SOVIETICII SE APROPIE DE GRANIŢELE ROMÂNIEI

În vara anului 1943 forţele ruseşti se apropiau mereu de România, cu toate încercările disperate ale nemţilor de a-i opri.

Nici războiul total anunţat nu mai avea efect.

Şeful rezistenţei româneşti, Iuliu Maniu, am mai spus-o, era cel mai supravegheat om din România şi nu numai de serviciile secrete române, dar şi de cele nemţeşti, fiecare pe cont propriu şi cu buget separat, dar tot de pe spatele contribuabilului român, care desigur n-ar fi dorit-o dacă ştia.

Erau bani aruncaţi în vânt, fiindcă pe Maniu nimeni nu-1 împiedica să acţioneze, nici chiar prietenii cei mai buni.

Răsfoind „Notele" informative ale postului fix care stătea de la ora 7,30 până la orele 22, se reliefează şi minutele, nu numai orele când 1-a vizitat cineva pe Iuliu Maniu, dar şi cât a stat şi dacă a sosit cu maşina i se dădea numărul de înmatriculare.

Nota informativă din ziua de 18 iunie 1943 observă evidenţa persoanelor care l-au vizitat pe Iuliu Maniu, printre ele fiind: Corneliu Coposu de trei ori, Ghiţă Pop de trei ori, Virgil Solomon de două ori, şi câte o dată avocatul E. Răutu, Alex. Racotă, Ilie Lazăr, Aurel Leucuţia, Gruia, iar la 21,40 când s-a suspendat postul s-a menţionat că Maniu nu părăsise locuinţa.

Şi aşa se continuă cu note informative zi de zi, de afară, în plus de cele pe care Eugen Cristescu le primea de la cei infiltraţi în anturaj.

Dar contactele lui Iuliu Maniu erau şi cu cei din afara partidului, care acum roiau în jurul lui. De exemplu social democraţii lui Titel Petrescu, curtaţi şi de comunişti şi de Tătărăscu, optaseră pentru a da concursul partidelor democratice, ataşându-se de Iuliu Maniu.

Dar posturile de observaţie erau continuate şi pe timpul nopţii şi nu numai în Capitală, ci şi în provincie, peste tot pe unde umbla Maniu.

O altă notă informativă datată nr. 1860 din 28 iulie 1943, relatează că Iuliu Maniu sosit la staţiunea Geoagiu Băi, a luat legătura cu dr. Alexandru Vaida Voievod, la orele 21, după ce acesta sosise cu toată familia în staţiune la orele 20 pe 26 iulie şi au avut o convorbire politică de o oră. Au mers pe terasă şi au venit şi însoţitorii lui Maniu, printre care Ilie Lazăr, dr. Ciupe etc. Masa a continuat cu un banchet, până la 4 dimineaţa, de la care au lipsit Maniu şi Vaida.

Pe 27 iulie Maniu s-a sculat la 8 şi a ieşit la plimbare singur, prin incinta băilor, până la 9 când a intrat în cameră tot singur. La 11 a mers la bazin unde s-a întâlnit cu Ilie Lazăr şi dr. Aurel Vlad. La ora 13 ia masa la restaurant şi la ora 14 intră singur în cameră. La ora 17 iese din cameră şi vorbeşte cu preotul Basarab din comuna Romos, care sosise dimineaţa la 9 cu o căruţă cu un cal condusă de o ţărancă din Romos.

Discuţia a durat 15 minute.

La ora 20,30 s-a dus la restaurant, unde a luat masa împreună cu Ilie lazăr, dr. Ciupe şi nişte doamne, iar la 22 a intrat în cameră de unde n-a mai ieşit.

In ziua de 27 a fost aşteptat să vină şi generalul Dănilă Papp, ambasadorul de la Vatican, dar n-a sosit încă în staţiune. De asemenea n-a sosit nici dr. Romulus Boilă care era aşteptat... Deci straşnică supraveghere.

Dacă ruşii veneau de-a valma, nici apusenii nu ne-au uitat şi au trimis o escadrilă de 130 de avioane, de la Dierna din Africa de Nord şi la orele 13,40 au bombardat Ploieştiul (rafinăriile Steaua Română, Vega, Orion, Unirea, Astra Română şi Columbia), rafinăria Steaua Română din Câmpina, Creditul Minier de la Brazi, sondele din regiunea Bucşani, întinzându-se bombardamentul până spre Târgovişte. în gara Ploieşti au fost incendiate 14 vagoane cu muniţii şi calea ferată spre Buzău întreruptă, distrugerile au fost mari şi s-au soldat cu morţi şi răniţi.

Anglo-americanii au pierdut 27 de avioane. Prizonierii au fost trataţi bine şi au cerut să nu fie predaţi germanilor, ci să stea toţi la un loc, dorind să li se dea un profesor de limba română.

Pe 8 august generalul de Gaulle face o declaraţie care este interesantă:

„Ceea ce noi vrem pentru victorie, pentru renaştere în continuare, e uniunea naţională. Dar uniunea naţională nu se poate face decât dacă statul ştie să distingă intre francezi, să recompenseze pe adevăraţii servitori şi să pedepsească criminalii..."

Din nenorocire, popoarele n-au ştiut să-şi cinstească servitorii nici cu o mângâiere  a amintirii lor, preferând să fie împinse prin mijloace necinstite în jurul colaboraţioniştilor, care oportunişti şi linguşitori urmăreau să-şi acopere mârşăviile trecutului.

Dar Iuliu Maniu a rămas pe aceeaşi poziţie izvorâtă din demnitatea strămoşilor, subliniind că: „Nimic nu mă poate împiedica să-mi servesc ţara. "

Mergând pe acelaşi drum al dreptăţii pentru neamul său în pericol, pe data de 12 august 1943, a adresat un nou memoriu, împreună cu C.I.C. Brătianu, în care îi reamintea Mareşalului:

„... încă din clipa când trupele noastre recâştigând provinciile răpite... au înce­put a purta războiul alături de trupele germane, dincolo de Nistru, v-am atras continuu atenţia că România nu trebuie să depăşească, în operaţiunile militare... caracterul strict defensiv... am repetat înaintea ofensivei din 1942, ce a dus trupele noastre până în Caucaz şipe Volga prevestind, din nenorocire, dezastrele la care erau expu­se. .. am intervenit după dureroasa experienţă a pierderilor uriaşe suferite în cotul Donului şi la Stalingrad... în fine, nu de mult, după ce primul ministru al Ungariei, Dl Kallay, a anunţat în declaraţiile sale că întreaga armată ungară a fost retrasă de pe frontul de răsărit şi că ea se pregăteşte să lupte pentru ţelurile politicii maghiare, am cerut din nou să se aducă în ţară trupele de pe frontul îndepărtat al Cubanului, pentru a străjui hotarul descoperit al Ardealului românesc... "

Durerea era cu atât mai mare pentru Maniu, cu cât în acelaşi timp pe teritoriul răpit prin dictatul de la Viena se făceau declaraţii demenţiale. Chiar la Şimleul Silvaniei, pe 8 august, în cadrul unei serbări, baronul Atzel Eduard, din Zăul de Câmpie-Turda, trecut în toamna anului 1941 la Cluj, unde era preşedintele unei asociaţii de tir, cu caracter revizionist, ce pregătea pe tinerii de la 14 ani în sus cu mânuirea armelor, declara:

„Pe aceşti puturoşi de valahi opincari, ca pe cei mai înverşunaţi duşmani ai noştri, trebuie să-i extirpăm, trebuie să-i asasinăm... Preoţii şi funcţionarii, precum şi conducătorii, predică dragostea aproapelui, dar aceasta este numai mătrăgună pentru că Dumnezeu ajută numai forţa brută şi noi trebuie să folosim această forţă brută, să asasinăm şi să extirpăm acesta bandă puturoasă de opincari... Vom orga­niza o noapte a Sfântului Bartolomeu şi vom extirpa şi copilul din pântecele mamei. Iuliu Maniu a spus că această chestiune (a Ardealului) nu se poate aranja pe cale de bună înţelegere şi că una din părţi trebuie să dispară... Ei bine, una din părţi va dispărea, însă aceea nu vom fi noi... Să luăm exemplu şi de la partizanii ruşi, unde luptă şi copii de 12 ani. Noi trebuie să-şi învăţăm şi pe copiii de 6 ani să mânuiască armele, pentru ca astfel să putem extirpa josnicul inamic valah... "

Aceasta era gândirea unora care se înfruptaseră din rodul leagănului românesc. Continuând memoriul, şefii celor două partide de opoziţie scriau:

„ Toate aceste demersuri au întâmpinat din partea d-voastră o hotărâtă împotrivire... Nu trebuie să uităm că guvernul britanic, cu care ne aflăm în război, a declarat că nu va ţine seama de arbitrajul de la Viena, pe când actualii noştri aliaţi sunt autorii arbitrajului... Nu trebuie date, de asemenea, pretexte Rusiei, spre a invoca pretexte de securitate în îndeplinirea scopurilor ei imperialiste, nici să înrăutăţim raporturile noastre pentru viitor cu Rusia, care trebuie să rămână de bună vecinătate. De altă parte, nu putem pierde din vedere că Germania nu mai are iniţiativa operaţiunilor militare şi nu va mai putea dicta condiţiunile păcii. Prăbuşirea fascismului nu mai face posibilă organizarea unitară a Europei, după programul Axei--- Mi înfăţişat participarea noastră la război ca o cruciadă în contra bolşevismului, în loc să se arate că scopul nostru nu a fost decât redobândirea Basarabiei şi Bucovinei... Nu este admisibil ca Naţiunea română să fie angajată şi reţinută într-o conflagaţiune universală, prin voinţa unei ocârmuiri, în contra opiniei publice, iar armata ei ţinută departe de hotarele ţării, periclitate din toate părţile... Naţiunea română cere să se pună capăt acestui război, iar armata ei să fie adusă acasă, ca să apere hotarele ţării şi glia strămoşească... "

Bucureşti, 12 august 1943

Am menţionat mai sus că centrala de la Cairo trimisese în Grecia şi Iugoslavia echipe care să lucreze cu partizanii la acţiuni de sabotare şi diversiune în ceea ce pri­veşte viitoarele debarcări din Europa.

Adoptând aceeaşi linie au procedat la fel şi cu România, unde au trimis o echipă formată dintr-un ofiţer experimentat englez, Russell, şi un telegrafist român Nicolae Ţurcanu care pe 15 iulie au fost paraşutaţi în Iugoslavia, spre a lua legătura cu Iuliu Maniu şi a restabili legătura radiotelegrafică a acestuia cu străinătatea. Pe data de 2 august cei doi au trecut Dunărea şi de la Vârciorova au luat legătura cu Iuliu Maniu care a trimis pe cineva să-i aducă la Bucureşti. Intre timp, englezul David Russelll fusese omorât de cetnicul sârb care le era călăuză.

Ajuns la Bucureşti, Nicolae Ţurcanu a fost instalat într-o locuinţă fiind anturat de un grup de prieteni, printre care Protopopescu, Virgil Tabacu (ofiţer de poliţie la circa 3) şi Sandu Ion (căpitan de aviaţie, comandant la Ploieşti), care i-au înlesnit procurarea unui buletin şi o angajare la serviciu.

În luna septembrie Ţurcanu a anunţat uciderea lui Russell şi a cerut pe cineva ca specialist să întreprindă acţiuni de sabotaj. Atunci s-a trecut la accelerarea plecării misiunii „Autonomus", care era în curs de pregătire şi care va sosi cu noi directive după Conferinţa de la Moscova.

Până atunci mai avuseseră loc acţiuni de sabotaj, puţine şi de mică anvergură, din partea unor muncitori comunişti, însă mai mult se răspândiseră manifeste de protest împotriva ocupaţiei germane în mai multe oraşe din ţară şi prin Bucureşti. Fuseseră arestate multe persoane, condamnate şi unii chiar executaţi. In acelaşi timp siguranţa ducea o acţiune de racolare din rândurile lor a numeroşi agenţi, printre care se numărau fruntaşi comunişti ca Vasile Luca, Margulius Samuel, Teohari Georgescu, Grigore Preoteasa şi mulţi, mulţi alţii, activişti notorii ai partidului comunist din România.

In timp ce Italia ducea tratative secrete pentru încheierea armistiţiului pe care 1-a semnat la 3 septembrie 1943, Ion Antonescu era chemat la Hitler, pe 2-3 septem­brie, pentru a discuta probleme militare legate de frontul de răsărit care mergea foar­te prost, nemţii fiind nevoiţi din cauza presiunii ruseşti să se retragă de la Kerci spre Crimeea, fiind urmaţi şi de trupele române.

Pe plan diplomatic au loc unele mişcări în personalul Ministerului de externe care lucra în străinătate.

Printre mutaţiile mai importante se remarcă numirea generalului Ion Gheorghe la Berlin, în locul lui Raoul Bossy, care va pleca la Vatican şi-1 va înlocui pe generalul Dănilă Papp.

Frederic Nanu şi George Duca vor pleca la Stockholm, în Elveţia a fost numit Vespasian Pella în locul lui Nicolae Lahovary şi numirea cea mai bătătoare la ochi a fost a lui Alexandru Cretzianu la Ankara.

În centrala Ministerului de externe rămânea Grigore Niculescu-Buzeşti în cali­tate de director al cifrului, prin care comunica şi Maniu cu străinătatea.

Alexandru Cretzianu se manifestase încă din 1941 împotriva politicii externe a guvernului Antonescu, el fiind un anglofil. De aceea la început nu a fost încântat de noul post, dar după discuţia cu Maniu care i-a spus „. ..noi avem nevoie urgentă de o legătură de încredere cu Aliaţii şi probabil că dumneata vei avea posibilităţi mai mari de comunicare cu România, dacă vei accepta un post oficial", a acceptat... înainte de plecare, mareşalul Antonescu i-a atras atenţia că la Ankara trebuie să fie prudent din cauza numărului mare de germani agenţi şi i-a făcut măturisirea:

„N-am crezut niciodată că Anglia ar putea fi învinsă. A trebuit să mă sacrific şi să fac politica iniţiată de Carol, pe care nu cred că ar fi posibil s-o schimb fără a provoca o ocupaţie germană completă. Datorită mie au rămas intacte cel puţin organizaţia noastră de stat şi economia noastră. Deşi eu nu pot spune aceasta cu voce tare, de teamă că germanii mi-ar cere să trimit trupe proaspete pe font, eu pot să-ţi spun dumitale că am refăcut complet armata noastră după eşecurile din anul precedent, şi acum avem 21 de divizii disponibile, complet echipate, cu excepţia blindatelor."

Şi pe Frederic Nanu 1-a chemat mareşalul Antonescu înainte de plecarea la Stockholm şi i-a spus:

„Puteţi să spuneţi celor interesaţi în această pivinţă că eu l-am informat pe Hitler că nu va fi tras nici un glonte asupra trupelor britanice şi americane în cazul când acestea îşi vor face apariţia în România. "

Această „spovedanie" făcută celor doi reprezentanţi în posturile „cheie" ale politicii de deschidere către Aliaţi era contrară limbajului dur pe care-1 folosise de curând în răspunsurile trimise lui Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu. Şi totuşi era pe gândul lor, căci în sfârşit mareşalul era frământat de sfârşitul războiului, pe care Iuliu Maniu i 1-a trâmbiţat chiar din ziua trecerii Prutului, avertizându-1 să se oprească pe Nistru.

Paralel, Mihai Antonescu a căutat în cursul lunii septembrie să-1 informeze pe Allen Dulles, directorul CI. A. şi fratele secretarului de stat John Foster Dulles că „par­ticiparea României la acest război este doar simbolică ", iar o schimbare nu este posibilă din cauza represaliilor nemţeşti, care ar putea ocupa ţara şi ar aduce pe legionari la putere, ori guvernul mareşalului poate refuza nemţilor rezervele preţioase de care mai dispune şi nu ar pune în pericol elita românească.

Această contactare a lui Mihai Antonescu venea după ce ocuparea Siciliei era o problemă rezolvată de anglo-americani, în timp ce ruşii ocupaseră Donbassul, vestit centru carbonifer şi reuşiseră să ajungă pe Nipru, trecând peste patru linii de fortificaţii nemţeşti, eliberând astfel Ucraina de Nord, iar în jurul lui 25 septembrie ajunseseră pe Niprul mijlociu şi eliberaseră Smolenskul.

In acelaşi timp se anunţa producţia americană din primele 8 luni ale anului, cifrându-se la 52.000 de avioane, 23.000 de tancuri şi 40.000 de tunuri.

Forţele care se confruntau în acest moment în centrul Ucrainei se cifrau şi ele la ruşi 1.253.000 de oameni, 20.000 de tunuri, 1.400 de tancuri şi 900 de avioane, vând în faţă pe nemţi, cu 850.000 de ostaşi, 8.800 de tunuri, 500 de tancuri şi 700 de avioane.

Diferenţa apreciabilă prevestea soarta ofensivei ruseşti, care nu mai putea fi dată înapoi, ci doar oprită pentru scurt timp, din când în când, până ce va ajunge la Berlin.

Germania 1-a răpit pe Mussolini din captivitatea Regelui Italiei şi i-a aranjat un

guvern, obligându-i pe sateliţii ei să-1 recunoască. în faţa acestui act de necugetare politică, Iuliu Maniu a protestat şi împreună cu C.I.C. Brătianu i-au trimis mareşalului Ion Antonescu următoarea scrisoare, pe 30 septembrie:

„Domnule Mareşal,

Regele Italiei a primit demisia dlui Mussolini şi a însărcinat cu formarea unui alt guvern pe mareşalul Badoglio. Acest guvern a fost recunoscut de puterile Axei şi de Aliaţi- Nu avem dreptul să ne amestecăm în treburile interne ale altui stat. Marile puteri pot să treacă, uneori, peste principii. Lumea este nevoită, de frica puterii pe care o reprezintă, să treacă cu vederea eventualele greşeli săvârşite. Forţa statelor mici stă însă tocmai în aceste norme de drept internaţional, pe care ele nu le pot nesocoti, fără să-şi rişte câteodată chiar independenţa.

Poporul italian nu şi-a dat o formă nouă de guvernământ. Guvernul regal român nu poate să recunoască decăderea Regelui Italiei din drepturile sale la coroană mai înainte ca poporul italian să fi hotărât aceasta.

Când alte state s-ar amesteca în aşezarea noastră internă, n-am mai putea protesta, fiindcă noi înşine am făcut la fel.

Pe lângă consideraţiunile juridice sunt şi puternice motive de ordin diplomatic care îndreptăţeau guvernul român să refuze recunoaşterea aceasta. Ea înăspreşte şi mai mult situaţia României faţă de Anglia şi Statele Unite.

Poporul român a dorit întotdeauna raporturi de prietenie cu aceste mari pu­teri, cărora el le-a datorat reîntregire. Acţiunea noastră în răsărit trebuie să se limiteze la un singur obiectiv naţional: redobândirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, pierdute de altfel în urma acordului ruso-german.

Alte scopuri de război de ordin doctrinar sau imperialist sunt străine Români­ei, în afară de reîntregirea Ardealului.

Adeziunea guvernului român la Pactul Tripartit s-a făcut fără consultarea poporului român. Niciodată acesta n-ar fi admis să stea într-o alianţă alături de Ungaria şi Bulgaria, alianţă îndreptată contra democraţiilor occidentale. Noi am protestat la timp împotriva acestei adeziuni. Pe de altă parte, ea s-a făcut chiar de d-voastră, cu condiţionarea subînţeleasă a menţinerii Pactului Tripartit.

Acesta nu mai există. Capitularea Italiei şi condiţiunile armistiţiului încheiat de ea cu naţiunile aliate au făcut ca Pactul Tripartit să devină bipartit (germano-japonez). Italia a părăsit alianţa atât sub raport formal juridic, cât şi practic, deoarece guvernul ei legal, prezidat de mareşalul Badoglio, guvern recunoscut de toţi beligeranţii, inclusiv  Germania şi Japonia, a încheiat armistiţiu, iar în fapt forţa armată italiană este Parte dizolvată, care luptă alături de aliaţi.

Nu la acest pact aţi aderat d-voastră. Recunoaşterea regimului Mussolini are drept scop să creeze o ficţiune care să ascundă caducitatea pactului iniţial. Scopurile Politice urmărite de puterile interesate nu sunt şi ale României.

După cum v-am arătat şi prin memoriul anterior, opinia publică românească vrea ca războiul să înceteze.

Recunoaşterea regimului republican al dlui Mussolini este înţeleasă ca o ma­nifestare nouă a guvernului român pentru continuarea războiului.

De aceea protestăm, şi de data aceasta, împotriva unui act politic, ce este potrivnic voinţei poporului român, care cere ieşirea din război...

C.I.C. Brătianu    IuliuManiu"

Bucureşti, 30 septembrie 1943

Situaţia internă din punct de vedere al opiniei publice întărea concluzia lui Iuliu Maniu că Gemania a pierdut războiul şi că trebuie să retragem armata cât mai repede trecând de partea Aliaţilor.

Chiar în ziua când cei doi şefi ai opoziţiei înaintau Mareşalului scrisoarea de mai sus, în „Informaţia zilei" nr. 622 apărea pamfletul „Baroane" al lui Tudor Aghezi împotriva lui Manfred von Killinger, „politrucul" lui Hitler în România, din care reiese înfruntarea dintre ocupanţii hitlerişti şi poporul român. Virulenţa satirică se observă de-a lungul întregului pamflet. Câteva sublinieri sunt necesare:

„...Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost! Şi ce mijloc! Ce mitocan! Ce bădăran!... Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa, s-a mai moderat, burta caută un relief mai apropiat de spinare... Nici părţile dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante dedesubtul croielii scurte. " (aceasta fiind la aluzia fricii războiului ce se apropie...)

Şi după câteva epitete pe măsura personajului opresor şi hrăpăreţ, ca „flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule", continuă cerându-i hârtiile, „îndreptările", în numele poporului care le are „scrise pe cojoc" şi glăsuiesc de Mihai, de Ştefan, de Ţepeş şi nu sunt pătate de „deşte pline de sânge". După scurta aluzie istorică i se

adresează brutal:

„Picioarele tale se scăldau în Olt şi mirosea până la Calafat, nobilă spurcăciune!... Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele şi le-ai sorbit adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes..."

întâmplarea a făcut ca în aceeaşi zi de 30 septembrie 1943 să expire şi acordu­rile economice româno-germane, la reînnoirea cărora Karl Clodius a avut mult de furcă, fiindcă de data aceasta mareşalul Ion Antonescu a făcut dârză opoziţie, cerând ca mărfurile achiziţionate să fie achitate în aur sau valută convertibilă, sau în schimb să livreze mărfuri necesare economiei româneşti.

Plângându-se că mareşalul a rămas pe o poziţie de totală respingere, Clodius solicită Berlinului să recurgă la măsuri de constrângere împotriva României şi până la urmă să sisteze toate cumpărăturile germane, cu excepţia petrolului şi să împiedice orice tranzit din România, provocând o criză economică, deoarece România are ham­barele pline cu cereale şi nu are unde să le vândă.

Dificultăţile lui Hitler, din punct de vedere economic, pe care le avea în Ro­mânia erau depăşite de cele de ordin militar, nu numai de pe frontul de răsărit de unde se evacuaseră toate trupele din Cuban, inclusiv cele româneşti şi se înghesuiseră în Crimeea încercuită, dar şi pe frontul din Italia unde Neapole fusese şi el ocupat pe 1 octombrie 1943.

Anglo-americanii aveau supremaţia aeriană şi navală în marea Egee şi se punea problema ocupării arhipelagului Dodecanez. Câteva insule au fost ocupate de câte un batalion, iar acolo unde se găseau garnizoane italiene, acestea nu au opus nici o rezistenţă. Pregătirile pentru ocuparea Rhodosului au fost amânate datorită retragerii unor vase de război ce au trebuit să plece pentru o intervenţie pe coasta Birmaniei. Pe 26 septembrie, la cartierul Fuhrerului reprezentanţii armatei au insistat asupra retragerii forţelor germane din Creta şi alte insule, forţe care n-ar mai fi necesare acolo, ci pe continent, pentru apărarea lui. Hitler s-a opus motivând repercursiunile politice asupra Turciei şi a aliaţilor din Balcani.

Germania rămânea blocată cu 19 divizii în această peninsulă, armata fiind hărţuită de partizanii din Grecia şi Iugoslavia.

Deşi pe 2 octombrie începuse ocuparea insulei Corsica, de data aceasta de către francezi, a doua zi Goebbels declara: „Germania nu mai are de ales între război şi pace, doar între victorie şi înfrângere."

Italienii care-şi luaseră soarta în mâini, deşi jumătate din ţară le era ocupată, au declarat război Germaniei, şi s-au angajat alături de Aliaţi, cu toate forţele.

În acelaşi timp, secretarul de stat american E. Stettinius a adresat o scrisoare amiralului Leahy prin care-1 anunţa că ambasadorul britanic de la Ankara fusese contactat de ataşatul militar român, prin ataşatul militar britanic, prin care se comu­nica din partea Mareşalului Antonescu că România se oferea să coopereze cu orice forţe anglo-americane care ar putea intra în Balcani, şi scrisoarea continuă: „ Opiniile guvernului britanic asupra ofertelor de acest fel sunt în sensul că o capitulare imediată şi necondiţionată a României ar fi de dorit, chiar dacă o astfel de capitulare ar atrage după sine ocuparea imediată a ţării de către Germania şi nici o ofertă româ­nească nu poate fi luată în considerare decât dacă a fost adresată şi guvernului sovietic şi este încredinţată unui emisar învestit cu puteri depline să semneze o capitulare necondiţionată către cei trei principali Aliaţi." (23 octombrie 1943).

Această hotărâre a capitulării necondiţionate a ţărilor satelite, hotărâtă la Casablanca în ianuarie 1943, a rămas cap de afiş şi la Conferinţa de la Moscova, a miniştrilor de externe ai celor trei, din 19-30 octombrie 1943. Curios că deşi la înce­putul lunii septembrie în Camera Comunelor, ChurchiU declarase că ţările satelit, care ar contribui la scurtarea războiului ar putea fi lăsate „să-şi netezească drumul spre reabilitare ", a putea avea o soartă mai bună, această declaraţie nu a avut nici o urmare. Politica engleză era dictată de dorinţele guvernului sovietic, care nu se arăta interesat, preferând ocuparea României fără obligaţii faţă de cineva.

La Moscova, miniştrii de externe au hotărât că dreptul de a decide în cazul ţărilor care sunt în război cu URSS-ul, să revină Rusiei, atunci când una dintre ele intenţionează să poarte discuţii referitoare la armistiţiu.

Cu această ocazie s-a mai stabilit crearea la Londra a unei Comisii Consultative Europene, formată din reprezentanţii celor trei, în scopul elaborării clauzelor de capitulare ce vor fi impuse tuturor statelor.

Tot atunci s-a ajuns la înlăturarea tensiunilor şi s-a fixat întâlnirea la nivel înalt a celor trei şefi de state, de la Teheran, din 28 noiembrie. Comisia se va întâlni la Londra şi pentru a studia soluţia referitoare la problemele germane după terminarea

războiului.

S-a căzut de acord ca să se sisteze sprijinul acordat generalului Mihailovici şi sâ fie ajutat Tito, cu partizanii lui din Iugoslavia.

Discuţiile s-au purtat şi asupra antrenării Tuciei în război.

Rezoluţia finală s-a votat tot sub influenţa Moscovei, care a cerut înlocuirea prin­cipiului că marile puteri se vor consulta între ele, cu precizarea formulei că „se vor pune de acord". Astfel Marea Britanie a pierdut orice teren de manevră în România.

Situaţia pe frontul de est se deteriora pe zi ce trecea. Ruşii reuşiseră spre sfârşitul lunii octombrie să pună piciorul în Crimeea, unde forţele germane şi cele române erau blocate... iar pe Nipru situaţia numerică a celor ce se înfruntau era următoarea: ruşii dispuneau de 2.800.000 de oameni faţă de 1.240.000 de nemţi, la tunuri raportul era de 51.200 contra 2.400, la tancuri 2.400 contra 1.200 şi la avioane 2.850 la 2.000, deci superioritate rusă peste tot, în momentul când înotai prin noroaiele şi drumurile desfundate în aşteptarea iernii ruseşti.

În aceste condiţii, Hitler i s-a adresat lui Antonescu, solicitând un ajutor substanţial, dacă nu total, datorită faptului că situaţia s-a înrăutăţit în mod îngrijorător şi când „ Germania încearcă prin încordarea tuturor forţelor sale să sfărâme valul bolşevic care se abate asupra Europei de est" fiind nevoie ca fiecare unitate româ­nească să participe pe front. In acelaşi timp „să se ducă tratative politice şi economi­ce pentru a uşura trupelor noastre lupta în faţa porţilor României".

Paralel, Manfred von Killinger, îşi informa stăpânii de la Berlin asupra celor observate în România, prin telegrama 6342 din 1 noiembrie 1943, care a fost rezumată de serviciul contraspionajului nazist din România şi din care spicuim:

„Situaţia din România se complică. Odată cu apropierea Ruşilor, România în­cearcă să se asigure în privinţa Angliei şi SUA. împotriva convingerii sale de până acum, ministrul plenipotenţiar german bănuieşte că Mareşalul Antonescu este la curent cu aceste încercări, căci este imposibil să-iţi rămas ascunse demersurile în această privinţă. încercările româneşti de realizare a unei înţelegeri sunt, în esenţă, următoa­rele:

- Presa: Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri a dat indicaţii să nu se ia atitu­dine în presă împotriva lui Churchill şi Roosevelt, cât şi a Angliei şi SUA. Această indicaţie ar putea fi înţeleasă în ipoteza că astfel s-ar putea împiedica atacurile asupra zonei petrolifere sau a oraşelor. Nici nu se mai vorbeşte de războiul sfânt împotriva Uniunii Sovietice, ci numai de nevoia imperioasă de apărare a teritoriului românesc.

- Din punct de vedere militar: Armele livrate de Germania nu ar fi întrebuinţate împotriva Uniunii Sovietice, ci ar rămâne în ţară, cu motivarea că sunt necesare pen­tru apărarea împotriva Ungariei. încercarea de a păstra în ţară cât mai puţine trupe germane e vizibilă şi justificată printr-o reţinere a sumelor în lei cerute pentru întreţi­nerea acestor trupe. Chiar trupele Luftwajfe necesare pentru apărarea petrolului ar fi considerate incomode şi s-a cerut subordonarea lor comandamentului român... Cererea de a i se pune la dispoziţie aeroportul de la Arad a fost respinsă.

-Administraţia: La indicaţia mareşalului, jandarmeria din Bucureşti a fost dublată şi i s-a dat ordin să supravegheze intens pe toţi germanii, cetăţeni ai Reichului, în special în ce priveşte legătura cu legionarii. în timp ce liberalii şi Maniu, care cu ştiinţa mareşalului se află în legătură cu Anglia, sunt lăsaţi în pace, legionarii şi alţi naţionalişti sunt urmăriţi.

-Evreii: Măsurile împotriva evreilor au fost abandonate şi se face puţin contra uneltirilor lor (comerţ la negru, speculă, propagandă subversivă şi comunistă, legătură cu inamicul).

-Propaganda: Pentru purtarea intensivă a războiului propaganda este slabă împotriva propagandei subversive se face puţin.

          -Odată cu apropierea ruşilor, comunismul a primit un stimulent (difuzare de manifeste, activitate intensă a celulelor comuniste).

          -Atitudinea faţă de adepţii lui Badoglio: Pentru îndeplinirea sarcinii primite de la Ministerul de Externe (al Reichului), în ciuda promisiunilor, nu s-a făcut decât puţin.

           -Economia: La tratativele cu România, ministrul Clodius se izbeşte de mai dificultăţi, deoarece mareşalul a dat ordin să nu se scoată nimic din România fără contraprestări. în timp ce România primeşte armele noastre pe credit, ea lasă grânele mai degrabă să putrezească decât să ni le dea nouă pe credit.

- În mod curent au loc călătorii ale unor personalităţi din apropierea lui Mihai Antonescu, în special în Turcia şi Elveţia.

- În concluzie, ministrul plenipotenţiar este de părere că mareşalul ştie de toate aceste măsuri şi le tolerează în mod tacit. Insă un pericol acut al unor evenimente de felul celor din Italia, după părerea lui «nu există». "

În timp ce Killinger îşi anunţa şefii cu privire la situaţia din România, Iuliu Maniu cerea concursul Angliei pentru scoaterea României din război, oferindu-se să trimită un împuternicit al opoziţiei pentru a negocia schimbarea.

După discuţii între guvernul englez, cel sovietic şi cel american, ruşii au fost de acord ca la convorbiri cu reprezentantul lui Maniu, în vederea pregătirii răsturnării regimului şi a capitulării necondiţionate, să participe şi un delegat al guvernului rus. Acest aviz Moscova 1-a dat pe 20 noiembrie 1943.

La scrisoarea prin care Hitler solicita ajutor, Antonescu a răspuns de abia pe 15 noiembrie, reproşând că intrarea trupelor germane în România, din toamna lui 1940, a însemnat o mare greutate economică ale cărei consecinţe s-au simţit mult timp. Referitor la trupe, a subliniat iarăşi că nu are trupe suficient de înarmate şi instruite, că materialul primit din Germania era insuficient şi de slabă calitate, simţindu-se lipsa tancurilor, artileriei antitanc, mijloacelor de transmisiuni şi auto...

Se observa o schimbare pentru moment a atitudinii mareşalului, care era oscilantă şi atunci când se găsea în faţa lui Hitler se pierdea şi pleca ca hipnotizat. Această dispută în jurul semnării acordului economic a durat destul de mult, până la începu­tul lui februarie 1944, când şi-a dat avizul.

Luna noiembrie pentru nemţi a fost dezastruoasă pe frontul de est şi mai ales în Crimeea, de unde căutau cu disperare să se salveze, dar şi în vest, unde continuau bombardamentele distrugătoare. După ce în august Hamburgul fusese aproape ras a venit rândul Berlinului ca în decurs de o săptămână, 19-26 noiembrie, să suporte trei raiduri în timpul cărora s-au aruncat 7.000 de tone de bombe de tot felul, ce au făcut ravagii în plină iarnă.

Aceste masive bombardamente au avut loc în preziua deschiderii Conferinţei de la Teheran, unde s-a fixat locul şi data deschiderii celui de-al doilea front împotri­va lui Hitler.