ANUL HOTĂRÂTOR

Anul 1944 a început cu masive bombardamente asupra capitalei Reichului. în acea zi de 1 ianuarie, Hitler a ţinut un discurs, poate numai pentru el, sub zgomotul asurzitor al exploziilor bombelor de toate calibrele, aruncând vorbe în vânt: „Eu zic cu încredere poporului german: unde Aliaţii vor debarca, ei vor avea primirea ce li se cuvine. "

Şi într-adevăr au avut o primire entuziastă, spre deziluzia Fiihrerului. La celălalt capăt care mai rămăsese Axei, împăratul Japoniei îşi da curaj în mesajul de Anul Nou:

„Poporul este strâns unit pentru a zdrobi Anglia şi USA." Iar Laval, care nu bănuia ce-1 aşteaptă în anul ce venea, vorbea în vânt: „Eu vă spun cu o asigurare liniştită că armata germană nu va fi învinsă. " Probabil era o încurajare tardivă după atacul asupra Parisului din noaptea de Anul Nou care făcuse 250 de morţi şi peste 300 de răniţi, după radio Londra.

Mihai Antonescu, responsabilul politicii noastre externe, era obsedat de o pace de compromis care ar putea salva Europa de bolşevism şi pe această linie de autoîncurajare se înscrie şi textul ministrului Fr. Nanu lăsat ministrului belgian de la Stockholm, prinţul de Croy, din însărcinarea Mareşalului.

La început de an, pe 4 ianuarie 1943, a avut loc acasă la dr. Lucian Stănculescu, şedinţa PNŢ, cu participarea lui Ghiţă Pop, Aurel Dobrescu, Cezar Simionescu, Ilie Lazăr, generalul Gabriel Negrei, Anton Chrihan, Mihai Răutu, Teodor Roxin, Costache Lupu... şi unde s-a discutat situaţia politică şi mersul războiului.

Pe 8 ianuarie 1943 Secretarul de Stat american, Cordell Huli, preciza că poblema condiţiilor capitulării României este de competenţa Comisiei Consultative Europene de la Londra, hotărâtă în cadrul Conferinţei de la Moscova:

„ Ca una din sarcinile prime ale Comisiei, pe care le doresc cele trei guverne este ca să prezinte,  cât mai repede posibil, recomandări detaliate privind condiţiile capitulării ce urmează a fi impuse fiecăruia din statele europene cu care una din cele trei mari Puteri se află în război şi mecanismul necesar pentru asigurarea îndeplinirii acestor condiţii."

În timp ce preocuparea Aliaţilor era de a se ajunge la convingerea Românilor pentru o capitulare necondiţionată, în discuţiile ce le va avea cu reprezentantul lui Iuliu Maniu, Mihai Antonescu îi comunica lui Frederic Nanu la Stockholm să conti­nue tactica tratativelor neangajate şi să nu se ia noi angajamente faţă de Rusia, prin delegaţii ei oficiali din capitala Suediei.

Încă de pe 5 ianuarie începuse ofensiva sovietică în Ucraina, în direcţia Kirovograd şi deocamdată nemţii încearcă să se apere cu disperare, spre a evita încercuirea într-o pungă, în care până la sfârşitul lunii ianuarie vor fi prinse peste 10 divizii germane, ce vor fi măcinate până la mijlocul lui februarie.

Nu trebuie uitat că în aceeaşi perioadă, românii aveau 7 divizii, alături de cele 5 divizii germane în capcana din Crimeea, a căror soartă va fi foarte dificilă în mai puţin de 4 luni.

La celălalt capăt al Axei, în Oceanul Pacific, japonezii începuseră să bată în retragere în timpul anului 1943 şi pierdeau atol după atol, insulă după insulă, retrăgându-se de la porţile Australiei.

Mai aveau şi un necaz în coastă: China, care fusese abandonată, fiind lăsată pentru sfârşit.

China izolată şi fără aprovizionare din partea americanilor şi englezilor, după ocuparea Birmaniei, continua să fie susţinută cu ajutorul aviaţiei, peste munţii Hymalaia - un adevărat pod aerian.

La Cairo, în drum spre Teheran, Roosevelt şi Churchill îi promiseseră lui Tchan Kai-Chek sprijin ca să pornească lupta, şi în acest sens trimiseseră întărituri în golful Bengal. Armata care fusese nevoită să se retragă din Birmania era antrenată şi pregătită de luptă în India. în acelaşi timp, trupele de gherilă chineze hărţuiau armata japoneză de ocupaţie de pe coasta de est a Asiei.

În februarie 1944, americanii au realizat o mare spărtură în perimetrul defensiv japonez, ceea ce a scurtat drumul spre victorie.

Interesul americanilor era ca să nu se lase China la discreţia japonezilor, fiindcă astfel un milion de niponi aflaţi pe continent, răspândiţi până la Singapore, ar fi putut fi utilizaţi în luptele din arhipelagurile Pacificului.

în februarie 1944 în Birmania au început lupte înverşunate cu japonezii care cu greu dădeau înapoi, dar au fost nevoiţi s-o facă şi anglo-indienii au pus un picior solid în această ţară, venind cu întărituri dinspre golful Bengal.

Puterea zdrobitoare a Aliaţilor începea să se simtă şi în Pacific.

După ocuparea arhipelagului Marshall, americanii au hotărât din punct de vedere strategic să ocupe arhipelagul Mariane şi în vederea acestui scop au pus la punct o flotă „cea mai mare care a existat vreodată în Pacific", compusă din 535 de vase de luptă şi alte nave, care să transporte aproape 128.000 de oameni pregătiţi pentru asalt.

Ceea ce este important este faptul că această forţă se pregătea în acelaşi timp cu cea care urma să invadeze Franţa şi amândouă vor acţiona simultan atacând forţele ce se aflau în debandadă la cele două capete ale Axei.

Iuliu Maniu constituia obiectivul principal al serviciilor de informaţii, nu numai româneşti, dar şi a celor germane.

După o serie de intervenţii cu privire la condiţiile de detenţie a celor arestaţi, guvernul a hotărât să trimită pe 11 ianuarie pe maiorul magistrat Titus Goruneanu la Maniu acasă şi să-i încredinţeze spre a fi citit, răspunsul forurilor oficiale la comunicările ce le făcuse şi după ce a luat la cunoştinţă, le-a restituit, cu mulţumiri şi a transmis guvernului rugămintea pentru ofiţerii englezi prizonieri la Timiş:

„ Sunt mulţumiţi de tratamentul ce-l au din partea autorităţilor, cu singura observare însă că deşi primesc solda gradului ofiţeresc respectiv, nu primesc totuşi şi accesoriile soldei... şi Dl Maniu atrage atenţia că gradaţii englezi sunt trataţi corespunzător gradului militar, dar nu şi titlurilor academice ori situaţiei lor sociale... Este în interesul nostru să li se amelioreze tratamentul printr-o hrană mai bună şi locuinţă cu baie."

Referitor la intervenţia pentru Petru Groza, Maniu primeşte informaţia că se ştie că e un om bogat şi deci nu poate fi comunist, dar e cunoscut ca total neserios şi îşi închipuie că e capabil să se amestece în ideologii politice pe care nu le înţelege şi din care cauză a avut neplăceri acum, ca şi în trecut. Şi cazul Groza, ca şi al legionarilor, va fi soluţionat de justiţie în conformitate cu legile Ţării şi interesele de Stat.

Faptul că supravegherea lui Iuliu Maniu de către germani devenise bătătoare la ochi şi făcea să circule fel de fel de zvonuri, 1-a făcut pe Eugen Cristescu, şeful serviciului special de informaţii, să se adreseze colonelului Rodler, şeful secţiunii din România a S.I.A.G., pe 18 ianuarie şi să-i spună:

Locuinţa lui Maniu din Str. Sfinţilor 10 este supravegheată de automobilul nr. 416 Sibiu, schimbat după aceea cu un Mercedes foarte elegant şi e posibil ca acei indivizi să recurgă şi la acte de violenţă contra dlui Maniu.

Dl Mareşal a rugat să se intervină pentru încetarea acestei acţiuni, deoarece domnia sa cunoaşte acest caz şi acţiunea dlui Maniu, pe care o consideră că nu are nici un ecou în masa populaţiei.

Eugen Cristescu menţionează că socoteşte aceste servicii de informaţii, cu caracter clandestin, ce execută operaţiuni pe teritoriul României, ştirbind suveranitatea Statului român şi se mai poate trage concluzia că însăşi supravegherea oficială româ­nească este controlată de germani, în mod public şi în condiţii să jignească guvernul şi să rănească simţămintele de demnitate românească.

Partidul Naţional-Ţărănesc era preocupat şi de soarta postbelică şi prin fruntaşii săi căuta să discute şi să cristalizeze hotărâri care se vor pune în aplicare „mâine".

Astfel în seara de miercuri 19 ianuarie 1944 a avut loc o şedinţă a fruntaşilor din cercurile de studii, la care a fost prezent şi Ion Mihalache şi la care Iuliu Maniu în cuvântul său a vorbit despre situaţia generală şi s-a referit la activitatea tehnicienilor chemaţi să studieze probleme şi să sugereze soluţii ce vor putea fi luate în considerare când partidul va avea răspunderea. Soluţiile propuse trebuie să fie cele mai bune şi cele mai cuminţi, indiferent de linia pe care ei îşi închipuie că partidul trebuie s-o aibă.

„ Un partid de opinie publică, un partid viu nu trebuie să se sperie de curentele din sânul său; ele sunt de dorit, fiindcă numai partidele moarte, înţepenite în idei vechi şi refractare oricăror pulsaţii, îşi asigură o omogenitate. Partidul este naţional şi de dreptate socială.

Ţelul suprem este reîntregirea ţării; pentru îndeplinirea lui nici o jertfă, nici o muncă şi nici o strădanie nu vor fi neglijate. Politica generală a partidului, dusă în împrejurări atât de vitrege şi în mijlocul atâtor primejdii, ţinteşte la atingerea acestui ţel.

Dar partidul nu poate să rămână străin de spiritul vremii, cu atât mai mult cu cât ideea de dreptate socială figurează în programul său de la început.

Tehnicienii adunaţi în cercurile de studii vor găsi soluţiile cele mai bune care să pună de acord interesele ţării cu exigenţele de ordin internaţional, pentru a asigura poporului român dreptatea socială de care este însetat."

Spania care participase în răsărit cu o „divizie albastră" şi-a retras-o pe 19 ia­nuarie 1943, ea probabil ştiind mai multe decât noi, fiind şi mai aproape de izbucnirea vulcanului din Canalul Mânecii.

Şi generalul Charles de Gaulle vorbea cu mai multă siguranţă în discursul de la Dakar de pe 25 ianuarie:

„Acest război este pentru noi o chestiune de viaţă sau de moarte. Nu se va sfârşi odată cu terminarea războiului. Franţa va avea nevoie de concursul tuturor fiilor ei..." Fiind întrebat în Camera Comunelor referitor la Polonia, Eden a spus, după relatarea BBC din 28 ianuarie:

„ Pentru Anglia, frontierele Poloniei sunt şi azi cele din 1939, înaintea agresiunii Germaniei; cât despre viitor, baza poziţiei noastre rămâne Charta Atlanticului. "

îngrijorarea creşte în rândurile politicienilor ardeleni din cauza frământărilor interne din Ungaria, unde lumea e nemulţumită de continuarea războiului şi le este teamă că opoziţia ungară va încheia armistiţiu cu anglo-americanii, în schimbul întregii Transilvanii.

Anglia la această oră găzduieşte deja 200.000 de oameni ce se pregătesc intens pentru invazia Europei, în timp ce serviciile ei de informaţii urmăresc intoxicarea şi dezinformarea Germaniei, prin tot felul de manevre derutante.

Numai Adolf Hitler se încurajează în discursul din 30 ianuarie: „în ciuda tuturor acţiunilor diabolice ale adversarilor noştri, această luptă se va termina în cele din urmă cu cea mai mare victorie a Reichului German... "

Răspunsul a venit prompt, în următoarele 24 de ore. Englezii, în două raiduri, pe 31 ianuarie, au lansat 5.000 de tone de bombe asupra Berlinului.

Sovieticii şi ei trecuseră al terciuirea celor zece divizii germane prinse în încercuirea din Ucraina.

Ei nu neglijau nici asaltul ideologic pe care îl neglijaseră odată cu desfiinţarea Comintemului. După anunţarea acelei desfiinţări, Dimitrov, secretarul acelui organism de expansiune a ideologiei comuniste, după un turneu de studii în ţările Orientului apropiat (Siria, Turcia, Iranul, Irakul, Cairo şi Palestina) s-a instalat în Transcaucazia, la Tiflis, unde a stabilit posturi de radio pentru a face propagandă în limbile popoarelor balcanice şi de unde se expediau şi curieri în aceste ţări, ce urmau „să fie eliberate de armata roşie", fiindcă nu se mai punea problema unei debarcări anglo-americane.

Pe 31 ianuarie americanii anunţaseră că în cursul lunii ianuarie fabricaseră 8.789 de avioane, gata de a fi folosite pe fronturile împotriva Axei.

Minai Antonescu face aluzie prietenilor lui Maniu că ar fi bine să aibă loc o convorbire cu Mareşalul. Pistonat şi de Mihai Popovici şi de dr. Lupu, Iuliu Maniu le spune:

„Nu stau de vorbă cu acest nebun decât dacă se decide să plece de la conduce­re, ori să formeze un guvern naţional, altceva nu am de discutat cu el. "

Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc nu vedea altă soluţie decât plecarea cât mai grabnică a lui Barbu Ştirbei la Cairo şi a aranjat ca pe 2 februarie să meargă la Buftea cu Ion Hudiţă.

Maniu, ferm convins că anglo-americanii vor merge uniţi cu ruşii până la capăt si nu vor discuta decât pe baza capitulării necondiţionate, i-a spus lui Barbu Ştirbei:

„În aceşti ani de război, mentalitatea englezilor faţă de germani s-a schimbat în aşa măsură, a continuat el, încât astăzi ei acceptă nu numai desfacerea unităţii Reichului, dar sunt dispuşi să-i lase şi pe ruşi să ocupe o mare parte din el, pentru 20-30 de ani; toate celelalte probleme privind raporturile cu ruşii pierd din importanţă în faţa hotărârii Angliei de a pedepsi Germania; aceasta este convingerea mea fermă şi de aceea, d-le Ştirbei, eu te rog din tot sufletul meu să pleci cât mai repede în afară, unde, sunt sigur, că te vei convinge, ca şi mine, că nu mai e cazul să ne facem iluzii şi că ieşirea noastră din alianţa germană este o necesitate urgentă şi vitală. "

În faţa agravării situaţiei prin înaintarea rusească, Mareşalul Antonescu s-a pregătit pentru evacuarea autorităţilor din Basarabia şi Bucovina de Nord, ceea ce a făcut pe Iuliu Maniu să transmită conducătorului statului să nu facă acest lucru.

Se zvonea că Mareşalul luase hotărârea să se depună în Elveţia un fond de zece milioane franci elveţieni pentru sprijinirea fruntaşilor basarabeni şi bucovineni în cazul când aceştia ar fi nevoiţi să se refugieze din faţa tăvălugului rusesc. Şi în aprilie vom asista la o „bătălie" pentru ocuparea unui loc pe listă, chiar de unele cadre universitare care nu erau legate de cele două provincii.

Pe data de 9 februarie Mareşalul Antonescu i-a spus profesorului Ion Hudiţă cu ocazia audienţei acestuia, printre altele:

„La ora aceasta, eu nu sunt deloc convins de înfrângerea nemţilor, căci altfel ştiu eu ce aş avea de făcut; din contră, cu cât victoria Sovietelor va deveni mai evidentă, cu atât o pace de compromis germano-engleză va deveni mai posibilă; în capul meu nu poate intra niciodată ideea că burghezia engleză ar putea lăsa Europa pe mâna bolşevicilor... d-voastră credeţi că odată războiul terminat, lumea se va reîntoarce la partide; este o mare greşeală; viitorul este numai al regimurilor de autoritate care sunt incompatibile cu existenţa partidelor; de acest lucru sunt absolut convins."

La această dată mareşalul Antonescu acceptase şi semnarea tratatului economic româno-german care trena de 3 luni de zile.

Germania urmărea să-şi asigure loialitatea ţărilor din Balcani şi făcuse presiuni asupra Bulgariei, care a reconfirmat pe data de 9 februarie alianţa din cadrul Pactului Tripartit.

Nu peste mult timp vom asista la luarea de poziţie faţă de Ungaria.

Dar şi americanii continuau cu presiunile asupra ţărilor „satelite". Şeful depar­tamentului de stat al SUA, Cordell Huli, a avertizat la începutul lunii februarie pe finlandezi că dacă nu acceptă capitularea necondiţionată vor suporta consecinţele.

Problema Basarabiei şi a Bucovinei de Nord a revenit în discuţia Statelor Unite şi a Angliei. Aceasta din urmă nu recunoscuse niciodată aceste teritorii ca aparţinând

URSS, pe când un comitet interministerial recomanda ca „să nu se manifeste opoziţie la revendicările sovietice" şi obiecţiunile ridicate de unii experţi precizau că această problemă nu trebuie legată de capitularea necondiţionată a României. S-ar putea spune Moscovei că aceste teritorii ar putea fi „fără prejudicii la reglementarea teritorială finală."

Acest punct de vedere, ca problema teritorială să se pună la Conferinţa de pace era enunţat şi de Iuliu Maniu de mult.

In plină iarnă rusească Stalin a ordonat să se elibereze Leningradul. Şi în aceas­tă luptă, forţele ruseşti erau angajate cu 375.000 de ostaşi, 14.000 de tunuri şi 1.200 de tancuri faţă de 168.000 de ostaşi nemţi cu 4.500 de tunuri şi 200 de tancuri. Deci numericeşte forţele ruseşti erau zdrobitoare şi au reuşit până la 14 februarie 1944 să elibereze Novgorodul şi Leningradul.

Paralel, au dezlănţuit o ofensivă între Bug şi Nistru, reuşind să omoare şi să rănească 55.000 de nemţi, să ia prizonieri 18.200, împingându-i cu peste 100 de kilometri.

Cu alte cuvinte, era dezastru pe frontul de est, cu toată rezistenţa înverşunată pe care o opuneau germanii. Pe 23 februarie, printr-un ordin de zi Stalin a spus:

„Germania se apropie repede de catastrofă... dar oricare ar fi importanţa succeselor noastre, nu trebuie să subevaluăm forţa adversarului. "

Cu o zi înainte, pe 22 februarie, W. Churchill ţinuse un discurs în care a subli­niat printre altele:

„Noi suntem în ajunul celei mai gigantice operaţiuni. La Cairo şi Teheran aliaţii s-au angajat să atace Germania pe uscat, pe mare şi în aer, în cursul primăverii şi verii acesteia...

Războiul aerian constituie la ora actuală aspectul cel mai important al efortului nostru de război. Primăvara şi vara vor cunoaşte o creştere considerabilă a atacurilor noastre aeriene contra Germaniei şi a ţărilor ocupate. Este posibil ca Germania să folosească contra noastră avioane fără pilot sau rachete de un tip special, sau poate pe amândouă deodată.

Bătălia pentru Italia va fi grea şi lungă. Politica guvernului britanic faţă de Iu­goslavia urmăreşte să ajute pe toţi care vor să se bată contra germanilor, pentru că nu este timpul preferinţelor ideologice."

Iuliu Maniu era convins că Hitler este pierdut şi că orice zi care întârzia capitularea agrava şi mai mult situaţia poporului german.

Tot Iuliu Maniu era de părere ca să se încerce să se adune generalii şi profesorii universitari, separat şi să întocmească câte un memoriu lui Antonescu arătându-i situaţia dezastruoasă a ţării şi să-i ceară să scoată România din războiul care-i va îngreuna pacea.

La o primă încercare a lui Gr. T. Popa, acesta i-a spus lui Ion Hudiţă că a con­statat că universitarii sunt dezorientaţi şi oportunişti, ca să nu-şi piardă unele avantaje şi catedrele. Iordan şi Zâne au refuzat categoric, subliniind că „Mareşalul nu are nevoie de sfatul nostru."

Reprezentantul economic la Bucureşti, Karl Clodius s-a plâns ministrului de externe german despre neîndeplinirea obligaţiilor româneşti privind livrările de petrol către Reich, spunându-i că directorul Andonie, din direcţia minelor, practica pe faţă  sabotajul, gândul lui fiind la modul cum ar putea reuşi să livreze cât mai puţin petrol către Germania.

Clodius a solicitat să i se trimită o scrisoare de către Hitler, Mareşalului.

Mareşalul Antonescu, pe 27 februarie, a plecat la cartierul general al lui Hitler, din răsărit, unde s-a discutat cu precădere situaţia trupelor din Crimeea şi unde i s-au dat asigurări că vor fi salvate.