BALCANII ÎN FLĂCĂRI

În Grecia, italienii, după invadarea ei, au continuat să bată pasul pe loc şi să sufere pierderi. Englezii, după atacul asupra flotei italiene de la Taranto, deveniseră liberi în mişcări, în Mediterana, asigurând aprovizionarea Maltei, Greciei şi Egiptului. Spre jumătatea lui ianuarie, Hitler şi-a fixat câteva baze aeriene pe teritoriul Italiei şi a accelerat pornirea operaţiei Mariţa.

Pe 9 februarie 1941 W. Churchill, într-un discurs, atrăgea atenţia asupra infiltrării germane în Bulgaria. Deoarece insuccesele italiene erau şi în Africa de nord, unde pe 3 februarie englezii au ocupat Cirenaica, Mussolini, pe 10 februarie, a acceptat ajutorul german şi în Africa.

În faţa ameninţării germane cu invazia Bulgariei, englezii au hotărât ca trupele greceşti să fie transferate în Macedonia pentru a distruge pe italieni înainte de venirea nemţilor.

Marea Britanie a ţinut să ajute cu prioritate Grecia pentru a arăta ţărilor neutre (în special Turciei) că ea nu-şi abandonează aliaţii şi în acelaşi timp să încurajeze rezistenţa greacă contra nemţilor şi astfel să împiedice ocuparea ei, fapt ce ar fi devenit un pericol pentru Orientul mijlociu.

Venirea aviaţiei germane în Italia a făcut pe englezi să treacă la ocuparea arhipelagului Dodecanez, în special insula Rodos, spre a preveni atacurile germane asupra Suezului şi Alexandriei şi a întări legăturile cu Turcia.

Pe 31 ianuarie, Churchill a trimis un mesaj preşedintelui Turciei arătând pericolul unei invazii germane în Bulgaria, oferindu-i asistenţă militară. Dar Turcia a refuzat, spunând că rămâne neutră şi se va apăra dacă va fi atacată.

Pe 22 februarie, W. Churchill a mers la Atena pentru întărirea frontului spre Bulgaria, încercând să alieze pe iugoslavi cu grecii, arătând că singura aprovizionare a lor trece prin Salonic, deoarece Marea Adriatică devenise un lac italian.

Cu această ocazie, Marea Britanie a aprobat trimiterea de trupe în Grecia şi Churchill a trimis un mesaj ministrului său de externe, A. Eden, înainte de toate sugerându-i să facă tot posibilul să antreneze Iugoslavia şi Turcia şi, în cel mai greu caz, să le convingă la rezistenţă în faţa pericolului iminent.

Italia suferea o nouă înfrângere în Africa prin pierderea Somaliei italiene, pe 25 februarie 1941.

De la Atena veneau încurajări. Primul ministru spunea:

„ Vreau să repet foarte categoric că Grecia, ca un aliat credincios, este hotărâtă să continue să lupte cu toate forţele până la victoria finală. Această hotărâre nu se limitează la Italia ci se va aplica şi oricărei agresiuni germane... Oricare ar fi rezultatul şi indiferent dacă Grecia are sau nu speranţa de a respinge duşmanul în Macedonia, ea îşi va apăra teritoriul naţional, chiar dacă va conta doar pe forţele proprii. "

În urma aderării Bulgariei la pactul tripartit, pe data de 1 martie, trupele germane au intrat în Bulgaria, iar bulgarii au luat poziţie de-a lungul frontierei cu Grecia.

Italienii începuseră o ofensivă în Grecia, crezând că vor obţine o victorie răsunătoare înainte ca germanii să intre în acţiune. Dar ofensiva lor a fost blocată pe 18 martie, suferind mari pierderi în oameni şi materiale. La ea s-a adăugat o mare înfrângere navală suferită din partea englezilor la capul Matapan, pe 27 martie 1941.

La intrarea germanilor în Bulgaria, Anglia se găsea într-o mare dificultate în ceea ce priveşte ajutorarea Greciei, din cauza unei înaintări rapide germane şi a imposibilităţii unei angajări apreciabile a trupelor imperiale britanice. Churchill a trimis un mesaj lui Eden, care se găsea la Cairo, venind de la Atena:

„...Am făcut tot posibilul să determinăm o combinaţie în Balcani împotriva Germaniei. Trebuie să fim atenţi să nu îndemnăm Grecia la o rezistenţă fără speranţă, singură, împotriva părerii ei, când noi nu avem decât o mână de trupe care ar putea ajunge în timp la locul respectiv. Se ridică grave probleme pentru imperiu dacă antrenăm trupe din Noua Zeelandă şi Australia într-o acţiune care, după cum spui, a devenit şi mai hazardată.

Trebuie să-i eliberăm pe greci de ideea că sunt legaţi să respingă un ultimatum german..."

Ambasadorul englez la Atena, când a citit telegrama, i-a scris lui Eden:

„ Cum putem să-l abandonăm pe Regele Greciei după asigurările pe care le-a primit de la comandantul şef şi de la Şeful Statului Major imperial privind şansele rezonabile de succes? Aşa ceva mi se pare de neconceput. O să fim puşi la stâlpul infamiei de lume, în general, pentru că nu ne-am ţinut de cuvânt. Nu e vorba să-i eliberăm pe greci de ideea că sunt legaţi să respingă un ultimatum. Ei au decis să lupte contra germanilor chiar şi singuri, dacă e necesar. Problema este dacă îi ajutăm sau îi abandonăm."

Şedinţa Cabinetului britanic a fost scurtă şi a luat rapid măsura:

„ Şefii de Stat Major au stabilit că, având în vedere opinia exprimată hotărât de comandantul şef de la faţa locului, de şeful de Stat Major Imperial şi de comandanţii forţelor ce urmează să fie folosite, ar fi just să mergem mai departe. Cabinetul a hotărât să vă autorizeze să continuaţi acţiunea şi acceptă răspunderea sa totală. "

Şi a venit rândul Iugoslaviei. La 2 martie 1941, ambasadorul Angliei la Belgrad s-a deplasat la Atena pentru a discuta cu Eden. Acesta i-a dat o scrisoare prinţului Paul, arătându-i soarta ce o va avea Iugoslavia dacă va intra sub ocupaţie germană şi verbal trebuia să-i comunice hotărârea Marii Britanii de a ajuta Grecia cu arme terestre şi aeriene.

Pe 4 martie prinţul Paul a plecat într-o vizită secretă în bârlogul lui Hitler, care a făcut presiuni pentru aderarea la alianţa cu Germania şi-a reuşit să fie intimidat. Opoziţia era şi împotriva aderării, dar mult prea mică. După o discuţie aprinsă ce a avut loc în noaptea de 20 martie, guvernul a înclinat spre aderare. Pe 25 martie primul ministru, Drag Cvetkovic, a aderat la Axă, semnând pactul la Viena. După două zile guvernul a fost răsturnat de Duşan Simocic, fapt ce 1-a înfuriat pe Hitler, hotărându-1 să distrugă Iugoslavia:

„Trebuie să le cerem Italiei, Ungariei şi Bulgariei să acorde ajutor militar efectiv împotriva Iugoslaviei... Le vom face promisiuni teritoriale: Italiei - litoralul Adriaticii, Ungariei - Banatul şi Bulgariei - Macedonia. "

Iuliu Maniu, plecat la Braşov pe 25 martie, s-a întors precipitat pe 27 martie 1941 şi, în discuţiile purtate cu apropiaţii lui politici, a spus printre altele.

„Evenimentele din Iugoslavia explică starea de spirit a tuturor popoarelor din sud-estul Europei, care vor să trăiască în libertate naţională. Această reacţiune trebuia să se întâmple şi în România, în mod normal, după abdicarea Regelui Carol.

Iugoslavia a avut prevederea să facă din vreme o înţelegere cu Uniunea Sovietică. Această înţelegere trebuia s-o facem şi noi, iar acum chiar momentul nu este pierdut.

Socotesc că generalul Antonescu a făcut o greşeală în declaraţia făcută ieri ziariştilor germani şi italieni, vorbind de atrocităţile maghiare din Maramureş împotriva preoţilor, adăugând caracterizarea «ca în Rusia» (Informaţii luate după un text al declaraţiilor generalului Antonescu difuzate de agenţiile germane din Bucureşti). Nu este momentul să provocăm Uniunea Sovietică. Dacă am avea siguranţă la răsărit, ne-am putea mişca în voie la vest.

Problema Balcanică se complică. Reacţiunea poporului iugoslav, care a înlăturat un principe Regent şi a provocat arestarea unui guvern va fi plină de urmări pentru întreaga Peninsulă Balcanică.

Popoarele din sud-est au crezut că pot fi ferite de război, dar când se aşează o nouă hartă a Europei, nici un popor ce vrea să-şi apere teritoriul şi demnitatea naţională nu poate face politică de rezerve, care duce, din concesii în concesii, la pierderea teritoriilor şi a independenţei. Am ajuns, în această situaţie, un exemplu tipic pentru întreaga lume.

Sunt încredinţat că noua poziţie a Iugoslaviei are importanţă considerabilă pentru desfăşurarea războiului, indiferent ce atitudine va lua Axa.

Este, de altfel, greu de conceput ca Axa să intervină prea energic, fiindcă aceasta ar duce la nimicirea bazelor de aprovizionare ale Germaniei din sud-est şi la acel Front Balcanic pe care englezii îl doresc de multă vreme. (Şi luptele de partizani din Iugoslavia şi Grecia s-au născut din cauza represiunii şi au durat tot timpul războiului, provocând mari pierderi ocupantului).

Cât priveşte starea de spirit din rândurile poporului nostru, este de ajuns ca cineva să viziteze oraşele din Ardeal şi să primească lume din toate colţurile ţării, cum fac eu, spre a-şi da seama că şi poporul român este capabil de asemeni atitudini patriotice."

Primul ministru ungar, contele Teleki, care semnase Pactul Tripartit, a refuzat să se alieze atacului împotriva Iugoslaviei. în seara de 2 aprilie, Pal Teleki a primit o telegramă din partea ministrului ungar de la Londra, anunţându-1 că, în caz de participare la acţiunea împotriva Iugoslaviei, Marea Britanie va declara război Ungariei. în timpul nopţii de 2/3 aprilie, el s-a împuşcat, după ce a auzit la telefon comunicarea că trupele intraseră în Ungaria.

Pe data de 3 aprilie, între generalul Antonescu şi feldmareşalul von Brauchitsch, comandantul trupelor de uscat ale Germaniei, a avut loc o întrevedere în cursul căreia s-a precizat că România să fie pregătită să facă faţă oricărei eventualităţi militare în răsărit. Antonescu a amintit feldmareşalului că nu va admite o extindere a Ungariei asupra Iugoslaviei, în Banatul sârbesc.

Hotărârea lui Antonescu a făcut pe germani să nu mai apeleze la trupele maghiare şi să le folosească tot pe cele naziste.

Situaţia din Balcani fiind foarte gravă, Iuliu Maniu, pe 4 aprilie, a înaintat un memoriu în care exprima punctul de vedere al Partidului Naţional-Ţărănesc:

„Domnule General,

Ultimele evenimente din Peninsula Balcanică, în special refuzul Iugoslaviei de a se alătura la Pactul Tripartit şi schimbarea regimului din acest stat aliat al nostru, ating în mod direct România şi pot avea repercusiuni catastrofale pentru noi. Efectul acestor repercusiuni nu se poate evita decât printr-o precizare clară a atitudinii României şi prin luarea urgentă a unor măsuri precise.

In această grea situaţiune, plină de răspundere pentru toţi, conducerea Partidului Naţional-Ţărănesc ţine şi acum ca întotdeauna să-şi manifeste punctul său de vedere.

Conflictul armat între Germania şi Iugoslavia, cu greu va putea fi evitat.

împrejurarea că România s-a alăturat Pactului Tripartit poate să îndemne evident fără temei. Germania şi Italia să ceară de la noi două lucruri: să permitem ca ofensiva germană să se dezlănţuie contra Iugoslaviei, pe teritoriul nostru, la frontiera romăno-iugoslavă, şi apoi ca armata noastră să participe la acţiunea armatei germane alături de Germania.

Aceste cereri sunt însă, de la început, inadmisibile. Poporul nostru a trăit, în trecut, totdeauna, în relaţii de prietenie cu poporul iugoslav. în prezent şi în viitor, între noi şi această naţiune există o strânsă comunitate de interese şi trebuie să existe o solidaritate de acţiune. în afară de aceasta, statul nostru a semnat un tratat de alianţă cu Iugoslavia, tratat care, până în prezent, nu a fost denunţat şi care implică pentru noi obligaţia elementară de a nu îngădui, de pe teritoriul nostru, o acţiune militară în contra ei. Cu atât mai mult, o participare directă a României la o astfel de agresiune ar constitui o gravă greşeală politică pe care naţiunea română nu o poate nici concepe, nici agrea. Ar constitui o greşeală istorică de neiertat dacă România ar contribui în orice formă la slăbirea Iugoslaviei şi la pătrunderea unei mari puteri în Balcani, ceea ce ar primejdui grav libertatea şi securitatea naţiunilor balcanice.

...Ţara se cutremură la gândul că, în loc să lupte pentru interesele ei fireşti, se i vede angajată în acţiuni străine de aspiraţiile ei cele mai sfinte, cu riscul de a se \ transforma în teatrul unui război devastator şi sângeros.

în sfârşit, la toate acestea se adaugă, domnule general, perspectiva unor consecinţe grave pentru revendicările noastre naţionate în momentul încheierii păcii generale. Imixtiunea României în războiul actual contra democraţiilor occidentale nu ar corespunde nici sentimentului românesc, nici intereselor ţării noastre.

Partidul Naţional-Ţărănesc, ca expresie reală şi sinceră a opiniei publice româneşti, ţine să protesteze în modul cel mai categoric contra intenţiunii de a se îngădui o agresiune a armatei germane de pe teritoriul nostru cât şi a unei participări
directe a armatei noastre contra Iugoslaviei...

4-04-1941; I. Maniu"

În aceeaşi zi de 4 aprilie, Iuliu Maniu reuşea să facă primul contact prin radio cu Istanbulul, cu ajutorul şefului de atelier reparaţii de la o întreprindere germană de instrumente electrice AEG şi cu ajutorul a şaisprezece componente de pe bancul de lucru, conectate, fără a fi asamblate într-un aparat. (Ivor Porter „Operaţia autonomus", pag. 97).

Problema agravării situaţiei din Balcani este văzută şi de alţi diplomaţi străini. Ministrul României la Berlin, Bossy, raporta Bucureştiului în aceeaşi perioadă, pe 5 aprilie, o discuţie avută cu Dekanozov, ambasadorul Uniunii Sovietice de la Berlin:

„Domnia sa mi-a spus că nu poate exista război în Europa fără ca acesta să nu se întindă şi asupra Balcanilor. O dată aprinsă această regiune, diferitele ţări care o compun sunt silite, prin forţa lucrurilor, a lua poziţiune.

După ce a trecut în revistă diferitele state balcanice, s-a oprit asupra României, exprimându-şi părerea că locul ei depinde de interesele ei actuale.

Domnia sa s-a mărginit a-şi manifesta compătimirea faţă de exodul populaţiei româneşti din Ardealul ocupat, manifestându-şi surprinderea că puterile Axei nu reuşesc a impune guvernului de la Budapesta o purtare diferită faţă de România, dat fiind că atât România cât şi Ungaria sunt aderente ale Pactului Tripartit. "

Hitler s-a înfuriat când a auzit că Iugoslavia s-a revoltat împotriva aderării la Pactul Tripartit şi s-a hotărât s-o distrugă, nu numai militar, dar şi ca unitate naţională, printr-o lovitură dură şi fără milă.

Mussolini, auzind că este vorba de acţiunea împotriva Iugoslaviei, şi-a anunţat participarea, gândindu-se la avantajele teritoriale.

Marea Britanie, la data aceea, era angajată în Libia, unde se făceau pregătirile debarcării blindatelor germane pentru ofensiva preconizată de generalul Rommel şi englezii dispuneau în Grecia de o brigadă blindată căreia i se alăturaseră două divizii australiene şi o divizie neozeelandeză.

Armata iugoslavă era slabă numericeşte şi neinstruită.

Hitler, încurcat, deoarece i se întârzia planul de atac al Rusiei, prin planul „Barbarossa" cu 5 săptămâni, a hotărât pe 30 martie 1941 să se treacă la atac.

Şi în dimineaţa de duminică 6 aprilie 1941 a început atacul masiv al Belgradului, pe care până seara 1-a transformat în ruine şi a provocat moartea a 17.000 de persoane. Timp de 2 zile a durat acest calvar. Ultimatum s-a dat, după obiceiul german, la multe ore după începerea invaziei.

Germania îşi detaşase 6 divizii şi 2 corpuri de armată din cele destinate Rusiei la care s-au adăugat diviziile germane venite din Austria şi armata ungară care, ca şi cea italiană, urmărea scopuri teritoriale pe care nu voia să le piardă.

Asaltul terestru a început pe 8 aprilie în direcţia Niş-Belgrad, paralel cu invazia Sloveniei cu trupele venite din Austria şi a Croaţiei cu trupele ungureşti pe 11/12 aprilie. Acestea au pornit invazia sub pretextul apărării minorităţii lor din Voj vodina, urmând să se înfrupte cu câmpia cuprinsă între Dunăre şi Tisa.

Paralel, Mussolini, care şi-a anunţat şi el participarea, tot pe 11 aprilie, a coborât de-a lungul coastei Adriatice şi, fără a întâmpina rezistenţă, a trecut Zara, intrând cu muzica în frunte pe 17 aprilie la Dubrovnic.

N-a fost nici o surpriză că de la începutul ostilităţilor, la Maribor, minorităţile germane, aprovizionate cu arme din timp - pe ascuns - i-au atacat pe sârbi pe la spate, în timp ce croaţii nu aveau de gând să se bată pentru statul iugoslav în care nu mai credeau de mult. în seara de 12 aprilie, în faţa fulgerătorului atac, a capitulat Belgradul, iar comandamentul militar iugoslav nu mai avea legătură decât printr-un singur fir telefonic cu armatele răspândite şi în derută.

În această situaţie, guvernul a fugit cu avionul la Atena, apoi la Cairo, reuşind să înjghebeze un grup de armată ce se va pune la dispoziţia aliaţilor, format din 15.000 de ostaşi, câteva nave şi 25 de avioane.

Când pe 17 aprilie s-a semnat capitularea armatei iugoslave, nemţii au vrut ca aceasta să fie semnată şi de un membru al guvernului, dar a fost în zadar. S-au mulţumit cu un fost demnitar, dinainte de 27 martie 1941, pe care, găsindu-1 în provincie, l-au dus cu avionul la „solemnitatea" de la Belgrad.

La acest „ospăţ" s-a împărţit prada: Ungaria a ocupat, cum am văzut, câmpia Dunării, Bulgaria - Macedonia, Italia punea mâna pe sudul Sloveniei, litoralul dalmat, Muntenegru şi regiunea Cosovo, Croaţia îşi declara independenţa, agăţându-se de remorca germană, pe când nemţii se mulţumeau cu ce mai rămăsese din Slovenia şi din fosta Iugoslavie şi cu conducerea „orchestrei" din Balcani.

Nemţii, în această uluitoare acţiune, într-o săptămână, pierduseră 151 de morţi, în schimb ajunseseră la graniţa Greciei, căreia i-a mai oferit încă o săptămână până la capitularea din 24 aprilie.

Peste Iugoslavia s-au aşternut 42 de luni de ocupaţie dură nemţească. După 3 luni, inginerul partizan Broz se va răscula în Serbia şi îi va hăitui pe nemţi, sub numele de Tito, până la sfârşitul războiului din Balcani, în toamna lui 1944.

Asia Mică şi nordul Africii strigau: Hitler bate la poartă şi aceasta cu toate că nemţii eşuaseră în faţa Tobrukului, în timp ce se pregăteau asiduu pentru întărirea fortăreţei de la Bengazi, cu blindatele generalului Rommel.

Influenţa germano-italiană din Siria a fost răsturnată pe 17 aprilie, prin debarcarea engleză de la Basora (la vărsarea Tigrului şi Eufratului în golful Persic) care a impus respectul independenţei Irakului şi în zonă s-a schimbat situaţia prin intervenţia şi a unui grup de armată franceză „liberă", care a anunţat renunţarea Franţei la mandatul ei şi fiind de acord cu independenţa Siriei şi Libanului, care au fost recunoscute până în septembrie de generalul Charles de Gaulle.

Dar, pe continent, după 24 aprilie, englezii erau în faţa unui nou Dunkerque, pierzând 12.000 de oameni, în timp ce comandamentul se retrăgea în Creta, pe care voiau s-o transforme în fortăreaţă.

Pe 20 mai germanii au început asaltul Cretei, prin invazia paraşutată a armatei, combinată cu planoarele. Numărul lor era de 12.000.

După 10 zile, operaţia din Creta s-a soldat cu o nouă retragere engleză, foarte riscantă. 17.500 de soldaţi englezi au fost duşi în Egipt şi 1.000 au fost scoşi ulterioar, prin acţiuni de comando. Pierderile s-au ridicat la 13.000 de oameni prizonieri, ucişi, şi răniţi, la care s-au adăugat vieţile a 2.000 de marinari.

Pierderile germane s-au ridicat la circa 15.000 de oameni, morţi şi răniţi. După] război, s-au găsit în Creta 4.000 de morminte nemţeşti. Dar cei înecaţi în mare în timpul invaziei? Pierderile aviaţiei au fost de circa 170 de avioane. Divizia a 7-a aeropurtată a fost distrusă în Creta.

Marea Britanie pierduse 3 crucişătoare, 2 distrugătoare, iar alte 9 crucişătoare I erau în reparaţie la Alexandria.

Era o supremaţie aeriană germană asupra Mediteranei, dar de care n-a ştiut să profite. Se încheia astfel acest capitol al supremaţiei Axei în Balcani şi Hitler se pregătea să pornească pe drumul dezastrului, antrenându-i în marea nenorocire al Europei răsăritene pe toţi cei care se agăţaseră la remorca lui.