TEMERILE LUI MANIU AU FOST CONFIRMATE DE BURTON BERRY
In raportul reprezentantului american la Bucureşti, adresat Departamentului
de Stat, pe 12 aprilie, Burton Berry sublinia că sunt „...suficiente
probe pentru a justifica analiza, probe
demonstrând că, implacabil şi rapid, comuniştii se îndreaptă spre controlul deschis şi nestânjenit
asupra României, având obiectivul identic cu cel din Bulgaria, de a confrunta pe semnatarii
păcii cu un fapt împlinit atunci când se vor încheia ratificările
Tratatului de Pace".
Şi nu numai în Bulgaria, dar şi în Polonia, unde sângele curgea după 1944,
dar si în 1947. Se dădea cifra de 1.486 de persoane
moarte în luptele de partizani împotriva comunismului.
Tot din aprilie 1947 a început o ridicare în masă a circa 140.000 de
ucraineni ce locuiau în Polonia şi deportarea
lor în fundul Rusiei, în cadrul operaţiunii denumită Vistula.
In timpul alegerilor ce avuseseră loc în Polonia, fuseseră arestaţi peste 50 000 de membri ai partidului ţărănesc polonez.
Dar politica rusească pentru destabilizare se făcea simţită în toată
Europa, până la Atlantic. In aprilie 1947, Franţa
ajunsese într-o situaţie critică, neputându-se rezolva problemele interne.
Generalul De
Gaulle, în aprilie (10), a ţinut un discurs la Strasbourg în care a criticat conducătorii politicii franceze,
dându-şi seama că problema constă în ciocnirea intereselor dintre cele două concepţii despre lume care se manifestau
pe coasta Atlanticului. Intuind că
politica americană are mai multe asemănări cu tradiţia şi structura franceze,
s-a declarat împotriva oricărui sistem
totalitar, ceea ce a supărat pe comuniştii din Franţa, repercusiunea simţindu-se până la
Moscova. De acolo n-a întârziat reacţia
şi, ca la comandă, comuniştii şi socialiştii din toată lumea au început
atacul contra generalului. Acesta, la rândul lui, a trecut la formarea unui nou
partid, "Uniunea Poporului
Francez", care s-a bucurat de o bună primire nu numai în opinia publică franceză, dar şi în cea internaţională, care vedea
din ce în ce mai clar manevra Moscovei.
Lucrând „subteran", în Franţa va începe o acţiune de greve dirijate şi la sfârşitul anului se vor găsi în lagărele de
refugiaţi ruşi din, şi nu numai acolo, depozite cu arme sovietice
oferite de Kremlin. Urmările se vor vedea.
Impasul Conferinţei de la Moscova era evident, iar din cauza cui era mai
clar ca oricând. Acelaşi impas se dovedea în ceea ce
priveşte încheierea tratatului cu Japonia, neputându-se încheia pacea. Interesul venea numai de la Moscova. Paralel,
nu înceta campania pentru transparenţă, ce se făcea mai ales
în America, pentru transparenţă asupra secretelor bombei atomice.
Cele două ţări, Germania şi Japonia, nu puteau încheia pacea, fiindcă se
găseau sub aceeaşi umbrelă ce îşi avea bastonul sau
bagheta la Moscova.
In faţa acestei situaţii, la 23 aprilie, preşedintele Comisiei pentru
Energia Atomică, David Lilienthal, a declarat necesitatea
menţinerii secretului bombei atomice, analizând
motivele atât în cadrul comisiei, cât şi în afara ei.
In cadrul Comisiei se ciocnea propunerea Statelor Unite, care urmărea
controlarea producţiei mineralelor radioactive
şi utilizarea lor printr-o autoritate însărcinată să controleze absolut toate ţările şi care să nu fie împiedicată prin vetoul
Marilor Puteri, Şi cea a U.R.S.S., ca să nu se creeze nici o autoritate, iar
controlul să se facă de către Consiliul de Securitate,
unde fiecare mare putere să se poată folosi de dreptul de veto. Mai mult, U.R.S.S. nu accepta să se facă control pe teritoriul ei şi
bomba atomică să fie scoasă în afara legii,
urmând ca în 90 de zile stocurile cu bombe atomice să fie distruse.
Până la distrugere, interesa şi
secretul bombei atomice, aşa că pe această linie s-au intensificat
eforturile şi nu s-a reuşit să se descopere secretul, ci s-a dat de firul spionajului
care mergea spre secret la Ottawa. Guvernul canadian a cerut rechemarea ataşatului militar rus de către Moscova.
Rapoartele comisiei au fost votate cu
10 voturi pentru şi două contra: U.R.S.S. şi Polonia.
Acesta era contextul în care preşedintele Comisiei Energiei Atomice a
precizat cauzele „externe" legate de
imposibilitatea încheierii tratatului cu Austria, constând din
a) revendicările
Iugoslaviei asupra Austriei;
b) reparaţiile
cerute Austriei;
c) chestiunea
bunurilor germane din Austria.
Toate aceste probleme se aflau sub aceeaşi umbrelă şi erau manevrate din
acelaşi loc ca să nu se poată închide acum, ci cât
mai târziu, pentru a putea să stoarcă cât mai mult Austria, iar pe de altă
parte ca să se retragă cât mai târziu din centrul Europei, din Ungaria şi România, deoarece retragerea din ultimele două ţări
depindea de evacuarea Austriei.
Aşa cum am
văzut, ochiul Moscovei veghea de la Atlantic până la Pacific nedorind pacea, ci
doar stăpânirea singură şi necondiţionată.
Pe lângă celelalte ţări din regiune, şi România se bucura de o atenţie
deosebită, iar regimul i se înăsprea din zi în zi, prin toate
mijloacele, urmărind să o îngenuncheze definitiv şi să
distrugă orice opoziţie, tot ce ar putea genera o împotrivire la planurile comuniste
diabolice.
In crepusculul Conferinţei de la Moscova, unui anume manipulant, Silviu Brucan, i s-a adus aminte că tăcuse. Trezit din somnolenţă, a pus mâna şi s-a
întrebat pe 21 aprilie, în „Scânteia": "Nu
mai sunt fascişti în România ?". Şi tot el răspundea: „După 23 august prima grijă
a dlui Maniu a fost să declare că în România nu mai sunt fascişti. Avea şi D-sa
o socoteală. Fiindcă, nu mult după aceea, «dispăruţii» au început să apară unul câte unul în partid şi în
«oficios» ". Lăsa să se înţeleagă că
«dispăruţii» erau legionari, dar uita esenţialul, că aceştia erau dispăruţi
fiindcă pe 6 decembrie 1945 încheiaseră pactul cu tovarăşa d-sale Ana.
Un alt coleg de breaslă, venit de la Moscova de ziua luminoasă a muncii
cerea demascarea reacţionarilor, şi mai mult: "trebuie toţi, dar
absolut toţi, să fie judecaţi şi aspru condamnaţi... să fim necruţători faţă de
aceşti jefuitori ai poporului". Voia să îi vadă la "muncă
obligatorie în tabere de muncă".
Desigur, peste ţară se aşternuse o teamă, dar văzând cum evoluează situaţia
se pare că teama le intrase în oase comuniştilor şi guvernul stătea cu ochii la
armată, la aceea şcolită în U.R.S.S. de Ana, Walter Roman şi
Teclu, denumită de "voluntari".
Propunerea din aprilie a lui Teclu, ca „Tudor Vladimirescu", divizia procomunistă
să rămână în continuare instalată în Bucureşti şi ca tovarăşii lor din cealaltă divizie, „Horia, Cloşca şi Crişan"
să staţioneze în apropierea Bucureştiului, „pentru eventualitatea folosirii lor în caz de forţă majoră", a fost socotită oportuna şi acceptată de
guvernul Groza.
In paralel, pe 25 aprilie, Ministerul de Interne a întocmit un plan de
acţiune ce trebuia să rămână foarte secret până la punerea lui în aplicare,
pentru menţinerea ordinii şi asigurarea liniştii pe teritoriul ţării.
Se urmărea ridicarea „din mijlocul maselor a elementelor active care
organizează şi conduc acţiunea de
instigare a populaţiei împotriva regimului..." Se indica. locul unde se găseau:
sediile partidelor politice de opoziţie, sediile unor asociaţii fara scop lucrativ,
locuri diverse de întâlniri (cluburi, localuri publice, unele locuinţe particulare) în care conducătorii acţiunii de
instigare se întâlneau, camuflând aceste adunări sub pretextul unor reuniuni distractive.
Locurile în care se desfăşurau acţiunile de instigare: instituţii publice,
întreprinderi de stat şi particulare, asociaţii
profesionale, sindicate, universităţi şi şcoli, pieţe alimentare şi târguri de desfacere a produselor ţărăneşti, locuri de
adunare ale sătenilor (biserici, jocuri în zile de
sărbătoare, cârciumi), trenuri şi gări.
Care erau elementele active instigatoare vizate: conducătorii politici din organizaţiile centrale, cei ce se deplasau cu ocazia şedinţelor şi
întrunirilor, elemente din diferite asociaţii
nelucrative, funcţionarii publici cu atitudini şi manifestări
în spirit reacţionar, cadrele universitare care predau introducând spiritul reacţionar,
studenţii cunoscuţi ca agitatori, muncitorii care conduceau acţiunea de instigare în masă, militarii deblocaţi care făceau
parte din secţiile militare ale partidelor
politice de opoziţie, moşierii şi ţăranii înstăriţi. Atenţia principală trebuia
îndreptată asupra celor ce instigau
printre muncitori, ceferişti şi săteni, cei care îndemnau la sabotarea producţiei, la greve, colportări de ştiri duşmănoase,
cei ce instigau la acte de tulburare a ordinii şi liniştii, cu alte cuvinte
împotriva a tot ce mişca în ţară şi nu aplauda guvernul.
In vederea pregătirii arestării tuturor instigatorilor pentru curăţarea
maselor de cei ce activau împotriva regimului, inspectorii generali de poliţie vor lua
imediat legătura cu conducătorii
chesturilor şi poliţiilor de reşedinţe, iar inspectorii de jandarmi cu comandanţii legiunilor, în vederea ridicării şi
modului cum se va desfăşura operaţiunea.
Se vor întocmi situaţii cu instigatorii activi propuşi pentru arestare.
Cum se desfăşurau operaţiunile de arestare. Data se comunica de Ministerul
de Interne şi erau simultane pe tot teritoriul ţării.
Pentru fiecare persoană propusă a fi ridicată participa, la oraş, cel puţin un
ofiţer de poliţie şi un agent, iar la sate un reangajat şi un jandarm, care
luau cunoştinţă de misiune numai în momentul când plecau să-1 aresteze. Cei ridicaţi erau duşi la unităţi de poliţie sau
jandarmi, cât mai aproape de staţiile de îmbarcare
C.F.R., evitându-se staţiile aglomerate. După ridicare, până a doua zi la ora cinci dimineaţa, se raportau inspectoratului de
poliţie numărul celor arestaţi. In următoarele două
zile se întocmeau dosare pentru fiecare arestat, cu activitatea de instigator a respectivului, indicându-se şi locul unde s-au
desfăşurat.
Operaţiunea de arestare se anunţa de anvergură şi aşa a şi fost pregătită,
urmând să se comunice numai ordinul, cu data şi ora
aplicării de către Teohari Georgescu, ordin care nu va întârzia, după cum vom
vedea.
Planul de
acţiune iniţiat pe 25 aprilie 1947 s-a pus în aplicare în noaptea de 4 spre 5 mai, prin ordinul 50.000 S/1947, în cadrul
căruia câteva mii de români au fost arestaţi
şi duşi la Piteşti, Craiova, Gherla, Aiud, Miercurea Ciuc... Numai de la Braşov
au fost ridicate 34 de persoane...
din toată ţara fiind luaţi conducătorii partidelor de opoziţie, mai ales naţional-ţărănişti. In
dimineaţa de 5 mai, soseau telefoane din toate judeţele anunţând numele celor arestaţi... Arestările aveau să continuie.
Directorul Siguranţei şi Ordinii
Publice din Inspectoratul jandarmeriei, generalul Nicolae Stoicescu, prin ordinul telefonic 32.971/16 mai
confirma continuarea acţiunii:
„urmare la ordinul circular 50.000/1947 al M.A.I., luaţi măsuri ca pe
viitor persoanele care se încadrează în
prevederile acestui ordin să fie înaintate de către legiunile de jandarmi care le-au reţinut direct la unul din centrele de
internare, care este mai aproape de formaţiunea respectivă... După
primire, prezentul ordin va fi comunicat formaţiunilor în subordine".
Am putea socoti că s-a lansat acţiunea de distrugere a opoziţiei, după cum preconizase Teohari Georgescu: „Să tăiem vârfurile reacţionare...".
In după amiaza de 5 mai 1947 au fost convocaţi parlamentarii
naţional-ţărănişti pe strada Cristian Tell nr. 10,
unde s-a discutat situaţia arestărilor şi măsurile ce se impun. Cu acea ocazie Nicolae Penescu a dat citire unei scrisori din
închisoarea Piteşti despre situaţia, considerată de
exterminare, a celor ridicaţi cu primul val (9 martie).
Profesorul Gheorghe Zâne, deputat de Iaşi, a comunicat că în cadrul audienţei de la Petru Groza, i
s-a promis că arestaţii vor putea primi alimente de acasă.
S-a hotărât
informarea imediată a lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, care se găseau, primul
la Sibiu, iar cel de-al doilea la Dobreşti.
Tineretul Universitar Naţional-Ţărănesc din Bucureşti, în faţa valului de
arestări, deoarece cenzura refuza apariţia unor articole de
presă, a hotărât să continue acţiunea de informare a opiniei publice prin
manifeste difuzate de studenţii din capitală. In această situaţie, Corneliu Coposu a dat de la Clubul P.N.Ţ.
multiplicatorul şi un grup format
din Ion Manea, Ceacu Constantin, Jurebie Gheorghe şi Ioniţoiu Cicerone au
trecut la acţiune. Se multiplicau pe strada Cetatea Albă 17, pe strada
Pomenirii 7 şi strada Crăsnaru 28. Difuzarea se făcea prin studenţii de la
Academia Comercială şi de la Litere, în timpul nopţii. Unele erau
semnate „M".
Iată cuprinsul a două dintre aceste manifeste:
"ROMÂNI,
De trei luni arestările se ţin lanţ. Guvernul comunist a dezlănţuit
teroarea. După ce a furat
voinţa ţării, exprimată la 19 noiembrie 1946, caută astăzi să ne
răpească libertatea. Aceşti oameni, aserviţi
intereselor străine, urmăresc să îngenuncheze neamul românesc.
Plini de ură şi mânie, sapă la temelia ţării noastre. Setea lor de sânge nu
cunoaşte margine. Vor să distrugă totul, urmăresc să aducă haosul.
Avem datoria de onoare, în clipele
grele ce ne aşteaptă, să ne apărăm demnitatea, să ne
unim pentru salvarea României".
*
„ROMÂNI
După mai bine de doi ani de guvernare, actualii noştri conducători, înspăimântaţi de bilanţul dezastruos al cârmuirii lor, au reînceput o
campanie feroce pentru distrugerea a tot ce este expresie superioară a culturii şi
eticului romanesc. Recunoscând în toată
intelectualitatea o redută ce nu o poate cuceri cu lozinci şi silnicie, guvernul cel mai incompetent pe care l-a avut vreodată Ţara
Românească, guvernul care înmănunchează
nemaipomenit până astăzi trădarea, prostia şi minciuna crede că se poate salva prin eliminarea adversarului. Astăzi, sunt arestaţi
şi persecutaţi profesori universitari, magistraţi,
ofiţeri superiori, muncitori, studenţi si
ţărani de frunte, fără nici o justificare. Crede oare
guvernul că a reuşit să reducă într-atât
conştiinţa românească, încât aceste abuzuri să nu mai trezească nici un răsunet
în sufletul ţării, sau vrea să conducă un popor de sclavi terorizaţi?
Români, este timpul să ne afirmăm puternic dorinţa noastră de libertate. Să
ştie guvernul
şi toţi adversarii ţării că vrem o Românie Mare şi independentă.
Sprijiniţi pe toate căile pe cei persecutaţi, căci sprijiniţi
sufletul ţării".
* *
A doua zi
după arestări, pe 6 mai 1947, într-un comunicat al Ministerului de Interne, se justificau arestările ca necesare în
vederea păstrării ordinii faţă de actele provocatoare şi subversive.
Corespondentul ziarului „New York Times" din Londra a trimis un
articol pe 9 mai la Londra, anunţând:
„253 de
oameni politici aparţinând Partidelor Naţional-Ţărănesc, Liberal-Brătianu şi Social-Democrat Independent, ce se
găsesc în tabăra de internare de la Piteşti, au înaintat un memoriu
Comisiei Aliate de Control. Cei arestaţi arată în memoriu că sunt ţinuţi în tabăra de la Piteşti fără a fi interogaţi şi
fără să li se spună motivele arestării. Ei arată, de asemenea, că hrana este
insuficientă, deoarece ea nu reprezintă
nici minimul necesar de 40% de calorii. Cei 253 de arestaţi cer intervenţia Comisiei Aliate de Control ca să fie aplicate
legile în vigoare, pentru a fi salvaţi de starea de inaniţie în care se găsesc
şi care devine din ce în ce mai rea. Memoriul poartă data de 5 mai şi se
încheie cu post-scriptumul că, în acest moment, au sosit alţi 70 de
arestaţi, adaugă semnatarii. Memoriul a fost înmânat vineri la amiază celor 3 reprezentanţi care compuneau Comisia
Aliată de Control". Semnează Liviu Nasta.
(Liviu Nasta a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică pe 14 aprilie
1950, cu lotul de la Oficiul American de Informaţii.)
In faţa presiunilor ce se făceau în învăţământul superior, profesorul universitar Florian Ştefănescu-Goangă, fost rector al Universităţii din Cluj şi fost subsecretar de stat la Ministerul Instrucţiei Publice, a făcut o interpelare la Parlament, în şedinţa de miercuri 7 mai 1947. Textul integral se află publicat în Monitorul Oficial (partea a IlI-a nr. 8, 7 mai 1947), fiind deosebit de important în ceea ce priveşte tendinţa de la acea oră, când toate instituţiile statului erau subminate, în vederea "distrugerii" lor. Redăm câteva idei:
"...Universitatea are misiunea să caute, să afle şi să comunice
adevărul, că dacă nu este în stare să facă
lucrul acesta nu merită numele de Universitate. Aflarea adevărului implică însă libertatea de cercetare şi de discuţie a tuturor
problemelor importante de ordin ştiinţific şi a
tuturor punctelor de vedere sub care sunt privite aceste probleme de ordin
ştiinţific.
Fără aceste libertăţi, Universitatea poate deveni o instituţie politică sau
o agenţie de propagandă în serviciul unui partid politic, dar nu o instituţie
cu caracter ştiinţific.
Profesorii universitari sunt liberi, ca orice cetăţean, să aibă
convingerile lor politice. Ei trebuie să se bucure,
ca orice cetăţean, de libertatea de gândire, de opinie Şi de vorbire, dar ei nu pot face din sala lor de curs un centru de
propagandă politică...
Libertatea
de cercetare şi predare implică competenţa profesorului şi obiectivitatea într-o specialitate. Ea cere profesorului să fie imparţial,
animat de spiritul răspunderii, lipsit de orice fel de
prejudecăţi, onest în convingerea lui şi devotat adevărului public... am spus
că Universitatea este locul de întrecere în cercetări ştiinţifice, nu loc de pasiuni şi lupte politice. N-am permis cât
am fost rector, timp de opt ani de zile, să se facă
propagandă politică de la catedra universitară şi am
luptat cu ultima energie contra mişcării legionare şi era să plătesc cu viaţa mea această atitudine...
Menţin şi acum convingerile mele pentru că aşa o cer interesele superioare
ale ţării. Cum nu am permis pe vremea aceea unui profesor
de chimie să facă incursiuni de sociologie şi
doctrină politică de pe catedra lui, tot aşa susţin şi astăzi că nu trebuie
permis nici unui profesor să iasă din domeniul strict al cercetărilor şi
convingerilor lui ştiinţifice şi nu este bine să facem o îndoctrinare
politică de la catedră...
In epoca de formaţie trebuie să lăsăm pe studenţi să se orienteze obiectiv
si documentat în toate doctrinele sociale şi
politice... Cum poate un elev de liceu, cum poate un student să mai vadă în mod obiectiv realitatea, atâta vreme cât
îndoctrinarea lui politică într-o anumită direcţie începe într-o epocă
în care el nu este destul de pregătit ca să judece în mod obiectiv, întemeiat
pe fapte?
...Să-i lăsăm pe studenţi să înveţe carte, să fie la curent cu toate
manifestările de ordin social şi cultural, să
cunoască toate doctrinele politice, să fie chiar şi oameni politici, dacă se cred că sunt capabili şi au timpul disponibil, să
militeze în partidele respective, dar să respecte Universitatea.
Politica să se oprească la poarta Universităţii şi pentru ei, şi pentru
profesori, pentru că numai aşa se va putea
dezvolta o colaborare fructuoasă între studenţi şi profesori".
Deoarece ministrul Ştefan Voitec era lipsă, i s-a spus că răspunsul la
interpelare i se va comunica.
Şi, într-adevăr, a primit răspuns: scoaterea la pensie pentru atingerea
limitei de vârstă, în 1948, şi detenţia la Sighet, între 5 mai 1950 şi iulie 1955.
Fără să fi
făcut interpelări, peste 200 de cadre universitare au fost scoase din
învăţământ şi cei mai mulţi arestaţi şi exterminaţi în temniţe.
Şi, ca o ironie a soartei, acel Brucan, tot pe 7 mai 1947, în
"Scânteia", arăta poporului român ce este
democraţia: "...Calea care duce la o reală ridicare a nivelului de viaţă al clasei muncitoare din România... este izbirea
reacţionarilor duşmani ai poporului român...".
Pentru că în democraţia comunistă se acceptau şi iniţiativele particulare, Inspectoratul de Jandarmi Timiş trimitea Ordinul 901/1947 care completa pe
cel din 4/5 mai, dispunând ca toate sectoarele de
jandarmerie, până la 3 iunie, să întocmească evidenţe precise, pe
comune, cu următoarele date:
- numărul
membrilor organizaţiei de tineret a P.N.Ţ. - Maniu, precum, separat,
şi al celorlalţi membri ai P.N.Ţ. -
Maniu;
- aceleaşi
tabele distincte şi pentru membrii P.N.L. - Brătianu.
Acţiunea împotriva opoziţiei era în plină
desfăşurare şi în secret absolut.
Pe data de 17 mai 1947 a fost arestat preşedintele Tineretului Universitar
Naţional Ţărănesc pe ţară - Ion Bărbuş, arestare care
făcea parte din Ordinul 50.000 S/1947.
Delegaţii
centrelor universitare s-au întâlnit de urgenţă pe 19 mai la Bucureşti, deoarece Siguranţa căuta să-1 împingă pe Alexandru Drăgulănescu la
conducerea T.U.N.Ţ- pe ţară, şi a fost ales tot Ion Bărbuş, care se găsea la câteva sute
de metri de locul unde i se hotăra soarta.
Manevra Siguranţei nu a reuşit. Activitatea Tineretului Universitar Naţional-Ţărănesc a continuat normal. De fapt, ea nu s-a
întrerupt nici după dizolvarea pe hârtie a partidului. Ca o dovadă precisă este
faptul că în 22 decembrie 1989, P.N.Ţ. a fost primul
partid politic prezent pe scena politică, reorganizat si primul înscris la tribunal.
Cu toată
teroarea ce se instituise, cu toate încercările Siguranţei de a dezbina
partidele de opoziţie, pe 17 mai 1947, acasă la Dinu Brătianu s-au
întâlnit cei trei preşedinţi ai partidelor
din opoziţie. Prima problemă discutată a fost atitudinea adoptată de unii deputaţi din P.N.Ţ. care împreună cu
Gh. Zâne s-au prezentat la Parlament, si-au
ridicat carnetele de C.F.R. şi aveau intenţia de a participa la lucrările
Parlamentului. Iuliu Maniu le-a spus
celorlalţi că n-a putut să-i împiedice. Brătianu a declarat că el este împotriva acestui lucru, dar el avea
numai trei deputaţi. Conta gestul.
Constantin Titel Petrescu şi-a exprimat dorinţa să se înceapă demersuri
energice pe lângă Misiunile Aliate în legătură cu legea
defascizării, a arestărilor şi a înfometării. S-a mai subliniat necesitatea acţiunii comune pentru asistenţa celor
arestaţi şi ajutorarea familiilor lor.
După întâlnirea pe care liberalii au avut-o în aceeaşi seară, s-a pus la
punct memoriul pe care CI. Brătianu 1-a înaintat Regelui
pe 20 mai şi în care se referea la teroarea dezlănţuită de
guvern, sugerând să nu se mai lucreze cu el:
"SIRE,
Partidul Naţional-Liberal supune Înaltei Voastre atenţii situaţia creată
României în împrejurările actuale
deosebit de importante pentru neamul românesc.
Apropiata
ratificare a Tratatului de Pace va aduce o schimbare esenţială în statutul juridic al ţării noastre, ca şi a
poziţiei ei în ordinea internaţională.
România devine un stat suveran în care factorul constituţional, Regele, are
din nou deplinătatea prerogativelor şi atribuţiilor
sale.
Sunt, în special, două chestiuni asupra cărora trebuie să se îndrepte în
aceste împrejurări întreaga sa atenţie:
a) ca aplicarea Tratatului de Pace să se facă integral, fără a se nesocotidispoziţiile art. 3, care prevede exerciţiul deplin al libertăţilor publice
înscrise în Constituţie. Guvernul se străduieşte
să anuleze efectele acestui articol atât de categoric, dând o interpretare tendenţioasă şi întâietate art. 5, sub
pretext că urmăreşte înlăturarea acţiunilor cu
caracter fascist;
b) ca guvernul, ce are mai mult ca oricând un caracter de provizorat, în
preajma ratificării, să nu fie lăsat să
creeze fapte îndeplinite în ordinea politică şi economică
Pe care este lipsit de calitatea de a le legifera.
După
cum România nu poate fi reprezentată în O.N.U. prin guvernul actual, care nu este expresia înaltei voinţe naţionale, ci a fost impus prin forţă
şi se menţine prin acte de teroare şi violenţă,
tot astfel nici Suveranul nu poate admite ca Partidul Comunist, o infimă
minoritate, să realizeze reforme structurale în ordinea politică şi economică, folosind o conjunctură vremelnică.
Cu deosebire, trebuie să insistăm asupra teroarei dezlănţuite în ultimele
două luni, prin nenumărate arestări
samavolnice de membri ai opoziţiei, pentru justificarea cărora se încearcă din nou a se înjgheba comploturi imaginare sau să se inventeze legături cu mişcările de revoltă ale populaţiei, care izbucnesc din când în
când, din cauza excesului de mizerie şi de abuzuri.
Tratamentul la care sunt supuşi membrii P.N.L.,fără nici un motiv, decât
acela că au fost găsiţi pe listele
Siguranţei, este de altfel caracterizat prin cea mai desăvârşită lipsă de omenie. Ei sunt ţinuţi intenţionat zile întregi fără hrană sau
schimburi de rufe împiedicându-se orice
ajutor din partea familiilor, expuşi la toate consecinţele unui regim sălbatic care aminteşte cele mai barbare metode ale taberelor de
concentrare hitleriste.
In închisoarea de la Piteşti suntem înştiinţaţi că a izbucnit o epidemie de
tifos exantematic care a făcut până acum un număr de victime.
Pe lângă această stare de tulburare şi de nesiguranţă la care a dat loc
această acţiune teroristă a guvernului, au obligat mii de membri ai opoziţiei
să-şi părăsească ocupaţiile, să se
refugieze în casele altora sau chiar în păduri, temându-se să nu fie ridicaţi în orice moment şi închişi laolaltă cu cei arestaţi până acum.
Zilnic se pregătesc noi tabere de
concentrare pentru arestaţi.
Pe de altă parte, guvernul anunţă o lege pentru punerea în aplicare a art.
5 al Tratatului de Pace, prin care îşi
deschide posibilitatea de a declara „fascist" pe oricine nu se alătură
acţiunii sale şi de a-i aplica cele mai severe sancţiuni, sub pretextul de a împiedica manifestări împotriva Naţiunilor Unite şi în special în contra
U.R.S.S. Din acest motiv, partidul comunist, adevăratul stăpân al situaţiei,
speră să poată lipsi partidele politice de
opoziţie de cei mai de seamă fruntaşi ai lor, pe care îi pot oricând implica în procese inventate şi conduse de creaturile lor. De altfel, el nu
se sfieşte să declare în public că urmăreşte
lichidarea partidelor democratice de opoziţie.
Regele nu poate lua asupra sa consfinţirea legală a unor asemenea procedee,
fără a primejdui rostul însuşi al existenţei sale
în viaţa de stat...
Legile întocmite de guvernul controlat de P.C.R. sunt supuse semnăturii
regale. Această semnătură nu poate acoperi manevre ca acelea
pe care le-am amintit mai sus. Aceeaşi
concluzie se aplică şi unor legi cu caracter economic, care urmăresc pe cale indirectă realizarea grabnică a programului
comunist: lichidarea proprietăţilor şi
întreprinderilor individuale, prin prăbuşirea monedei, haosul preţurilor şi salariilor, instituirea unor oficii
economice menite să dirijeze şi să controleze întreaga producţie şi
chiar să se substituie adevăraţilor proprietari.
Suveranul, pentru îndeplinirea menirii sale constituţionale, trebuie să
considere guvernul Groza ca un simplu guvern
de giranţi, să nu mai semneze nici o lege cu scopul de a aduce modificări esenţiale în structura politică şi economică a
ţării şi să facă un nou apel la cele trei Mari Puteri, spre a se găsi
formula unui guvern în măsură de a reprezenta
voinţa şi aspiraţiile reale ale ţării, în vederea aplicării Tratatului de Pace
şi admiterii României în O.N. U.
Prestigiul şi autoritatea pe care Coroana şi Regele le au în ţară, ca şi recunoaşterea lor de către Aliaţi, prin manifestări ce au impresionat
opinia publică de pretutindeni, dau Suveranului putinţa şi-şi fac şi o datorie
de a menţine rolul său de arbitru şi de păzitor
al legilor şi principiilor constituţionale, precum şi de a veghea la păstrarea noţiunii de umanitate. în raporturile politice şi în viaţa
publică.
Pentru realizarea acestor ţeluri, Suveranul poate fi asigurat de sprijinul
întregii opinii publice româneşti.
Sunt al Majestăţii Voastre prea supus şi plecat servitor,
C.I.C. Brătianu"
In sânul guvernului a apărut o fisură, tocmai în aceste momente, atât din punct de vedere economic cât şi politic, din partea unor foşti colaboraţionişti de meserie care gândeau că acţiunea hotărâtă a americanilor pe plan economic ar putea schimba rotaţia terestră şi să nu îi găsească tot în tabăra dictatorială.
De exemplu, în şedinţa de guvern din 20 mai, în legătură cu înfiinţarea Oficiilor Industriale, ministrul tătărăscean Alexandrini a spus:
"Socotim că, aşa cum această lege este redactată, ea este de natură nu
numai să nu sporească încrederea, dar să
determine o fugă şi mai mare a capitalurilor din întreprinderi decât cea
cunoscută până acum. Să mărească marasmul economic, în loc ca măsurile luate de noi să fie de natură să ducă la o ameliorare a vieţii
economice".
Peste trei
zile, grupul tătărăscean s-a abţinut de la vot asupra acestei legi, în Parlament.
Şi nu a fost
numai atât. Pe 24 mai, Gh. Tătărăscu a prezentat un memoriu guvernului, despre care se spune că înainte 1-a
văzut Kavtaradze, fiind de acord cu el, dar 1-a făcut pe Gheorghiu-Dej să
reacţioneze neplăcut. Iată câteva fragmente:
"...după o cercetare obiectivă a stării de spirit care stăpâneşte azi
toate categoriile sociale şi toate categoriile
producătoare, aduce dimpotrivă concluzia că în întreaga ţară se ridică
împotriva guvernului un val de nemulţumire, care sporeşte zi de zi şi în ultimul timp începe să ia proporţii
îngrijorătoare.
Acesta este adevărul, aceasta este realitatea... La loc de frunte stau
excesele regimului de excepţie care mai
dăinuieşte încă.
Şi în primul rând excesele arestărilor preventive.
Aceste arestări sunt dictate, desigur, de raţiuni majore, dar modul cum se
execută duce la abuzuri şi instaurează în întreaga ţară un regim de nelinişte
şi de nesiguranţă, care creează o atmosferă
de nemulţumire şi chiar de ură crescândă împotriva întregii noastre guvernări.
Sunt arestaţi oameni absolut nevinovaţi şi din considerente care n-au nici o legătură cu liniştea şi ordinea publică.
Se creează astfel o atmosferă prielnică înfiripării unei legende după care
nu suntem decât un regim care se menţine prin forţă şi teroare, un regim
impopular şi nedemocratic... Arestările în masă
nu au fost niciodată şi nu sunt nici azi stavilă împotriva curentelor subversive. Arestările în masă recrutează noi elemente în
slujba agitaţiei şi tulburării şi în
orice caz creează guvernului o atmosferă neprielnică.
Preşedintele Consiliului a făgăduit înaintea alegerilor o amnistie pentru
delictele politice. Nu a urmat nici o
amnistie, ci numai o recrudescenţă apoliticii de represiune...
In cazul nemulţumirilor create de abuzurile sau de măsurile neraţionale ale
aparatului de stat, trebuie situată grava
"problemă germană". Se duce împotriva poporului german, şvab şi
săsesc o acţiune de prigoană, care prin urmările ei constituie o slăbire a economiei noastre naţionale, o abatere de la obligaţiile
noastre internaţionale şi o mare eroare
politică...
Este, de altfel, o anomalie a timpului nostru ca, în momentul în care
U.R.S.S., Statele Unite şi Marea Britanie îşi dau mâna pentru ca să ridice
poporul german, făcând chiar sacrificii materiale în acest scop, la noi
guvernul să aplice minorităţii germane regimul
despuierii şi prigoanei.
Pe de altă parte, în armata, în magistratură, în învăţătorime şi
profesorime,in preoţime, în
funcţionărime, stăpânesc aceleaşi stări de nemulţumire... aceste stări sunt
provocate sau agravate şi de actele şi propriile noastre greşeli...
Nesiguranţa,
arestările preventive, rechiziţiile, abuzurile contribuie în egală măsură la crearea şi apoi la permanentizarea
acestui climat neprielnic, pentru organizarea
acţiunii de reconstrucţie... Se creează astfel o atmosferă de panică endemică. Intr-o astfel de atmosferă nu se poate
începe executarea unui plan de consolidare economică, nici de
consolidare a statului...
Pe de altă parte, din informaţiile ce le am, rezultă că de pe acum anglo-americanii se pregătesc a-şi rezerva atitudinea, punând-o în funcţie de
modul cum vom respecta obligaţiile Tratatului de Pace şi în special art. 3 din
acest Tratat care se referă la obligaţiile
de a acorda tuturor cetăţenilor ţării liberul exerciţiu al libertăţilor
fundamentale...
Guvernarea noastră trebuie să ia un nou curs....
(ss) Gh. Tătărăscu"
Oportunist ca
întotdeauna şi colaboraţionist, Gh. Tătărăscu era îngrijorat de declaraţiile ministrului de Externe britanic în
Camera Comunelor, din 13 mai, şi care au
atras atenţia asupra articolului 3 din Tratatul de Pace. Ecoul în străinătate
s-a simţit imediat. Iată cam ce a răspuns E. Bevin la interpelarea
profesorului Savory (apărătorul popoarelor oprimate):
"...Guvernul Majestăţii Sale este informat perfect despre ce se
petrece în România, unde de curând membrii
opoziţiei au fost arestaţi. Guvernul britanic urmăreşte cu atenţie situaţia din România. Dacă sunt violări ale art. 3 din Tratatul
de Pace, se vor lua măsurile
corespunzătoare".
Profesorul
Savory a adăugat că „guvernul britanic trebuie să ţină cont că de luni de zile guvernul român îşi bate joc de
acordurile încheiate la Yalta, Postdam şi Moscova şi că trebuie să ia măsuri imediate pentru a împiedica ca
tratatul încheiat de România să nu devină literă moartă".
După ce a răspuns că Tratatul de Pace nu este încă ratificat, deputatul
conservator Farnham a declarat că există "destulă
simpatie în ţara noastră pentru România care se află în nenorocire şi suferinţă şi că se vor depune eforturi pentru
strângerea de fonduri destinate să ajute populaţia
calamitată din România.
Poate dl Ministru să informeze guvernul de la Bucureşti că eforturile
noastre vor fi zadarnice dacă atitudinea guvernului rămâne neschimbată?",
a adăugat cu voce tare deputatul, la care dl Bevin a răspuns în aplauzele
unanime ale Camerei: "Sper ca guvernele să remedieze astfel de boli
politice de după război".
Agravarea
situaţiei interne îl făcea pe secretarul general al P.N.Ţ. - Nicolae Penescu - să se adreseze ministrului de Interne,
spunând printre altele:
"...în ultima vreme, agenţii poliţiei şi jandarmeriei au urmărit în
toată ţara pe foştii candidaţi, delegaţi şi observatori ai P.N.Ţ. Ei
arestează şi chiar condamnă persoanele care formează organizaţiile locale ale
partidului nostru. Percheziţiile locuinţelor,
efectuate fără nici un sens, persecuţiile de tot felul, precum şi acumularea măsurilor abuzive şi inumane, îi obligă pe
prietenii noştri să se refugieze permanent. Intervenţia avea la
bază o serie de scrisori venite din toate colţurile ţării către P.N.Ţ., către Iuliu Maniu.
Pe 30 mai 1947, organizaţia P.N.Ţ. din comuna Mătăsaru - Argeş îi scria
preşedintelui:
"Bunul nostru prieten, dl Gh. Şută, în urmă cu trei săptămâni a prins
de veste că va fi arestat, împreună cu un sincer amic, Becheru; amândoi au luat
calea munţilor...
Prietenul I. Drăguşanu-Bădeşti şi I.L. Nica, liberal, în dimineaţa de 5 mai
la ora 2.30 de minute, au fost surprinşi în locuinţele lor de către jandarmii din
sectorul Domneşti, dar nu s-au lăsat
arestaţi; au rezistat până în zorii zilei, când i-a salvat poporul... şi-au
făcut bagajele şi au luat calea munţilor...
Prietenul
Mihai Florea, învăţător la Retevoieşti, prinzând de veste că va fi arestat, a părăsit domiciliul cu direcţie
necunoscută, casa fiindu-i regulat cercetată
de jandarmii locali".
Autorul
scrisorii, Petre Popescu, spune: ,Eu cel puţin sunt gata să mă instalez acasă şi
să-mi organizez cu tot satul o mişcare de rezistenţă pentru orice eventualitate".
Iuliu Maniu a făcut o declaraţie corespondentului ziarului "New York Times", în legătură cu arestările, pe 24 mai:
„Guvernul român, constatând forţa politică a Partidului Naţional-Ţărănesc şi simţind pericolul care îl ameninţă prin această forţă politică, vrea să desfiinţeze organizaţia acestui partid şi a întregii opoziţii democratice, vrea să lipsească aceste partide de cadrele lor conducătoare.
El nu poate
atinge acest scop, nici prin propagandă, nici prin ameninţări. Se refugiază prin urmare la mijloace de desfiinţare
şi imobilizare fizică. In acest scop, de
două săptămâni îi arestează pe membrii cadrelor de partid din capitală şi din
provincie şi îi ţin contrar tuturor intervenţiunilor, de săptămâni întregi în
închisorile din Piteşti, Craiova,
Gherla şi capitală.
Fără a fi audiaţi, fără a li se aduce la cunoştinţă motivele arestării şi
fără observarea celor mai elementare reguli de urmărire
în vigoare. Astfel sunt arestate peste 400 de persoane politice din conducerea
partidelor de opoziţia, în special din Partidul Naţional-Ţărănesc, reţinute în
închisori, în cele mai mizerabile condiţiuni, fără hrană, fără
veşminte, puşi în sistem celular sau aglomeraţi în camere celulare câte 20-30 de persoane. Mii de cetăţeni sunt
refugiaţi prin păduri spre a evita arestarea.
Hrana pe care o primesc cei arestaţi de la penitenciar nu conţine decât
200-230 de calorii, iar alimentele trimise de rude şi prieteni nu sunt
îngăduite să li se predea, medicamente nu li se
dau, astfel că sunt deja 70 de bolnavi suferind de tuberculoză şi de boli de stomac, cei mai mulţi de inaniţie. Sunt deja doi morţi şi câţiva
aproape de moarte. S-a introdus deci sistemul de la Dachau şi Buchenwald, de-a dreptul
cu intenţia de a fi exterminaţi.
Protestez în faţa opiniei publice civilizate mondiale împotriva acestor
inumanităţi; este revoltător ce se petrece în
ţara noastră faţă de oamenii care nu au nici o altă vină decât că nu sunt aderenţii politicii guvernului şi nu au tendinţă
comunistă. Şi toate acestea în contra stipulaţiunilor convenţiunilor de la
Yalta, Postdam şi Moscova şi contra Tratatului de Pace încheiat la Paris.
Guvernul, pentru a înşela opinia publică mondială, calomniază partidele democratice că ele voiesc să instaureze o mişcare fascistă, ceea ce este
absolut neadevărat, pentru că în România nu există o
mişcare fascistă, nu este o mentalitate fascistă, ceea
ce s-a dovedit prin faptul că acţiunea din 23 august pentru gonirea Axei din ţară a fost susţinută fără excepţie de întreaga armată şi întreg
poporul românesc De atunci încoace, contrar tuturor
agenţilor provocatori ai guvernului, acesta nu poate să invoce nici un caz concret de fenomen fascist. Realitatea este că
guvernul român şi poporul român sunt două lucruri cu totul deosebite. Procedeul
inuman al guvernului nu cade în sarcina poporului român,
ci este o măsură luată contra poporului român tocmai fiindcă sentimentele lui democratice civilizate opun rezistenţă
conştientă fată de guvern.
Urmarea
acestui fapt a fost, de altfel, rezultatul alegerilor din 19 noiembrie 1946, în decursul cărora partidele guvernamentale
au rămas în zdrobitoare minoritate.
Guvernul este conştient de ilegalitatea procedurii sale, motiv pentru care nu admite să se publice nimic în ziare despre
arestări şi cenzură, opreşte orice informaţie privitoare la tratamentul
la care sunt supuşi arestaţii fără vină...".
Unul ca Silviu Brucan, cu o ură alimentată de beneficiile ocupaţiei ruseşti
susţinută de Ana Pauker şi Iosif Chişinevski pe post de politruci, nu avea
limită, fiindcă de logică nici nu se putea vorbi, şi în „Scânteia" din 30
mai scria: "...Dacă poporul român priveşte cu dispreţ la
agitaţiile sterile ale bătrânilor politicieni -istorici - el nu rămâne impasibil la acţiunea lor subterană de
înfometare şi provocare îndreptată
împotriva liniştii din ţară... mai hotărât ca oricând să izbească cu toată
puterea până la desfiinţare...".
Şi această marionetă făcea parte dintr-o conspiraţie internaţională care
urmărea, precum zicea, desfiinţarea „istoricilor", a
conducătorilor partidelor ţărăneşti din Europa subjugată,
înaintea retragerii eventuale a trupelor ruseşti.
Chiar în acele zile, din Ungaria scapă Ferenc Nagy, care îşi găseşte
refugiul în Elveţia (ştirea era din 31 mai),
iar peste cinci zile, pe 5 iunie 1947, o altă ştire anunţa că Nikola Petkov, reprezentantul partidului ţărănesc, a fost arestat în
plină şedinţă a Adunării Deputaţilor Bulgari, cu încă 24 de deputaţi.
Era clar că desfiinţarea preconizată prin „Scânteia"
era dirijată de Moscova.
De fapt nu
mai era un lucru secret că Moscova devenise centrul de unde se dirijau toate acţiunile îndreptate pentru
lichidarea statelor naţionale pe care le ocupaseră şi unde fiecare ţară
îşi avea o direcţie separată, dirijată la rândul ei de Comitetul Central al
U.R.S.S., prin N.K.V.D.
De altfel constatăm că amvonul a ceea ce fusese România se mutase la
Kremlin, fiindcă de acolo se hotărâse, după cum sindicatele
deveniseră o curea de transmisie a partidului comunist, în U.R.S.S. sau în
democraţiile populare, tot aşa şi biserica să fie o a doua curea de transmisie.
In vederea exportului experienţei sovietice, pe 10 aprilie 1945, Molotov (comisarul poporului rus însărcinat cu problemele
externe) i-a chemat la ordin pe patriarhul Alexei şi pe mitropolitul Nicolae al
Krutiţiei, dând directive pentru angajarea Patriarhiei ruse în Orientul
Mijlociu şi în Balcani, într-o prezenţă religioasă activă la nivel mondial,
urmărind înlocuirea catolicismului şi, ca prim obiectiv, extirparea lui
acolo unde cizma rusească pusese piciorul.
Mesajul rusesc, care din decembrie 1941 făcuse apel la biserică în faţa
pericolului german, găsise ecou la mitropolitul ortodox de la Sibiu - Nicolae Bălan -
care în septembrie 1944 i-a scris lui Alexei la Moscova: "Dacă
România a cunoscut în trecut greşeli politice, dacă
ea a participat alături de Germania la războiul contra Rusiei, această cauză se află în slăbiciunea naţiei române, datorită faptului că
după 1700 ea a fost împărţită de existenţa
printre români a unei biserici unite cu biserica papilor de la Roma". Era clar ce urmărea şi
a continuat să declanşeze lupta spirituală internă, căutând sprijin extern, şi neîncetând să-şi manifeste în mai multe ocazii „mulţumirea,
ataşamentul, recunoştinţa şi admiraţia faţă de
marele vostru vecin de la răsărit şi de glorioasa lui armată
eliberatoare...", în speranţa deschiderii porţilor Patriarhiei bucureştene în faţa lui. Dar nu ştia, săracul, că
nu întotdeauna capul plecat şi linguşirile te pot duce acolo unde nu
poţi ajunge cu fruntea sus. Şi i-a fost dat să vadă că alţii sunt chemaţi pe drumul visat, el nefiind decât
unealta folosită spre a slăbi credinţa şi a ruina Biserica.
Cu ocazia
aniversării Bisericii autocefale ruse, în martie 1947, mitropolitul Nicolae Bălan, invitat la Moscova, a vorbit "despre
agresiunea papală în România,
în ultimii 50 de ani".
După
întoarcerea de la Kremlin i-a explicat episcopului Iuliu Hossu planul Moscovei
de suprimare a Bisericii Catolice, care deja începuse în Ucraina, şi i-a propus funcţia de mitropolit al Moldovei,
conducătorul Bisericii Greco-Catolice. Iuliu Hossu a avut curajul refuzului.
Expansiunea trebuia făcută pe toate planurile în ţările surori şi
patriarhul Alexei şi-a îmbrăcat odâjdiile şi a venit
în România pentru două săptămâni (31 mai - 11 iunie), pentru crearea unui "front comun spiritual".Insoţit
de Petru Groza, patriarhul Alexei a vizitat „moşia
pastorală" ce şi-o însuşise şi, ajuns la Cluj, la recepţia ce s-a dat, episcopul Iuliu Hossu a refuzat să participe alături de un nou
demolator Vîşinski.
Trecând pe la Blaj, Petru Groza i-a arătat că „aici este cuibul
catolicismului din România", la care artistul patriarh i-a răspuns: „Terminaţi odată pentru
totdeauna. In doi ani nu vreau să mai aud de greco-catolici, să
dispară cu biserică cu tot".
Şi cum ordinele nu se discută, ci se execută, mai repede s-a înfăptuit
diavoleasca poruncă - distrugere - decât a
dorit-o stăpânul şi bineînţeles cu victime între preacredincioşi. Preanefericitul Nicodim a fost sortit să-şi soarbă în
nelinişte ultimele picături, amintindu-ne de dispariţia în condiţii
asemănătoare a patriarhului Tikhon al Rusiei, în 1924. Şi poporul român a mai
fost sortit să vadă un frate întru Christos, cu crucea pe piept, în fruntea poliţiei, ocupând pe 21 noiembrie 1948
catedrala Greco-Catolică din Cluj, a altui frate în
Christos... Unul dintre cei prigoniţi pentru credinţă, predestinat
exterminării, Ion Suciu, apucase să facă să circule o scrisoare care va dăinui peste veacuri:
"...Prin unirea cu Biserica Romano-Catolică, poporul român s-a
eliberat de fobia minciunii. Drumul spre
cultură i-a fost deschis şi fii lui cei mai săraci au putut, alături de ai domnilor, să profite de lumina ştiinţei. Sfânta Unire a
format oameni luminaţi şi curajoşi ai poporului
român din Ardeal, care s-au opus ferm robiei, jugului apăsător al privaţiunilor, mizeriei şi opresiunii. Mulţumită Sfintei Uniri,
iobagii au ridicat fruntea sus pentru ca ele să poată fi încinse de
mitre episcopale, de laurii Poeziei sau de
gloria marilor savanţi. Sfânta Unire a format aceşti oameni luminaţi Şi
curajoşi care în fruntea poporului lor au reuşit să înscrie în viaţa ţării oprimate
drepturile omului
creat de Dumnezeu, ale omului care înainte era tratat mai rău decât un animal domestic. Să rămânem uniţi în
credinţa pe care părinţii noştri au păzit-o cu sângele şi suferinţele lor, să
nu mergem spre întuneric, pentru ca fiii si nepoţii să nu ne blesteme că
ne-am lepădat de moştenirea adevăratei credinţe"
Şi drept a grăit,
gândurile lui împletindu-se cu ale lui Iuliu Maniu, prevestind "jugul apăsător al privaţiunilor", întoarcerea la iobăgie a poporului român.