ÎNDEPĂRTAREA GUVERNULUI SĂNĂTESCU, INSTALAREA GUVERNULUI RĂDESCU

După crearea Frontului Naţional Democrat (denumirea de „front" este specifică pentru formaţiunile comuniste din toate ţările subjugate sau unde reuşiseră să se infiltreze prin propagandă marxistă), front înjghebat din tot felul de formaţiuni dirijate de comunişti, inclusiv partidele social-democrate ce vor fi înghiţite tot de comunişti, au început manifestaţii de stradă împotriva guvernului, proferându-se tot felul de lozinci:

„Jos hitleristul Aldea!" (Ministrul de Interne), „Jos guvernul Sănătescu!", „Jos legionarii!", „Jos fasciştii!", „Jos Blocul!", „Jos criminalii de război!", „Jos..." toţi, numai „Jos colaboraţioniştii" nu strigau, fiindcă aceştia trecuseră la comunişti.

Se petreceau lucruri incredibile. De exemplu, tot Lucreţiu Pătrăşcanu, „capul de lance" comunist, pe 21 octombrie anunţa prin „Scânteia" că a demisionat Guvernul Sănătescu şi în faţa lui şi a lui Titel Petrescu cererea a fost scrisă şi înaintată de general Regelui, încă din dimineaţa de 20 octombrie. Toată lumea a rămas consternată, fiindcă nimeni nu a văzut sau auzit aşa ceva.

Deci minciunile şi şantajul folosite de comunişti erau la ordinea zilei.

Consiliul de Miniştri îşi continua activitatea şi chiar în ziua aceea a luat măsuri pentru organizarea ceremoniilor prilejuite de eliberarea Ardealului şi a trimis ordin scris, prin Ministerul de Interne, tuturor comunelor să constituie obşti pentru propunerea de primari, după „dorinţa majorităţii dar şi cu o garanţie morală desăvârşită".

Guvernul britanic, prin ambasadorul de la Moscova, Archibald Clark Kerr, l-a înştiinţat pe ministrul de Externe Molotov că „este preocupat de posibilitatea transformării divergenţelor politice din România într-un conflict intern, însoţit de ciocniri armate", fiind informat că „autorităţile sovietice au emis ordinul de dezarmare a tuturor detaşamentelor române provizorii, dar autorităţile române nu au reuşit realizarea acestui obiectiv, în special a formaţiunilor cunoscute drept «Garda comunistă»." (26 octombrie 1944).

Partidul Naţional-Ţărănesc a hotărât să convoace o mare adunare populară în Bucureşti, pe 29 octombrie, pentru a dezbate Programul Partidului enunţat de conducere. A fost o manifestaţie extraordinară, cu peste o sută de mii de oameni, veniţi şi de la ţară, cu care alegorice şi costume populare, care în acea zi de duminică au „ocupat" Bucureştiul. Pe toate intrările oraşului veneau cu miile membri şi simpatizanţi pentru a asculta cuvântul conducătorului partidului. Au făcut o impresie deosebită ţăranii din comuna Dudeşti-Cioplea, conduşi de Costică Brânzoi. Sălile cinematografelor Scala şi ARO erau pline, iar de-a lungul bulevardului, de la Universitate până la Academia Comercială, organizatorii au fost nevoiţi să pună câteva difuzoare, fiindcă arterele principale erau blocate de prezenţa manifestanţilor. Discursurile s-au ţinut în sala cinematografului ARO.

După discursul lui Iuliu Maniu şi al fruntaşilor partidului a urmat expunerea lui Ion Mihalache despre Programul Partidului concretizată în „STATUL ŢĂRĂNESC".

Acum câteva remarci asupra expunerii proiectului-program:

„Şi iată-ne în faţa noilor şi marilor probleme ale neamului, stând pe vechea noastră poziţie, a instinctului naţional şi a ecoului pământului şi străbunilor noştri şi în politica externă, şi în politica internă.”

Prin Stat Ţărănesc înţelegem noul Stat muncitoresc al viitorului, cu specific naţional al muncii româneşti, al structurii economice, sociale şi spirituale a naţiunii române, Stat ce vine în locul Statului capitalist bancar. Stând pe baza proprietăţii individuale, în marginile în care e legitimată prin muncă şi îndeplineşte funcţia socială impusă de primatul interesului colectiv, stând pe baza treptatei etatizări în industrie, ca mijloc radical de a înlătura exploatarea muncii româneşti şi decalajul de preţuri în dauna muncii agricole."

Şi după ce a trecut în revistă toate sectoarele vieţii statului, cu soluţiile preconizate, Ion Mihalache a completat numele şi imaginea Statului Ţărănesc:

„... fireşte că numele complet al unui astfel de Stat ar putea fi: - Statul muncitoresc al ţăranilor, al muncitorilor şi al păturilor producătoare ce nu trăiesc din exploatarea capitalistă."

Partidul Naţional-Ţărănesc vine liniştit ca un fluviu cu debit constant, ce porneşte cu izvoarele sale permanente din stânca de granit a neamului şi-şi duce apele să fructifice ogoarele ţării şi munca plugarilor. Cu o energie latentă a valurilor sale, el va învârti la un mal roata morii care va măcina pentru flămânzii ce de mult aşteaptă, iar la celălalt mal va mişca roata uzinelor care vor îmbrăca pe cei goi, primenind totodată atmosfera, ca ţara să respire aer proaspăt şi curat, cu adâncul plămânilor ei dornici de viaţă nouă."

Ion Mihalache şi-a încheiat discursul în ovaţiile prelungite şi repetate, fără să fi fost nevoie să spună vreodată „jos comunismul".

A doua zi, în articolul de fond al „Scânteii", ing. Pavel Chirtoacă califica programul expus de Ion Mihalache ca „o manevră de diversiune". Şi tot „Scânteia" din 1 noiembrie scria că radio Moscova, în cadrul unei emisiuni, declarase că „ Guvernul Sănătescu şi sprijinitorii săi periclitează viitorul României. "

În această situaţie tulbure, când comuniştii începuseră să folosească armele pentru a se agăţa de putere în teritoriu, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au mers în audienţă la Rege pe 30 octombrie şi au discutat despre un guvern de concentrare, tot sub conducerea generalului Sănătescu şi cu susţinerea celor patru formaţiuni din Blocul Naţional Democrat.

În acest joc a intervenit oculta, în cazul de faţă generalul rus V. Vinogradov, pe lângă Rege şi Sănătescu, ca acesta din urmă să înceapă consultările în vederea constituirii noului guvern, pe baza celor patru partide.

Comuniştii, pentru a-şi face dintr-un insucces un succes, pentru că opoziţia nu stătea de vorbă cu F.N.D., într-un articol apărut în „Scânteia" pe 3 noiembrie, puneau în vedere P.N.Ţ. şi P.N.L. că dacă „nu vom avea Guvernul pe baza înţelegerii stabilite" până a doua zi la 9, „F.N.D. va păşi la acţiune directă pentru soluţionarea crizei."

Şantaj nu mai putea să fie, fiindcă Iuliu Maniu nu se temea de nimeni decât de nerespectarea dreptăţii, era însă o impresie pe care voiau să o creeze în faţa opiniei publice: că noul guvern, ce se constituia pe 4 noiembrie, era făcut datorită ameninţării F.N.D.

Mai mult, pentru a înţelege jocul din culise şi cine-l făcea, trebuie să se ştie că Vinogradov i-a spus Regelui despre soluţia cu Sănătescu ca nou prim-ministru şi tot Vinogradov, întrebându-l pe generalul Sănătescu despre situaţia cu noul guvern, auzind că sunt greutăţi în legătură cu Ministerul Agriculturii, pe care comuniştii nu au să-l cedeze, i-a spus generalului „să se culce liniştit că se va petrece totul aş cum doreşte el". A doua zi au mers Pătrăşcanu cu Gheorghiu Dej, spunându-i lui Sănătescu că renunţă la Ministerul Agriculturii.

Pe 5 noiembrie s-a depus jurământul noului guvern, cu Petru Groza ca vicepreşedinte cu Nicolae Penescu la Interne şi Teohari Georgescu subsecretar, cu Constantin Visoianu la Externe, Ion Hudiţă la Agricultură şi Zăroni subsecretar, Gheorghiu Dej la Comunicaţii, Virgil Solomon la Lucrări Publice, Lotar Rădăceanu la Ministerul Muncii, Mihai Romniceanu la Finanţe, Gheorghe Fotino la Cooperaţie, Daniel Danielopol la Sănătate şi Asistenţă Socială, Vlădescu Răcoasa la Minorităţi şi 11 subsecretari de stat, ca să liniştească lucrurile pentru moment, după dorinţa ruşilor, care urmăreau să le pregătească trambulina acoliţilor lor.

Am amintit de asaltul comuniştilor pentru a se instala în teritoriu. După ce la Dorohoi ruşii îl instalaseră ca prefect pe Filiboga, pe 28 octombrie, de data aceasta F N.D. a luat cu forţa prefectura de la Galaţi, numind un prefect comunist, iar primarul Galaţiului a fost, tot cu forţa străzii şi a focurilor de armă, înlocuit cu un comunist. La Constanţa, după acelaşi scenariu, pe 1 noiembrie muncitorii din port, cu gărzile patriotice înarmate şi sprijiniţi de ostaşii sovietici, au asaltat prefectura pentru a impune perfect pe Victor Dusa, după ce schimbaseră şi primarul cu un comunist.

Când noul guvern se instala, pe 5 noiembrie, Nicolae Carandino scria în „Dreptatea": „Cei care au denunţat protocolul din 20 iunie (BND) şi-au asumat o grea răspundere în faţa istoriei şi sunt în mare parte pricina sfâşierilor interne pe care le trăim şi pe care le vom trăi de aici încolo. "

A spus un mare adevăr.

Această fază a constituirii noului guvern a fost grăbită în vederea sosirii lui A.I. Vişinski, primul adjunct al Comisarului pentru Afacerile Externe.

Această „piază rea" pentru România a sosit chiar pe 8 noiembrie, când avea loc sărbătorirea zilei onomastice a Regelui Mihai.

Primit în audienţă pe 11 noiembrie de Rege la Sinaia, Vişinski i-a prezentat „augustului Suveran, în numele Guvernului sovietic, felicitări pentru eliberarea Transilvaniei."

Într-adevăr, Transilvania fusese eliberată din 26 octombrie, dar trupelor române nu li se dăduse voie să intre nici în Cluj, iar câteva persoane care cutezaseră să se întoarcă acasă fuseseră arestate şi expulzate.

Despre ce eliberare vorbea Vişinski?

În aceeaşi seară de 22 noiembrie, ministrul de Interne primise un ordin de la Comandamentul sovietic, ca imediat toate autorităţile din Transilvania de Nord să fie retrase.

A doua zi, primul ministru i-a făcut cunoscut această hotărâre contrară armistiţiului, prin care Transilvania de Nord ne era recunoscută.

Deocamdată a răspuns că nu ştie nimic în legătură cu această dispoziţie, iar noaptea, după ce a consultat Moscova, a răspuns că „trebuie să retragem totul."

Comuniştii reuşiseră să obţină aceasta de la stăpânii lor, pentru că nu le convenea acest eveniment, care însemna o recunoaştere a luptei lui Iuliu Maniu şi desigur un capital politic, pe drept câştigat.

Pe 12 noiembrie, Vişinski s-a întreţinut cu membrii comisiei din convenţia de Armistiţiu, în prezenţa lui C. Sănătescu, C. Vişoianu şi P. Groza, spunând că „societatea sovietică este îngrijorată de neîndeplinirea Convenţiei" şi anunţa că venirea lui este „pentru stabilirea măsurilor necesare pentru îndeplinirea rapidă a armistiţiului".

În legătură cu îndeplinirea obligaţiilor, ministrul de Externe C. Vişoianu a adus la cunoştinţă că se prezentau cereri nefundamentate, şi dădea exemplul colonelului Sidorov care solicita acordarea a 850 de milioane de lei „pentru cumpărarea de ciocolată, cafea, lenjerie de mătase". Rămânea deschisă şi problema aprovizionării comandanţilor militari sovietici, care „pot ridica orice şi cât poftesc."

Vişinski a soluţionat problema spunând că toate comenzile vor fi vizate de generalul Vinogradov sau contraamiralul Bogdenko.

Referitor la problema Transilvaniei ridicată de generalul Sănătescu, Vişinski a deviat răspunsul cu privire la trimiterea autorităţilor în Ardealul de Nord, spunând: „cunoaştem însă altceva, şi anume că în Transilvania şi-a făcut apariţia un oarecare detaşament care comite acte arbitrare criminale. Acest detaşament se intitulează «Detaşamentul Maniu»".

Petru Groza i-a spus lui Vişinski că „Am luat toate măsurile pentru elucidarea acestei probleme şi m-am adresat lui Maniu, care a declarat că nimeni nu a permis acestui detaşament să-i poarte numele".

La această dată trupele româneşti îşi aduceau o contribuţie deosebită în luptele contra nemţilor, atât în Ungaria, cât şi în Cehoslovacia, în timp ce autorităţile româneşti erau gonite din ţinutul Transilvaniei, eliberat cu sacrificiile lor şi în timp ce comuniştii, în ţară, continuau să asalteze primăriile şi prefecturile, pentru ca tot timpul să fie o atmosferă incendiară, pretext de intervenţie a trupelor şi autorităţilor sovietice de a-şi manifesta nemulţumirile şi de a ridica pretenţii materiale mai mari, mai urgente, în vederea destabilizării ţării.

Nici nu plecase Vişinski din ţară şi asaltul primăriilor şi prefecturilor, cu forţa străzii şi chiar armată, fusese reluat. A fost asaltată prefectura Brăila, au urmat Deva, Braşov, Piteşti, Târgovişte, Arad, Timişoara, până la sfârşitul lunii.

Şi toate acestea sub ochii Moscovei, fiindcă Vişinski a rămas o lună de zile în ţară, timp în care „s-au creat" toate condiţiile pentru noul guvern al lui Nicolae Rădescu, din ziua de Sfântul Nicolae.

Scrisoarea lui Iuliu Maniu către Vişinski

Măsura abuzivă de a evacua autorităţile româneşti din Transilvania de Nord, adăugată altor suferinţe româneşti, ca situaţia din Moldova, soarta românilor luaţi prizonieri după 23 august, reducerea armatei române, precum şi alte probleme dureroase, l-au făcut pe Iuliu Maniu să adreseze o scrisoare lui A.I. Vişinski, pe data de 15 noiembrie 1944, cu ocazia vizitei sale în România:

"Domnule prim locţiitor al Comisarului poporului,

Prin înfăptuirea actului de la 23 august s-a urmărit nu numai ieşirea dintr-o alianţă nefirească. Ea şi-a propus în acelaşi timp drept obiectiv revenirea la cursul politicii externe a lui N. Titulescu (face un scurt istoric al acestei politici).

Convenţia de armistiţiu reprezintă un instrument destinat să asigure trecerea la politica de colaborare între România şi URSS.

Îndeplinirea condiţiilor armistiţiului în spiritul înţelegerii din partea puterii sovietice, precum şi sentimentul adevăratei datorii din partea guvernului român, constituie cel mai bun mijloc de creare a condiţiilor favorabile dezvoltării încrederii reciproce între cele două popoare.

În calitate de reprezentant al unui partid având puternice legături cu clasa ţărănească şi cu intelectualitatea ţării, pot să vă asigur că poporul român este dispus să îndeplinească cu stricteţe toate obligaţiile impuse.

Consider de datoria mea să vă aduc la cunoştinţă unele fapte capabile să provoace un anumit sentiment de nelinişte în rândurile opiniei publice.

SITUAŢIA DIN MOLDOVA. Cu toate că au trecut două luni de la semnarea armistiţiului, care prevede introducerea administraţiei române pe întreg teritoriul tării, cu excepţia unei fâşii de 50-100 km de la linia frontului în Moldova, autorităţile române nu au reuşit să se instaleze decât parţial. Există cazuri când funcţionarii trimişi în Moldova au fost obligaţi să revină fără să ajungă la destinaţie şi uneori au fost împiedicaţi de către autorităţile militare sovietice. Se anunţă că în diverse judeţe ale acestei provincii autorităţile sovietice au trecut la operarea unor deportări, populaţia Moldovei începe să creadă că a fost abandonată de către guvernul de la Bucureşti...

SITUAŢIA TRUPELOR CARE AU DEPUS ARMELE DUPĂ 24 AUGUST 1944. Potrivit condiţiilor armistiţiului, soldaţii români care au depus armele, după ora 4 din ziua de 24 august, nu sunt consideraţi prizonieri de război. În consecinţă, aceste trupe trebuiau să revină sub autoritatea guvernului român, când generalul român împuternicit să preia aceste trupe, potrivit acordului stabilit, a constatat că 20.000 de mii dintre aceşti ostaşi au fost transferaţi peste Prut. Refuzul de a întoarce unităţile în cauză a stârnit o indignare explicabilă în întreaga ţară, trimiterea acestor ostaşi în teritoriul sovietic a provocat o mare durere familiilor lor.

CAPTURAREA FLOTEI MILITARE. Potrivit condiţiilor armistiţiului, flota militară a României urma să colaboreze în acţiunile marine sub comandament sovietic. Or autorităţile maritime sovietice au înlăturat echipajele de pe aceste vase şi le-au înlocuit cu echipaje sovietice. Cu aceste echipaje vasele au părăsit porturile româneşti.

SITUAŢIA DIN TRANSLVANIA DE NORD. Deşi linia frontului a depăşit cu peste 100 km hotarul Transilvaniei de Nord şi al Ungariei, administraţia acestei provincii a fost transmisă doar parţial. În ultimul moment autorităţile sovietice au ordonat retragerea autorităţilor române din judeţele în care se instalaseră. Convenţia de armistiţiu declară în mod explicit decizia arbitrajului de la Viena drept ilegală. Evident că, până la pronunţarea deciziei finale a Conferinţei de pace asupra Transilvaniei, unicul hotar legal dintre România şi Ungaria trebuie să rămână linia de frontieră stabilită la Trianon. În aceste condiţii, potrivit spiritului Convenţiei de armistiţiu, în Transilvania nu poate exista o altă administraţie decât cea românească.

DIVERSE MANIFESTĂRI CARE POT FI INTERPRETATE DREPT TENTATIVE DE AMESTEC ÎN PROBLEMELE INTERNE ALE ROMÂNIEI. Se comunică despre diverse cazuri, când ofiţerii sovietici ţin cuvântări la adunări organizate de unele partide politice. Un caz serios a avut loc la Constanţa. Pentru instalarea ilegală a unui nou prefect câteva sute de manifestanţi au ocupat prefectura. Autorităţile române s-au văzut nevoite să intervină pentru restabilirea ordinii, însă comandamentul sovietic local a anunţat conducerea garnizoanei române că trupele române nu au voie să intervină în evenimentele declanşate de curând. În acest timp, patrulele sovietice au încercuit cazărmile în care se aflau unităţile româneşti şi au instalat mitraliere la toate ieşirile, pentru a împiedica ori cefei de mişcări de trupe.

Mă simt dator să amintesc interzicerea primei mari adunări organizate de partidul meu, interdicţie motivată prin faptul că la manifestările anterioare s-ar fi admis strigăte ostile aliaţilor, afirmaţie inventată de presa de extremă stângă, total nefondată. Trebuie să vă arăt că cenzura telegramelor expediate de corespondenţii străini din România se face părtinitor; sunt permise doar date favorabile unor partide şi interzise aprecierile favorabile altor partide, Astfel, în presa străină se creează o imagine care nu corespunde situaţiei politice din ţară.

REDUCEREA ARMATEI. Neliniştea crescândă a opiniei publice este determinată şi de dispoziţia autorităţilor militare sovietice privind reducerea trupelor din interiorul ţării până la trei divizii. Această măsură care nu corespunde condiţiilor armistiţiului a fost acceptată de guvernul român doar sub ameninţarea dezarmării trupelor de către cele sovietice. Reducerea capacităţii militare reprezintă o dureroasă umilire pentru România şi a zguduit puternic opinia publică.

Problema depăşeşte sfera relaţiilor româno-sovietice. Ea interesează în cea mai mare măsură întreaga Europă de Est. Toate popoarele din această zonă îşi îndreaptă privirile către România. înţelegerea româno-sovietică realizată în spiritul prieteniei sincere şi respectul reciproc al drepturilor şi opţiunilor politice ar putea oferi acestor popoare un exemplu pe care ele nu vor întârzia să-l urmeze. "

Iuliu Maniu, preşedinte P.N.Ţ.

Este ce remarcat că Iuliu Maniu a fost singurul om politic român care apărând demnitatea românească nu s-a temut să spună lucrurilor pe nume, motivând că URSS nu-şi respectă angajamentele internaţionale pe care le-a luat.

Dar imixtiunea a continuat şi ea va merge până acolo, după cum vom vedea, încât va declanşa o acţiune de permanentă terorizare a vieţii politice româneşti, mergând până la înscenarea lichidării partidelor politice democratice, a conducătorilor lor şi chiar la exterminarea lor în condiţii asemănătoare gulagului sovietic.

Vişinski, prezent în ţară, a căutat să acţioneze împotriva P.N.Ţ. care cerea, mai mult decât alţii, păstrarea şi instalarea românilor în Transilvania de Nord, fie ca autorităţi, fie ca particulari. El s-a dezlănţuit asupra ziarului „Curierul" care ridicase şi justificase că este un abuz retragerea administraţiei româneşti. „Să spunem deschis, că am întâmpinat de la început acest comunicat cu o totală neîncredere". Şi s-a adresat şefului său direct, Molotov, spunând: „Consider necesar ca, pentru atacurile împotriva URSS şi intereselor Aliaţilor, să fie suspendată timp de o lună apariţia ziarului «Curierul», iar în viitor să i se aplice un regim de cenzură prealabilă." Telefonogramă, 17 nov. A.I. Vişinski.

Continuând acţiunea de imixtiune sovietică în treburile româneşti, Vişinski a trimis încă o telefonogramă lui Molotov, cerându-i „indicaţii" dacă nu e cazul să se publice în ziarele de aici (din România) articolul „Situaţia din România", publicat în FTRSS (îndreptat contra lui Iuliu Maniu). Aceasta s-a petrecut pe 29 noiembrie şi dă că au venit „indicaţii" favorabile, s-a dezlănţuit o campanie deşănţată contra liderului P.N.Ţ., antrenând în ea o serie de oportunişti şi indivizi lipsiţi de decenţă şi caracter deveniţi colaboraţionişti peste noapte.

Astfel, la comanda rusească a răspuns pe 1 decembrie, în „Scânteia", un anume Silviu Brucan scriind: „Iuliu Maniu nu mai este astăzi, în politica ţării, decât o încăpăţânată încercare de rezistenţă în faţa valului forţelor progresiste în plină desfăşurare. Prezenţa acestui strigoi în politica românească nu-şi mai are rost". Colaboraţionist notoriu, debitând minciuni timp de o jumătate de secol, i s-ar putea pune astăzi, lui, această etichetă.

La aceeaşi comandă, George Călinescu, cel care cu aproape o jumătate de an înainte spunea că singurul om politic este Iuliu Maniu şi în P.N.Ţ. s-ar înscrie, la început de decembrie 1944, scria un articol batjocorindu-l pe acelaşi Iuliu Maniu: "Dl Iuliu Maniu, în clipa de faţă, trăgând în jocul său şi pe liberalii dezorientaţi, continuă aceeaşi politică de rezistenţă împotriva unui agresor inventat. Gazetele cărora le insuflă cuvinte de ordine nu pot să nu ştie că anume ton agresiv este jignitor si merită suspendare. Această suspendare este instinctiv căutată spre a se crea acea situaţie patetică, acea încordare fictiv tragică de care au nevoie. Dl Maniu nu vrea să guverneze, el simte mereu nevoia să răstoarne. Dl Maniu are duhul unui funcţionar de Curie şi ar fi putut fi un excelent Secretar de stat al Vaticanului. Dl Maniu avea nevoie de o Budapesta şi o găsi la Bucureşti. La guvern dl Maniu s-a relevat absent, neconstructiv, marea sa forţă fiind protestul. "

Legionarii la comunişti erau buni, la ţărănişti erau fascişti

Presa comunistă din URSS şi acoliţii lor din România scriau de zor şi atacau pe Iuliu Maniu că intenţiona să legalizeze mişcarea legionară.

Iuliu Maniu declara: „Şeful mişcării legionare rămas în ţară, împreună cu av. Horaţiu Comaniciu, prof. Ion Costea şi alţii, mi-au declarat în ziua de 16 decembrie 1942, în numele organizaţiei din care făceau parte, că s-au convins că mişcarea legionară se află pe un drum greşit. Mi-au declarat că sunt hotărâţi a schimba hotărârea lor politică şi a păsări orientările de până acum, recomandând organizaţiilor lor să se desfiinţeze, lăsând singuraticilor legionari să aleagă liberi acţiunea politică pe care vor s-o îmbrăţişeze. I-am sfătuit să nu facă nimica deocamdată, să stea retraşi, evitând orice manifestări individuale, sau colective, şi să nu facă nici o declaraţie publică."

Imediat după 23 august 1944 Iuliu Maniu i-a spus lui Comaniciu: „E cazul acum, că hitleriştii nu mai sunt în ţară, să mărturisesc tuturor venirea Legiunii alături de democraţia românească, încă de acum doi ani."

Pe 29 august, legionarii au făcut un „Apel" în care printre altele subliniau: Recunoaştem schimbările ce se produc şi ne dăm seama că în faţa lor nu putem rămâne indiferenţi. Se anunţă că - Garda de Fier - organizaţia noastră politică se desfiinţează, foştii membri sunt îndemnaţi să se înscrie în oricare din partidele Blocului Naţional Democrat, sub îndemnul conştiinţei."

Pe 29 august 1944, Iuliu Maniu, într-o scrisoare publicată în „Dreptatea", spunea că i s-a adus la cunoştinţă de unii membri autorizaţi ai Conducerii mişcării legionare de mai mult de doi ani, că au luat decizia de a revizui orientările de politică externă şi internă a grupării lor: „Proclamaţia d-voastră arată în mod perfect sentimentele patriotice şi pline de înţelegere pentru idealurile democratice ce ies biruitoare din această luptă şi pentru concepţia de justiţie socială ce este religia în această lume, a timpurilor ce trăim. Pentru toate aceste raţiuni eu cred că toate energiile pline de valoare ce s-au grupat în jurul Mişcării ar face mai bine de a încerca să se alăture altor grupări politice, aşa cum conştiinţa şi convingerile lor le dictează. "

Acesta a fost punctul de vedere al lui Iuliu Maniu, ca - democratic şi după conştiinţă - fiecare să meargă unde va crede de cuviinţă.

Iată şi punctul de vedere comunist, spus răspicat prin cei mai autorizaţi emisari ai lui Stalin, trimişi în România s-o subjuge: Ana Pauker, în discursurile ei ţinute în faţa demonstranţilor, în timpul prezenţei în ţară a lui A.L Vişinski:

„Când spunem legionar, când spunem fascist, nu înţelegem aşa cum înţeleg unii domni din actualul Guvern şi din trecutul Guvern. Nu înţelegem muncitorul, funcţionarul, ţăranul, care în dorinţa lui de o viaţă mai bună şi-a plecat urechea la înşelători, pe care i-a crezut că-i vor binele. Nu înţelegem pe acela care, neluminat încă la minte, s-a lăsat înşelat. Nu, Muncitorul, ţăranul, funcţionarul care căutând binele a mers pe o cale greşită, lăsându-se înşelat, acela este FRATELE NOSTRU al tuturor. Cu el împreună mergem la bătălie, cu el împreună distrugem pe acei înşelători şi răufăcători fascişti care i-au stricat lui şi ne strică nouă, tuturor."

Iar Vasile Luca şi el îi încurajează pe foştii legionari, luându-le apărarea: „Ministerul de Interne arestează pe muncitorii şi ţăranii care au îmbrăcat odată cămaşa verde, dar nu-i arestează pe conducătorii legionari."

Alte declaraţii binevoitoare în sensul acceptării celor ce vin la „ei" au făcut şi Gheorghiu Dej, şi Lucreţiu Pătrăşcanu.

Ecoul s-a simţit imediat. S-au făcut înscrieri, au pornit în marş şi „preoţi cu crucea-n frunte", urcându-se chiar pe scaunul ministerial.

Şi unul A. Vojen, onorat de Ana Pauker, a cinstit-o şi el pe ea, înlesnind pe cei „ce făcuseră o cauză străină" cu hidra fascistă, ca să încheie „Pactul Pătrăşcanu - Ana Pauker, Teohari Georgescu".

Iar Maniu rămânea mereu cel ce făcea „jocul fasciştilor", cerându-i-se chiar moartea pentru aceasta, după cum vom vedea.

Cei ce se încolonaseră şi mergeau din miting în miting vor rămâne buni tovarăşi de drum, până după arestarea lui Maniu, când le va veni rândul să fie judecaţi pentru că se infiltraseră în sânul mişcării muncitoreşti, s-o saboteze. A urmat epurarea unei bune părţi dintre ei, şi trimitea prin închisori.

Istoricii trebuie să-şi revizuiască directivele primite până în 1989 şi să-i redea lui Maniu ce i se cuvine: Demnitatea.

Cererea de audienţă sau denunţarea „fratelui"

Pe 30 noiembrie 1944, ficţiunea politică „Partidul Socialist-Ţărănesc" a fuzionat cu Frontul Plugarilor, deci doi aviatori politici şi-au dat mâna: Groza cu Ralea.

Pentru a profita de prezenţa în ţară a trimisului Moscovei, Mihai Ralea a solicitat audienţă şi Vişinski consemna pe 6 decembrie, în scrisoarea trimisă lui Molotov: Astăzi, l-am primit, la rugămintea sa, pe Ralea. El mi-a povestit cu plăcere şi "amănunţit diverse fapte ce ţin de situaţia politică din România."

Şi a început cu turnătoriile, cum o făcuse Lucreţiu Pătrăşcanu, între patru ochi, la Moscova. Şi Ralea i-a spus că Rădescu l-a contactat şi i-a propus să intre într-un guvern fără comunişti, împreună cu Groza, dar Regele n-a dorit acest lucru. I-a precizat lui Vişinski că Regele este înconjurat de persoane influente şi reacţionare precum: Ştirbei (prietenul lui Maniu), Stârcea, Ausschnit, Niculescu-Buzeşti.

„Ralea consideră că ultima criză guvernamentală este opera lui Maniu, pe care el îl caracterizează ca pe un opoziţionist şi intrigant de profesie." (Uitase că umblase după Maniu ca să-l reprimească în P.N.Ţ., fiind dispus să dea orice declaraţie i-ar fi cerut.) „Ralea priveşte cu optimism rezultatele luptei la ţară ale F.N.D. împotriva lui Maniu. Cea mai mare parte dinamică a liberalilor îl urmează pe Tătărăscu, care poate fi folosit drept adversar al lui Maniu. "

Tot în aceeaşi zi de Sf. Nicolae, Lucreţiu Pătrăşcanu, din proprie iniţiativă, s-a dus la S. P. Kirsanov, locţiitorul şefului Secţiei Politice a Comisiei Aliate de Control, spunându-i printre altele că guvernul Rădescu reprezintă un pas înapoi în raport cu guvernul precedent al lui Sănătescu. Criticând tactica PCR a adăugat: „Noi nu avem o politică. Acţiunile noastre cuprind elemente întâmplătoare, inconsecvente şi întrucâtva isterice. Am început prematur ofensiva contra guvernului. Mai potrivit era să folosim posturile deţinute în guvern pentru izolarea lui Maniu, îndepărtarea din prejma sa a naţional-liberalilor şi câştigarea organizaţiilor locale ale Partidului Naţional-Ţărănesc."

Lucreţiu Pătrăşcanu s-a plâns şi împotriva tovarăşilor Ana Pauker şi Vasile Luca, veniţi din URSS.

Dezlănţuirea comuniştilor se îndrepta şi contra lui Dinu Brătianu, fiindcă şi preşedintele P.N.L. adresase lui Vişinski un memoriu cu privire la încălcările Convenţiei de Armistiţiu de către ruşi (27 noiembrie).

Sub ameninţarea executării condiţiilor de armistiţiu, Vişinski a stat o lună de zile, timp în care s-au instalat două guverne, şi a căutat tot timpul să se informeze asupra celor mai bune metode de a crea o bază trainică în România, ce trebuia să devină o trambulină pentru Balcani, de unde trupele sovietice, aprovizionate şi cu alimente şi cu carburanţi, să poată deschide drumul până la Adriatica. De aceea era nevoie de instalarea unui guvern dominat de comunişti în România - pentru asigurarea politicii strategice a Kremlinului.

În Bulgaria vecină, după baia de sânge a schimbării „paşnice", în Frontul Patriotic au început fricţiuni între agrarieni şi comunişti, folosindu-se tot metode violente pentru a se asigura dominarea marionetelor moscovite.

În Iugoslavia au căutat să-şi impună deocamdată preponderenţa prin Tito, care avea şi el planurile lui, iar în Albania, prin mijlocirea lui Tito, a reuşit să se impună Enver Hodja cu regimul lui comunist ce va crea dificultăţi Moscovei.

Un Front Naţional Ungar al Independenţei, din Ungaria, a venit impus de la Moscova, după discuţiile avute acolo, în timp ce la noi se termina criza Sănătescu cu începerea alteia, cu generalul Rădescu, sub privirile lui Vişinski.

Generalii hortişti erau invitaţi la guvernare. Celor ce discutau instalarea la Budapesta, Stalin le-a spus: „Ar fi trebuit subliniat mai puternic apărarea proprietăţii private şi dezvoltarea iniţiativei particulare. Formule mai flexibile. Mai ales declaraţi clar că proprietatea privată rămâne. La fel ca manifestul polonez Vorbiţi mai flexibil despre epurarea aparatului administrativ. Nu fiţi zgârciţi cu cuvintele."

În acest timp, polonezii trăiau o tragedie. Ei, ca şi românii care apăraseră secole de-a rândul cultura occidentală de barbaria răsăritului, erau bruscaţi de Churchill iar Mikolajczyk, şeful guvernului din exil, s-a văzut nevoit să cedeze presiunilor anglo-americane.

Şi popoarele „eliberate" continuau să se bată cu cuvântul, singura armă ce le mai rămăsese, aşteptând adevărata eliberare, în speranţa căreia vor fi măcinate câteva generaţii.

De la Moscova, Lucreţiu Pătrăşcanu fusese prelucrat ca pe toate căile să distrugă alianţa democrată ţărănist-liberală şi mai ales pe Maniu. În toate discuţiile pe care le va avea cu conducătorii Moscovei, la cererea lui, întotdeauna va aduce vorba de Maniu.

În procesul care i-a fost înscenat de foştii lui tovarăşi, s-a apărat tot cu acţiunea ce a dus-o tot timpul împotriva lui Maniu.

Astfel, în declaraţia din timpul anchetei, pe 18 noiembrie 1949, se justifică precum că într-un document cerut de Secretariatul Partidului în noiembrie 1944, pentru a fi înmânat lui Vişinski, el susţinea ca partidul comunist să „ utilizeze din plin guvernele de colaborare, pentru a pătrunde în masa micii burghezii săteşti, dar şi a celei orăşeneşti, izolând pe cei mai serioşi adversari ai noştri, pe Maniu şi acea parte a conducerii P.N.Ţ. care-l urmează. Am propus deci o colaborare temporară cu liberalii, care să ducă, într-un prin stadiu, la izolarea şi slăbirea poziţiilor lui Maniu, atunci adversarul nostru nr. 1. Odată cu formarea unui guvern cu liberalii, am încercat o spărtură la P.N.Ţ. (cu dr. Lupu sau alţii) aşa încât aici să aducem o slăbire a poziţiilor lui Maniu"

Uita să se laude şi cu faptul că sub conducerea Ministerului de Justiţie de către el s-a făcut înscenarea procesului lui Iuliu Maniu şi că el a fost ţinut la Minister până ce Maniu a fost condamnat, spre satisfacerea dorinţei lui. Şi la scurt timp după aceasta, drept mulţumire, tovarăşii de drum i-au hărăzit aceeaşi soartă pe care o hărăzise el celui ce-l ajutase financiar în timpul „prigoanei" de la Poiana Ţapului.

După solicitarea aprobării lui Vişinski pentru a fi atacat Iuliu Maniu, imediat au răsărit la comanda lui oportuniştii, cei lipsiţi de caracter şi politrucii, care au început să umple coloanele ziarelor cu articole, care mai de care demne de dispreţ, pentru a injuria şi denigra activitatea de o viaţă a liderului P.N.Ţ., pusă numai în slujba ţării. Astfel printre necugetaţi, mânuitori numai ai minciunii, s-au numărat Silviu Brucan, Miron Constantinescu, Nicolae Moraru, Tudor Olaru, Leonte Răutu, Zaharia Stancu, Nicolae Bellu sau alţii, deveniţi trădători, din P.N.L. şi P.N.Ţ., precum A. Munte, Constantin Jales.

În acelaşi timp, ziarele ce combăteau abuzurile erau suspendate (exemplu Curierul", unde director era Augustin Popa, sau „Alba Iulia", care fusese prezent în luptele pentru unitatea naţională înainte de 1918) sau, în altele, articolele apăreau masacrate şi de multe ori apărea locul alb, ca în foarte multe numere din cotidianul P.N.Ţ- „Dreptatea".

Normal era să te plângi „Comisiei Aliate de Control", care în realitate era sovietică; ea a acţionat după bunul plac sovietic. Reprezentantul american, generalul Rortland Van Rensselaer Schujler, caracteriza Comisia ca având „parfum sovietic". Americanii şi englezii erau figuranţi, până şi „vizele de ieşire din oraş, în special pentru vizite în zone tulburi din punct de vedere politic" li se dădeau de autorităţile „aliate" sovietice.

Ocupaţia rusească a României - fiindcă în fond aceasta a fost situaţia - purta amprenta ilegalităţii, motivată până la eliberarea teritoriului ţării ca fiind făcută din considerente militare, iar după aceea având scopul de a subjuga ţara şi a-i impune un guvern 90% prosovietic, în care oamenii educaţi la Moscova să aibă cuvântul hotărâtor, încă de la 15 noiembrie, Malinovski, în loc să trimită trupele ruseşti pentru continuarea războiului, a dat dispoziţie, în numele Comisiei Aliate de Control, să se pregătească încartiruirea a trei divizii sovietice, după cum urmează: una în zona Ploieşti, alta la 20 km de Bucureşti iar a treia - cu câte un regiment - ocupa oraşele Arad, Deva şi Petroşani. Pe timpul şederii lui Vişinski în Bucureşti, în satele din jurul Capitalei staţionau tancuri sovietice (cum erau la Belciugatele, Urziceni), în stare de funcţionare şi care erau în legătură permanentă cu comandamentele ruseşti.

Marele Stat Major şi-a făcut datoria să-i informeze pe ruşi, pe 5 decembrie, când se instala noul guvern Rădescu, că tancurile respective erau reparate, deci le atrăgea atenţia cu alte cuvinte că pot pleca. Generalului Sănătescu, în calitate de prim-ministru, nu i s-a dat răspuns.

Generalul Nicolae Rădescu, noul prim-ministru, pe 9 decembrie 1944, prin Nota nr. 120 cerea „scoaterea trupelor sovietice de pe teritoriul românesc, socotind staţionarea lor ilegală şi în dezacord cu prevederile Convenţiei de Armistiţiu."

De data aceasta, Vinogradov a răspuns dur, că staţionarea trupelor sovietice este conformă cu „prevederile Convenţiei de Armistiţiu, art. 3."

În schimb, s-au exercitat presiuni pentru reducerea efectivelor româneşti din ţară şi în special dezmembrarea unicului regiment de tancuri româneşti, care avea misiunea de a apăra ordinea.

Nicolae Rădescu, adversar al regimului antonescian, a fost internat şi îndepărtat din armată. Imediat după 23 august, Emil Bodnăraş (Bodnariuk) i-a oferit comanda a 100.000 de oameni din miliţia comunistă, ce urma să se realizeze având ca nucleu câteva mii de muncitori înarmaţi de filiala partidului comunist din România. N. Rădescu a refuzat, dar aceste unităţi au continuat să prospere fiind înarmate de sovietici şi instruite de oamenii Moscovei, constituindu-se sub denumirea de „Apărarea Patriotică". Ruşii au fost aceia care au insistat pe lângă Rege să-1 numească pe N. Rădescu ca Şef al Marelui Stat Major.

Fostul prim-ministru se destăinuieşte, mai târziu, din primele conferinţe în cadrul Comisiei Interaliate de Control: „Mi-am dat seama că guvernul sovietic n-avea nici cea mai mică intenţie de respectare a clauzelor armistiţiului sau de a câştiga prietenia Poporului român. Dimpotrivă, toate eforturile sale vizau aservirea României.

Anumite cereri sovietice erau făcute în dispreţul complet al clauzelor armistiţiului şi ar fi condus la suprimarea practică a armatei române, nici o clauză nu autoriza comandamentul sovietic din România să dizolve forţele române staţionate în interior. O altă cerinţă sovietică pe care eu n-o puteam accepta era să reorganizez armata română după modelul rus, în ciuda protestelor mele, autorităţile militare sovietice au trecut la dizolvarea forţelor române din interior, nelăsând decât trei divizii scheletice, de câte trei mii."

Când Regele l-a însărcinat cu formarea guvernului, ruşii n-au avut ce spune, că tot ei îl ceruseră ca şef de Stat Major. Numai Ana Pauker, unul din conducătorii PCR şi cetăţeană sovietică a spus: „Noi nu vrem un guvern Rădescu". Până la urmă, văzând că Rădescu poate încerca un guvern de tehnicieni susţinut de cele două mari partide majoritare, P.N.Ţ. şi P.N.L., atunci au acceptat să participe, cu respectarea a două condiţii principale: suprimarea miliţiei înarmate şi amânarea reformei agrare până la întoarcerea combatanţilor de pe front. Dar N. Rădescu de la început se lămureşte: comuniştii n-aveau intenţia să respecte condiţiile pe baza cărora se formase cabinetul Nu urmăreau decât un singur scop: să pregătească terenul pentru un guvern controlat în exclusivitate de ei. În perioada cât am fost şef al guvernului, trupele sovietice s-au dedat jafului şi ucideau oameni la întâmplare. În fiecare dimineaţă eram obişnuit să primesc rapoarte despre jafurile şi asasinatele din timpul celor 24 de ore precedente. Nici membrii Comisiei de Control aliate, nici reprezentanţii diplomatici sovietici n-au luat în consideraţie numeroasele plângeri, departe de a lua măsuri pentru a pune capăt terorii exercitate de trupele sovietice; aceleaşi autorităţi cereau ca ministerul de interne să ordone execuţia oricărui român care îndrăznea să se apere când era atacat de ostaşi ruşi. În paralel cu această teroare, membrii comunişti ai guvernului organizau, sub ochii binevoitori ai autorităţilor sovietice, bande de tâlhari ale căror raiduri şi atacuri asupra prefecturilor şi primăriilor le conduceau ei înşişi."

Această situaţie incendiară, pe care supravieţuitorii acelor timpuri de groază şi-o amintesc, este redată mincinos şi fără nici un pic de conştiinţă în „Memorandumul" înaintat de Vişinski, de la Bucureşti, lui Molotov:

„Rădescu şi complicii lui au acţionat puternic să înfrâneze respectarea condiţiilor Acordului de armistiţiu începând să introducă ideea imposibilităţii respectării condiţiilor de armistiţiu, afirmând în public: « eu prevăd posibilitatea unei astfel de situaţii în care noi nu vom putea satisface aceste cerinţe», «de unde nu există nimic, nici Dumnezeu nu ia nimic», vorbind despre o mare presiune la care chipurile e supusă România.

Rădescu şi sprijinitorii lui au opus o rezistenţă îndârjită la cerinţele Comisiei Aliate de Control privind desfiinţarea unităţilor din spatele frontului. Reacţiunea a început să ridice capul, devenind tot mai impertinentă cu fiecare săptămână a şederii la putere a guvernului Rădescu. Huliganii fascişti au început să atace deschis reprezentanţii societăţii progresiste şi chiar cetăţeni paşnici care cereau instaurarea ordinii. Astfel de fapte arată situaţia creată în România datorită toleranţei excesive şi a sprijinului direct din partea guvernului generalului Rădescu, care prin metode teroriste de conducere a căutat să nimicească forţele democratice din ţară şi să instaureze un regim de dictatură militară. "

Astfel de afirmaţii iresponsabile ale acestui „diplomat" dădeau curaj echipelor adunate dintre cei „fără neam şi Dumnezeu", pentru a se deda la tot felul de blestemăţii fiind apăraţi de trupele roşii, care colaborau cot la cot cu ei.

Generalul Schuyler şi Stevenson au ridicat aceste probleme ale dezordini la întâlnirile din Comisia Aliată de Control, dar Vinogradov a negat orice ajutor sovietic dat partidelor politice. Din declaraţia reprezentantului american reiese:

„În multe oraşe comuniştii preluau controlul autorităţilor locale cu forţa, revoltele şi vărsările de sânge erau întâmplări zilnice; Rădescu a folosit forţele pentru a stăvili valul, dar acestea nu erau suficiente. Trupele sovietice şi poliţia apăreau cu frecvenţă tot mai mare pe străzile oraşelor şi răspândeau vestea unei lovituri comuniste iminente. În cadrul Comisiei, Stevenson şi cu mine am observat că protestele noastre frecvente şi constanta examinare îndeaproape a soluţiilor produceau tensiuni în relaţiile noastre cu sovieticii."

Din studiul lui Cristian Troncotă intitulat „Bolşevizarea României văzută de Grupa specială a SSI" reiese situaţia disperată din Moldova, de la începutul guvernării generalului Nicolae Rădescu: „în Moldova, domneşte o stare de spirit de nesiguranţă, aceasta provenind din cauza lipsei de autoritate românească şi a amestecului ruşilor in viaţa internă" şi completa cu ştirea că la Ungheni „nu au mai rămas decât şase bărbaţi", din cauza deportărilor efectuate de sovietici, „iar ţăranii fugeau în locuri ferite pentru a-şi pune în siguranţă familiile şi bunurile. "

Perfidia rusească a fost subliniată cu ocazia unei adunări convocate din ordinul Comandantului sovietic, şi de la care nu trebuia să lipsească nimeni din Piaţa Unirii de la Iaşi, întâmplate la jumătatea lunii noiembrie: „Nu mică le-a fost surprinderea (participanţilor) când la semnalul unor rachete piaţa a fost înconjurată şi toţi bărbaţii arestaţi şi transportaţi la gară, pentru a fi deportaţi. " Şi se spune că numai intervenţia generalului Manolescu, comandantul Corpului IV Armată, i-a salvat de deportare.

În studiul respectiv, bazat pe informaţii, se spune că „în urma verificărilor recente, se observă o propagandă activă a evreilor pentru anexarea Moldovei dintre Şiret si Prut la Rusia Sovietică ".

În timp ce guvernele se străduiau să facă faţă pe plan extern presiunilor ruseşti făcute cu brutalitate, Iuliu Maniu, consecvent politicii lui de a se simţi legat de occident, el însuşi socotindu-se garanţie a apărării democraţiei şi a intereselor manifestate pentru respectarea drepturilor umanitare, ţinea legătura cu reprezentanţii puterilor asociate URSS, atrăgându-le atenţia asupra pericolului ce pândeşte România şi implicit interesele apusenilor.

După instalarea generalului Rădescu şi începerea presiunilor ruseşti, Iuliu Maniu l-a văzut pe reprezentantul SUA (Burton Berry) şi s-a interesat „dacă America şi Marea Britanie doreau ca România să devină o parte a Uniunii Sovietice. Şi ruga în acest caz să fie sfătuit şi dacă intenţia ar fi ca România să fie abandonată să i se spună, pentru că el datorează poporului român obligaţia să-i asigure cele mai bune condiţii."

Reprezentantul britanic, Donald Stevenson, după întâlnirea cu C.I.C. Brătianu Şi Iuliu Maniu a supus atenţiei guvernului britanic informaţii despre insistenţe politicienilor români pentru a proteja România de pericolul Moscovei.