MANIU ÎŞI PUNE SPERANŢA ÎN REGE. TRATATIVE PENTRU PARTIDELE DE OPOZIŢIE

Lumea era îngrozită. Exodul celor din nordul ţării începuse. Pe drumul bejeniei plecau oamenii cu ce puteau şi pe unde puteau. Cei ce aveau câte o căruţă erau mai avantajaţi, căci îşi luau şi ceva alimente.

Ruşii ameninţau laşul.

Guvernul întocmise o listă de 140 de persoane, cu cei ce fuseseră în Sfatul Ţării şi în Bucovina, spre a-i feri de represiunea sovietică şi se aştepta doar semnul Mareşalului. Pentru a nu pierde ocazia unii s-au dus să insiste pe lângă ministrul învăţământului Ion Petrovici. Este vorba de Iorgu Iordan, Traian Ionaşcu şi Gheorghe Zâne cărora le era frică să rămână sub ruşi. Au rămas până la urmă şi ca vechi oportunişti au ajuns printre colaboraţioniştii notorii, membri ai Academiei comuniste şi chiar în funcţii politice de mare răspundere. Alţii s-au dus la Mihai Antonescu pentru a insista să fie trecuţi pe listă: Dimitrie Guşti, Rădulescu Motru, Alexandru Rosetti-Bălăceanu, George Oprescu, CC. Giurescu...

Se încercau tot felul de combinaţii, ca Mihai Sadoveanu, care profitase de pe urma tuturor partidelor politice: după ce în toamna lui 1940 era gata să se înscrie la legionari, imediat după 23 August a încercat să fugă în Germania pentru a scăpa de colaborarea cu naziştii, dar a rămas şi a fost om de casă al comuniştilor, pe care i-a servit până la moarte.

In acest haos care se generaliza, Iuliu Maniu care ceruse audienţă la Rege a primit acceptarea pentru 3 aprilie, însă după ce urma să fie primit Ion Antonescu.

Tot pentru a se cunoaşte starea de spirit, în aceeaşi dimineaţă Ion Mihalache a trecut pe la Mihai Antonescu, care 1-a convins că mareşalul ştie ce face şi este mult mai patriot decât îl socoteşte Iuliu Maniu.

În acelaşi timp Mareşalul îi comunica Regelui că în cursul nopţii Hitler îl asigurase că laşul şi Chişinăul vor fi apărate cu „cea mai mare energie", iar după lămurirea lucrurilor cu „debarcarea", Germania va dezlănţui în răsărit cea mai „formidabilă ofensivă contra bolşevicilor, cunoscută în istoria lumii."

Iuliu Maniu i-a prezentat Regelui perspectiva îngrozitoare ce ne aşteaptă ca ţara să fie transformată într-un câmp de război, singura soluţie fiind înlăturarea lui Antonescu. A mai adăugat că nu trebuie pusă nici o bază pe cuvântul Mareşalului care „ văzându-se înghesuit caută să câştige timp, în speranţa deşartă a unei victorii germane."

Singura soluţie ar fi crearea unui guvern naţional, format din militari, fără prezenţa în el a niciunei persoane politice, deoarece amistiţiul semnat de militari n-ar implica angajamente politice din partea naţiunii, la semnarea păcii rămânând să se discute problemele politice legate şi de anexiunile teritoriale, luate cu forţa.

Mai mult, la acea dată de 3 aprilie 1944, Iuliu Maniu i-a spus Regelui că persoana pe care ar vedea-o în fruntea guvernului, ar fi Constantin Sănătescu, aceasta fiind şi soluţia la care vom vedea că va recurge Regele în seara de 23 august.

La despărţire s-a hotărât să se ţină legătura cu Palatul, prin generalul Sănătescu.

În aceeaşi zi, în discuţiile avute în şedinţa biroului PNŢ, după relatările făcute de Iuliu Maniu s-a accentuat importanţa menţinerii legăturii cu Palatul Regal, prin Ion Hudiţă, care va avea în vedere şi contactul cu Grigore Niculescu-Buzeşti, pe când Ghiţă Pop se va ocupa de menţinerea legăturii cu Titel Petrescu, Iosif Jumanca şi Ion Flueraş.

După ce pe 3 aprilie fusese bombardată Budapesta, a doua zi a venit rândul Bucureştiului şi în continuare România a fost supusă atacurilor aeriene fie în timpul zilei, fie pe timp de noapte, cu pagube şi morţi asupra populaţiei civile.

În acelaşi timp, discuţiile de la Cairo pentru încheierea armistiţiului lâncezeau după declaraţia lui Molotov, cerându-ni-se să acceptăm condiţiile sovietice deoarece ei erau, după cum am văzut, vioara întâi.

După cum ştim, la Cairo se purtau discuţii cu toţi cei trei aliaţi.

Mihai Antonescu a căutat să deschidă discuţii din partea guvernului, direct cu Moscova prin intermediul dnei Alexandra Kollontai şi al lui Frederic Nanu. Acest canal s-a redeschis la Stockholm pe 10 aprilie, când însărcinatul de afaceri al URSS i-a spus lui Fr. Nanu:

„Am prefera să avem de-a face cu guvernul actual al României şi suntem gata să-1 ajutăm sâ-şi elibereze ţara de germani, dacă acest guvern este capabil să organizeze o rezistenţă împotriva germanilor. însă, deoarece nu există prea multe speranţe în acest sens, noi suntem gata să avem de-a face, în acelaşi timp, cu opoziţia română, în persoana lui Maniu şi Brătianu..."

În acelaşi timp guvernul încerca să intre în legătură cu anglo-americanii prin Madrid, Lisabona sau Geneva. Acest lucru va duce după cum vom vedea la supărarea celor de la Cairo.

O dată cu aceste necazuri picate din cer, România se confrunta şi cu altele, venite din partea camarazilor de luptă, care se retrăgeau, dar îşi retrăgeau şi etnicii lor din Transnistria.

Mihai Antonescu s-a văzut nevoit să discute acest aspect foarte grav, cu ministrul von Killinger, după care i-a scris generalului Şteflea să acţioneze împotriva abuzurilor şi violenţelor germane:

„I-am arătat dlui ministru o seamă de abuzuri şi l-am informat că dacă vor continua, vom fi siliţi să luăm măsuri din cele mai grave, împiedicând scurgerea acestor coloane sau venirea şi plecarea etnicilor germani... I-am arătat că actele de vandalism, violurile şi prădările produc cele mai dezastruoase efecte asupra populaţiei... I-am arătat după aceea dlui ministru Killinger că tendinţa de a scurge în Germania sau în comunele Grupului etnic german asemenea coloane o resping cu hotărâre, pentru că ne-ar bate lumea cu pietre dacă în timp ce noi lăsăm milioane de români pe care nu i-am putut evacua, am coloniza ţara cu germani din Rusia..."

În aceeaşi ordine de idei, inspectoratele de jandarmi raportau ceea ce se petrecea pe teritoriul lor. Astfel din jud. Galaţi se raporta prin nota 3199/1944:

„Ostaşii germani se dedau la violenţă faţă de ostaşii români şi populaţie, acte pe care în majoritatea cazurilor le săvârşesc soldaţii de origine etnică ucraineană sau de alte origini etnice înglobaţi în armata germană şi care prin felul cum se poartă lasă să se întrevadă că vor fi un pericol pentru locuitorii ţării şi averea lor, pe care nu le vor cruţa nici un moment. De asemenea, aceştia sunt un pericol permanent pentru siguranţa statului, prin propaganda comunistă desfăşurată de ei şi de femeile ucrainiene ce-i însoţesc, în rândurile populaţiei de la sate şi oraşe, toţi spunând că la noi nu este o dreptate socială, cei bogaţi având totul la dispoziţie, în timp ce cei săraci suportă toate greutăţile... Aceste fapte fac ca populaţia să privească cu indignare armata germană de care spun că dă semne de descompunere..."

La acest tablou prezentat de autorităţi, adăugăm şi fluxul refugiaţilor români fugiţi din faţa puhoiului rusesc ce trecuse frontiera; ne dăm seama că haosul începea să-şi arate colţii, în timp ce Maniu îndurerat că nu poate încă să salveze ţara din primejdie şi să reducă pierderile de vieţi omeneşti, spunea:

„Foarte curând se vor convinge toţi că Antonescu este un dezechilibrat şi ca atare, iresponsabil..."

Pe teatrul de luptă situaţia era foarte gravă, Odesa fusese ocupată de ruşi pe data de 11 aprilie, pe 13 căzuse Kerci iar pe 15 aprilie a fost ocupat oraşul Simferopol din Crimeea. Soarta armatei devenise catastrofală în peninsulă, deoarece Hitler refuzase să aprobe retragerea ei.

Hitler îi promisese lui Antonescu că va apăra Crimeea şi a mai trimis la început de aprilie încă 2 divizii, în ajutor. Erau acum 7 româneşti şi 5 germane. Numeric erau 200.000 de oameni, care dispuneau de 3.600 de tunuri şi mortiere, peste 200 de tancuri şi 500 de avioane.

Ordinul Fiihrerului era: „până la ultimul om se va apăra Crimeea". De cine? De puhoiul care venea spre ei, format din 470.000 de ruşi cu 6.000 de tunuri şi mortiere, 560 de tancuri şi 1.000 de avioane.

Şi nu era numai aici puhoi. Altul se îndrepta spre Cernăuţi, altul spre Varşovia şi mai sus, mai spre nord. Acest puhoi venea din răsărit, năvalnic şi înfricoşător ca şi crivăţul.

Dar Europa avea şi alte puncte cardinale de unde alte puhoaie se îndreptau spre acelaşi loc: la Berlin.

Din sud foc năpraznic din cer şi de pe pământ aduseseră apocalipsul în stăreţia de pe muntele Cassino, deschizându-şi drum catacombele creştine din oraşul Sfânt.

Şi mai la vest, pe o insulă de la marginea Europei, un alt puhoi se odihnea, pregătindu-se pentru „ziua cea mai lungă" ca să asalteze Europa.

În această încleştare, care prevestea prăpădul peste tot pe unde trecea, fusesem şi noi aruncaţi. Şi de la începutul focului la graniţa noastră, un român, ctitor de ţară încerca să-şi salveze compatrioţii din măcelul în care fuseseră împinşi, fără nici o raţiune.

Înainte de a pleca la Hitler, Iuliu Maniu i-a spus lui Antonescu: „Pentru că în acest moment nimeni nu îşi poate lua răspunderea situaţiei ce aţi creat, trebuie ca tot d-voastră să arătaţi germanilor că trebuie să retragă restul trupelor noastre care mai operează în Rusia... A coopera mai departe cu armatele germane ar fi să sacrificăm în mod inutil ceea ce ne-a mai rămas... să provocăm din partea armatelor bolşevice victorioase represalii şi distrugeri ireparabile."

Şi a avut dreptate.

Treizeci şi cinci de zile le-a trebuit ruşilor ca să răstoarne apărarea peninsulei şi să zdrobească pe cei 200.000 de oameni ce se găseau acolo.

Totul a pornit pe 11 aprilie, prin pătrunderea istmului Perecop şi prin trecerea strâmtorii Kerci, atacând în acelaşi timp comunicaţiile maritime, împiedicând întăriturile şi aprovizionarea ce se făcea dinspre Constanţa.

În ordinul de zi de pe 1 mai Stalin spunea: Germania a pierdut războiul.

Trupele germano-române fuseseră împinse spre sud, spre Sevastopol, spre mare. Cercul era atât de strâns încât pe 7 mai ruşii aveau 200 de tunuri pe km, care trăgeau încontinuu. Şi, de sus, sute de bombardiere nu încetau atacul.

Aurel State, supravieţuitor din acel cataclism povesteşte în „Drumul crucii":

„Ziua de 10 mai, inamicul şi-o alesese ca să demonstreze din noapte până-n noapte copleşitoarea-i superioritate... încercau să scufunde acest colţ de uscat în mare. Pământul fu pisat de avalanşe furibunde de ciocane de foc... Seara, demonstraţia se mută în cer... pe toată lungimea orizontului de pământ ţâşneau iezere de lumini, cascade de culoare, jerbe de trasoare, evantaie de artificii... Biruitorii-şi serbau cucerirea oraşului Sevastopol şi eliberarea Crimeei... inamicul nu ne lăsa să ne tragem sufletul... Fulgerele exploziilor căzute în mare înălţau vulcani de apă aprinsă. Cele căzute pe uscat muşcau ca nişte căpcăuni pământul, mestecând şi grăunţele de oameni. Şi cele două mături de foc nu cunoscuseră astâmpăr toată noaptea, stârnind pământul şi marea... în ziua de 12 mai 1944 nu mai rămăsese loc pentru speranţă... Ţărmurile abrupte erau bătute de artileria antiaeriană în cadenţe infernale...

Doar morţii au rămas pe loc. Restul, răniţi, schilozi sau teferi, erau porniţi în convoaie, din care rămâneau pe marginea drumului cei ce nu mai puteau. Şi restul, târându-se erau mânaţi în ţara celor fără de lege, ca să fie storşi de vlagă până la ultima licărire de viaţă."

Partidul Naţional-Ţărănesc continua să fie preocupat la cel mai înalt nivel de situaţia României pe plan extern, dar şi pe plan intern, Iuliu Maniu fiind convins de iminenta schimbare.

Mergând pe această linie, s-a căutat reactivarea cercurilor de studii şi în primul rând cel legat de problema ţărănească, din care făceau parte printre alţii Ion Hudiţă, Nioolae Penescu...

Unele şedinţe au avut loc chiar la clubul PNŢ, unde, în ziua de 8 aprilie, au participat circa 40 de persoane şi unde printre problemele dezbătute se numărau politica dusă împotriva regimului de dictatură şi organizarea tineretului.

Pe de altă parte, Iuliu Maniu era abilitat de conducerea partidului ca să se ocupe de legăturile cu străinătatea, iar în interior, Ion Mihalache, Nicolae Lupu şi Gh. Brătianu căutau cât de des posibil să ţină legătura cu Preşedinţia, fie cu Mareşalul, fie cu Mihai Antonescu, pentru a le arăta iminenta înfrângere a lui Hitler, prezentându-le repercusiunile ce se vor abate asupra noastră, dacă nu ne vom retrage trupele şi nu vom rupe legăturile cu Axa.

Partidul Naţional-Liberal ţinea legăturile în grup restrâns şi erau întru totul de acord cu politica lui Maniu.

Partidul Social-Democrat, de sub conducerea lui Constantin-Titel Dumitrescu, pe lângă care se agitau Jumanca, Voitec, Râdăceanu, era asaltat de comuniştii care urmăreau să refacă un Front unic muncitoresc, pentru a-i putea manevra.

Maniu întrebat de Titel Petrescu ce părere are, le-a spus că o poate face cu condiţia ca posturile de conducere să rămână în mâna socialiştilor. Titel Petrescu se destăinuia că partidul lui este infiltrat de agenţi comunişti, care la rândul lor erau în mâna Siguranţei.

Partidul Comunist, în numele căruia vorbea Lucreţiu Pătrăşcanu, luase legătura cu Palatul Regal, prin vărul lui Octavian Ulea, maestru de vânătoare, care era şi el destul de frământat, mai ales după ce ruşii au pus piciorul în România, după 1 aprilie. Stalin, prin politica lui de tergiversare a încheierii armistiţiului, dorea ca trupele ruseşti să elibereze ţara, nu ca România să iasă din Axă. De aceea era nemulţumit de iniţiativa lui Pătrăşcanu şi fusese paraşutat Sorin Toma, cu misiunea de a se face schimbări în conducere, care trebuia preluată de kaghebişti. Şi, prin Gheorghiu Dej (închis în lagărul de la Tg. Jiu), prin Teohari Georgescu (aflat la Caransebeş închis) şi Ana Pauker cu Vasile Luca din URSS, se hotărăşte schimbarea lui Foriş, socotit trădător, pentru colaborare cu siguranţa şi mai ales pentru susţinerea lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Pionul principal era Emil Bodnăraş, ajutat de Iosif Rangheţ şi Constantin Pârvulescu, numit secretar general. Aceştia doi au luat legătura cu Ştefan Voitec şi Lotar Rădăceanu, în vederea creării Frontului unic.

Din sânul partidului comunist mulţi erau deja în slujba Siguranţei, dosarele lor găsindu-se în mâna comisarului şef Tazlaru. Activitatea lor consta în scoaterea câte unui manifest, în locuri cunoscute de Siguranţă, lipirea lor, urmată, bineînţeles, de ruperea manifestelor şi arestare, care mergea la sigur nu pe urmele celor bănuiţi, ci ştiuţi.

Mai era un grup de foşti colaboraţionişti şi oportunişti, ca Gută Tătărăscu, Mihai Ralea, Mihai Ghelmegeanu, Petre Bejan... care ţineau legătura cu Mihai Antonescu, iar în străinătate prin Richard Franasovici urmăreau să se facă cunoscuţi ca rezidenţi.

Mai circula numele lui Petru Groza, aventurier politic, care se considera şeful Frontului Plugarilor, o agentură comunistă pentru sate.

De curând îşi făcuse apariţia şi Apărarea Patriotică, o invenţie comunistă pentru racolarea intelectualilor şi a micii burghezii, al cărei fruntaş Gheorghe Vlădescu-Răcoasa era comunist, în timp ce Grigore Preoteasa agent.

Acesta era aspectul în mare al vieţii politice, în care se da lupta între infiltraţiile kaghebiste şi ale lui Eugen Cristescu, acesta devenind după 23 august un asiduu colaborator al regimului comunist. Cu toate acestea, după ce s-au servit de el, tot în temniţă a murit.

În acelaşi timp, grupurile trădătoare care, atât de la liberali, cât şi de la ţărănişti, făcuseră pact cu regimurile dictatoriale, începuseră să bată la porţile celor două partide pentru a fi reprimiţi.

Iuliu Maniu s-a declarat tot timpul împotriva lor, susţinând chiar un proces al răspunderilor pentru dezastrul ţării. Era vorba de procesul moral ce trebuia introdus în viaţa publică împotriva oportuniştilor.

În jurul lui 10 mai, Constantinescu Iaşi şi Lucreţiu Pătrăşcanu au fost însărcinaţi de noua conducere a PCR să ia legătura cu Maniu, în vederea constituirii unui Bloc al partidelor democrate. Maniu le-a spus:

„Dacă ar fi vorba să ajungem la o înţelegere cu d-voastră, comuniştii, noi nu ne putem angaja în faţa ţării cu nici un partid care ar fi insensibil la drepturile noastre asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord; eu vreau să ştiu cum priviţi d-voastră această chestiune, înainte de a intra în discuţia celorlalte probleme privitoare la raporturile dintre noi."

Pătrăşcanu a răspuns că Basarabia şi Bucovina de Nord sunt provincii româneşti asupra cărora ruşii n-au nici un drept; el credea că ruşii vor înţelege nedreptatea ce ni s-a făcut şi ni le vor restitui. El credea că în împrejurările de azi, când noi suntem învinşi şi când anglo-americanii au încheiat alianţa cu Sovietele pe baza frontierelor din iunie 1941, nu este cazul să ridicăm această problemă, tocmai când este vorba să încetăm războiul împotriva lor şi să întoarcem armele contra nemţilor

Maniu a desemnat pe Ghiţă Pop şi Ion Hudiţă ca delegaţi în vederea discutării formării blocului, numai între cele patru partide.

Alţi delegaţi au fost: din partea Partidului Naţional-Liberal Bebe Brătianu şi Constantin Zamfirescu-Căteasa, din partea social-democraţilor Ştefan Voitec şi Iosif Jumanca, iar de la comunişti, Petre Constantinescu-Iaşi şi Vasile Bâgu.

Discuţiile au avut loc până la 20 iunie, când s-a semnat platforma-program de către Iuliu Maniu, Constantin Dinu Brătianu, Constantin Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu.

Iuliu Maniu, când a pornit la această acţiune de strângere a opoziţiei s-a orientat după metodele folosite de comitetul francez din Alger şi de normele de colaboare ale tuturor grupărilor, de care a uzat noul guvern Badoglio.

Lui Iuliu Maniu i-au trebuit două întrevederi cu Dinu Brătianu, pe 10 şi 11 mai ca să-1 convingă de necesitatea acordului. El cerea să se verifice dacă Lucreţiu Pătrăşcanu are asentimentul Moscovei. Nu voia să fie în situaţia că discută cu un şef nerecunoscut, pentru ca după aceea să se ia măsuri ca să nu se mai întâmple „precedentul Antonescu", când partidele democrate au colaborat la răsturnarea Regelui Carol II şi s-au trezit cu un guvern legionar.

Maniu i-a mai spus lui Brătianu că el nu doreşte să prezideze un guvern pentru a face jocul Moscovei, care urmăreşte să ajungă la o agitaţie internă sub egida unui guvern democratic.

Intre timp bombardamentele vor continua asupra României, iar Ţara va privi cu durere la dezastrul din Crimeea şi la pierderea a încă 7 divizii ajunse prizoniere.