O ANIVERSARE SUB SEMNUL CENZURII. GUVERNUL ROMÂN ÎNTR-UN JOC PERICULOS

Tocmai se împlinise un sfert de veac de la Unirea Transilvaniei cu România, pe data de 1 Decembrie 1943, când studenţii refugiaţi la Bucureşti, întruniţi în Asociaţia Someşeană, au hotărât să nu treacă peste comemorarea ei, deşi condiţiunile erau vitrege, de două ori: în primul rând pentru că o parte din Transilvania era sfâşiată şi după aceea fiindcă artizanul unirii era în situaţia de a nu putea vorbi în public.

Iuliu Maniu totuşi a ţinut să fie prezent în sala cinematografului „Aro", plină până la refuz de ardeleni şi în special de tineret. Susţinut de braţ de Corneliu Coposu, Preşedintele fostului Consiliu Dirigent şi-a făcut apariţia însoţit de urale nesfârşite. Cuvântul pentru omagierea evenimentelor de atunci l-a avut Zenobie Pâclişeanu, fost secretarul Consiliului Dirigent şi care într-o alocuţiune succintă a prezentat evenimentele, pomenind de câteva ori numele făuritorului acelui act istoric, de fiecare dată fiind îndelung ovaţionat numele lui Iuliu Maniu, ovaţiuni ce nu încetau până ce autorul nu se ridica în picioare.

Şi la sfârşitul acestei festivităţi solemne, multe minute în şir a fost salutat cu aplauze, dar Iuliu Maniu s-a mulţumit numai să dea din cap, dar fără să scoată vreun cuvânt. Şi aşa cum a venit în urale, tot aşa a plecat în urale şi în scandarea „ Vrem cuvântul lui Maniu". După plecarea lui, studenţii au ieşit din sala cinematografului „Aro", care atunci s-a observat că era înconjurată de jandarmi şi cântând „Deşteaptă-te, Române" şi alte cântece patriotice, sau strigând lozinci pentru eliberarea Ardealului, au continuat să fie înconjuraţi de armată şi hărţuiţi ca să se disperseze. Nu a fost posibil.

Manifestaţia pentru Maniu, mai ales, şi pentru Ardeal s-a continuat pe bulevard, până la statuia lui Mihai Viteazul, unde lumea se aduna de pe traseu solidarizându-se cu tineretul universitar, cerând eliberarea Ardealului.

În timp ce Statele Unite anunţau că de la 1 Mai 1940 au construit 150.000 de avioane, Goebbels pe 7 decembrie făcea o declaraţie în care spunea: „Nu am crezut niciodată, mai mult ca astăzi în victoria Germaniei", iar ministrul Karl Clodius se întorcea de la Berlin, cu noi instrucţiuni în vederea semnării convenţiei economice, dar mai ales cu şantaj.

Prezentându-i proiectul de acord economic lui Antonescu, i-a întins şi o scrisoare a lui Hitler, ca răspuns la plângerile mareşalului, amintindu-i că trupele germane fuseseră chemate de români şi dacă n-ar fi venit, România n-ar mai fi existat, fiind împărţită de vecini. Sublinia Hitler că nu fuseseră date cantităţi suficiente de material de război României, deoarece avusese nevoie să înarmeze noi divizii germane pentru front, nu pentru a fi folosite la parade militare, cum fac aliaţii Reichului.

Pe plan economic Hitler recunoaşte că nu este în posibilitatea de a livra produsele cerute de români în schimbul petrolului şi cerealelor. Rămâne o singură soluţie, câştigarea războiului, altfel totul va fi pierdut:

„...Având în vedere că războiul din răsărit este foarte aspru şi foarte greu, să recunoaştem, domnule Mareşal, ce ne aşteaptă pe noi toţi dacă această luptă nu va fi câştigată... Fiecare tonă de petrol ce va putea fi economisită în România va reprezenta un sprijin pentru războiul purtat de Germania, deci pentru viitorul nostru comun... Iar fiecare tonă de cereale care zace undeva într-o şură, fără a aduce foloase, este crimă împotriva luptei comune... Când vom sfârşi victorioşi această luptă... sunt încredinţat că toate celelalte probleme care se resimt astăzi ca importante sau împovărătoare îşi vor găsi rezolvarea..."

Cu toate aceste presiuni, încheierea acordului economic va mai dura 2 luni.

Conducătorii Reichului îşi dădeau unul altuia curaj. După Goebbels şi Hitler pe data de 12 decembrie a venit rândul lui Ribbentrop care a făcut o declaraţie optimistă: „Puterile tripartite se găsesc încă intacte pe poziţiile cucerite", dar nu aminteşte nimic pe ce poziţie se află Italia tripartită.

Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri căuta să contrabalanseze politica lui Ion Antonescu pe plan extern, prin acţiuni de sondare a anglo-americanilor, cu ajutorul ambasadelor române de la Ankara, Lisabona şi Stockholm.

Pe 15 decembrie, Camil Demetrescu sosise la Lisabona cu un mesaj din partea lui Mihai Antonescu, care se interesa printre altele:

„Ministrul de externe român acceptă capitularea necondiţionată.

Trupele române nu se vor opune anglo-americanilor dacă vor intra în Balcani. "

Întreba care ar fi frontiera României şi dacă aceasta s-a discutat la Teheran.

Solicita să nu se facă publicitate în cazul semnării capitulării.

La Stockholm se afla Gheorghe Duca, ce reprezenta interesele lui Iuliu Maniu, şi ambasadorul Frederic Nanu, ca trimis al lui Mihai Antonescu. Ministrul britanic din Suedia, la instrucţiunile guvernului său, pe data de 3 decembrie, s-a întâlnit cu Alexandra Kollontai, ministrul U.R.S.S., care s-a arătat interesată în a cere Moscovei instrucţiuni privind întâlnirea cu românul care reprezintă opoziţia românească. Ministrul Mallet a mai continuat s-o vadă pe dna Kollontai şi i-a comunicat că guvernul său i-a dat dispoziţie să o informeze că guvernul britanic şi american, prin reprezentanţii lor la Stockholm, se aflau în legătură cu cercuri româneşti care pretindeau că sunt legate de o mişcare de opoziţie din România, aflată sub conducerea lui Maniu şi probabil a Regelui.

Doamna Kollontai se arăta dispusă să-1 primească pe Duca, cu condiţia să aibă avizul guvernului său, iar Mallet i-a precizat că Duca e persoana cu care anglo-americanii au legături în Suedia.

Pe 17 decembrie, Duca îl informa că primise veşti de la Bucureşti că nu este nici o obiecţiune ca să întâlnească pe dna Kolontai şi dacă va fi nevoie va putea fi trimis Niculescu Buzeşti, directorul cifrului.

Pe fir intrase şi un ziarist bulgar, de proastă reputaţie, care voia să pună în legătură pe cei de la legaţia română cu cei de la cea sovietică.

Despre existenţa acum a două tabere în interiorul ambasadei, una a opoziţiei şi alta a guvernului, a fost informată dna Kolontai şi i-a mulţumit dlui Mallet pentru această informaţie, dar nu putea face nimic fără avizul Moscovei. Şi a mai insistat ca nici una din părţi să nu ştie dacă a contactat şi cealaltă parte, în cazul că se va aranja.

Între timp, legaţia britanică de la Stockholm a primit instrucţiuni de la ministrul Mallet ca nimeni din personalul lor să nu se întâlnească cu George Duca, pentru ca nu cumva să-i ofenseze pe sovietici. Până în februarie legaţia sovietică din capitala Suediei a avut un rol pasiv.

Tot prin canalul suedez, ambasadorul român Frederic Nanu a lăsat ministrului belgian de la Stockolm o variantă asupra stării de lucruri din România, din punct de vedere al guvernului şi care ar putea fi înmânată „persoanelor oficiale americane şi britanice".

Johnson Herschel, ministrul Statelor Unite la Stockholm, roagă să fie informat dacă astfel de note au fost prezentate misiunilor britanice sau americane din alte capitale, cum ar fi de exemplu, Ankara sau Lisabona. Nota este considerată foarte lungă şi nerealistă, făcută la instrucţiunile mareşalului Antonescu.

In notă se spune, printre altele, că „majoritatea zdrobitoare a poporului roman are sentimente americane şi anglofile, în ciuda lipsei de înţelegere pe care o arată aceste ţări pentru situaţia ei tragică şi de care sunt ele, în primul rând, responsabile. Din sentiment şi din interes, România va fi deci dornică să iasă din război, dar cu condiţia firească ca soarta ei să nu fie mai rea în loc de mai bună... Pe de altă parte speranţa de a scăpa de bombardamentele aeriene ar fi în van, căci capitulând şi supunându-ne unei ocupaţii germane, chiar şi temporare, România nu ar scăpa totuşi de bombardarmentele aliate şi ar atrage în plus bombardamentele germane, cum o dovedeşte exemplul Italiei... Aliaţii au dat asigurări solemne că pacea va fi dreaptă. Aliaţii ar trebui să-i facă cunoscut României în mod confidenţial ce soartă înţeleg să-i rezerve... Este aproape sigur că România va fi gata să capituleze fără condiţii, îndată ce trupele aliate (altele decât cele ruseşti) în număr suficient vor fi debarcate cel puţin în apropierea României... că soarta ei finală nu va fi aceea de a fi lăsată la bunul plac al Rusiei, pentru a fi divizată şi bolşevizată... Este în afară de orice dubiu că dacă România ar abandona lupta, victoria aliată va fi sensibil grăbită... De altfel prestigiul moral al Aliaţilor nu va avea decât de suferit dacă ei vor impune României un tratament pe care istoria îl va dovedi caftind nemeritat... "

Tot la sfârşitul anului 1943, pe 9 decembrie, Eduard Beneş a ajuns la Moscova având şi un mesaj din partea lui Maniu. Pe data de 16, în întâlnirea cu V. Molotov i-a spus acestuia: „Maniu a ţinut legătura cu mine. Este un democrat de vază... M-a rugat să pledez pentru ei... Cred că veţi avea în vedere interesele lor în privinţa Transilvaniei."

Molotov a spus: „... noi facem o deosebire între cei care ne-au atacat, între români şi unguri. Ungurii s-au purtat faţă de noi mult mai rău. Iar în privinţa Transilvaniei, în cursul verii trecute, Iz-am trimis englezilor un memorandum, în care am arătat că problema Transilvaniei nu a fost rezolvată în aşa fel încât să se facă dreptate românilor."

În protocolul semnat între conducă' orii sovietici şi Beneş s-a menţionat cu privire la România: „S-a afirmat consensul ca poporul român, spre deosebire de regimul care a târât România în război, nu poartă o responsabilitate directă pentru război... S-a exprimat speranţa îndreptăţită că: e va putea crea o Românie nouă, democratică. URSS consideră, de asemenea, just să ia apărarea României în disputa cu Ungaria şi s-o ajute pe prima în rezolvarea justă a problemei Transilvaniei. " (Moscova 18 decembrie 1943).

Problema românească, după Italia, devenise la ordinea zilei şi toţi erau preocupaţi să o descifreze cât mai repede şi cât mai bine. Astfel, şeful serviciului de informaţii politice poloneze, de pe lângă guvernul polonez din exil, a făcut un raport cu privire la situaţia politică din România, la sfârşitul anului 1943, şi din care subliniem:

„. ..înaintarea rapidă a trupelor sovietice de dincolo de Nistru a creat o panică de înţeles în rândul poporului român... Aproape întreaga lună noiembrie comitetele . partidelor Liberal şi Ţărănesc au deliberat asupra a ceea ce aveau de făcut în continuare. .. Maniu a rostit o cuvântare enigmatică despre apropiata criză şi despre necesitatea de a fi pregătiţi pentru noi şi mari sacrificii. în convorbirile particulare, Maniu ş-a exprimat opinia că a continua războiul în momentul actual este pur şi simplu o nebunie.

.. .Ion Mihalache a fost acela care în timpul dezbaterilor Comitetului Ţărănist a subliniat experienţa neplăcută de care a avut parte Badoglio şi care trebuie să servească drept avertisment... s-a subliniat că toate poziţiile cheie din ţară rămân în mâinile germanilor... Partidul comunist a înaintat o propunere de colaborare lui Iuliu Maniu, care a respins-o motivând-o prin abţinerea comuniştilor de a-şi defini poziţia faţă de retrocedarea către România a provinciilor de nord luate de URSS. El a făcut, totuşi, un anumit gest prietenesc faţă de comunişti, trimiţându-şi avocatul consultant în calitate de consilier pentru comuniştii care erau judecaţi la Constanţa. El a adresat, de asemenea, o scrisoare Tribunalului — aceasta, se spune, a salvat viaţa acuzaţilor... Legaţia germană de la Bucureşti a desfăşurat o campanie împotriva lui Mihai Antonescu... în ceea ce-l priveşte pe mareşalul Antonescu, germanii îl acuză DEA TOLERA în mod conştient propaganda probritanică şi acţiunile opoziţiei... O lumină şi mai interesantă este aruncată asupra relaţiilor româno-germane de recenta demobilizare parţială a armatei române... pentru a asigura districtelor rurale mai multă mână de lucru şi prin lipsa de echipament militar pe care germanii n-au reuşit să-l livreze... La sfârşitul lui noiembrie relaţiile dintre Antonescu şi germani au atins stadiul unei adevărate crize... Hitler i-arfi dat lui Neubacher misiunea de a realiza o reconciliere între România şi Ungaria, propunând ca Ungaria să primească ieşire la Adriatica, cedând în schimb românilor o parte a Transilvaniei de Nord, inclusiv oaşul Cluj. Ungurii ar fi spus că nu cedează nici cea mai mică parte, iar Bucureştiul a spus că ar începe discuţii numai privind retrocedarea întregii Transilvanii de Nord. Aceasta a pus capăt negocierilor." (Istambul 27 decembrie 1943)