CAPITULAREA GERMANIEI. ROMÂNIA ÎNTRE YALTA ŞI POTSDAM

Proclamaţia lui Winston Churchill din 8 mai 1945:

„Ieri dimineaţă, la ora 2.41 de minute, la Cartierul General al generalului Eisenhower, generalul Jodl, reprezentantul înaltului Comandament German şi al marelui amiral Donitz, numit şef al statului German, a semnat actul de capitulare necondiţionată a tuturor forţelor germane, terestre, maritime şi aeriene din Europa, faţă de forţa expediţionară aliată, în acelaşi timp faţă de înaltul Comandament Sovietic...

Ostilităţile vor înceta oficial la un minut după miezul nopţii de azi 8 mai, dar, pentru a salva vieţi omeneşti, încetarea focului a fost sunată ieri de-a lungul întregului front, iar scumpele noastre insule din Canalul Mânecii vor fi de asemeni eliberate azi.

Aşadar, războiul cu Germania s-a terminat.

După ani de pregătire intensă, Germania s-a năpustit asupra Poloniei la începutul lunii septembrie 1939 şi, dând urmare garanţiilor noastre faţă de Polonia şi în acord cu Republica Franceză, Marea Britanie, Imperiul Britanic şi naţiunile Commonwealthului au declarat război împotriva acestei agresiuni nebuneşti.

După ce viteaza Franţă a fost doborâtă, noi, din această insulă şi din imperiul nostru unit, am continuat lupta singuri timp de un an întreg, până când am fost uniţi cu puterea militară a Rusiei Sovietice, şi mai târziu cu superioara putere şi superioarele resurse ale Statelor Unite ale Americii.

Până la urmă, aproape toată lumea se găsea împotriva făcătorilor de rele care se află acum prosternaţi în faţa noastră.

Mulţumirea noastră faţă de străluciţii noştri aliaţi porneşte din toate inimile noastre din această insulă şi din Imperiul Britanic... Japonia, cu toate trădările ei şi lăcomia sa, rămâne încă neîngenuncheată. Rănile pe care le-a pricinuit Marii Britanii, Statelor Unite şi celorlalte ţări, cum şi josnicele cruzimi ale sale, cer justiţie şi pedepsire... "

Proclamaţia preşedintelui U.S.A., H.S. Truman:

„ Clipa aceasta este solemnă, dar glorioasă...

Stindardul libertăţii flutură din nou deasupra Europei întregi...

Loviturile noastre vor continua până când Japonia va depune armele...

Occidentul este liber, dar Orientul se află tot sub dominaţia trădătoare a tiraniei japoneze... Lumea întreagă trebuie curăţită acum de forţele răului, care au fost îndepărtate din jumătatea lumii. Naţiunile Unite iubitoare de pace au arătat în vest că armele lor sunt cu mult mai puternice decât Puterea dictatorilor sau tirania clicilor militare, care altădată ne spuneau că suntem molatici şi slabi. Puterea popoarelor noastre care se apără împotriva oricărui inamic va fi în Pacific tot aşa de mare cum s-a dovedit în Europa

Pentru triumful spiritului şi al armelor cu care am câştigat victoria şi pentru ceea ce acest triumf promite tuturor popoarelor de pretutindeni, care s-au alăturat nouă pentru dragostea de libertate, se cade să mulţumim Atotputernicului Dumnezeu, care ne-a întărit şi ne-a dat victoria... "

Îngrijorările pentru viitor începuseră încă înainte de eliberarea completă a Europei, în spatele frontului ce înainta dinspre răsărit spre a elibera o jumătate de Europă şi mai ales durerea se accentua după aceste proclamaţii dătătoare de speranţe.

Îndoielile începuseră să-l frământe chiar pe Churchill, care spunea:

„Principala legătură, pericolul comun, care unise marii Aliaţi, dispăruse peste noapte. În ochii mei, ameninţarea sovietică o înlocuise deja pe cea nazistă. Dar nu există nici o alianţă militară împotriva ei... Puterea noastră, care înfruntase atât de multe furtuni, nu mai continua să existe la lumina soarelui... Nu-mi puteam scoate din minte teama că, în curând, armatele victorioase ale democraţiei se vor dispersa şi că adevăratul şi cel mai dur test va sta în faţa noastră... "

După părerea lui Churchill, în cercurile influente de la Washington se vorbea ca Statele Unite să nu fie atrase într-un antagonism cu U.R.S.S., ci să rămână ca un mediator prietenesc între Anglia şi Rusia sau „chiar ca un arbitru, căutând să reducă divergenţele între ele în legătură cu Polonia sau Austria", în timp ce se simţea „ doar vasta manifestare a imperialismului sovietic care se rostogolea înainte peste ţări lipsite de putere".

Agăţându-se de o conferinţă tripartită care să regleze problemele înainte de retragerea trupelor, Churchill i-a trimis o telegramă lui Truman subliniind:

1. „Sunt profund preocupat de situaţia europeană. Am aflat că jumătate din forţa aeriană americană din Europa a început deja să se mute în teatrul din Pacific... într-un timp foarte scurt, puterea noastră armată va fi dispărut, cu excepţia unor mici forţe de ocupaţie în Germania.

2. între timp, ce se va întâmpla cu Rusia? Am acţionat întotdeauna pentru prietenie cu Rusia, dar, ca şi dumneata, simt o adâncă îngrijorare faţă de deformarea deciziilor de la Yalta, de atitudinea lor faţă de Polonia, de influenţa copleşitoare în Balcani, cu excepţia Greciei, de dificultăţile ce le fac în legătură cu Viena, de combinaţia între puterea rusă şi teritoriile aflate sub controlul lor sau ocupate, cuplate
cu tehnici comuniste în atât de multe ţări şi, mai presus de toate, de puterea lor de a menţine armate foarte mari pe teren timp îndelungat...

3. O cortină de fier este trasă peste frontul lor. Noi nu ştim ce se întâmplă în spatele ei... Generalul Eisenhower va trebui să facă tot felul de aranjamente ca să evite o nouă fugă a populaţiei germane spre vest, când această uriaşă înaintare moscovită va avea loc în centrul Europei... Astfel, o mare fâşie de multe sute de kilometri de teritorii ocupate de ruşi ne va izola de Polonia.

4. între timp, Germania va fi deschisă ruşilor, pentru ca aceştia să înainteze, dacă vor, până la apele Mării Nordului şi ale Atlanticului.

5. Desigur că este vital să ajungem la o înţelegere cu ruşii... înainte de a ne slăbi mortal armatele sau a ne retrage în zonele de ocupaţie. Acest lucru se poate face doar printr-o întâlnire personală... Casă rezum, problema unei înţelegeri cu Rusia înainte de dispariţia forţei noastre mi se pare că le minimalizează pe toate celelalte".

Îngrijorător, foarte îngrijorător este faptul că anturajul preşedintelui Truman propunea întâi o întâlnire a acestuia cu Stalin, ceea ce era neloial şi s-ar fi presupus că au început divergenţe anglo-americane.

Între timp Truman l-a trimis pe Hopkins la Moscova, să încerce rezolvarea diferendului cu Polonia, cu şefii polonezi arestaţi, cu Mikolajczyk îndepărtat de Moscova, care se luptase să-şi impună guvernul. S-a acceptat formarea unui nou guvern, ce a fost recunoscut pe 5 iulie de U.S.A. şi Anglia. Ruşii reuşiseră prin tergiversări să-şi facă jocul murdar al deportărilor şi lichidărilor, respingând accesul observatorilor politici promişi...

Datorită abuzurilor de neconceput relevate de memoriile lui Iuliu Maniu, încă de pe 24 martie, Secretarul de Stat Stettinius declara că singura cale de rezolvare a situaţiei din România erau "urgente consultări între cei trei". Iar Rusia continua să facă presiuni asupra anglo-americanilor pentru recunoaşterea guvernului Groza, mergând până acolo încât pe 27 mai Stalin a solicitat recunoaşterea imediată a guvernelor din România, Bulgaria şi Finlanda.

Cu toată intervenţia făcută pe lângă ministrul de Externe al U.S.A. şi ambasadorul Harriman, de la Moscova, preşedintele Truman refuza si întârzia răspunsul, din cauza lui Churchill, şi pe 7 iunie îl expedia Kremlinului:

"În Ungaria, România şi Bulgaria eu nu am găsit aceleaşi semne încurajatoare ca în Finlanda. Acolo, şi în special în ultimele două ţări, am fost contrariat să găsesc guverne ce nu corespund procedurii democratice privind drepturile acestor popoare de a-şi exprima liber voinţa lor, guverne care după părerea mea nu corespund în sistemul lor de guvernare nici caracterului reprezentativ ce trebuie să-l aibă şi nici voinţei popoarelor lor.". Dar Stalin a respins peste două zile acest mesaj.

Iuliu Maniu, pe 8 iunie, în discuţia pe care a avut-o cu reprezentantul american la Bucureşti, Burton Berry, i-a spus acestuia:

“România nu mai este un stat suveran. Guvernul este compus numai din Quislingi ai Rusiei. Titel Petrescu este gata să părăsească guvernul şi să treacă în opoziţie".

Pentru observatorii americani se contura tot mai clar convingerea că România devenise pentru Rusia un teren de testare pentru instaurarea comunismului, în vederea extinderii lui în celelalte state „eliberate".

Având impresia că o oarecare încordare se ivise între occidentali şi ruşi, Iuliu Maniu a încercat să acţioneze pentru înlăturarea guvernului Groza. în acest sens a purtat discuţii cu Regele Mihai şi a solicitat americanilor o garanţie în cazul declanşării unei asemenea acţiuni, iar pe 6 iunie anunţa că este pregătit să întreprindă ceva.

La începutul lunii iunie Stalin îl anunţase pe Truman că este de acord să se întâlnească la Berlin pentru discuţii în cadrul „celor trei", la jumătatea lunii iulie. Imediat au avut loc câteva schimburi de telegrame între Churchill şi Truman, în vederea acestei conferinţe, care se va ţine la Potsdam, deoarece premierul britanic dorea ca ea să se desfăşoare cât mai repede, motivându-şi graba din cauza acţiunilor brutale ale ruşilor, care înghiţiseră Cehoslovacia iar statele baltice, România, Polonia, şi Bulgaria deveniseră state satelite, sub conduceri comuniste totalitare. In telegrama trimisă pe 4 iunie îi spunea lui Truman:

„... Sperăm ca această retragere, dacă trebuie făcută, să fie însoţită de reglementarea multor lucruri grave, care să constituie adevărul fundamental al păcii în lume. Nimic important nu a fost încă stabilit, iar dumneata şi cu mine vom avea de purtat o mare răspundere pentru viitor. Eu mai sper că data va fi avansată".

La 1 iulie a început retragerea armatelor britanice şi ale Statelor Unite spre zonele respective de ocupaţie, urmate de mase de refugiaţi din faţa ruşilor.

U.R.S.S. era instalată în inima Europei.

În acelaşi timp, Rusia făcea presiuni asupra Turciei pentru cedarea a două districte la sud de Caucaz, urmărind revizuirea convenţiei de la Montreux şi fixarea de baze în strâmtori. După ce pe 26 iunie 1945 a ocupat Rutenia (11.500 kmp. şi 750.000 de locuitori), Rusia a chemat la Moscova guvernele ţărilor ocupate şi le-a obligat să semneze un tratat prin care cedau baze militare. României i se cerea Constanţa (inclusiv Mangalia) iar Bulgariei Varna, tot ca bază navală. Aceasta se petrecea cu o săptămână înaintea deschiderii Conferinţei de la Potsdam.

Jaf ... teroare ... crime ... înscenări de procese ... lagăre de deţinuţi politici...

Trenuri după trenuri cărau spre U.R.S.S. oameni, transformându-i în sclavi, şi tot felul de bunuri, mergând până la uzine întregi. Ne-au adus în schimb de acolo două divizii formate din cei ce au acceptat trădarea şi umilinţa, pentru a deveni instrumentele de distrugere a armatei române: Divizia „Tudor Vladimirescu" sub comanda colonelului Nicolae Cambrea şi Divizia „Horia, Cloşca şi Crişan", avându-l comandant pe generalul Mihail Lascăr şi ca politruc pe Valter Roman.

În timpul Conferinţei de la Yalta, comuniştii terorişti de la Arad au atacat fabricile şi uzinele din oraş, „Textila", „Astra vagoane", atelierele C.F.R., „Policrom", „Textila-Teba", „Tutunul", încercând să impună conduceri sindicale comuniste. Au fost răniţi. Nu a scăpat nici ziarul România Democrată, editat de Ion Teodorescu-Făget, unde au devastat, au bătut şi arestat, înscenând un proces.

Tot pentru impunerea unei conduceri sindicale comuniste, la Bucureşti pe 20 februarie s-a luat cu asalt uzina „Malaxa", unde Gheorghe Apostol a folosit arme de foc, fiind răniţi şi arestaţi dintre oamenii care apărau uzina.

La Mediaş muncitorii s-au constituit într-un sindicat liber. Neputând comuniştii să găsească trădători printre ei, au arestat comitetul ales liber şi i-au înscenat un proces, soldat cu mai multe condamnări.

La Cluj a fost atacată redacţia ziarului „Patria", organ al Partidului Naţional-Tărănesc, condus de Zaharia Boilă.

La Bucureşti, tipografia din str. Valter Mărăcineanu nr. 2, unde se tipărea ziarul Partidului Naţional-Ţărănesc „Dreptatea", a fost devastată şi tipografilor li s-a interzis să mai tipărească.

Aceeaşi situaţie s-a petrecut şi cu ziarul „Viitorul", organul Partidului Naţional-Liberal. După 6 martie au început arestările şi internările în lagărele de la Caracal şi Slobozia, în martie a fost arestat şi fostul prim-ministru Alexandru Vaida Voievod. Numeroase loturi de „criminali de război" au fost arestate, printre ei zeci de generali, directori de ziare şi redactori. S-au pronunţat zeci de condamnări la moarte, care au fost comutate în muncă silnică, la propunerea ruşilor, pentru a crea o atmosferă favorabilă în jurul guvernului opresiv.

În luna iunie s-a anchetat şi trimis în judecată un grup format în majoritate din tineri, înscenare cunoscută sub numele de organizaţia „T" şi din care făceau parte membrii P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D. - Titel Petrescu, fiind implicaţi printre alţii: Ilie Lazăr, Iosif Jumanca, Ion Flueraş, comandorul Petre Domăşneanu, Adriana Georgescu (secretara generalului Nicolae Rădescu).

Generalul Nicolae Rădescu fusese nevoit să se refugieze pe 28 februarie la misiunea engleză, de unde sub garanţii i s-a dat voie să meargă acasă în luna mai, pentru ca în iunie să i se fixeze domiciliu obligatoriu, fiind supravegheat tot timpul de comisarul Mişu Dulgheru. Din domiciliul obligatoriu, în timp ce se pregătea înscenarea procesului „Sumanelor negre", pe 17 iunie 1946 a reuşit să fugă cu un avion în Cipru şi apoi la Paris.

Perioada aceasta mai este caracterizată prin epurări din ministere şi armată, în primă fază, şi numirea de primari şi prefecţi comunişti, fără nici un fel de pregătire, care erau executanţi fideli ai guvernului impus de ruşi.

Pe lângă jefuirea bogăţiilor româneşti, prin ţara noastră erau tranzitate şi bunurile furate dintr-o jumătate de Europă „eliberată". După încetarea războiului, zi şi noapte, trenurile veneau dinspre apus şi luau, prin Moldova, drumul Rusiei. Liniile secundare ale C.F.R. erau ticsite de garnituri cu vagoane deschise sau închise, fiind nevoite să staţioneze uneori câteva zile, din cauza aglomeraţiei, fiindcă de la Adjud se făcea transbordarea pe ecartamentul căilor ferate ruseşti. în timpul staţionării "eliberatorii" se năpusteau prin satele apropiate şi goleau casele oamenilor, mai ales de băutură şi mâncare.

Oamenii păgubiţi au început să reacţioneze. Aşa a luat fiinţă o primă formă de rezistenţă şi de ripostă împotriva celui care se dovedea a fi invadator.

Pe lângă neliniştea şi foamea care începuseră să-şi arate colţii, în Moldova a apărut şi tifosul, semnul cruntei mizerii.

O parte din muncitori au fost scoşi din producţie, după 6 martie, bine plătiţi şi constituiţi în echipe de şoc. Ei cutreierau noaptea satele în jeep-uri provenite din ajutorul american dat Rusiei pentru „eliberarea Europei". Această stare de anarhie era creată mai ales în sudul Moldovei, pentru ca această provincie să poată fi mai uşor înghiţită. In paralel se urmărea formarea unei miliţii populare cu un efectiv de 100.000 de „patrioţi", scoşi din fabrici şi antrenaţi de instructori sovietici, constituindu-se o reţea ce trebuia să împânzească toată ţara.

Paralel cu această teroare, membrii comunişti organizau sub privirile binevoitoare ale autorităţilor sovietice bande de huligani, pe care ei înşişi le conduceau în atacurile împotriva autorităţilor. Trupele sovietice împiedicau armata română şi poliţia să impună respectarea legii.

Aşa începea instaurarea erei comuniste din România.

Pe 4 iulie 1945, Iuliu Maniu a participat la aniversarea „Zilei independenţei Statelor Unite", la Misiunea americană de la Bucureşti, unde s-a întâlnit cu o serie de lideri ai partidelor democratice româneşti şi de unde a aflat prin generalul Schuyler unele amănunte în legătură cu Conferinţa de la Potsdam, care urma să se deschidă cât de curând.

Pe data de 5 iulie, după ce a apărut în presă discursul lui Gh. Tătărăscu ţinut pe 1 iulie în faţa transfugilor din P.N.L. şi intitulat „Congres", Iuliu Maniu a fost solicitat de ziarişti să dea un interviu. Printre altele a spus:

„Dl Tătărăscu, la o adunare publică, a continuat atacurile împotriva mea, înşirând o serie de afirmaţii cu totul neadevărate şi trăgând din ele concluzii absolut false... împrejurarea că d-sa debitează o serie de neadevăruri, care ar putea să inducă în eroare lumea de bună credinţă, care nu cunoaşte în amănunt desfăşurarea evenimentelor, mă determină să vă spun, pe scurt, aşa cum îmi permit împrejurările în care se găseşte astăzi chinuita noastră ţară:

«Nu este adevărată afirmaţia dlui Tătărăscu că eu aş fi împiedicat un Consiliu de Coroană iniţiat de d-sa... Nu eu, ci Majestatea Sa Regele este cel ce convoacă asemenea consilii...

Nu este adevărată afirmaţia dlui Tătărăscu că eu aş fi amânat acţiunea mea pentru încheierea armistiţiului. Dimpotrivă, eu am fost acela care am desfăşurat-o... dumnealui se simţea bine în compania exmareşalului şi era absent în lupta politică...

Nu este adevărat că eu aş fi determinat reţinerea unei telegrame adresată dlui Tătărăscu, din străinătate. Acţiunea dlui Tătărăscu prezenta pentru mine prea mică importanţă şi prea puţine garanţii de seriozitate, ca să mă ocup de asemenea chestiuni, străine de altfel şi de interesele şi obiceiurile mele.

Nu este adevărat că eu aş fi întârziat plecarea dlui general Aldea la Moscova. Dimpotrivă, eu am fost cel dintâi care am semnat împuternicirea dlui general Aldea de a trata cu puteri depline în numele P.N.Ţ. condiţiile armistiţiului. După cum se vede, afirmaţiile dumnealui sunt cu totul neadevărate şi lipsite de temei. Totuşi, dl Tătărăscu spune adevărul când afirmă că am refuzat să colaborez cu d-sa şi că am respins oferta d-sale de a pleca împreună la Moscova.

... Motivele refuzului le-am comunicat în trei scrisori continuative, a căror publicare a fost oprită de cenzura guvernului Antonescu... .

Se ştie că a introdus, ca umil servitor al exregelui Carol al II-lea, regimul dictatorial din România... declarând că «numai proştii şi nebunii se gândesc la dictatură»... Pe dl Tătărăscu şi pe prietenii d-sale nu i-am văzut nicăieri în arena luptătorilor, sau în serviciul tendinţelor pe care le afişează astăzi.

Propunerea dlui Tătărăscu din 13 aprilie 1944, pentru încheierea armistiţiului, era inutilă şi tardivă şi nu putea să aibă decât un caracter comic. Nu mai puţin comică este atitudinea de astăzi a dlui Tătărăscu, prin care d-sa încearcă să producă impresia că a voit să facă ceva... Nu am acceptat propunerea să fiu însoţit la Moscova de dl Tătărăscu, patronul de la Tatar-Bunar, organizatorul exceselor anticomuniste, stâlpul regimurilor dictatoriale, exponentul politic net antisovietic şi omul sub a cărui guvernare au fost internaţi sute de comunişti... A fost primul care a prezidat denunţarea garanţiilor anglo-franceze ale României şi a decretat oficial schimbarea orientării noastre externe... îndrumând-o spre Axă... A votat pentru acceptarea arbitrajului de la Viena... D-sa îşi constituie un merit din împrejurarea că sub guvernarea d-sale s-a cedat Basarabia... A încheiat cu Germania o serie de convenţii oneroase şi ruşinoase, împletite cu promisiuni categorice, de ordin politic... A alergat la diplomaţii germani şi italieni, implorând ajutorul lor împotriva Sovietelor... Ce a căutat dl Tătărăscu, care se afişează astăzi ca fiind un mare şi constant prieten al Sovietelor, la serbările de la Chişinău, aranjate de guvernul Antonescu în 1943, serbări care nu au avut alt scop decât să provoace Sovietele? ... A fost singurul prim-ministru care a ţinut să asiste la aceste serbări. Probabil d-sa a voit să treacă clandestin frontul spre Moscova, aşa cum pretinde că ar fi dorit s-o facă în 1944... ?

Am refuzat să discut şi să lucrez cu oameni care sunt neserioşi şi inconsecvenţi în atitudinile lor politice.

Nu voi intra în discuţie cu dl Tătărăscu, precum nu am reacţionat nici la atacurile presei comuniste, care cu toate că se izbeşte la fiecare pas de realitatea activităţii mele politice de cincizeci de ani şi de faptele pe care le-am săvârşit în văzul lumii întregi, în ultimul deceniu, totuşi are tendinţa ridicolă de a mă prezenta fascist, reacţionar".

A fost o lecţie politică binemeritată, administrată celui mai imoral om politic, cu ajutorul căruia s-a căutat legitimarea guvernului pro-comunist în străinătate, fiindcă Moscova nu avea nevoie decât de marionete politice, cu ajutorul cărora să distrugă partidele democratice din România, spre a putea deschide drum imperialismului sovietic spre sudul şi centrul Europei.

În perspectivă se întrezărea desfăşurarea unor evenimente importante pe plan politic extern şi intern şi care vor zgudui opinia publică românească în încercarea de a se debarasa de regimul represiv instaurat de ruşi.

Pe de altă parte, Rusia va căuta să şi-l atragă de partea ei pe Rege, căruia îi va oferi pe 6 iulie cea mai înaltă distincţie militară a U.R.S.S. - „Ordinul «Victoria» cu briliante, pentru actul curajos al cotiturii hotărâte apoliticii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alinierea cu Naţiunile Unite, în clipa când nu se preciza clar înfrângerea Germaniei".

Această înaltă distincţie se datorează bineînţeles apropiatei aniversări de un an de la răsturnarea regimului antonescian, dar şi tendinţei ruseşti de a obţine recunoaşterea guvernului Groza de către anglo-americani, care-l considerau nereprezentativ şi nedemocratic. Stalin s-a arătat de data aceasta receptiv la un document primit din partea lui Churchill, găsit în arhiva secretă a lui Hitler şi pe care i l-a trimis în copie, însoţit de o notă explicativă în care s-ar fi cuprins şi unele sugestii de a căuta modalitatea de a se exprima o recunoştinţă publică pentru însemnătatea actului important săvârşit de România la 23 august 1944.

Printre documentele publicate de Direcţia Generală a Arhivelor Statului, în voi. JV, pag. 543, apărut în Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică (Buc. 1985), sub titlul „Spre lămurirea unei enigme", se relatează:

În arhiva secretă a lui Hitler s-a găsit între documente un raport iscălit de Keitel şi Guderian, în legătură cu capitularea României şi care i-a fost remis lui W. Churchill cu următorul cuprins:

„Capitularea României, pe lângă consecinţele imediate de ordin militar, a produs în acelaşi timp şi o răsturnare de fronturi extrem de periculoasă, ce va duce la pierderea teritoriului nu numai al României, ci şi al Bulgariei, Iugoslaviei şi Greciei punând în pericol toată armata germană din Balcani.

Deosebit de pierderea poziţiilor din Carpaţi, pierderea grânarului şi petrolului românesc constituie o altă mare şi grea lovitură, în urma căreia armatele ruse vor putea ajunge, în vreo câteva săptămâni, în faţa Budapestei.

Dat fiind că în decurs de 30 de ani aceasta este a doua oară când România trădează cauza Germaniei, se impune a se lua toate măsurile ca România să dispară de pe harta Europei şi poporul român să dispară ca naţiune".

De fapt, Germania, în planul nebunesc al lui Hitler, încercase să ne împingă spre răsărit, după ce ne sfârtecase ţara urmare a planurilor ei de dominaţie a Balcanilor. Acum asistam la alte planuri şi mai perfide ale U.R.S.S., ce urmărea tot o dominaţie în Balcani, prin exterminarea poporului român fie prin deportare, fie prin închisorile din România.

Iuliu Maniu căuta şi acum, sub ameninţarea sovietică, ca şi în timpul dominaţiei germane, să împiedice dezastrul ce pândea ţara românească.

Pe lângă legăturile permanente pe care le întreţinea cu reprezentanţii Angliei şi Americii la Bucureşti, el îşi coordona acţiunea şi cu Regele Mihai. Acum în pragul deschiderii Conferinţei de la Potsdam, Maniu s-a deplasat la Sinaia unde, pe 11 iulie, s-a întâlnit cu Regele. După ce între 10 şi 11 dimineaţa s-a întreţinut cu Grigore Niculescu-Buzeşti venit de la Bucureşti, la ora 12.25 a plecat la Palatul Peleş, unde a luat masa cu Regele, până la ora 15.

Datele de urmărire ale Siguranţei au fost transmise imediat la Bucureşti, la care s-au adăugat informaţiile obţinute din sursa „Sinaia" şi care dădeau unele indicaţii asupra celor discutate:

- S-a prezentat declaraţia referitoare la discursul lui Tătărăscu, pe care Regele a dat-o ziariştilor străini şi a fost de acord să fie făcută publică.

- S-a mai discutat actuala situaţie, care reclama imediat înlăturarea guvernului, întrucât nu era în asentimentul poporului şi nici în al celor doi „Mari" (Anglia şi Statele Unite ale Americii).

Chiar în ziua când se deschidea Conferinţa celor trei, guvernul Groza legitima toate măsurile ordonate şi puse în practică de cei pe care ruşii îi învestiseră în fruntea administraţiei locale din Moldova şi Bucovina de Sud.

La Yalta se căzuse de acord ca Rusia să-şi înainteze frontiera de vest în Polonia de est până la Linia Curzon şi se recunoscuse că Polonia trebuia să primească teritorii substanţiale din Germania. Stalin voise să extindă graniţa de vest a Poloniei de-a lungul Oderului, până la unirea acestuia cu Neisse de est. Toţi cei trei şefi de guverne s-au angajat public la Yalta să consulte guvernul polonez şi să lase hotărârea finală în seama Conferinţei de pace.

Dar după Yalta, Rusia îşi avansase frontiera la Linia Curzon şi asta însemna că trei-patru milioane de polonezi care locuiau dincolo de linie urmau să fie mutaţi în vest. În iulie 1945 guvernul polonez era dominat de sovietici şi linia de frontieră se împinsese până la râul Neisse de vest şi mare parte din acest teritoriu era locuit de germani. Ce era de făcut cu mutarea a încă opt milioane de germani pe lângă cele trei-patru milioane de polonezi? Şi pe lângă transfer se punea problema alimentelor, ştiind că cea mai mare parte a cerealelor provenea din partea germană luată de polonezi. Anglo-americanii rămâneau pe cap cu zona industrială distrusă şi o populaţie supranumeroasă muritoare de foame.

Aceasta era situaţia în preziua deschiderii Conferinţei.

Şi mai era pe deasupra pofta nesăţioasă a lui Stalin, care i-a spus lui Churchill: Dacă e imposibil să-mi daţi o poziţie fortificată în Marmara, n-am putea avea o bază la Dadeagath?".

Şi în cadrul acestei întruniri, după cum conveniseră Truman cu Churchill, preşedintele Statelor Unite ale Americii i-a spus între patru ochi, pe culoar, după ce se terminase şedinţa din 24 iulie, că posedă o bombă nouă pe care o va folosi, de o putere extraordinară (era vorba de bomba atomică) şi Stalin nu a reacţionat, ci doar a răspuns pasiv: ,Mulţumesc că mi-ai vorbit despre noua voastră bombă. Eu nu am cunoştinţe tehnice. Pot să trimit specialistul meu în ştiinţe nucleare să-l vadă pe specialistul vostru mâine dimineaţă?". Discuţiile au fost dificile, iar pe 25 iulie Conferinţa s-a întrerupt din cauza plecării lui Churchill şi Eden pentru a vedea rezultatele scrutinului din Anglia.

Şi Churchill nu s-a mai întors. Pierduse alegerile. Anglia fusese salvată şi nu mai avea nevoie de serviciile lui... Au venit laburiştii la putere.

Conferinţa a continuat, avându-i ca reprezentanţi din partea Marii Britanii pe Clement Attlee ca prim-ministru şi pe Ernest Bevin ca ministru de externe.

Nu s-a discutat nimic în legătură cu problemele Extremului Orient, punându-se accentul pe organizarea postbelică a Europei.

S-a creat un consiliu al celor cinci mari puteri, care să discute problemele legate de încheierea tratatelor de pace (U.S.A., Anglia. U.R.S.S., Franţa şi China).

Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie s-au plâns de situaţia din România şi Bulgaria, ale căror guverne nu erau democrate şi unde comisiile aliate de control nu funcţionau, Rusia exercitându-şi singură acest drept. Stalin a ripostat plângându-se de situaţia din Grecia ocupată de britanici. Statele Unite voiau să reintre în posesia instalaţiilor petrolifere pe care le deţineau în România sau să obţină compensaţii, instalaţii pe care sovieticii le confiscaseră sub pretext că ar fi proprietate germană.

S-a preconizat ţinerea de alegeri libere în ţările eliberate, prin trimiterea de observatori din partea celor trei mari puteri, dar Rusia s-a opus în ceea ce priveşte România şi Bulgaria, dându-şi acordul pentru Grecia şi Italia.

Aliaţii au hotărât că condiţioneze, în prealabil, viitoarele tratate de pace de recunoaşterea guvernelor democratice.

Iuliu Maniu se adresează studenţimii române

Situaţia României se agravase mult iar atmosfera politică era explozivă. Teroarea se aşternuse peste ţară iar legăturile între centru şi periferie erau tăiate, circulaţia Ştirilor interzisă şi libertatea presei înăbuşită. Cum atunci se sfârşea anul universitar, Iuliu Maniu s-a adresat studenţilor ce plecau la sate, ca să prezinte greutăţile în care se zbate ţara. Miercuri 18 iulie, în mesajul transmis tuturor românilor, după ce a schiţat programul partidului, a spus printre altele:

„... Din nefericire libertatea de exprimare şi cea a presei au fost din nou înăbuşite în România de către actualul guvern. Nu toţi au învăţat din experienţa amară a trecutului că libertatea este o binefacere scumpă tuturor şi că ea nu poate fi monopolizată într-un stat democratic... Dumneavoastră tinerii, care vă răspândiţi în toate colţurile ţării acum, trebuie să vă străduiţi să cunoaşteţi sufletul poporului român şi nevoile sale. Oriunde mergeţi spuneţi că partidul nostru se bazează pe idei nobile, fără de care însănătoşirea ţării nu este cu putinţă. Arătaţi oamenilor că este nevoie de a se practica morala creştină şi de a fi cu teamă de Dumnezeu. Spuneţi tuturor să nu uite că fiecare este un fiu al naţiunii, că fiecare individ are drepturi care trebuie respectate dar şi îndatorirea de a respecta drepturile altora. Faceţi apel la conştiinţa civică şi solidaritatea naţională, căci numai astfel va ieşi naţiunea biruitoare. Acest regim, care nu a rezultat din voinţa poporului, a fost impus împotriva voinţei acestuia. El trebuie înlăturat. Guvernul trebuie să plece. Ţara nu trebuie să mai tolereze guverne dictatoriale impuse din afară... El s-a dovedit a fi incapabil de a rezolva vreo problemă. Ne doare că acest guvern care afirmă că reprezintă clase sociale, nu a rezolvat nici măcar problemele acestor clase. Sărăcia se întinde peste tot. Viaţa devine insuportabilă. Această stare de lucruri nu mai poate fi tolerată. în ţară domneşte anarhia şi foametea.... Spuneţi tuturor, în satele voastre, că guvernul duce ţara la dezastru...".

Situaţia României era gravă nu numai pe plan intern, dar şi pe plan internaţional, deoarece la Potsdam practic nu s-a obţinut nimic pentru noi, atât englezii cât şi americanii n-au mai insistat asupra controlului alegerilor ce urmau a se ţine, cu toate că pe 18 august 1945 Truman declara: “În ceea ce priveşte România, Bulgaria şi Ungaria, aceste naţiuni nu vor cădea niciodată în sfera de influenţă a vreunei puteri". Dar, în realitate, Statele Unite ale Americii voind să-şi întărească poziţia faţă de Japonia, au lăsat mână liberă Rusiei. Şi se va dovedi că şi Ernest Bevin, de complezenţă anunţase doar de formă că „guvernul român nu reprezintă majoritatea ţării... şi un fel de dictatură a fost înlocuită cu un alt totalitarism".

La un an de la eliberarea ţării, Regele se găsea într-o situaţie foarte grea deoarece acordurile de la Potsdam se dovedeau literă moartă.

Asupra Partidului Naţional-Liberal s-au accentuat presiunile şi abuzurile. După ce în provincie au fost rechiziţionate aproape toate sediile organizaţiilor judeţene, s-a procedat în acelaşi fel şi cu sediile organizaţiilor de sector iar tipografia „Independenţa" şi Societatea de Cultură Naţional-Liberală au avut aceeaşi soartă şi au fost puse sub sechestru judiciar.

Sediul central din strada C. A. Rosetti a fost invadat pe data de 25 iulie 1945 de agenţii siguranţei, însoţiţi de o grupă N.K.V.D., procedându-se la arestări. Timp de o săptămână, între 23-30 iulie, sediul central a fost înconjurat de poliţie şi armată şi accesul era aproape imposibil.

După aflarea rezultatului din Anglia, Iuliu Maniu a fost solicitat de mulţi prieteni politici să-şi spună părerea, fiind surprinşi de căderea lui Churchill, care dusese poporul englez la victorie. În zilele de vineri 27 şi sâmbătă 28 iulie Maniu şi-a exprimat unele opinii asupra rezultatului alegerilor din Anglia:

„Dacă Churchill personal a oferit României un apreciabil concurs în timpul tratativelor pentru armistiţiu, ajungând la bunăvoinţe care n-au fost ţinute până la capăt în seamă de către guvernul sovietic, românii n-au ce să regrete înfrângerea partidului conservator.

Datorită politicii externe a acestui partid, alianţa dintre democraţiile occidentale şi Rusia a fost înlăturată în 1938-1939, preponderenţa germană a fost înlesnită prin cedarea de la Miinchen. Sud-estul european a fost lăsat la discreţia lui Hitler, iar în România se punea în practică politica lui Reginald Hoare, care a constituit o adevărată nenorocire.

Nici o filiaţiune de interese nu poate fi stabilită între Partidul Conservator Englez si Partidul Naţional-Ţărănesc.

Dimpotrivă, mult mai multe apropieri pot exista între naţional-ţărănişti şi laburişti, care reprezintă de asemeni un partid ce urmăreşte dreptatea socială, însă cu respectul libertăţii umane.

Nu cred ca rezultatul alegerilor din Anglia să aibă vreo urmare esenţială asupra politicii externe britanice.

Sunt încredinţat că politica engleză nu se va modifica în ceea ce priveşte situaţia ţărilor balcanice şi a României, care ne interesează pe noi în special.

Indiferent cine ar avea puterea în Anglia, e obligat să asigure prosperitatea poporului englez. Această prosperitate nu poate fi obţinută decât dacă Anglia îşi menţine debuşeele sale pe continent şi dacă ea asigură o atmosferă de stabilitate, care să anime viaţa economică şi să întreţină această clientelă.

Lupta s-a dat în aceste alegeri pe chestiuni interne cu caracter social, chestiuni puse în mod acut de acest război prelungit. Majoritatea poporului englez a crezut că trebuie să procedeze la reforme cu caracter social, înăuntrul Angliei, care să evite crizele de după războiul trecut.

Aşadar poporul englez a fost preocupat în principal să înlăture criza politică şi să-şi asigure prosperitatea.

Acelaşi obiectiv îi comandă în politica externă să urmeze linia trasată de Churchill-Eden, tinzând la eliminarea unei hotărâtoare influenţe ruseşti, care nu poate fi obţinută decât procedându-se mai întâi la retragerea armatelor roşii din teritoriile eliberate.

Apoi trebuie contat pe influenţa Americii; în timp ce Anglia a mers spre stânga, America merge spre dreapta creând un echilibru în lumea anglo-saxonă.

Aţi văzut că guvernul sovietic a şi cerut un prim împrumut de 750 de milioane de dolari aur. Cum vă închipuiţi că guvernul american va da acest împrumut, atâta vreme cât ruşii îşi vor păstra trupele în ţările eliberate?"

Aceste opinii ale lui Iuliu Maniu sunt extrase din Dosarul 40.001, voi. 51, pag. 103-106, făcând parte din înscenarea procesului Maniu.

În timp ce Iuliu Maniu făcea analize politice cu privire la viaţa politică internă şi internaţională, cei impuşi prin forţa U.R.S.S. la conducerea ţării, şi care girau administraţia şi securitatea ţării, nu încetau cu insultele triviale împotriva adevăraţilor reprezentanţi ai poporului român. Iată ce declara pe 31 iulie 1945, la Societatea de Tramvaie Bucureşti, ministrul de Interne Teohari Georgescu: „... Un regim democratic se consolidează prin lupta împotriva tuturor bandiţilor, a duşmanilor poporului şi ai regimului. Aici se înşeală elementele reacţionare din partidele istorice, se înşeală Maniu şi Brătianu, când cred că noi, în democraţia noastră, în spiritul nostru larg, vom înţelege democraţia într-un sens negativ, lăsând bandiţii să-şi facă de cap. Noi am înţeles democraţia, libertatea, dar am înţeles-o pentru popor, pentru clasa muncitoare, n-o înţelegem pentru bandiţii care uneltesc împotriva intereselor poporului. Este adevărat sunt închisori şi lagăre, dar ele sunt pentru duşmanii poporului... ".

Şi cu toate că la Potsdam se ridicase problema nereprezentativităţii regimului de teroare ce domnea în România, Rusia, prezentă acolo, îi îndemna pe cei pe care îi instalase să continue nestingheriţi.

Astfel, la Cluj, tot Teohari Georgescu, într-o înscenare făcută în timpul unei manifestaţii din 5 august, a arestat 15 membri ai Partidul Naţional-Ţărănesc, între care pe fruntaşul Emil Haţieganu, şi declara:

“Dacă la 6 martie am făcut să se simtă în ţara noastră forţa noastră,... noi declarăm astăzi că vom face de acum înainte să se simtă mai bine şi mai tare pumnul nostru...".

Şi tot Teohari Georgescu lucra mână în mână cu N.K.V.D., exercitând teroarea peste tot. La Craiova, oamenii lui conduşi de zugravul Bădica Ilie, ajuns chestor, împreună cu căpitanul N.K.V.D. Petrov, s-au năpustit într-o şedinţă a Delegaţiei permanente, intimidându-i pe participanţi. Atunci au fost surprinşi introducând manifeste făcute de ei, prin care era atacată armata sovietică şi Stalin. S-au efectuat arestări şi schingiuiri la Siguranţă, continuate la sediul N.K.V.D.