduşi la Jilava şi repartizaţi la alte temniţe, pe când Ion Mihalache a rămas în gropile comune din marginea cimitirului Râmnicu-Sărat.

A căzut încă un ctitor de ţară. Ridicat din tranşee, plin de glorie şi învelit în Mantaua Ordinului "Mihai Viteazul", şi-a dăruit în continuare viaţa pentru ridicarea ţărănimii. Pamfil Şeicaru, deputat în Parlament, scria adevărul:

"În patru luni cât a fost ministru în guvernul federaţiei, nu i se poate imputa lui Mihalache nici un act abuziv. De aceea îşi consacra nopţile să pregătească legea împroprietăririi. Cunoştea problema, trăise problema agrară ca fiu de ţăran sărac, el nu descoperise existenţa dramatică a ţărănimii exploatate, supusă bunului plac al celor puternici, din cărţi. Nu venise spre realitatea dureroasă a satelor din lumea bibliotecii, el se ridicase din această lume umilă, fără să înceteze a fi altceva decât un ţăran luminat. în redactarea legii căuta să fie un judecător imparţial, să nu existe un paragraf, articol, aliniat, în care să apară ecoul urii de clasă ".

De aceea, declara în discuţia proiectului de lege pentru reforma agrară:

"Pământul trebuie considerat ca un mijloc determinant şi mărginit de plasare a muncii unei categorii de cetăţeni, care au ca obişnuită a lor ocupaţiune munca pământului. Astăzi muncitorul îşi reclamă întreg produsul muncii sale individuale şi exploatarea braţelor nu mai poate fi îngăduită. PĂMÂNTUL ESTE IZVORUL DE VIATĂ MATERIALĂ ŞI MORALĂ AL CELOR CE TRĂIESC DIN CULTURA LUI ŞI ACEST IZVOR TREBUIE SĂ LE APARŢINĂ LOR".

În adeverinţa de caracterizare făcută de comandantul penitenciarului Râmnicul -Sărat se consemnează că: "deţinutul contrarevoluţionar Ion Mihalache, născut la 18 februarie 1882, originea socială moşier (dar nu spune făcut în tranşee), a fost depus în acest penitenciar la data de 29-07-1955 pentru executarea pedepsei, de către U.M. 0123 Bucureşti. De la această dată a fost pedepsit de şapte ori cu regim sever de izolare pentru cazuri de indisciplină, nerespectarea programului...

Are manifestări duşmănoase faţă de regimul de detenţie şi faţă de Regimul de Democraţie Populară. Semnat ss. Vişinescu."

Nu este posibil a vorbi despre Ion Mihalache fără a-i întregi portretul cu omagierea de la susţinerea Legii agrare, făcută tot de Pamfil Şeicaru:

"Ion Mihalache, când vorbea primei Camere a României Mari, avea în faţa ochilor întregul şirag de ţărani trudiţi, care au întors brazda pe un pământ care nu era al lor. Emoţia lui era sinceră, convingerile lui se formaseră în el, deveniseră organice ca respiraţia, ca bătăile inimii. Când a terminat, au urmat o tăcere, ca după ce s-a sfârşit o simfonie, şi apoi furtuna aplauzelor unei majorităţi fermecate, entuziasmate".

Dumnezeu a vrut ca după Marea Unire să se înfrăţească cu celălalt titan de peste Carpaţi şi împreună să meargă nedespărţiţi până la moarte. Acest bărbat mai presus decât vitregia vremurilor a fost caracterizat de un regăţean (Vişoianu):

"...în lupta sa pentru pământul românesc, în respectul tradiţiilor istorice şi sfinte şi în sfânta forţă a credinţei sale în Dumnezeu, poporul român n-a avut o căpetenie mai puternică şi mai fidelă decât IULIU MANIU" .

Nu este de mirare că, înainte de decembrie 1989, Partidul Naţional-Ţărănesc din exil şi românii din străinătate i-au comemorat an de an, omagiindu-le activitatea şi sacrificiul lor pentru ţară, iar după 1989, P.N.Ţ.C.D. i-a declarat pe amândoi martiri ai partidului şi neamului.

Memoria lor va fi cinstită de-a pururi de întreg neamul românesc şi de oamenii de pretutindeni, iubitori de libertate, dreptate, respectarea opiniilor şi independenţa pământurilor lor strămoşeşti.