YALTA  4-11 februarie 1945

 

În ianuarie 1945, prezenţa sovietică devenise ameninţătoare în Europa. Forţele aliaţilor se găseau faţă în faţă. Unii veneau din Răsărit, alţii din Apus, având acelaşi obiectiv: la BERLIN.

Cei trei, angajaţi în luptă până la victoria finală, îşi puseseră în gând să facă noua ordine europeană pe spatele popoarelor peste care trecuse tăvălugul nimicitor al războiului, în general, de două ori: la dusul unora şi la întorsul celorlalţi, pe o întindere de la Atlantic până la Caspică.

Când cei trei (Roosevelt, Churchill şi Stalin) s-au întâlnit la Yalta, Rusia ocupase Ţările Baltice, România, Bulgaria şi era stăpână pe Balcani până la frontiera Greciei şi Marea Adriatică; Ungaria era aproape terminată, în Polonia pătrunseseră destul de mult, ca o săgeată, spre capitala Germaniei - iar din Ungaria, cu o altă săgeată, ameninţau Viena. în spatele lor rămăseseră numai ruine, haos şi sămânţa comunistă.

Şi ceilalţi veneau în întâmpinare, dar nu manifestau ură împotriva celor pe care-i eliberau, ba chiar îi ajutau să se refacă, se purtau omeneşte, nu ca faţă de duşmani, cum o făceau tovarăşii lor ce coaliţie.

Roosevelt şi Churchill au fost acuzaţi, după puţin timp de la semnarea acordului, că i-au făcut prea multe concesii lui Stalin, că au trădat popoarele din răsăritul Euro­pei, aruncându-le într-o nouă sclavie - şi aceasta bolşevică, cea mai tiranică dintre sclavii. Cei doi şi Europa se găseau în faţa unui „cutremur" şi nu mai erau decât două soluţii: război sau compromis. Au preferat compromisul, fiindcă Marea Britanie se găsea în al şaselea an de război.

Soarta ţărilor ocupate de ruşi a constituit miza unor afaceri tenebroase ce priveau interesele tuturor, peste tot. Viitorul acestor ţări era legat de cel al Coreei şi Japoniei, e discutau problemele reparaţiilor legate de controlul aliaţilor la Berlin, sau proble­ma Triestului, a fostelor colonii italiene sau germane, trecând prin negocierile asupra navigaţiei pe Dunăre.

Toate acestea au început la Yalta, vor continua în iulie la Potsdam şi se vor împărţi atribuţii miniştrilor de externe până la Conferinţa de Pace.

Tot la Yalta au început planurile cu scopul înfrângerii Germaniei, despre ocuparea şi controlul ei, precum şi cu plata reparaţiilor pe care va trebui să le suporte.

Semnând „Declaraţia asupra Europei eliberate", cele trei puteri trebuiau să ajute tarile eliberate să „nimicească ultimele urme ale nazismului şi fascismului" şi să creeze instituţii democratice, după propria lor alegere. Potrivit principiului Cartei Atlantice asupra dreptului tuturor popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ în care vor trăi, trebuia asigurată restabilirea drepturilor suverane şi administrarea proprie pentru acele popoare care au fost lipsite prin forţă de aceste drepturi de către naţiunile agresive.

„Pentru îmbunătăţirea condiţiilor în care popoarele eliberate şi-ar putea realiza aceste drepturi, cele trei guverne vor ajuta în comun popoarele din oricare stat european eliberat sau fost stat satelit al Axei în Europa, unde, după aprecierea lor, va fi necesar: a) a se crea condiţii pentru pacea internă; b) a lua măsuri urgente pentru ajutorarea popoarelor în mizerie; c) a crea organe provizorii de guvernare, care să reprezinte în mod larg toate elementele democratice ale populaţiei şi care să fie obligate să instaureze cât mai grabnic, pe calea unor alegeri libere, guverne care să corespundă voinţei poporului şi d) a contribui, acolo unde va fi necesar, la realizarea unor astfel de alegeri."

Această frumoasă declaraţie semnată de cei Trei Mari n-a fost aplicată. Peste zonele de influenţă instaurate în Europa de răsărit s-a aşternut, încet, încet tăcerea şi apoi uitarea.

Nimic nu se mai auzea din această lume a disperării, unde oamenii fuseseră aruncaţi de vii în mormânt.

În România, după cum vom vedea, se vor petrece lucruri de neimaginat pentru o minte sănătoasă - şi asta numai după ce s-a semnat „frumoasa" declaraţie de la Yalta.

Anglo-americanii, datorită eforturilor făcute pentru câştigarea războiului, şi-au pierdut puterea. Forţa brutală a călcat în picioare şi principii de drept, principii de morală şi mai ales pe om, denumit în batjocură „cel mai preţios capital", căruia i s-a pus de fapt un jug pe gât.

De la Washington Roosevelt, şi de la Londra Churchill plecaseră spre Yalta, iar de la Moscova sosiseră la Bucureşti Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej, care imediat au trecut la lucru.

Manifestaţiile, începând cu 30 ianuarie, se ţineau lanţ, conduse de comunişti la a căror comandă se strigau lozinci: „Jos guvernul Rădescu!", „Jos fascistul Maniu", „Jos clica trădătoare Maniu-Brătianu ", „ Vrem guvern F.N.D.", „ Vrem pământ pentru ţărani".

Primul-ministru, generalul Nicolae Rădescu, când încerca să ia măsuri împotri­va "bandelor înarmate de comunişti" care provocau incidente peste tot, era chemat la comandamentul sovietic şi acuzat că nu permite „poporului" să se manifeste liber Rădescu a avut curajul să le spună:

„Eu am datoria faţă de ţara mea şi faţă de însuşi înaltul comandament sovietic de a menţine ordinea. Îi întrebam, de asemenea, ce ar face guvernul dacă asemenea atentate la ordinea publică şi asemenea violări ale legii ar surveni în Rusia. Obiecţiunile mele nu au primit niciodată răspuns. Mi-a fost dat totuşi un răspuns, când l-am rugat pe reprezentat, tul diplomatic rus M. Platov să exercite o influenţă moderatoare asupra comuniştilor pi mi-a declarat «că era vorba de afaceri interne în care nu poate interveni.»".

La începutul lui februarie, primul ministru a avut o întrevedere cu A.I. Vişinski în cursul căreia i s-a spus că nu putea să se plângă şi că toate angajamentele luate au fost respectate în mod loial.

„A recunoscut din nou acest fapt într-un discurs public pe care l-a ţinut în ajunul plecării sale din Bucureşti, la 6 februarie 1945. în realitate, corectitudinea era unilaterală; autorităţile sovietice îşi măreau în fiecare zi cerinţele şi copleşeau România cu noi obligaţii care n-aveau nici o bază în Tratatul de armistiţiu."

După de generalul N. Rădescu şi-a exprimat dorinţa de a organiza alegeri libere de care comuniştii se fereau fiindcă „nu le numărau ei", au declarat război guvernului şi au obţinut printr-un ordin al autorităţilor sovietice suprimarea ultimului ziar de opoziţie.

În reuniunile publice îi atacau pe colegii lor din Cabinetul ministerial, pe ţărănişti şi liberali, numindu-i „reacţionari" şi „fascişti".

Nicolae Rădescu, în faţa anarhiei ce se propaga în ţară, fiindcă prin radio nu putea să se adreseze ţării, în presă nu i se publica nimic, presa fiind în întregime a comuniştilor şi a acoliţilor lor, a vrut să convoace o adunare publică în care să prezinte situaţia ţării. Dar autorităţile sovietice s-au opus ţinerii acestei adunări.

Pentru a încerca să conducă într-o atmosferă de linişte, Rădescu a declarat:

„În contradicţie cu afirmaţiile publice făcute de purtătorii de cuvânt autorizaţi ai guvernului sovietic, am fost acuzat de sabotaj în executarea clauzelor armistiţiului. Subsecretarii de stat comunişti îi atacau pe funcţionarii necomunişti din departamentele lor. Când erau rugaţi să renunţe la funcţiile lor, refuzau. Preferau să rămână în cadrul cabinetului şi să creeze prin activitatea lor o situaţie anarhică, exploatată apoi ca pretext pentru intervenţia sovietică. Atunci când, cu scopul de a pune capăt acestor maşinaţiuni, am obţinut un decret care înlătura mai mulţi subsecretari de stat, cei îndepărtaţi au continuat, de la cartierul general al partidului comunist, să trimită ordine autorităţilor locale, incitându-le la acte de rebeliune contra guvernului. Aşa a fost spre exemplu cazul lui Teohari Georgescu. "

 

 

DE LA „SCALA" LA „ARO"

DISCURSUL PRIMULUI MINISTRU, GENERALUL NICOLAE RĂDESCU

11 FEBRUARIE 1945

 

Pentru a răspunde acuzaţiilor infame aduse de comunişti, Nicolae Rădescu a anun­ţat că va face declaraţii ţării, pe 11 februarie, în sala Cinematografului „Scala", la ora 12. Lumea dornică de a-l asculta pe primul-ministru, care era foarte popular, s-a îndreptat începând cu ora 9 dimineaţa spre cinematograf. Dar, surpriză! Sala avea unele ocupate. În faţa cinematografului lume multă şi câteva difuzoare afară. Se împărţeau manifeste cu „Jos guvernul!" şi „Vrem pământ pentru ţărani!".

Cei din sală dormitau. Erau veniţi de sâmbătă seara, pe la ora 23. În hol, călare pe casa de bilete stătea Gheorghe Apostol, preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii, unul din politrucii comunişti, care a provocat incidentul de la uzina „Malaxa", unde a fost împuşcat în timp ce a vrut să pună mâna pe uzină.

Acum pregătise operaţiunea de a-l împiedica pe generalul Rădescu să se adreseze cetăţenilor Capitalei.

Pe la ora 10 dimineaţa, un grup de studenţi, venind dinspre Partidul Naţional - Liberal, a trecut spre Piaţa Palatului împărţind manifeste în care era combătut pro­gramul F.N.D. Câţiva au preluat manifeste şi au început să le distribuie, trecând prin mijlocul celor care strigau „Jos Rădescu!", „Vrem pământ pentru ţărani!".

Mergeau spate în spate, fiindcă ceilalţi urlau la ei. În acel moment doi generali, trecând prin mulţimea ce blocase bulevardul, le-au şoptit să meargă la „ARO". Ajunşi acolo au putut intra în sală, unde a sosit şi coloana ce trecuse prin Piaţa Palatului. La ora 12 s-a închis sala, la uşă s-au postat jandarmi şi generalul Rădescu a început să se adreseze auditoriului, cei de la „Scala" pomenindu-se că îl ascultă pe primul-ministru la difuzor. Furioşi, au ieşit şi s-au năpustit în frunte cu Gheorghe Apostol spre cinematograful „ARO", distrugând difuzoarele şi rupând firele ce le alimentau. Iată câteva extrase din discursul generalului Nicolae Rădescu: „... Nefiind om de partid, iar din guvern făcând parte mai multe grupări politice care dispun de ziare proprii, având totodată posibilitatea să-şi exprime părerile în adunări la care nu pot să iau parte, ar urma ca eu să nu am putinţa niciodată să-mi expun gândul. Ca democrat convins, socotesc că în nici un fel n-aş putea face mai bine dovada spiritului democratic de care sunt adânc pătruns, decât prezentându-mă, din când în când, în faţa poporului căruia, după ce îi voi fi înfăţişat şi lămurit starea de lucruri din ţară, să-i cer părerea asupra activităţii mele, rămânând ca apoi să-mi dea aprobarea sau să-mi arate neîncrederea sa...

Din momentul în care Majestatea Sa mi-a acordat frâiele conducerii ţării, am hotărât punctele de temei ale politicii Guvernului:

1. Continuarea războiului

2. îndeplinirea clauzelor armistiţiului

3. Păstrarea ordinii

Pentru aceste ţeluri am luptat fără preget. Ca să satisfacem cerinţele, întâmpin adeseori greutăţi neînchipuite, ceea ce provoacă uneori neajun­suri în execuţie. Dat fiind că tulburătorii de-abia aşteaptă să arunce totul pe seama sabotajului, hitlerismului, etc, nu sunt de drept aliaţii să creadă că într-adevăr este rea-credinţă acolo unde în realitate nu este decât lipsă de mijloace? Se vor găsi şi câţiva mărunţi nemernici care să caute să încurce lucrurile, dar de acolo până la a face din miniştri sabotori reacţionari, îndrăzneala depăşeşte măsura. Calomnia a jucat întotdeauna un rol de frunte, dar când ea se răsfrânge asupra ţării şi consecinţele pot fi incalculabile. De aceea mă simt în drept să protestez împotriva cestui vătămător sistem de luptă politică, tot aşa cum simt datoria să protestez împotriva învinuirilor ce se aruncă asupra colaboratorilor mei. Nici unui ministru nu i se poate arunca epitetul de sabotor sau reacţionar. Trebuie să pun capăt şi să risipesc unele învinuiri aruncate asupra unora dintre membrii Guvernului.

Vreau să vorbesc despre chestiunea criminalilor de război şi a vinovaţilor de dezastrul ţării. A fost numită o comisie interministerială compusă din delegaţi ai tuturor grupărilor din Guvern. Tabelele întocmite au fost aduse în discuţia Consiliului de Miniştri, care le-au aprobat în unanimitate. M-am declarat partizan hotărât al celei mai largi libertăţi a presei, cu o singură rezervă: să se păstreze în scris o formă demnă şi civilizată. Atacurile dintr-o parte a presei îmbracă o formă de o violenţă rară. Câţiva tipografi au găsit cu cale să-şi ia dreptul, cu de la ei putere, să se transforme în cenzori ai scrisului. Nu numai că au refuzat imprimarea unor co­municate, dar au decretat suspendarea apariţiei unui ziar. Care este deosebirea între ce se făcea sub regimul Antonescu, când nu se scria decât din ordin, şi ce fac unii muncitori acum? Sindicatele sunt intitulate profesionale, nu politice, să se ocupe deci cât mai puţin de politică şi cât mai mult de treabă. Orice agitaţie să înceteze, fiindcă se pune în primejdie însăşi fiinţa ţării. Aventurile politice trebuie să ia sfârşit. voi apăra cu orice preţ liniştea şi ordinea în ţară, fiindcă am convin­gerea că este singura cale de urmat.

Acum e vorba de reforma agrară. Ostaşii de pe front cer amânarea reformei până la înapoierea lor. Ei se tem ca beneficiarii împroprietăririi să nu fie cei rămaşi în interior şi mobilizaţii pentru lucru. Este necesar să se dea asigurări din partea Guvernului, prin presă şi radio, că dorinţa lor va fi ţinută în seamă.

Se pretinde, în anumite cercuri, că dacă nu ni s-a acordat până acum cobeligeranţa şi nici intrarea în Ardealul de Nord este din pricină că în fruntea Guvernului nu se găsesc personalităţi care să se bucure de încrederea aliaţilor. Este dureros ca şi chestiuni de o astfel de importanţă să fie coborâte în rândul combinaţiilor de meschin ordin politic. Cobeligeranţa, atunci când va fi dată, nu va fi un dar pe temeiul unei simpatii personale. Ea va fi acordată fiindcă aportul nostru militar recunoscut de o deosebită importanţă şi vitejia armatei noastre va fi făcut să o merităm; iar intrarea în Ardealul de Nord fiind un drept al nostru de nimeni contestat, este ridicol să se vorbească de ea ca o favoare ce s-ar face vreunuia dintre noi. În ce mă priveşte, oricât de apăsătoare mi-ar fi povara, oricât de istovitoare munca, nu mă voi lăsa învins cât timp Dumnezeu îmi va păstra puterea de rezistenţă. Am de cerut de la toţi două lucruri:

1.          înţelegere în ceea ce priveşte greutatea, uneori chiar imposibilitatea înlăturării lipsurilor de care fiecare din d-voastră se loveşte la fiecare pas.

2.         Cuminţenie, păstrarea celei mai desăvârşite ordini şi linişti şi înhămarea la muncă grea şi spornică, ca să nu ne aplecăm pe povârnişul prăbuşirii. Şi asupra acestui punct ţin să accentuez că sunt de acord cu Aliaţii noştri."

 

F.N.D. iese la atac, în sensul adevărat al cuvântului

 

A doua zi, furia F.N.D. s-a dezlănţuit peste ţară. Nu erau mulţi, dar erau înarmaţi şi mai ales secondaţi de ostaşi sovietici. Asaltul primăriilor şi prefecturilor a fost reluat. Pe 12 februarie, urgia s-a abătut peste prefectura de la Turnu-Măgurele.

Echipe de agitatori au plecat pe la sate să facă înscrieri în Frontul Plugarilor şi să formeze comitete pentru împărţirea pământului. În Moldova, presiunea era şi mai mare. Ţăranilor care refuzau înscrierea în Frontul Plugarilor nu li se eliberau de către primării actele de care aveau nevoie. Mărfurile venite nu se vindeau decât membrilor înscrişi în F.N.D. sau Frontul Plugarilor.

Generalul Rădescu a fost atacat în unele ziare în legătură cu adunarea de la cinematograful „ARO". A reuşit ca, pe 12 februarie, să se adreseze prin „Radio Bucureşti", naţiunii. Iată câteva idei:

ROMÂNI,

... Am convocat publicul la o consfătuire pentru duminică ora 12, în sala Scala"- Dar încă de sâmbătă seara sala a fost ocupată cu forţa de un grup de circa 1000 de persoane din grupul F.N.D., care au rămas în sală în timpul nopţii, astfel că nimeni nu putea să intre, din publicul ce ar fi voit să vină la adunare, în afară de acei cărora le-ar fi fost lăsat acces liber de către cei din sală. Nu era altă soluţie decât să găsesc alta sală, ceea ce am făcut. Mărturisesc cu toată părerea de rău că lucrurile nu s-au urmat aşa cum fusese hotărât. Tuturor celor care s-au găsit în sala Scala" le exprim regretul meu, chiar şi acelora care au strigat „Jos generalul Rădescu". Nu ţin să rămân acolo unde sunt, dacă ţara nu mă vrea. Astfel că nu e nevoie de nici o demonstraţie pe această chestiune. Prin popor eu nu înţeleg numai o fracţiune, înţeleg tot poporul, fără deosebire de culoare politică, de rasă, de religie. Cât de adevărat este acest lucru, ar putea să arate, între alţii, evreii cărora, în timpul când se dezlănţuia asupra lor teroarea, eu am fost acela care le-am întins mâna cea mai prietenească, fără să gândesc o clipă la urmările ce ar fi putut decurge pentru mine, din fapta mea. în special, ar avea un cuvânt de spus acei dintre evrei cu care împreună mi-am petrecut anul din lagărul de la Tg. Jiu. În ceea ce priveşte libertatea, voi face o dovadă şi mai categorică asupra faptului în care eu înţeleg în general şi în speţă libertatea presei. Pe când de la sindicat, lucrătorii tipografi au primit consemnul să nu lase să se imprime nimic cu privire la consfătuirea de ieri, eu am dat ordin Cenzurii presei să nu interzică nimic din ceea ce voiesc ziarele, care se bucură din partea sindicatului de întreaga libertate, chiar dacă ar fi să arunce insulte asupră-mi. Eu am conştiinţa împăcată că îmi fac datoria de bun român.

Închei tot cu un cuvânt adresat muncitorilor: n-aveţi un prieten mai bun decât mine, prieten cu totul dezinteresat, fiindcă nefiind membru de partid n-am nimic, nici un interes de voi, în afară de interesul ce-l port pentru binele vostru. Şi nu este nimeni care să se gândească mai mult decât mine ca să îmbunătăţească situaţia nu prin sporuri de salarii, ceea ce nu vă este de mult folos, ci prin îmbunătăţiri reale, care negreşit nu pot fi realizate îndată, dar care în mintea mea fierb.

Ceea ce vă cer, în schimb, este un singur lucru, în folosul ţării întregi: să nu vă lăsaţi Răgiţi de alţii a căror coadă de topor aţi ajunge şi să vă vedeţi cu stăruinţă de treabă, lucru de covârşitoare importanţă în vremea de faţă."

Presa comunistă l-a atacat cu vehemenţă pe Rădescu, şi ecoul ei a fost preluat de cea sovietică, sau viceversa - de acolo s-a dat tonul. Pavlov, însărcinatul politic al Ambasadei U.R.S.S. la Bucureşti, în telefonograma transmisă Ministerului de Externe sovietic, relata referitor la manifestaţia din 11 februarie de la „ARO" numai neadevăruri, şi pe deasupra spunea că în sală a fost o atmosferă ostilă U.R.S.S. şi că s-a manifestat o atitudine batjocoritoare faţă de unicul ofiţer sovietic prezent în sală. Şi în încheierea telefonagramei reprezentantul U.R.S.S. anunţa: „mâine ziarele F.N.D. vor declanşa atacul contra fasciştilor cuibăriţi în Partidul Naţional-Ţărănesc, precum şi campania împotriva guvernului Rădescu. În săptămâna ce urmează se aşteaptă mani­festări ale muncitorilor sub lozincile „Jos fascismul!", „Jos reacţiunea care ridică capul!"

Va urma, într-adevăr, scenariul pregătit după indicaţii precise.

Un alt agitator comunist, ministrul minorităţilor din guvernul Rădescu, a mers în audienţă pe 13 februarie la consilierul S.P. Kirsanov de la Ambasada U.R.S.S informându-l despre cele ce se discutau:

-   că generalul Stănescu i-a spus că englezii au recomandat conducerii P.N.Ţ. si P.N.L. să opună rezistenţă înverşunată F.N.D., până la vărsare de sânge.

-   că Rădescu i-a propus lui Maniu să formeze un guvern din reprezentanţii celor două partide istorice.

-   că Regele a discutat cu generalii despre un guvern din specialişti militari.

-   că pe 11 februarie în oraş erau soldaţi înarmaţi şi cei din cazărmi erau gata de luptă.

În faţa acestei situaţii, în legătură cu manifestaţia F.N.D., s-au luat măsuri similare.

Răcoasa l-a informat că impresia lui e că, la prima ocazie, reacţiunea din Româ­nia încurajată de englezi va folosi forţele armate. Pentru a preîntâmpina un astfel de eveniment nedorit, a solicitat ca prin Comisia Aliată de Control să se ceară guvernului român reducerea numărului jandarmilor.

„Fereşte-mă Doamne de Români, că de duşmani mă feresc eu" ar trebui parafrazat proverbul nostru, fiindcă în era nouă începută vom găsi la tot pasul aceste exemple ce au măcinat viaţa politică democrată postbelică.

Pe 13 februarie 1945, în replica adunării de la „ARO", în Piaţa Naţiunii s-a ţinut un miting, iar Gheorghiu-Dej, ca un cuvânt de ordine, le-a spus fenediştilor:

„Să nu aveţi nici un fel de şovăială faţă de aceşti câini turbaţi, unde îi întâlniţi loviţi-i cu toată hotărârea, striviţi-i."