CONSTITUIREA BLOCULUI NAŢIONAL DEMOCRAT
Nici nu începuseră discuţiile pentru regruparea opoziţiei, că se şi aflase
de această intenţie până la Preşedinţia Consiliului de
Miniştri, desigur prin cineva care era în slujba lui Eugen Cristescu.
Avansurilor lui Gută Tătărăscu, făcute
prin terţi, pe lângă Iuliu Maniu, li s-au pus, din nou, oprelişte.
Constantinescu-Iaşi, care era un stipendiat al PNŢ, 1-a anunţat pe Ion Hudiţă că s-a înţeles cu liberalii şi
social-democraţii să se întâlnească pe data de 18 mai 1944, pentru a
discuta în legătură cu o coaliţie a opoziţiei.
Iuliu Maniu a
recomandat lui Ghiţă Pop şi lui Ion Hudiţă să nu accepte nici o altă formaţie politică în afara celor de mai sus,
iar scopul să fie limitat la înlăturarea regimului antonescian, încetarea
războiului alături de nemţi, continuarea lui alături de Aliaţi şi repunerea în
vigoare a Constituţiei din 1923.
Delegaţiile
erau deja fixate, ca şi partidele ce porneau pe acest drum. Cu toate acestea, chiar de la începutul întâlnirii,
Constantinescu-Iaşi a propus lărgirea coaliţiei cu o serie de formaţiuni create de comunişti, la care îi cooptase pe
Tătărăscu, Ralea, Ghelmegeanu ş.a.,
cerând în numele PCR această formulă, ca o condiţie sine qua non, grăbindu-se
să citească şi Platforma Partidului Comunist, ca bază de acţiune. Nici
n-a apucat să împăturească hârtia şi a fost oprit deoarece PNŢ nu era de acord să colaboreze cu cei vinovaţi de instaurarea
regimului dictatorial şi pentru ruperea relaţiilor cu aliaţii tradiţionali ai României. Dacă PCR vrea să facă
cârdăşie cu criminalii răspunzători
de dezastrul ţării, a spus Ion Hudiţă, este liber s-o facă, noi nu putem intra într-o astfel de bălăceală. Bebe
Brătianu s-a declarat de acord cu punctul
de vedere al PNŢ şi a precizat că pe viitor nu va mai participa la discuţii cu comuniştii, atâta timp cât nu renunţă la aceste
propuneri ofensatoare pentru ei. După
ce social-democraţii şi-au exprimat mirarea faţă de aceste propuneri, pe care le-au respins, Ghiţă Pop, secretarul general al
Partidului Naţional-Ţârănesc a precizat că propunerea este atât de imorală şi de surprinzătoare, încât ea trebuie
să ne dea de gândit de pe acum, la scopurile pe care le urmăresc
comuniştii în viitor. Toţi au plecat. A rămas
Constantinescu-Iaşi la Ion Hudiţă în casă şi i-a atras atenţia că a venit cu
Bâgu, care a fost şi la lupişti şi apoi la naţional-ţărănişti, fiind considerat
ca agent al Siguranţei.
Iuliu Maniu a
aprobat atitudinea din timpul discuţiilor şi a cerut să nu se mai poarte nici o
discuţie aşteptându-se reacţia lor:
„.. .este sigur că noi vom avea mult de furcă cu Sovietele, dacă nu reuşim
să ne desprindem de nemţi cât mai repede; ele au, desigur, planurile lor, nu
numai faţă de ţara noastră, ci şi faţă de ceilalţi vecini europeni şi
balcanici; să sperăm că vom avea sprijinul anglo-americanilor în lupta noastră
contra imperialismului rusesc, dar a-ceasta este o chestiune de viitor, iar
noi, în momentul de faţă trebuie să scăpăm de nemţi,
lucrul cel mai important."
Ghiţă Pop a
adăugat: „ Comuniştii noştri, care nu sunt agenţii Siguranţei, sunt în
schimb agenţii Moscovei şi noi facem rău că-i ajutăm, căci n-au nimic românesc
în ei, nişte simpli trădători. "
Cu această
ocazie Ion Hudiţă a aflat că Lucreţiu Pătrăşcanu primea 50.000 de lei lunar de la Mihai Popovici, cu aprobarea lui
Maniu, în afară de ce primea Constantinescu-Iaşi,
pentru el personal. Punându-se problema opririi subvenţiei, Iuliu Maniu a spus: „Toate la timpul lor, pentru
moment trebuie să menţinem relaţiile cu ei, atât cât e necesar ca
să facem plăcere Moscovei..."
Faptul că Partidul Comunist din România devenise o
agentură, cum spunea Ghiţă Pop, fie a KGB-ului, fie a Siguranţei româneşti,
este recunoscut de comunişti după 1944, când se suspectau unul pe altul,
căutând legăturile cu şefii Siguranţei şi este
justificată prin afirmaţiile: „Strecurarea agenţilor provocatori în
rândurile partidului
(comunist) n-a fost întâmplătoare, ci organizată de Siguranţa burghezo-moşierească şi fascistă... supunând clasa
muncitoare unui regim de teroare
poliţistă..."
În numele
colaboraţioniştilor cu regimurile dictatoriale, Mihai Ralea 1-a căutat pe Ion Hudiţă, rugându-1 să intervină pe lângă
Maniu pentru a fi acceptaţi în partid şi în coaliţia opoziţiei:
„Noi toţi cei
vizaţi de procesul răspunderilor în frunte cu Tătărăscu, suntem dispuşi să recunoaştem pe Maniu drept şef suprem
şi sub comanda lui să punem capăt
războiului şi să întoarcem armele contra nemţilor; altfel, ştii ce se va
întâmpla? Să ţi-o spun eu: pentru a
ne apăra libertatea şi existenţa noastră politică faţă de voi, noi ne vom vedea siliţi, fără voia noastră, să ne
aruncăm în braţele comuniştilor şi ale protectorilor lor, indiferent ce
se va întâmpla cu ţara; spune-i lui Maniu să nu ne silească să facem acest lucru, repet încă o dată, pe care noi nu-1
dorim, însă să nu ne împingă la
disperare.
Era o nouă formulă de şantaj,
fiindcă cine are în el sămânţa oportunismului şi a trădării, pentru a-şi
apăra „libertatea şi existenţa politică" va continua să treacă din partid în partid, pentru a-i fi lui bine, nu ţării
pe care omul politic trebuie s-o servească. Un altul care făcea
mărturisiri de credinţă era George Călinescu: „...dacă
m-aş hotărî vreodată să intru în politica militantă, Partidul Naţional-Ţărănesc va fi singurul loc pentru mine; de
altfel trebuie să vă spun că de când votez, votul meu a fost întotdeauna pentru candidaţii naţional-ţărănişti; eu
am fost şi voi fi alături de partidul
care reprezintă democraţia în interior şi alianţa cu democraţiile occidentale în politica externă, pentru motivul că
urăsc de moarte orice dictatură, de dreapta
ori de stânga."
Şi n-a trecut nici un an de la aceste declaraţii şi îl vom vedea cum îl va
ataca pe Maniu şi va milita pentru P.C.R., mergând să „lumineze" şi pe ţărani.
Iuliu Maniu vedea cu groază apropierea ruşilor de Capitală, ceea ce îl
făcea să spună prietenilor pe 26 mai 1944:
„Ruşii nu pot fi ţinuţi în frâu decât cu forţa. Pentru a fi menţinuţi între
frontierele lor dinainte de război, nu este
decât un mijloc, acela preconizat de Churchill, ca cel de-al doilea front să
fie făcut în Balcani şi anglo-americanii să ocupe astfel Europa centrală înaintea ruşilor. Numai aşa vor putea scăpa de bolşevism popoarele
din această parte a Europei; altfel sunt pierdute, şi noi odată cu
ele." Grupul foştilor colaboraţionişti
ai dictaturilor, Tătărăscu şi Ralea insistă pe lângă Mihai Antonescu să
le înlesnească plecarea la Moscova, pentru a duce tratative în vederea încheierii unui aranjament mai favorabil
în vederea încheierii armistiţiului. Barbu Ştirbei trimitea un mesaj pe 2 iunie
lui Maniu şi-1 sfătuia să se ajungă la un acord cu Partidul Comunist din
România, „trecând peste orice considerente, numai pentru a
face plăcere Moscovei."
Pe data de 26 mai s-a semnat o înţelegere (comuniştii o numesc pompos -
Coaliţie Naţional Democrată) între organizaţiile fictive
create ca: Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor,
Madoszul, Partidul Social-Democrat, Partidul Socialist Ţărănesc, Gruparea Tătărăsciană, Partidul Naţional Democrat al dr. P. Topa. Scopul urmărit nu
era scoaterea României din război, ci cel de a
contrabalansa acţiunea şi autoritatea lui Iuliu Maniu, care se opusese foştilor colaboraţionişti. Tătărăscu şi Ralea au informat
Palatul şi legaţiile ţărilor neutre despre intenţiile lor
de a contra încercarea lui Maniu şi Brătianu de a „proclama moartea civică pentru cei
care au părăsit grupările PNL şi PNŢ."
În ziua de 4 iunie 1944 a avut loc comemorarea
Memorandiştilor la Biserica greco-catolică de pe strada Polonă, în
prezenţa lui Iuliu Maniu. Slujba religioasă a fost făcută de preotul Tit Liviu
Chinezu. In ziua respectivă poliţia a arestat câţiva ţărănişti printre care pe Ionel Anton Mureşanu, directorul ziarului
„Ardealul", Nacu ş.a. Tot de la
această biserică avea să fie arestat şi parohul de atunci (Tit Liviu Chinezu), consacrat cu puţin timp înainte ca episcop şi
care avea să moară în temniţa Sighetului.
O nouă şedinţă a celor 4 partide a avut loc pe 7 iunie, tot la Ion Hudiţă,
la care nu a mai venit Vasile Bâgu. Pătrăşcanu a anunţat că a renunţat la
participarea lui Tătărăscu, Ralea... iar Constantinescu-Iaşi a scos declaraţia
PCR ca să fie luată ca bază de discuţie şi iar s-a refuzat de celelalte trei
partide, el fiind cel ce s-a ridicat şi a
plecat.
Pe 12 iunie a
avut loc o nouă şedinţă, de data aceasta la Zamfirescu Căteasa acasă. Cu
această ocazie, Ion Hudiţă a dat citire punctelor de vedere asupra cărora puteau fi de acord şi s-a hotărât şedinţa următoare
pe 16 iunie, pentru ca fiecare partid
să poată analiza şi să-şi precizeze poziţia asupra punctelor propuse.
Între timp
Titel Petrescu fusese informat că social-democraţii sunt alarmaţi de comunişti şi regreta că a semnat alături de ei în
cadrul Frontului Unic, încheiat cu ocazia
lui 1 mai. Referindu-se la Pătrăşcanu, îl caracterizează ca „ individ
mediocru şi fals " pe care nu se poate baza, iar despre ceilalţi
comunişti n-a putut şti niciodată care
„sunt plătiţi de Moscova şi care de Siguranţă". Tot după informaţia
lui, mişcarea comunistă din ţară ar
fi condusă de agenţi ai Moscovei, stabiliţi la Bucureşti.
După informaţiile lui Maniu, la Palat au început o serie de intrigi. Despre
Mircea Ioaniţiu se spunea că este manevrat de Gută
Tătărăscu, care are o mare influenţă asupra lui, iar despre Stârcea că este
neserios... (Referitor la acesta din urmă se va vedea că în timpul procesului conducătorilor PNŢ a făcut jocul
Siguranţei şi, până la urmă, a dat o declaraţie de circa 2.000 de pagini
despre tot ce s-a petrecut în viaţa palatului, în schimbul paşaportului pentru
Elveţia).
Deci
suspiciuni peste tot, Siguranţa era informată despre tot, acţiunea pentru
scoaterea României din război trebuia să continue.
Din ordinul secret nr. 7.977/14 iunie 1944, dat de Ministerul de Interne
către Direcţia generală a poliţiilor, reieşea cu claritate această situaţie din
cadrul fiecărui partid în parte şi în ansamblul şedinţelor colective.
În noaptea de 12/13 iunie, din dorinţa Regelui a
avut loc o întâlnire cu reprezentanţi
ai Palatului şi cu comuniştii. Au participat generalul Sănătescu, Gh. Mihail, Mircea Ioaniţiu, Ion Mocsony-Stârcea şi Grigore
Niculescu-Buzeşti din partea Palatului,
iar din partea comuniştilor Lucreţiu Pătrăşcanu şi inginer „Ceauşu" (Emil Bodnăraş).
Acţiunile în vederea pregătirilor militare continuau în timpul nopţilor, fiind angrenate şi alte cadre militare, precum
gen. Vasiliu, pentru chestiunile de aviaţie şi antiaeriene, gen. C. Eftimiu, pentru probleme de transmisiuni, gen.
Vasiliu Răşcanu, pentru zona petroliferă unde era comandant, colonel
Dămăceanu, Şef de Stat Major la Comandamentul
Capitalei...
Şedinţa partidelor politice a avut loc pe 16 iunie, acasă la Ghiţă Pop. Din
partea comuniştilor a luat parte doar Petre
Constantinescu-Iaşi.
Ghiţă Pop a anunţat că se renunţă la preambulul privitor la Basarabia şi
Bucovina de Nord, pentru a se putea face posibil acordul cu PCR, subliniind:
"Noi
protestăm însă faţă de această lipsă de patriotism a acestui partid şi ne rezervăm toată libertatea de a aduce la cunoştinţa
opiniei publice, când va sosi momentul,
motivele pentru care am acceptat o colaborare impusă de necesitatea de a pune
capăt războiului."
Bebe Brătianu şi Rădăceanu s-au
declarat de acord cu declaraţia lui Ghiţă Pop. Următoarea şedinţă a
fost fixată pe 19 iunie, când s-a semnat DECLARAŢIA PENTRU SALVAREA ŢĂRII:
1. Încheierea fără întârziere, în baza ofertei făcute
de Aliaţi a unui armistiţiu cu Naţiunile
Unite, căutând a obţine condiţiunile posibile, cele mai bune pentru interesele ţării.
2. Ieşirea României
din Axă, eliberarea ţării de ocupaţia germană, alăturarea ei de Naţiunile Unite
şi restabilirea independenţei şi suveranităţii naţionale.
3. În acest scop: înlăturarea actualului
regim de dictatură şi înlocuirea lui cu un regim constituţional
democratic...
4. Menţinerea unei ordini democratice şi realizarea
păcii, conform cu interesele statului şi poporului român...
5. Formaţiunile care alcătuiesc Blocul Naţional
Democrat îşi păstrează întreaga independenţă ideologică şi politică.
A doua zi, pe 20 iunie, la C.I.C. Brătianu, la ora
10 dimineaţa, s-au semnat cele patru exemplare ale Declaraţiei, de către Iuliu
Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu, urmând ca mai târziu să treacă şi
Pătrăşcanu să iscălească. Iuliu Maniu a spus cu această ocazie:
„Blocul pe care l-am format noi reprezintă o situaţie cu totul nouă; el
oferă acum o mare acoperire, atât Regelui cât şi militarilor
care ar fi dispuşi să ne urmeze, întrucât Blocul nostru reprezintă azi voinţa
ţării întregi; acţiunea noastră de viitor se vede astfel mult
uşurată şi noi nu trebuie să pierdem din vedere acest lucru."
Pe 21 iunie, Ion Hudiţă a mers la Rege în audienţă şi i-a adus la
cunoştinţă Actul de constituire a Blocului Naţional, cu repunerea în
vigoare a constituţiei din 1923. Regele a
fost informat şi de situaţia Partidului Naţional-Ţărănesc în cadrul Blocului, de
cum priveşte partidul debarcarea din Franţa şi de grija acestuia ca nu cumva
bombele zburătoare să reprezinte un pericol pentru Anglia.
Ştirbei care primise telegrama de creare a
Blocului, a transmis că era mulţumit şi insista să fie convins Regele să-1
determine pe Atonescu să înceteze războiul cu ruşii. Cu
aceast ocazie Grigore Niculescu Buzeşti i-a adus lui Maniu un mesaj din partea Comandantului englez din Mediterana răsăriteană, care cuprindea 3
puncte:
1. Bombardamentele
nu pot înceta până ce România nu încetează războiul;
2. Anglia nu va trata niciodată cu Hitler decât pe baza capitulării
necondiţionate;
3. Anglo-americanii sunt solidari cu ruşii până la atingerea tuturor
scopurilor prevăzute în alianţa semnată.
Maniu a dus acest mesaj lui Sănătescu ca să-1 înmâneze
Regelui la Sinaia, cu sublinierea că situaţia este foarte gravă şi trebuie să
decidă M.S. Regele.
Prima şedinţă a biroului lărgit al „Blocului" a avut loc pe 27 iunie,
la Ghiţă Pop, I unde Pătrăşcanu a cerut bani pentru a se trece la acţiune: 100.000 lei
pentru coruperea paznicilor lagărului de la Tg. Jiu, în vederea eliberării
lui Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, C. Doncea
şi alţi fruntaşi cu trecere la muncitori; 500.000 lei pentru stabilirea de
legături cu nucleele comuniste şi încă un milion de lei pentru acte de sabotaj,
înainte de încheiere, Constantinescu-Iaşi a
precizat că, pentru început, Partidul Comunist
are nevoie de cel puţin 2 milioane de lei şi că probabil de aceeaşi sumă ar avea
nevoie şi social-democraţii.
Mihai Popovici, după ce a ascultat acest plan, a sărit ca
ars:
„După cât văd eu, domnule Pătrăşcanu, din planul expus de prietenul dumitale, d-voastră comuniştii nu dispuneţi de nici o organizare şi vreţi
să v-o faceţi acum, cu banii noştri şi ai
liberalilor; eu nu ştiu ce va face dl Dinu Brătianu, însă în ce ne priveşte pe noi, ţărăniştii, eu v-o spun clar, în calitatea
mea de casier al partidului nostru, că noi
nu vă putem da nimic din ceea ce pretindeţi d-voastră, mai întâi pentru că suntem săraci şi apoi, chiar dacă am avea, eu
nu înţeleg să dăm bani ca să vă organizaţi partidul; să
fiţi bucuroşi că v-am luat cu noi în Bloc pentru
a face plăcere Sovietelor, luându-ne prin aceasta o mare răspundere în faţa ţării, dar să mai cereţi acum şi bani ca să vă
organizaţi partidul d-voastră, este prea
mult; e de ajuns că la adăpostul nostru şi al liberalilor, d-voastră căpătaţi o existenţă legală şi vă puteţi organiza, dacă aveţi
credinţă şi oameni care să se jertfească pentru ţară; noi nu avem bani şi să nu
contaţi pe sprijinul nostru financiar."
Cu această
ocazie s-a constatat că Dinu Brătianu le dăduse comuniştilor un milion de lei şi de aici au început discuţii între
social-democraţi şi Lucreţiu Pătrăşcanu, acuzându-1 pe acesta că e incorect şi neloial.
Următoarea şedinţă a fost fixată pe 1 iulie.
Maniu şi Brătianu au fost primiţi în audienţă de Rege, după ce acesta îl
primise pe Mareşal, în ziua de 28 iunie. Antonescu căutase să arate că avea date
precise în legătură cu intrarea Turciei în
război, alături de anglo-americani şi pentru a preveni acest lucru, nemţii au început să trimită trupe în
Bulgaria. în acest caz nu era posibilă nici
o mişcare.
Sub această impresie, convins de Antonescu, 1-a găsit Maniu pe Rege. Maniu
a argumentat că nu e posibilă o intrare a Turciei în război, tocmai acum la
sfârşit, cu riscul de a-şi distruge armata. Regele a cerut să se lămurească mai
întâi problema turcească şi apoi să se ia o decizie.
Aceeaşi discuţie s-a purtat separat şi cu Dinu Brătianu.
Deci aşteptare, şi din partea Regelui, şi a lui Antonescu.
Părerea lui Maniu era ca activitatea să se extindă spre secţiile
muncitoreşti ale PNŢ şi PNL. în acest sens se numesc pentru organizarea
secţiilor PNŢ din Capitală avocatul Romulus Georoceanu, Cezar Simionescu
şi dr. Lucian Stănculescu, care trec la
lucru şi constată că la Atelierele Griviţa şi Malaxa, naţional-ţărăniştii
dispun de adeziunea majorităţii
muncitorilor, pe când comuniştii sunt inexistenţi; sunt semnalaţi doar
câţiva agenţi ai Siguranţei, pe post de comunişti.
Cei trei care se ocupau de organizarea muncitorilor au constituit 100 de
comitete de acţiune şi i-au solicitat lui Pătrăşcanu să le dea oameni.
După o săptămână Constantinescu-Iaşi a venit cu o listă propunând 4 membri
în Capitală, 3 la Ploieşti şi 2 la Arad.
Când a auzit, Maniu a socotit o dovadă de neseriozitate să organizezi o
mişcare de stradă pentru răsturnarea unui regim militar şi mizând doar pe 9 oameni.
La şedinţa următoare au venit cu aceiaşi 9 „tovarăşi", deoarece pe
ceilalţi nu-i putuseră verifica încă. Deabia pe 25 iulie Constantinescu-Iaşi a
mai venit cu o listă cu încă 5 membri comunişti, care să
fie puşi la dispoziţia secţiilor muncitoreşti şi nu a pierdut ocazia să mai ceară încă 500.000 lei de la PNŢ.