ATENTATUL CONTRA LUI HITLER

Debarcarea Aliaţilor în Franţa a dat curaj unor militari care socoteau războiul pierdut de Hitler şi umăreau să-1 înlăture printr-un atentat.

Până la acea dată se manifestaseră unele opoziţii faţă de politica lui Hitler, încă din 1938, când Ulrich von Hassel, ambasadorul Germaniei la Roma a încercat să formeze un grup, dar în 1943 a fost îndepărtat din diplomaţie. Tot în 1938, generalul Beck şi-a dat demisia din funcţia de Şef de Stat Major, când a văzut că Hitler va dezlănţui războiul.

Churchill fiind informat în 1939 de existenţa unui grup antinazist, le-a trimis o scrisoare de încurajare acestor membri ai rezistenţei germane. în mai 1942, când aceştia au cerut ajutorul englezilor, prin intermediul pastorilor germani şi suedezi, britanicii au refuzat orice sprijin, în afară de cazul unei răscoale spontane a poporului german.

Atentatul cu bombă organizat în 1943 a eşuat. în acelaşi an şefii rezistenţei germane s-au întâlnit pentru a organiza o lovitură de stat, cât mai repede posibil, şi trei dintre ei au fost arestaţi de SS-ul lui Himmler. în septembrie acelaşi an, Gestapoul a fost informat despre organizarea unui complot contra lui Hitler şi-au arestat pe contele Helmuth von Moltke.

Generalii Beck şi Kleist au pregătit în martie 1943 şi ianuarie 1944 atentate nereuşite.

La această dată se ajunsese la concluzia că numai armata putea să acţioneze. Dar în luna februarie 1944, Serviciile de informaţii SS au înghiţit serviciile secrete ale Abwehr (armatei).

Rezistenţa germană nu renunţase la planul de a-1 înlătura pe Hitler, cu toate că în toamna anului 1943 Gestapoul decimase pe civilii implicaţi, printr-un val de arestări.

Conspiratorii din iulie 1944 au aparţinut aparatului conducător al Germaniei, cea mai mare parte fiind ofiţeri cu grade înalte. Numai doi aveau sub 40 de ani, restul depăşind 60 de ani. Deşi în majoritatea lor erau creştini, au acceptat să recurgă la violenţă, fără nici o ezitare.

Colonelul conte von Stauffenberg şi-a asumat misiunea să pună bomba aproape de picioarele lui Hitler, la şedinţa din înaltul comandament ce a avut loc pe 20 iulie la Rastenburg, în Prusia Orientală.

Explozia a avut loc la ora 12,42, iar peste 2 minute contele Stauffenberg a reuşit să iasă din comandament, să ia maşina până la avion şi să plece la Berlin, unde o parte dintre conspiratori trebuia să acţioneze pentru a pune mâna pe toate frâiele statului.

Ghinionul a fost că Hitler a scăpat, fiind rănit doar la mână şi imediat s-a trecut la arestarea şi executarea complotiştilor. Patru dintre ei au fost executaţi în primele 24 de ore, iar restul de 8 şi-au găsit sfârşitul până în aprilie 1945, ultimul dintre ei fiind amiralul Canaris, şeful serviciului secret al Armatei, învinuit că în serviciul lui erau adăpostiţi conspiratorii.

După aceea, Hitler va mai rezista un an şi se sinucide.

Imediat după atentat, Himmler va fi numit comandantul tuturor forţelor interioare iar Guderian, comandant şef al Statului Major.

Salutul hitlerist a înlocuit salutul militar în armată şi Goebbels a primit depline puteri pentru punerea în aplicare a măsurilor privitoare la războiul total al Germaniei.

 

MANIU ÎŞI CONCENTREAZĂ INIŢIATIVELE ŞI INTERVENŢIILE

Zi de zi Maniu era informat de tot ce se petrecea în legătură cu desfăşurarea evenimentelor atât pe plan intern, dar mai ales pe cel extern. Toţi ochii erau îndreptaţi spre el, şi toţi paşii erau pe urmele lui. Siguranţa nu-1 pierdea din obiectiv şi raporta orice mişcare, până la şeful Statului.

într-o notă, datată 1 iulie 1944, se raportează că:

„Cercurile evreieşti din capitală declară că Iuliu Maniu este un adevărat susţinător al evreilor, chiar şi al celor de peste hotare, aducând precizarea că acum o săptămână Iuliu Maniu a fost în audienţă la Mareşalul Antonescu, pe care 1-a rugat să nu aplice Decretul-Lege privitor la refugiaţii evrei din Ungaria. Acest decret pedepseşte cu moartea pe evreii care treceau graniţa din Ungaria."

Mareşalul a promis că nu-1 va aplica, fiind obligat să-1 publice din cauza germanilor. El a spus că evreii prinşi vor fi internaţi în lagăr, până vor pleca în Pale­stina şi vor avea tot concursul guvernului român pentru a putea pleca.

In schimb nu a putut face nimic în cazul telegrafistului Nicolae Ţurcanu, deoa­rece nimeni nu 1-a anunţat de schimbarea locului de transmisie decât după arestarea lui, din 14 iulie. Când Mareşalul 1-a întrebat dacă are pe cineva care lucrează în palatul Ştirbei, a răspuns normal că nu are.

Şi Ţurcanu a picat în mâinile Siguranţei, reuşind să salveze banii şi documente­le incriminatorii pentru Maniu, primite din Cairo. Cu toate presiunile Gestapoului asupra românilor ca să-1 predea, Ţurcanu a fost salvat şi a rămas la Malmaison îm­preună cu staţia de transmisie.

După constituirea Blocului Naţional Democrat, Iuliu Maniu a anunţat acest lu­cru pe 22 iulie la Cairo, subliniind hotărârea de a răsturna guvernul, dar n-a primit nici un răspuns.

După atentatul contra lui Hitler, Antonescu înclina să se retragă, dacă şi Hitler va face acelaşi lucru şi să-i predea conducerea lui Maniu.

Pe 23 iulie Regele 1-a primit în audienţă pe Mareşal, care părea demoralizat şi se gândea la o retragere, dacă turcii nu intrau în război, ţinând cont că armata germană de pe frontul nostru era complet demoralizată. După această audienţă, Regele prin Sănătescu i-a rugat pe Maniu şi Brătianu să se pregătească pentru a prelua puterea , cât de curând. La rîndul său, Iuliu Maniu, după ce a remarcat că Antonescu nu va demisiona niciodată de bună voie, l-a rugat pe generalul Sănătescu să-i transmită Regelui rugămintea lui, de data acesta să se gândească serios că înlăturarea lui Antonescu cu cât va fi mai repede, cu atât va fi mai bine pentru ţară.

În faţa eventualelor evenimente Maniu i-a spus lui Dinu Brătianu pe 28 iulie că cea mai bună soluţie  ar fi un guvern militar sub conducerea lui Constantin Sănătescu, care să încheie armistiţiul şi care n-ar putea angaja naţiunea din punct de vedere politic.

 Şi, într-adevăr, situaţia era foarte gravă. Pe 21 iulie 1944 se anunţa formarea Consiliului de eliberare polonez, sub binecuvântarea Moscovei. Pe 29 iulie se difuza un apel către polonezi care-i chema la luptă împotriva germanilor şi le cerea să ajute armata roşie să treacă Vistula: „ Transmiteţi-le informaţiile, arătaţi-le drumul."

În aceeaşi zi venea de la Londra la Teheran, în vederea primirii acordului de a intra în Rusia, primul ministru polonez din exil, Stanislaw Mikolajczyk. A doua zi a ajuns la Moscova şi pe 31 iulie a discutat cu Molotov cum să coordoneze acţiunea polonezilor şi ruşilor contra germanilor.

Ofensiva ruşilor s-a oprit în acest sector unde s-a dezlănţuit revolta polonezilor din Varşovia contra nemţilor. A fost un masacru, timp de o lună de zile.

Un fapt important ieşea în evidenţă. Englezii trimiseseră pe primul ministru polonez din exil să meargă la Moscova şi să se înţeleagă cu ruşii asupra viitorului stat polonez unde, din dispoziţia lui Stalin, se formase cu Comitet naţional care începuse să lanseze proclamaţii la luptă. Eliberarea lor venea acum din răsărit.

Era o nouă orientare anglo-americană faţă de ţările limitrofe URSS. Şi dacă aceasta se petrecea cu Polonia, pentru care se dezlănţuise cel de-al doilea război mondial, la ce ne puteam aştepta noi? Aşa gândea Iuliu Maniu în intimitatea priete­nilor.

Comuniştii încep să ridice pretenţii în România. Pe 1 august, Lucreţiu Pătrăşcanu a venit la Maniu, cerându-i socoteală de ce delegaţii Blocului se întâlnesc fără cei comunişti continuând pe un ton obraznic cu cererea de a i se da 2 posturi de miniştri (Rădâceanu la „Muncă" şi el la „Justiţie") şi încă 2 posturi de subsecretari de stat în guvernul care s-ar forma după demisia lui Antonescu.

Maniu i-a răspuns că problema guvernului nu este actuală, iar în legătură cu neparticiparea comunistă la şedinţe, s-a ţinut cont de cererea Partidului Social-Democrat care consideră că au legături secrete (ei, comuniştii) cu guvernul Antonescu şi cu Siguranţa statului.

Generalul Aurel Aldea s-a oferit pe 2 august să meargă la Moscova, pentru ca să nu se piardă condiţiile de armistiţiu, cu toate riscurile implicate.

Între timp Mareşalul tergiversa luarea unor măsuri din cauza Turciei, pe care o considera pregătită de a intra în război. Chiar şi după ce a rupt relaţiile economice cu Germania, el susţinea că nemţii trimit trupe în Bulgaria pentru a apăra Balcanii de o imaginară debarcare.

Între timp Mareşalul, cu grijile războiului din Balcani iar nemţii cu grija neloialităţii românilor... Aşa sună Comunicatul din 3 august 1944 al Grupului de armate Kirchner către Grupul de armate Wohler privind atitudinea ostilă a militarilor români faţă de cei germani şi indicii asupra unor planuri de întoarcere a armelor împotriva Germaniei.

Marele Stat Major, făcând o evaluare a forţelor nemţeşti din interiorul Români­ei, a constatat că sunt prezenţi, dispersaţi, 650.000 de soldaţi germani.

În această atmosferă de încordare şi pe plan intern şi pe plan extern, Antonescu a fost chemat la Hitler.

O ÎNTÂLNIRE DE RĂMAS BUN.  ÎNCĂ UN FRONT ALIAT:  COASTA DE AZUR

Pe data de 5 august, cu avionul trimis de Hitler, au ajuns la cartierul general din Prusia Orientală, Mareşalul Ion Antonescu însoţit de Mihai Antonescu (care-şi făcuse testamentul înaintea plecării), de gen. Ilie Şteflea, şeful de Stat Major şi alte câteva persoane.

Cu mâna bandajată şi şchiopătând, Hitler 1-a primit pe Antonescu începând cu relatarea măsurilor luate împotriva atentatorilor şi a complicilor lor, măsuri care aveau ca scop curăţirea armatei de elementele nesigure.

Discuţia a durat cinci ore şi jumătate, continuând cu expunerea situaţiei frontului de răsărit, subliniind resursele umane şi materiale de care dispunea Germania şi în­crederea în redresarea frontului. Apoi s-a ajuns la punctul principal pentru care fusese invitat: dacă România şi conducătorul ei sunt decişi să meargă alături de Germania.

Antonescu i-a răspuns prin trei întrebări lămuritoare: dacă Germania va putea să ţină frontul de sud cel puţin pe linia existentă, dacă va putea opri atacurile aeriene anglo-americane şi ce atitudine va avea dacă Turcia va deschide strâmtorile în calea flotei anglo-americane?

Hitler a deviat discuţiile pe teren economic, susţinând că nu trebuie făcute acum greutăţi cu plăţile produselor necesare maşinii germane de război, fiindcă acesta trebuie terminat.

Şi lui Mihai Antonescu i s-a reproşat de către Ribbentrop că a trimis emisari să discute cu anglo-americanii, la care acesta a răspuns că a făcut acelaşi lucru ca şi Germania, şi a întrebat de ce Germania a retras trupe de pe frontul din Moldova şi care va fi sfârşitul războiului?

Din răspunsul lui Ribbentrop a reieşit faptul că Germania este hotărâtă să ducă războiul până la capăt.

Ion Antonescu, reîntors de la Fiihrer, a rămas în staţiunea de la Olăneşti până pe data de 19 august, când a revenit la Bucureşti, din cauza situaţiei grave de pe front, unde erau semne că se pregăteşte o nouă ofensivă rusă.

La o săptămână după debarcarea în Normandia, pe 13 iunie, şefii de Stat Major ai Aliaţilor s-au întâlnit la Londra, unde Churchill a căutat să-i convingă că nu mai este necesară debarcarea din sudul Franţei, promisă la Conferinţa de la Teheran.

După ocuparea Romei, primul ministru voia să profite de victoria din Italia şi prin retragerea a 4 divizii franceze şi 3 americane intenţiona să le îndrepte spre valea Padului, să treacă de Ljubliana spre Viena, asigurându-şi un port de aprovizionare prin ocuparea Triestului.

Eisenhower a demonstrat că prin strâmtoarea de la Ljubliana nu se pot alimenta decât 6 divizii, ori el are nevoie să salveze flancul drept din nordul Franţei şi să-1 aprovizioneze prin portul Marsilia.

Dar britanicii voiau să tragă maximum de foloase din campania italiană, unde Kesserling, comandantul şef al forţelor germane era în pragul prăbuşirii. Din această situaţie Churchill vedea terminarea războiului înainte de sfârşitul anului. Pentru a-şi susţine punctul de vedere, pe 28 iunie, Churchill i-a scris lui Roosevelt că pentru a retine pe nemţi în sudul Franţei era suficient o manevră de diversiune „să nu sacrificăm o mare campanie in profitul alteia, pe amândouă putem să le câştigăm".

În răspunsul său, Roosevelt i-a scris Primului ministru să nu se îndepărteze de la strategia adoptată la Teheran:

„Istoria nu ne va ierta risipirea timpului preţios în ezitări şi discuţii şi-mi imaginez cât de greu le va fi francezilor ca să fie de acord cu o astfel de folosire a trupelor lor."

Desigur, se gândea că francezii ar fi fost dornici să-şi elibereze mai întâi pământul lor. După aceea, Preşedintele se gândea şi la aportul electoral pe care aceste decizii îl vor aduce în alegerile din noiembrie 1944, când candida din nou la preşedinţie.

Pe 2 iulie generalul Wilson primea ordinul să declanşeze debarcarea din sudul Franţei, pentru 15 august.

Când pe drumul spre obiectiv erau în marş 2.000 de vapoare şi aproape 250.000 de ostaşi, Churchill a încercat pentru ultima oară să-1 facă pe Eisenhower să cedeze, dar în zadar. Acesta i-a spus că „n-are decât să-l caute pe Rege şi să-i ofere demisia".

Discuţiile dintre cei doi nu s-au terminat aici, Churchill acuzând Statele Unite că joacă rolul unui „partener important, puternic şi autoritar". Eisenhower i-a răspuns Primului ministru că pe plan militar este imposibil să cedeze, dar dacă are motive serioase politice pentru a-şi dori o campanie în Balcani, trebuie să şi le expună la Washington.

In cursul zilei de 14 august, flota Aliaţilor compusă din 6 cuirasate, 4 port­avioane, 21 de crucişătoare, peste o sută de distrugătoare şi 500 de vapoare de trans­portat trupele erau îndreptate în direcţia Genova. Aceste forţe veneau dinspre Corsica, Sardinia şi Neapole. O acţiune de diversiune şi intoxicare s-a făcut prin lansarea a 500 de manechine-paraşutişti.

După ce s-a înnoptat, toată această armadă s-a îndreptat spre Cannes-Nice şi Marseille-Toulon, unde 5.000 de aparate de zbor au lansat 5.000 de bombe, au făcut posibilă debarcarea la ora 8 dimineaţa, pe coasta de Azur, fiind o adevărată surpriză pentru nemţi. Un general de Corp de armată cu întreg Statul lui Major au fost făcuţi prizonieri; de la început au declarat că au fost avertizaţi că atacul va avea loc în regiunea Genova.

Churchill, în „Memoriile" sale scrie:

„In dupâ-amiaza de 14 august am... zburat în Corsica, să văd debarcarea pe Riviera, pe care am încercat din greu să o opresc, dar căreia îi doream tot succesul. De pe distrugătorul britanic Kimberley, am urmărit lungul şir de ambarcaţiuni de asalt, înaintând în şir continuu spre golful Saint-Tropez. Pe cât puteam vedea sau auzi, nu s-a tras nici un foc, nici în apropierea flotilelor, nici pe plajă. Vasele de război au încetat să mai tragă, întrucât se părea că nu ea nimeni acolo..."                    

Generalului francez de Lattre i-a revenit onoarea să elibereze Marsilia şi portul I militar Toulon şi să-şi dirijeze după trei zile trupele pe valea Ronului spre Lyon. Pe 17 august, Hitler a acceptat ca trupele să se retragă spre Belfort, dar după ce vor fi rezistat până la limita forţelor lor.

Şi în acest timp mareşalul Antonescu era la Olăneşti şi aştepta „rezolvarea" de la madame Kollontai.

 

 

TRATATIVELE DE LA STOCKHOLM

Am văzut că pe 19 ianuarie Mihai Antonescu comunicase lui Fr. Nanu să con­tinue tactica tratativelor neangajante cu reprezentanţii sovietici.

După trei luni, Semionov, însărcinatul cu afaceri al URSS i-a spus lui Nanu:

„Am prefera să avem de-a face cu guvernul actual al României şi suntem gata să-1 ajutăm să-şi elibereze ţara de germani dacă acest guvern este capabil să organi­zeze rezistenţa împotriva germanilor. Insă deoarece nu există prea multe speranţe în acest sens, noi suntem gata să avem de-a face, în acelaşi timp, cu opoziţia română, în persoana lui Maniu şi Brătianu."

Pe 12 aprilie Alexandra Kollontai s-a întâlnit cu Nanu şi i-a spus că n-a primit infomaţii asupra pretenţiilor ruseşti, dar explica că „guvernul sovietic privea chestiunea foarte serios şi nu ca simple sondaje de opinii, având grijă să informeze pe aliaţii săi... "

în după amiaza aceleiaşi zile i s-a înmânat ambasadorului Nanu, textul definitiv, realizat în urma sugestiilor şi adăugirilor propuse de guvernele Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii. în acelaşi timp, aceste condiţii au fost înmânate şi lui Barbu Ştirbei la Cairo. Pentru mai multă siguranţă, pe 14 aprilie s-a făcut o nouă transmitere telegrafică a textului atât lui Antonescu, cât şi lui Maniu.

Deci, condiţiile erau identice pe ambele canale ale tratativelor şi era clar că toţi cei trei Aliaţi se încunoştiinţau reciproc.

Maniu cerea în plus ca cele trei puteri să declare că se vor abţine de la orice amestec în treburile interne ale României.

Pe 29 mai, Ministerul de Externe român 1-a trimis pe Camil Demetrescu la Stockholm, cu un Aide-memoire pentru ruşi, în care era fixată poziţia românească faţă de condiţiile armistiţiului din 12 aprilie şi cu propunerea ca guvernul român să dea germanilor un termen de 15 zile pentru evacuarea trupelor, pentru că mareşalul se considera prizonier „cuvântului de onoare" dat lui Hitler. La cele acceptate în legătură cu folosirea căilor de comunicaţii româneşti, guvernul solicita ca funcţionarii români să-şi păstreze atribuţiile după legile şi regulamentele româneşti ce trebuie să rămână în vigoare.

Pe 31 mai, însărcinatul cu afaceri Semionov spunea că nu puteau fi schimbate condiţiile armistiţiului din 12 aprilie, dar s-ar putea reduce suma reparaţiilor (asupra căreia Churchill făcuse obiecţiuni), că s-ar putea ajunge la un compromis în legătură păstrarea administraţiei româneşti si că nu are nimic împotriva termenului de 15 ile care să se dea nemţilor pentru părăsirea ţării.

Minai Antonescu a socotit că Nanu a depăşit consemnul primit prin Camil Demetrescu, socotind termenul de 15 zile prea scurt pentru evacuarea trupelor germane, iar Gheorghe Davidescu, secretarul general al Ministerului de Externe îi cerea lui Nanu pe 11 iunie să nu se angajeze prea mult faţă de ruşi, pentru că „ există teama ca prin precipitarea negocierilor de la Stockholm să nu fie compromise alte eventuale posibilităţi."

Iuliu Maniu urmărea ca puterile occidentale să ia România sub protecţia lor, dar nu se prevedea nici un semn, şi de la începutul lunii iunie lordul Moyne întrerupea orice legătură cu reprezentanţii lui Maniu, aceasta datorându-se şi faptului că Ţurcanu fusese arestat împreună cu staţia de transmisie.

Planul trimis de Maniu prin Vişoianu, la sfârşitul lunii iunie, prevedea ca ofensiva sovietică să se deslănţuie la 24 de ore după răsturnarea guvernului Antonescu, iar trupele române vor primi ordinul să-i atace pe nemţi. Se insista asupra unor brigăzi aeropurtate, fie chiar sovietice, şi bombardarea masivă a căilor de comunicaţie cu Ungaria şi Bulgaria.

Planul lui Iuliu Maniu asupra unei garanţii anglo-americane, în momentul declanşării având o oarecare reţinere în a ne lăsa numai în mâna ruşilor, s-a adeverit nu după mult, în timpul răscoalei tragice de la Varşovia, când armata roşie s-a retras din faţa polonezilor asediaţi şi masacraţi, refuzând chiar paraşutarea ajutoarelor.

Prin telegrama nr. 991/30-06-1944 a Legaţiei române de la Madrid, se comuni­ca hotărârea guvernului american care refuza categoric să discute cu orice delegat civil sau militar român ce ar mai fi trimis de la Bucureşti, dacă nu avea depline puteri pentru a negocia şi semna o convenţie de armistiţiu.

În iulie, Mihai Antonescu a căutat să deschidă alte convorbiri prin reprezentan­tul Statelor Unite din Elveţia.

Era drept să fim trataţi ca neserioşi umblând să căutăm o cale mai bună când, de la început, se spusese că orice tratative se duc cu toate cele trei puteri, dintre care URSS nu putea fi exclusă. în timp ce guvernul Antonescu căuta uşi deschise pentru tratative, am văzut cum se agravase situaţia militară a Germaniei, iar trupele Aliate, pe toate fronturile, erau în ofensivă.

Pe data de 5 august Iuliu Maniu a trimis un mesaj la Cairo: „Nimeni nu mai poate înţelege cum o astfel de ofertă precisă de colaborare poate rămâne fără răspuns timp de cinci săptămâni..."

Data pentru răsturnarea regimului a fost fixată de Rege pentru 15 august şi la scurt timp a fost schimbată pentru 26 august. Din motiv de strictă urgenţă s-a hotărât să aibă loc în ziua de 23 august, chiar în cursul acelei zile.

Generalul C. Sănâtescu, în dimineaţa de 9 august, s-a întâlnit la Dinu Brătianu şi cu Iuliu Maniu, cărora le-a spus că a avut o discuţie cu Mareşalul, după înapoierea de la Hitler, şi i-a spus că acesta refuză să înceteze războiul şi nici nu se gândeşte să demisioneze. Maniu i-a spus că „ situaţia externă a ajuns la un punct atât de primejdios pen­tru interesele ţării, încât trebuie să ieşim cât mai repede din război, vrea sau nu vrea Mareşalul", rugându-1 să-1 convingă pe Suveran că nu se mai poate aştepta şi că trebuie întreprins ceva.

Şi, într-adevăr, lucrurile se precipitaseră, fiindcă Aliaţii deschiseseră un nou front în sudul Franţei, iar nouă nici nu ne mai răspundeau la mesaje. Chiar în ziua respectivă, Mareşalul povestea generalului C. Sănătescu că „trebuie să continuăm războiul alături de nemţi, chiar cu riscul de a pierde toată Moldova, Basarabia şi o parte din Dobrogea". întrebându-1 pe Iuliu Maniu ce trebuie făcut în această situaţie, a primit următorul răspuns:

,Mareşalul trebuie înlăturat imediat, întrucât prezenţa lui în capul guvernului devine o primejdie mortală pentru ţara noastră. Hitler este la pământ, armata ger­mană este gata să se prăbuşească dintr-un moment într-altul, iar calculele lui, în special acelea referitoare la o pace separată cu Anglia, sunt simple utopii de om nebun şi disperat."

Întrebându-1, în continuare, cum ar putea fi înlăturat Antonescu, Maniu i-a spus generalului:

„Dacă plecăm, de la ideea că prezenţa lui la conducerea statului este o primejdie pentru naţiune, atunci răspunsul e simplu: îl înlăturăm prin toate mijloacele; mai întâi poate fi convins să se retragă de bunăvoie, iar dacă rezistă, trebuie înlăturat cu forţa, arestându-1 şi izolându-1, pentru a nu crea dificultăţi noului guvern; Regele n-are decât să-1 cheme la Palat, să-i ceară în faţa d-voastră să demisioneze, iar dacă se opune, să-1 aresteze pe loc şi să procedeze imediat la fel cu colaboratorii săi mai apropiaţi; d-voastră ca militar, împreună cu ceilalţi ofiţeri credincioşi Regelui, ştiţi ce aveţi de făcut, ce măsuri trebuie să luaţi; eu, cu Dinu Brătianu şi cu celelalte partide din Bloc vă asigurăm sprijinul politic al întregii ţări..."

(De fapt acesta a şi fost scenariul aplicat pentru răsturnarea guvernului.)

Situaţia devenise foarte gravă pe front şi necesitase venirea Mareşalului de la Olăneşti. Seara, George Brătianu s-a dus şi a stat de vorbă cu Mihai Antonescu, pe care 1-a găsit foarte alarmat din cauza informaţiilor primite atât de la Comandamentul german, cât şi de la Statul nostru Major, asupra frontului şi posibilităţii retragerii pe linia Nămoloasa-Galaţi-Brăila. Această veste a fost ascultată şi de Iuliu Maniu şi cercul de prieteni ai lui Dinu Brătianu.

Teama lui Maniu era că ruşii vor începe marea ofensivă şi noi n-am reuşit să scăpăm de Antonescu.

În dimineaţa zilei de duminică 20 august, ruşii dezlănţuiseră o puternică ofensivă şi Niculescu-Buzeşti, la Snagov, spunându-i că Regele e la curent cu situaţia şi aşteaptă părerea sa, Maniu i-a răspuns:

,Antonescu să fie chemat la Palat şi să i se ceară pe loc să semneze în faţa Regelui ordinul de încetare a focului şi, în caz de refuz, să fie arestat pe loc, imediat; trebuie să fie luate măsuri ca să fie arestaţi şi Ică, g-ral Pantazi şi Piki Vasiliu, precum şi comandantul jandarmeriei."

Iuliu Maniu 1-a chemat pe Ion Mihalache de la Dobreşti, ca să meargă să-1 convingă pe Antonescu să încheie armistiţiu, iar Dinu Brătianu a încercat acelaşi lucru prin intermediul lui George Brătianu. Dar, la ora 14, Mareşalul a plecat pe front, unde a luat comanda Armatei şi legătura cu generalul Freissner, noul comandant al forţelor germane. Acolo a fixat linia de rezistenţă, pe linia Bucium-Voineasa-Strunga, punctul cheie al rezistenţei fiind Dealul Mare, care nu trebuia pierdut.

Se dădeau lupte puternice pe frontul Paşcani-Podul Iloaiei-Iaşi şi ruşii atacau cu artileria, care era rânduită tun lângă tun. Au reuşit să facă o breşă şi, din oră în oră, se aştepta căderea Iaşiului. Nici în Basarabia nu se mai putea rezista, iar trupele intraseră în debandadă. Armata nu mai răspundea la comenzi. Situaţia devenise extrem de gravă. Armata se retrăgea prin păduri, fără nici un ordin. Fiecare să scape cum poate. Seara, Ion Mihalache a fost primit în audienţă de Rege. în cursul acestei zile, Iuliu Maniu a trimis la Cairo ultimul mesaj: „Opoziţia Unită din România a hotărât să nu mai aştepte de la Cairo semnalul, conform stipulaţiunilor anterioare, ci să treacă la acţiune, în momentul pe care îl va socoti oportun, fără să mai aştepte vreun mesaj."