VIN ELIBERATORII ŞI CU EI DELAŢIUNEA

Trei zile şi trei nopţi Stukasurile au atacat Capitala. Asupra Palatului Regal au aruncat 72 de bombe, din care 26 au căzut în curte, au atins adăpostul, omorând 17 ostaşi din batalionul de gardă şi doi din personalul palatului, iar alţi 43 au fost răniţi. S-au folosit şi de avioanele româneşti pentru a mitralia populaţia Bucureştiului şi împrejurimile.

Luptele au fost dârze la Băneasa joi şi vineri, când nemţii au încercat, cu forţe superioare şi bine înarmate, să ia Bucureştiul cu asalt. Vineri forţele germane au fost distruse de bombardamentele nimicitoare americane.

Nemţii au încercat să se retragă şi să pună mâna pe Ploieşti, dar au fost opriţi la Valea Călugărească.

Gerstenberg a fost prins luni 28 august, iar rezistenţa germană din Capitală adusă la tăcere. Când s-a intrat în Legaţia germană a fost găsită Hella Petersefl împuşcată şi baronul von Killinger sinucis lângă ea.

Pe data de 28 august se numărau în jurul Capitalei 12.000 de prizonieri nemţi, dintre care 4 generali, iar până la 30 august numărul lor s-a ridicat la 60.000 în vidul creat înaintau trupele sovietice, cărora trupele române se predau conform mesajului: „Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere".

Ruşii în schimb îi socoteau prizonieri, trecându-i peste Prut, anunţând în comunicate pline de imaginaţie că au eliberat atâtea oraşe şi centre vitale. Minciunile începeau să circule.

Trupele ruseşti, ajunse în mersul lor „victorios" la curbura Carpaţilor, s-au împărţit în două direcţii: una spre sudul Dunării şi alta spre Bucureşti şi vestul ţării. Trupele româneşti care începuseră luptele pentru curăţirea teritoriului românesc de germani au trimis pe 30 august o telegramă către Marele Stat Major: „Astăzi 30 august 1944, data când se împlinesc patru ani de la cedarea primelor oraşe din Ardealul de nord, în sectorul Braşov s-a trecut graniţa şi prin lupte s-a ocupat primul obiectiv." Comandant de Corp de Armată, general I. Dumitrache.

În aceeaşi zi, trupele sovietice şi mai ales marinarii ajunşi la Constanţa au îngrozit populaţia prin jafurile şi fărădelegile l-a care s-au dedat.

Alţi ruşi, trupele lui Malinovski, ajunşi în jurul Bucureştiului au ridicat grupul Antonescu din mâinile românilor care-l păzeau.

Şi au intrat în Capitală primiţi cu flori. Şi ce-a urmat: vai şi jale.

La intervenţia primului ministru, generalul C. Sănătescu, Malinovski a spus că până la semnarea armistiţiului suntem în stare de război. A promis din gură că trupele lui o să se poarte ceva mai bine decât cu un inamic şi au să evite jafurile şi omorurile.

Curăţirea teritoriului românesc a fost făcută de armatele române. Ruşii au mers fără să tragă un foc de armă şi anunţau în comunicate false că au eliberat în fiecare zi, fără pierderi.

Pe zi ce trecea, pretenţiile ruseşti către oficialităţi au fost din ce în ce mai mari, peste posibilităţile româneşti. Cereau tot ce le trecea prin minte şi în special maşini, mai cu seamă turisme, iar pe unde le găseau le luau fără să întrebe pe cineva. Cine se opunea putea să-şi piardă viaţa.

De peste tot soseau rapoarte din partea legiunilor de jandarmi, prin care se aduceau la cunoştinţă jafurile, crimele, violurile. Furau tot ce întâlneau - hamuri, cizme, lenjerie, bani, porci, păsări, ceasuri, cercei de la femei, şei, oi, băuturi, împuşcau butoaie şi beau până cădeau şi mureau înecaţi în vin. Şi după ei veneau alţii, cu aceleaşi apucături.

Primul ministru, văzând aspectul detestabil al ruşilor, se întreba: „ Cum a fost posibil să-i bată pe nemţi?"

Alături de „eliberatori", la Bolintin şi-au făcut apariţia la sfârşit de august şi alţii, sub un stindard şi blazon românesc: Divizia „Tudor Vladimirescu". Ei îşi ziceau “voluntarii", iar cei de lângă care plecaseră îi numeau „trădătorii". Aceasta a fost prăbuşirea omului prin om şi despre ea este timpul, la deschidere de eră dureroasă în istoria poporului nostru, să ascultăm cele scrise în „Drumul Crucii", de unul cea a trecut prin focul unde s-a născut această divizie, pe Aurel State, după relatările sublocotenentului Mateianu:

„Eram în lagărul de sus, în fosta mănăstire Oranki. În mai 1943 au început să lipsească alimente: făină albă, praf de ouă, conserve americane, veselă, chiar şi feţe de masă. Se depozitau în biserica în stil romanic, zugrăvită cu sfinţi atletici, de un îndoielnic Renaissance. Deasupra catapeteasmei însă lumina o imagine bizantină în nuanţe de alb de o frumuseţe care smerea. Era scena învierii cu un Iisus împuşcat înfrunte de un ceasovoi. Aşadar, sosea hrană substanţială într-un lagăr în care mii de oameni crăpaseră de foame. Venise ordin cică să nu mai moară prizonierii. În iarnă zăcuseră morţi, stivuiţi ca lemnele. Nu mai pridideau să-i transporte. În câteva zile muriseră 5000 de italieni. Cum veneau de pe drum, schelete îngheţate, intrau în baie şi se muiau ca gelatina, aşteptându-şi hainele de la etuvă. Erau trimişi deparazitaţi în lumea ailaltă.

Ai noştri, cei mai rezistenţi din neamurile încercate aici, au murit în aceşti ani la 13.000. Groapa comună e dincolo de podeţ, în stânga, unde începe urcuşul spre Oranki. Vedeţi cum ne abrutizăm? Îi expediem într-un număr. Dar fiecare cifră înseamnă o viaţă, a noastră. Şi pe fiecare continuă să-l aştepte cineva dincolo. Ei n-au murit în război. Au fost ucişi fără apărare, sub lozinci despre binele şi viitorul omenirii. Singura activitate intelectuală era alcătuirea reţetelor culinare şi a meniurilor. Foamea pervertise şi sufletul. Abia după schimbarea de regim începu perioada limbilor străine. De fapt, regimul anunţat nu s-a instalat niciodată. S-au produs îmbunătăţiri temporare, însă recidivarea n-a mai atins grav subsolul biologic, ci a complicat altfel viaţa de lagăr. Şi acum sunt sute de oamenii care nu mai văd seara, au orbul găinilor. Toţi suntem flămânzi cronic, dar nu se mai moare de foame. Vesela şi bunătăţile au fost trimise atunci în altă parte. În locul huzurului trâmbiţat au sosit mesagerii lui Stalin ca să recruteze soldaţi şi ofiţeri pentru divizia „Tudor Vladimirescu". Nu ştiu cum va fi privit mai târziu acest început, fiindcă e doar începutul unei bătălii în care noi nu aveam decât sufletul, iar cealaltă parte ne asalta mai copleşitor cape Don, cu tot arsenalul forţei, violenţei şi mai ales dinamitându-ne încrederea în noi, care ne trăiserăm solidari suferinţa. Dar acel început a împărţit victimele în două tabere duşmane şi de atunci se vinde curent sânge de frate pe un blid de terci. Să treci de partea duşmanului care ţi-a ucis pe-ai tăi şi continuă să te chinuiască, folosindu-te împotriva ta şi-a lor, nu pentru splendorile vane ale lumii pe care le flutura Ispititorul din pustiu, ci doar ca să fii lăsat să înghesui pe alţii la troaca cu târâte fierte, înseamnă să condamni existenţa oamenilor la un coşmar care se petrece la lumina zilei şi a minţii, care deşi îl refuză ca posibilitate teoretică, trebuie să-l admită ca fapt obişnuit de viaţă. Cei care au făcut-o strigau noaptea în somn că nu se înscriu, iar înainte de a se muta în baraca voluntarilor se dezlănţuiau în rechizitorii furibunde împotriva stăpânilor, nesocotind orice prudenţă, semn pentru cei din jur că-şi încheiaseră lupta ultimă cu sine.

Despre această prăbuşire a omului prin om veţi mai auzi. Fiecare a trăit-o în chipul său. Dar cine o mai poate reconstitui, când cei care au străbătut-o deplin tac pentru totdeauna sub pământ, iar ceilalţi, uituci şi tociţi ca sub narcoză? Suferinţa a rămas ca un coşmar pe care greu îl mai poţi povesti. Cel care va supravieţui şi viitorului neştiut, reîntors acasă, să spună oricum, chiar gângav, ceea ce pământul tace! E mesajul lor, oricât de spălăcit şi trunchiat ar fi mijlocit...

Loturile care vin peste cei vechi sunt din ce în ce mai disponibile la manevrele politice...

Miting în curtea mănăstirii. Mesajul de eliberare, sarcină patriotică. Tăcerea ostilă a masei i-a aţâţat, deşi unii ofiţeri superiori se învârtiseră în zilele de pregătire în jurul Anei Pauker, capul de afiş al manifestaţiei, cu ploconeli de fanţi şi cu “Înaltă Doamnă”.

Au trecut la atac. Din nou rechizitorii ale trecutului, unele în cunoştinţă de cauză, vivisecţii sociale făcute de cunoscători, ofiţeri prizonieri care au agitat lagărele de trupe. O asemenea abordare are sens când e făcută între noi, fără regie străină. A vorbit ea, dezlănţuită. Ne-a făcut trădători. Ne-a ameninţat că vom putrezi în Siberia. Şi s-a ridicat:

- Cu ce drept tu, străină de neam, acuzi de trădare pe cei în suferinţă şi dai lecţii de simţire românească acelora pe care patronii tăi i-au ţinut în iad şi care nu or să folosească, în ciuda ameninţărilor cu moartea, şansa ce le-o daţi de a ieşi de aici, cum au făcut nefericiţii care te urmează? Mie, celui lovit şi batjocorit, nu mi-a trecut prin minte să-ţi etichetez crezul şi lupta ta, dar tu o faci sălbatic şi neruşinat...

- Ajunge, bandit fascist!, l-a întrerupt urlând un colonel sovietic. Şi curajosul căpitan Tudor-Wilhelm Popescu, avocat din Târgovişte, a fost ridicat şi trimis prin închisorile ruseşti până în 1948, când s-a întors pentru prea puţin timp, în România, de unde a plecat prin închisorile noastre comuniste de exterminare. "

Sistemul diabolic sovietic, aplicat prin lagărele de exterminare prin muncă forţată a prizonierilor, a căutat să-şi câştige dintre ei „carne de tun" înrolându-i prin şantaj numai pe cei ce vor intra în diviziile „Tudor Vladimirescu" şi „Horia, Cloşca şi Crişan". În noiembrie 1943 s-a constituit divizia „Tudor Vladimirescu", prin adunăturile făcute prin lagărele de prizonieri de către Ana Pauker, Vasile Luca, Valter Roman, Petre Boilă, Nicolae Cambrea, Mihai Burcă.

Gradele inferioare au făcut un curs de 2 luni şi în februarie au primit gradul de sublocotenent, circa 500.

Această divizie a intrat în luptă pe 23 august şi a mers spre frontul de vest. La întoarcere, dintre ei au fost trimişi la regimente ca politruci, devenind ochii şi urechile NKVD-ului din România, care va submina armata română. Ei au întreţinut delaţiunea, minciuna, intriga şi toate perversiunile politice ruseşti, spre a săpa la existenţa statului românesc.

Printre cadrele venite în aceste divizii, la dispoziţia ocupantului sovietic, s-au numărat: Haupt Mircea, Teclu Iacob, Grecu Constantin, Coliu Dumitru, Cutoiu Vasile, Petrescu Dumitru, Stoica Gh. Iacob, Rab Ştefan, Wecter Mihail, Heimovici, Sevcenco Sergiu, Borilă Ecaterina, Brapeanu Gheorghe, Mânzăraru Vasile, Iliescu Napoleon, Voiculescu Ştefan, Mateaş Zaharia, Bantaş Nicolae, Brutărie Constantin, Boris Lefter, Botoacă Teodor, dr. Brăileanu Ştefan, dr. Guţu Zlatcu, dr. Herşcovici Dezideriu, dr. Derevici Gh. Ipolit, Malinovschi Ioan, Pauker V. Vladimir Vlad, Nechita Gheorghe, şi foarte mulţi alţii.

Aceştia au constituit o premiză la acţiunea de sovietizare a ţării, care s-au adăugat numărului foarte mare de persoane venite în furgoanele sovietice şi care urmau să întărească partidul comunist din România, putem spune inexistent, având circa 800 de membri, majoritatea în slujba siguranţei.

Aşa cum veneau de la nord spre sud până la curbura Carpaţilor, totul se năruia. Oamenii fugeau în toate părţile. Nici vorbă să mai găseşti picior de administraţie românească. De la Bucureşti s-au trimis prefecţi şi funcţionari să înjghebeze organizaţia administrativă, să-l protejeze pe bietul ţăran român după trecerea puhoiului. N-a fost posibil. Veneticii se instalau ca la ei acasă şi fixau dintre uscăturile societăţii numai putregaiuri. Delaţiunea şi jaful erau la ordinea zilei în Moldova şi nu aveai cui să te plângi.

În Dobrogea altă jale. Parcă nu mai aparţinea României. Prin ea îşi făcuseră drum de trecere trupele lui Tolbuhin, spre Bulgaria.

Generalul Dumitru Dămăceanu, ministrul de război trimis de guvern pentru a vedea situaţia din nordul ţării, raporta pe 26 septembrie Consiliului de Miniştri: „Astăzi se poate spune că, din anumite puncte de vedere, Moldova s-a despărţit de restul ţării."

Un exemplu petrecut după semnarea armistiţiului s-a întâmplat în judeţul Covurlui: Pe 25 septembrie locuitorii din comuna Brânza au trecut Prutul şi au jefuit cu ajutorul grănicerilor ruşi, de la ferma „Brateş", 16 vagoane de grâu, 4 vagoane de porumb, inventar agricol şi au arestat pe jandarmii români care au intervenit să oprească jaful.

Primarul comunei Năvodari, Onea Ştefan, a fost împuşcat pe ziua de 27 septembrie, de trei ostaşi sovietici, pentru că n-a avut să le dea bani.

Astfel, de prădăciuni s-au petrecut prin toate satele pe unde au trecut ruşii, aşa că afirmaţiile lui Lucreţiu Pătrăşcanu, că au fost cazuri izolate, sunt minciuni. În situaţia aceasta, cum putea lumea să-i primească cu „osanale"?

Primul ministru, generalul C. Sănătescu, afirma pe drept cuvânt: „Comuniştii, care nu însemnau nimic până la venirea ruşilor, acum, cu protecţia lor şi mai ales cu fondurile ce le-au pus la dispoziţie, au devenit foarte combativi şi, dirijaţi de ruşi, au uitat că sunt români şi pun interesul partidului mai presus de acela al ţării. Le-a fost uşor să organizeze pe muncitorii din fabrici şi cu ameninţări să-i scoată mereu la manifestaţii, spre a face dificultăţi guvernului, prin provocarea de agitaţii şi diminuarea producţiei."

Turnătoria românilor de către români începuse încă înainte de semnarea armistiţiului la Moscova, de către şeful delegaţiei române (Lucreţiu Pătrăşcanu), după cum am văzut mai sus, prin „informări" între patru ochi (cu Vîşinski şi Molotov) şi ea a continuat şi după intrarea în vigoare a armistiţiului, generalizându-se.

Exemplul îl avem dat de nota convorbirii membrului Comisiei Aliate de control - S. Dangulov - avută cu N. Petraşcu, preşedintele Ziariştilor Străini din Bucureşti, pe 27 septembrie 1944, făcută la cererea acestuia din urmă şi prin care îl informează că: „Mulţi gazetari democraţi aproape că nu dispun de posibilitatea publicării materialelor în presă şi rămân blocaţi din cauză că, în redacţiile acestor organe de presă, se găsesc persoane cu opinii antidemocratice şi aceasta nu este întâmplătoare ". A continuat să-şi dea părerea şi despre partidele din România:

„Partidul Naţional-Liberal, din care fac parte mai ales oameni de afaceri, între care evrei bogaţi şi reprezintă interesele celei mai bogate pături a burgheziei române; Partidul Naţional-Ţărănesc este divizat în două, dreapta conservatoare cu Maniu în frunte şi stânga progresistă, care nu are lider; P.N.Ţ. rămâne incontestabil cel mai popular partid cu 45% din voturi la viitoarele alegeri; şi Partidul Social Democrat are cea mai scăzută popularitate cu circa 10% la viitoarele alegeri; şi Partidul Comunist are un mare viitor, un partid nou care va obţine înjur de 25%"

La ordinul lui LV. Stalin, în scopul "unor acţiuni cekiste în oraşul Craiova" pe 7 octombrie a plecat pe calea aerului locţiitorul Comisarului poporului pentru Afacerile Interne, tov. Serov, unde i s-a pus la dispoziţie un regiment de trupe NKVD şi Molotov comunică să se ia legătură cu Malinovschi şi Vinogradov de către Serov, la venire.

Operaţia a constat în arestarea prefectului, şefului jandarmeriei, primarului, şefului siguranţei, a altor 55 de persoane cu orientări antiruse. Comandantul corpului I de armată a fost mutat, deoarece în oraş se ducea o propagandă antisovietică, în vederea încordării relaţiilor cu Armata sovietică. În ziua de 11 octombrie au fost ridicate 90 de arme de foc cu ţevi ghintuite şi peste 800 de aparate de radio, au fost sechestrate 17 camioane, 12 automobile şi au mai fost trimise la Odesa 7 troleibuze, 7 tramvaie, stâlpi de fontă, cablu electric şi statui de bronz, aduse de români de acolo.

Pentru menţinerea ordinei va rămâne un batalion NKVD. Iar Serov i-a raportat lui Beria: „... Consider că acţiunile militare efectuate la Craiova vor contribui şi în viitor la menţinerea regimului necesar, iar măsurile represive luate împotriva conducătorilor autorităţilor locale şi a legionarilor vor exercita înrâuriri corespunzătoare asupra elementelor antisovietice".

Şi dacă ruşii foloseau forţa, de ce să n-o facă şi comuniştii, reprezentanţii lor autorizaţi din România? Astfel asistăm pe 6 octombrie 1944 la instalarea cu forţa a cizmarului Ştefan Ionescu ca primar în comuna Colentina-Fundeni. Bineînţeles, generalul Aldea, ministrul de Interne, care a căutat să reinstaureze ordinea, a fost calificat de „Scânteia" ca „fascist". Cu acest cuvânt vor căuta să lovească pe toţi care îşi vor cere dreptate sau vor face să domnească ordinea.

Începutul de la Fundeni va fi continuat prin metoda de schimbare cu forţa a primarilor şi prefecţilor cu elemente comuniste, fără avizul Ministerului de Interne şi de multe ori cu concursul armat al ostaşilor sovietici.

Din ce în ce mai mult se recurgea la manifestaţii de stradă, mai mult fără rost sau, poate, cu rostul de provocare şi perturbare a vieţii economice, fiindcă muncitorii erau scoşi din ce în mai des din întreprinderi.

Nicolae Carandino, directorul ziarului „Dreptatea", sublinia în 12 octombrie că „ritmul vieţii politice s-a precipitat. A intervenit, brusc, în armistiţiul şi colaborarea dintre partide un element nou, şi anume apelul la stradă".

Şi tot Carandino, despre un moment de „încălzire" a comuniştilor, care căutau cu orice preţ să provoace scandal şi motive de intervenţie rusească, scria pe 22 octombrie în „Dreptatea": „Mijloacele de luptă politice s-au restrâns, în esenţă la două: presa şi strada. Partidele de extremă stângă au, datorită apelului la sindicate,

O capacitate superioară în ceea ce priveşte mobilizarea străzii. Este un avantaj."

Comuniştii au alergat şi Aliaţii au cerut opoziţiei din România să fie şi ei primiţi în Blocul Naţional Democrat. Şi Lucreţiu Pătrăşcanu, după 75 de zile de la înfiinţarea lui, a cerut, tot el, ca să fie desfiinţat: „BND este un instrument politic cu totul insuficient. Mai mult, el este o piedică. Timpul combinaţiilor de culise a trecut.". Aceasta se întâmpla pe 8 octombrie, după ce el ceruse intrarea în guvern şi a formaţiunilor fictive, create de PCR, ca Uniunea Patrioţilor, Sindicatele Unite, Frontul Plugarilor.

Devenise clar că elementele comuniste erau împinse de ruşi să pună mâna pe puterea politică. Astfel începuseră atacurile împotriva primului ministru, diminuându-i autoritatea prin nerespectarea ordinelor pe teritoriu şi în acelaşi timp atacul contra lui Maniu, prin denigrare, insinuări şi ameninţări, el fiind socotit cel mai important obstacol împotriva planului sovietic.

Chiar Molotov dăduse ordinul de luptă împotriva lui Maniu, prin toate mijloacele, folosindu-se în primul rând minciuna, fiindcă altceva nu aveau la îndemână.

Iuliu Maniu mergea sigur pe drumul dreptăţii româneşti, căutând şi reuşind să adune în jurul ideilor pe care le propovăduia pe tot mai mulţi - şi nu le cerea decât să deschidă ochii şi să fie atenţi la pericolul ce-i paşte.

În acele momente, când la orizont se arătau ameninţările cu subjugarea ţării unor interese străine, venite de data aceasta din răsărit, Iuliu Maniu a avut şi un moment de satisfacţie, prin eliberarea Clujului, pe 11 octombrie. Cu acea ocazie a declarat: „.Clujul este o mărturie monumentală despre realizările de ordin cultural ale poporului românesc, care la rândul lor constituie o dovadă inapelabilă a vredniciei româneşti la toate tărâmurile. Înclinăm capetele noastre cu recunoştinţă neştearsă în faţa sacrificiilor imense ale scumpei noastre armate.".

În timp ce aici ni se făcea dreptate, în acelaşi timp la izvorul răului, de la Moscova, unde venise Churchill, tocmai din Marea Britanie, să-i spună lui Stalin „hai să aranjăm treburile noastre în Balcani", ni s-a făcut cea mai mare nedreptate, oferindu-ne 90% din trupul ţării dictatorului sovietic.

Poate după acest târg a primit indicaţia Lucreţiu Pătrăşcanu să nu se teamă de nimeni în România, numai de Soviete, şi imediat, ascultător a trecut la desfiinţarea BND-ului, dându-şi demisia, cu Titel Petrescu, pe 12 octombrie.

În spatele paravanului comunist din România se afla cineva, venit de la Moscova, care dirija marionetele lor din România. Ca ciupercile după ploaie, o parte din fondurile ruseşti s-au transformat în ziare româneşti şi la Bucureşti, şi în provincie şi care cum „scotea capul" începea să atace guvernul pentru neîndeplinirea sarcinilor armistiţiului, pentru nearestarea celor vinovaţi de dezastrul ţării, a legionarilor şi cerea înlocuirea guvernului.

Manifestaţiile de stradă începeau să se înmulţească cerând „Vrem guvern democrat", de parcă cel în funcţie nu era democrat; Titel Petrescu se lăsa intimidat de comunişti, acceptând să-i ţină trena lui Pătrăşcanu, deocamdată, căci tovarăşii lui îl vor arunca afară din „Front" după ce-i vor lua oamenii.

Avizul de a pune mâna pe putere îl avea Lucreţiu Pătrăşcanu de la Moscova îl dăduse Vişinski, care s-a deplasat în septembrie şi la Bucureşti, îndemnându-i la „muncă": „Tovarăşi, aveţi armata sovietică alături. Trebuie să constituiţi un guvern comunist şi să urmaţi politica Moscovei". Printre cei care au luat atunci cuvântul au fost unii care au arătat că nu au cadre: „ Trebuie s-o luăm de la început, ca toate partidele. Să ne formăm şi să ne impunem". Cei ce au susţinut atunci acest punct de vedere au intrat nu peste mult timp în închisori. Marian Jianu, subsecretar de stat la Interne, a fost unul dintre cei care nu acceptau linia sovietică.

Una din sarcinile primite a fost câştigarea tineretului şi mai ales a celui universitar, prin promisiuni şi şantaj.

Când ruşii au ocupat Bucureştiul, s-au instalat şi în Căminul „Matei Voievod", unul din cele mai mari cămine studenţeşti. Acolo erau mai ales refugiaţii din Bucovina, Basarabia şi Transilvania de Nord.

La scurt timp au venit studenţii şi au încercat să amâne deschiderea cursurilor universitare. O mică parte s-a instalat la Căminul „Pache Protopopescu", foarte mic, şi unde unii „progresişti" făcuseră un bordel. După 20 septembrie studenţii erau obligaţi să iasă la manifestaţii în stradă. Cei ce nu au acceptat au fost aruncaţi în stradă, cu masa la cantină suprimată.

Într-una din seri, pe 13 octombrie 1944, un grup de 50-60 de tineri, printre care găseau şi locatarii şi locatarele de la „Pache Protopopescu", mergeau pe str. Academiei, spre Palatul Regal strigând „Regele poporului!", „Vrem guvern F.N.D.!", jos fasciştii!", având în frunte câţiva foşti legionari notorii: Biserică, Coman. Lumea de pe trotoare i-a huiduit.

A doua zi la Moscova ajunsese o informaţie cu totul contrară realităţilor, o dezinformare: „La 13 octombrie a avut loc o manifestaţie organizată de P.N.Ţ. şi P.N.L. La manifestaţie au participat legionarii. Deţinem informaţii că demonstraţia s-a petrecut sub protecţia Ministrului de Interne, Aldea. Maniu şi Brătianu pregătesc o nouă demonstraţie pentru 15 octombrie, la ora 10 dimineaţa, în oraş au fost lipite şi difuzate o mulţime de invitaţii la demonstraţie. Considerăm important a avertiza guvernul român şi a cere arestarea participanţilor activi la demonstraţie, din rândul fasciştilor. Considerăm, la fel de important, de a avertiza guvernul român să nu admită nici un fel de atacuri împotriva Aliaţilor. Aşteptăm indicaţii."

Deci motivul manifestaţiei din 13 era de a găsi pretext pentru interzicerea Adunării convocate de P.N.Ţ., în cadrul căreia trebuia expus programul partidului. Şi indicaţiile „preţioase" au venit urgent de la Moscova.

Reprezentantul politic Lavricev, din comisia Aliată de control, l-a chemat pe primul ministru, C. Sănătescu, şi i-a citit telegrama trimisă de la Moscova, prin care se cerea ca „guvernul român să nu dea voie să se facă demonstraţia şi mitingul prevăzut pentru 15 octombrie." argumentând acuzaţiile din nota informativă trimisă la moscova, citată mai sus.

Deci era un amestec vădit rusesc în problemele româneşti. În cursul dimineţii au fost discuţii serioase şi guvernul cu greu s-a abţinut să nu-şi prezinte demisia pentru această imixtiune sovietică, ca un protest. Şi pentru a nu înăspri relaţiile cu ruşii, s-a hotărât anularea întrunirii.

Manifestaţiile comuniste de stradă continuau, strigându-se „Jos guvernul!" iar presa scornea tot felul de acuzaţii mincinoase împotriva opoziţiei.

Trebuie făcută o remarcă foarte importantă pentru cercetătorii acelor timpuri, când se pregătea bolşevizarea ţării. Articolele publicate, care constituie material dezinformativ, nu trebuie luate în considerare în cercetările cu caracter istoric. Regimul comunist nu a făcut decât să mintă, să construiască numai pe minciună, fals, teroare şi crimă. Sunt într-o măsură de înţeles acei istorici, care nu au cunoscut realităţile sau, să zicem, au fost nevoiţi să supravieţuiască, dar nu este admis să mai tacă în timp ce sute de mii de oameni au murit pentru adevăr şi se continuă întinarea memoriei lor.

Iată cum a expus ulterior Lucreţiu Pătrăşcanu politica de colaborare cu o parte din burghezie:

„...cu condiţia expresă ca partidul să-şi arate faţa şi să utilizeze din plin guvernele de colaborare pentru a pătrunde mai ales în masa micii burghezii săteşti, dar şi a celei orăşeneşti. Şi propuneam să se facă o distincţie în burghezie, izolând pe cei mai serioşi adversari ai noştri (serioşi prin aderenţa care o mai aveau în masa ţărănească, prin caracterul mai organizat al partidului ei): pe Maniu şi acea parte a conducerii P.N.Ţ. care îl urmează. Am propus deci o colaborare temporară cu liberalii - care să ducă, într-un prim stadiu, la izolarea şi slăbirea poziţiilor lui Maniu — atunci adversarul nostru Nr. 1.

Odată cu formarea unui guvern cu liberalii, am încercat o spărtură la P.N.L. (cu dr. Lupu sau alţii) aşa încât şi de aici să aducem o slăbire a poziţiilor lui Maniu. (Când vorbesc de liberali, este vorba de ramura brătienistă, care constituie o masă de manevră).

Am propus să se meargă pe această cale, şi în timpul celui de-al doilea guvern Sănătescu, a cărui viaţă se vedea a nu fi de lungă durată, în vederea pregătirii unui nou guvern...

A venit 6 Martie 1945 şi guvernul s-a format cu Tătărăscu, ca reprezentând o parte a burgheziei. Eu am arătat atunci Anei, secretara partidului, pentru ce sunt împotriva unui guvern de coaliţie cu tăţărăscienii. Tătărăscu personal şi gruparea lui, nu mai puţin, formată din escroci, şantajişti şi cunoscuţi şperţari (Bejan, Franasovici, alexandrini) este compromitere pentru partidul nostru, va dăuna şi prestigiului partidului, iar posibilităţile de a utiliza acest guvern de colaborare, în folosul scopurilor noastre proprii vor fi micşorate. Ana întâi, apoi chiar tov. Vîşinski au combătut punctul meu de vedere. O încercare de a slăbi poziţiile ocupate de Maniu în Ardeal mergând pe linia unei supralicitări a şovinismului mărunt în chestia Ardealului de nord şi a unor aspecte legate de problemele naţionale de acolo, o diminuare a atacării lui Maniu şi a conducerii PNŢ pentru a încerca o rupere a unor aderenţe şi a unor mase aflate sub influenţa lor printr-o muncă de propagandă şi agitaţie, în care accentul să cadă pe faţa Partidului nostru, a obiectivelor luptei lui, au fost greşeli pe care le-a făcut şi nu pe atacul contra Partidului Naţional-Ţărănesc (lucru pe care l-am făcut, mai cu seamă în alegerile din 1946)".

Partidul Naţional-Ţărănesc, în mijlocul agitaţiilor făcute de comunişti pentru înlăturarea guvernului şi-a întrunit comitetul de conducere şi a hotărât să publice următorul Comunicat:

„În agitaţiile care se fac pentru răsturnarea guvernului, care încă nu şi-a împlinit misiunea lui, P.N.Ţ. neaprobând o astfel de politică, răspunde: Este gata să participe la o guvernare de colaborare naţională, cu partidele din Blocul Naţional Democrat, verificate de opinia publică şi care au luat parte, alături, din 20 iunie 1944. În cazul când unii componenţi al Blocului nu ar accepta această colaborare, Partidul Naţional-Ţărănesc îşi asumă răspunderea guvernării singur, sau împreună cu acele partide din Bloc care acceptă continuarea conlucrării la Guvern, pe baza unui program care să soluţioneze problemele grave".

Conducerea Partidului Naţional-Ţărănesc a dat publicităţii Programul Partidului pe 16 octombrie 1944, din care este bine de subliniat câteva trăsături:

„De la ultimele alegeri din 1937, partidul n-a mai putut fi crainicul văzut al voinţei naţiunii. În tot acest timp, P.N.Ţ. a luptat cu tenacitate, când pe faţă, când prin mijloace subversive, împotriva regimurilor de tiranie.El nu s-a mărginit la o acţiune internă. Prin oamenii ce i-a trimis în străinătate, el a informat opinia publică a Naţiunilor Unite că războiul pornit de generalul Antonescu era impus României, că poporul românesc nu-l aprobă şi că respinge continuarea lui pe teren străin.

În vremea din urmă şi cei mai sceptici şi-au dat seama că P.N.Ţ. avusese dreptate. Preşedintele Partidului a pus în serviciul acestei cauze o energie, o perseverenţă şi un prestigiu unanim recunoscute.

P.N.Ţ. rezemându-se în primul rând pe imensa majoritate a ţărănimii muncitoare de pământ, a înţeles să-şi însuşească, de asemenea, încă de la întemeierea sa, şi aspiraţiile muncitorilor din fabrici şi ateliere şi ale celorlalte pături muncitoare şi producătoare, ce nu trăiesc din exploatarea muncii altora.

P.N.Ţ. înţelege să păşească la opera de organizare a Statului pe cale evolutivă, prin democraţie şi în măsura în care votul liber al naţiunii îi acordă încredere.

În ceea ce priveşte industria mare, P.N.Ţ. precizează că înţelege să procedeze la etatizări treptate, în măsura utilării tehnice a noului Stat şi în aşa fel ca producţia să nu fie zdruncinată. "

Şi programul continuă să îmbrăţişeze fiecare sector al vieţii sociale, precum şi interesul pentru categoriile ce trudesc pentru refacerea şi prosperitatea ţării, după acest război distrugător de bunuri şi de vieţi nevinovate, ce a lăsat în urmă familii îndurerate şi orfani nemângâiaţi de dragostea părintească.

Merită cu prisosinţă amintite cadrele de partid, acei preşedinţi de organizaţii judeţene care s-au dăruit pentru împlinirea acestui minunat program, cu toţii având de suferit prin temniţele de exterminare comuniste, de unde unii nu s-au mai întors:

Alba - Moldovan Valer

Arad - Leucuţia Aurel

Argeş - Penescu Nicolae

Bacău - Nicolau Aurel

Bihor - Roxin Teodor

Baia - Hudiţă Ion

Botoşani - Popescu

Brăila - Grosu Virgil

Braşov - Niţescu Voicu

Buzău - Anghel Nicolae

Câmpulung - Fedarciuc Octavian

Caras - Radovan M.

Ciuc - dr. Precup Emil

Cluj - Haţieganu Emil

Constanţa - Lepădatu Vasile

Covurlui - Simionescu Gheorghe

Dâmboviţa - Spineanu Cezar

Dolj - Ilie Ion

Dorohoi - Răutu Mihai

Făgăraş - Dobrescu Aurel

Fălciu - Melinte Vasile

Gorj - Arjoceanu Vasile

Hunedoara - Solomon Virgil

Ialomiţa - Muşică- Răducanu Ion.

Iaşi - Zane Gheorghe

Ilfov - Popescu N. Zorica

Maramureş - Lazăr Ilie

Mehedinţi - Danciu Constantin

Mureş - Bozdoc Ion

Muscel - Mihalache Ion

Năsăud - Pop Leonida

Neamţ - Măcărăscu Gică

Odorhei - Solomon I.

Prahova - dr. Petrescu Gheorghe

Putna - Constantinescu Alecu

Rădăuţi - Chirilă Pantelimon

Râmnicu Sărat - Lupescu Ion

Roman - Cozlovschi Oreste - Moisescu C.

Romanaţi - Mihăiescu Ştefan

Sălaj - Coposu Cornel

Someş - Pop Ghiţă

Satu Mare - Popovici Mihai

Severin - Ghizelan Emil

Sibiu - Stoichiţa Ieronim

Suceava - Săveanu Sauciuc Teofil

Tîrnava Mare - Serdici Vasile

Târnava Mică - Macavei V. - Faina Liciniu

Tecuci - Beldie

Teleorman - Tuliu Panait

Timiş Torontal - Subţire Ion

Trei Scaune - Ţeţu Aurel

Tulcea - Georgescu Nicolae- Tulcea

Turda - Pop Ionel

Vaslui - Gabriel Negrei

Vâlcea - Dumitrescu- Colteşti

Vlaşca - Cartojan

Bucureşti:

Sector Negru - Leon Ion

Sector Albastru - Simionescu Cezar

Sector Galben - dr. Stănculescu Lucian

Sector Verde - Marinache Ion

Preşedinte muncitori: Giorocianu Romulus

Preşedinte femei: Negruzzi Ella

Preşedinte tineret: Visa Augustin, Tarţia Mihai

Preşedinte Partid: Iuliu Maniu

Vicepreşedinte: Popovici Mihai

Director „Dreptatea": Livianu Ion, Carandino Nic.

Preş. Cerc Studii: Taşcă Gheorghe

Preş. TUNŢ: Bărbuş Ion