MASACRUL DE LA KATYEN

DIZOLVAREA INTERNAŢIONALEI A III-A

Pentru Polonia s-a început cel de-al doilea război mondial. Această ţară a avut o soartă tragică, de mai multe ori fiind împărţită. Când în 1939 a fost atacată prin surprindere de către Hitler, ea a încercat să facă faţă, dar în zadar. Pe la spate au sărit ruşii şi au ocupat cât au mai putut până la întâlnirea cu armatele naziste. Polonezii câţi au putut au fugit, mulţi prin România şi tot pe aici şi-au salvat tezaurul.

Polonezii rămaşi sub ocupaţia bolşevică au fost ridicaţi, ofiţeri şi ostaşi şi au luat drumul pribegiei, prin lagărele de exterminare ruseşti, de unde mulţi nu s-au mai

întors.

Englezii care începuseră războiul pentru ei au vrut să-i recupereze şi să-i folosească în armata engleză, constituind chiar un guvern în exil la Londra din oamenii politici ce reuşiseră să se salveze.

Dar foarte mulţi nu mai erau de găsit pe teritoriul rusesc şi fiind întrebate, autorităţile au răspuns prin Molotov că toţi ofiţerii fuseseră eliberaţi din primăvara anului 1940. Şi tot acelaşi personaj 1-a sfătuit pe ambasadorul englez la Moscova să nu se mai amestece în problemele ruso-poloneze, în luna august 1942, după ce cu o lună înainte Stalin autorizase pe generalul Anders să evacueze armata ce o crease împreună cu familiile, spre Iran, dar să nu mai recruteze pe alţii de pe teritoriul rusesc.

Misterul s-a descoperit când pe 13 aprilie 1943 radio Berlin a anunţat descoperirea gropilor comune de la Katyn, la vest de Smolensk.

Pe lângă Comisia Crucii Roşii poloneze, a mai sosit la Katyn şi o Comisie internaţională formată din experţi medico-legişti, deoarece Crucea Roşie Internaţională, la presiunea URSS, a refuzat să se deplaseze.

Comisia Internaţională a lucrat pe data de 28, 29 şi 30 aprilie la autopsierea cadavrelor. Ea era formată din specialişti din 12 ţări, printre care se găsea şi dr. român Alexandru Bircle, expert în medicina legală şi criminalistică de pe lângă Ministerul Justiţiei. La data aceea, circa 2.500 de cadavre fuseseră descoperite, din cele 8 gropi comune şi se constatase că moartea fusese provocată prin împuşcare în ceafă, cu un foc, sau două, şi mai rar 3 gloanţe. Cartuşele fuseseră trase în ceafă, la baza osului occipital şi ieşiseră prin frunte. Capul victimelor era acoperit cu o capotă, mâinile legate la spate, la înălţimea omoplaţilor, cu coarde cu nod dublu. în gură aveau un căluş fie din lemn, fie din cârpe, iar gura era legată cu sfori înnodate la spate. S-a constatat că execuţia s-a făcut chiar în gropile din luminişurile pădurii, de specialişti cu pistoale de 7,65 mm. După execuţie s-au plantat conifere deasupra gropilor. Coniferele s-au dezvoltat greu din cauza pădurii înconjurătoare. S-a ajuns la concluzia că masacrul a avut loc în luna aprilie 1940 şi a fost săvârşit de ruşi. După venirea ruşilor în România, dr. Alexandru Bircle a fost pus sub urmărire, dar nu a fost prins deoarece s-a ascuns timp de 2 ani de zile. După ce a fost trimis în judecată, fiica lui, dr. Rodica Bircle, i-a procurat un paşaport fals reuşind să-i înlesnească plecarea, cu foarte multe peripeţii, până ce a ajuns în America de Sud şi de-abia în 1952 i s-a luat mărturie de la americani, după ce începuse războiul rece. Consecinţa plecării lui a fost arestarea în ţară a soţiei şi fiicei lui, pentru complicitate la crimă de război, înscenată dr. Alexandru Bircle.

La procesul de la Nurnberg, masacrul de la Katyn a fost scos din acuzaţiile ce se aduceau.

Ca urmare a convorbirilor dintre Hitler şi Antonescu, pe 12 mai 1943 s-a semnat la Bucureşti acordul cu privire la înrolarea germanilor din România în armata germană şi chiar în trupele SS. Acest aranjament nu era pe placul tuturor şi s-au semnalat incidente între diferite grupe de tineri şvabi. Celor care refuză să se înroleze li se distrug locuinţele şi sunt maltrataţi. Incidentele au fost semnalate în multe sate din Ardeal şi Banat.

Stalin, pe data de 22 mai 1943, a dizolvat Internaţionala a IlI-a. Iuliu Maniu nu credea că aceasta ar însemna o anihilare a influenţei comuniste de către anglo-americani, ci mai mult că avea nevoie ca partidele comuniste, după război, să devină independente pentru a colabora cu forţele democratice din ţările mai ales limitrofe.

Partidul comunist din România va trebui să-şi schimbe metodele şi să lupte împotriva mişcărilor clandestine.

Reformele sociale ce se vor impune după acest război, partidul comunist va trebui să le facă în colaborare cu partidele democratice.

Dar ce a urmat a fost mai îngrozitor decât în Rusia.

Comuniştii din ţară socoteau că a dispărut ultima piedică în calea unirii tuturor forţelor cu Partidul comunist din România, nemaifiind legat de regulamentele şi deciziile Internaţionalei Comuniste.

Mihai Magheru din partea Partidului comunist a luat legătura imediat cu Iuliu Maniu care i-a prezentat obiectivele ce le urmăreşte, inclusiv drepturile cetăţeneşti şi regim democratic parlamentar, dar când i-a propus să organizeze acţiuni de sabotaj, Preşedintele PNŢ a răspuns categoric nu, motivând că nu se pot distruge bunuri de care vom avea nevoie în curând. Şi în continuare, Iuliu Maniu 1-a rugat ca să facă comuniştii un demers pe lângă guvernul sovietic pentru recunoaşterea graniţelor

României din 1939.

Bineînţeles, comuniştii au încercat să strângă în rândurile lor şi pe social-democraţi, dar aceştia au întrunit comitetul de conducere sub preşedinţia lui Titel Petrescu şi au hotărât ca să respingă orice propunere de fuzionare sau de colaborare venită din partea Partidului Comunist Român. Mai mult, au decis ca înscrierile eventuale ale comuniştilor să se facă numai individual, spre a se evita o penetraţie comunistă

în PSD.

Gheorghe Brătianu, care făcuse paşi spre obârşia nealterată liberală, încearcă să-şi definească poziţia şi faţă de Axă, şi faţă de graniţa răsăriteană, dar neuitând nici „bradul bătrân" doborât fără milă, acum când tăvălugul se rostogolea spre ţară deocamdată, de la înălţimea Academiei române, în discursul de recepţie spunea printre

altele:

„Istoria acestui neam nu este un joc al întâmplării, un capriciu al norocului, risipit în clipa însăşi în care s-a înjghebat, efectul unei tranzacţii vremelnice în ciocnirea de interese ale marilor imperialisme, ce tind numai la stabilirea, între ele, a unor zone de neutralitate şi de echilibru...

Iar când, în orânduirea ce se va încerca a lumii de mâine, poporul nostru va revendica pământul întreg ce i l-a cuprins o dată hotarul, el nu va lega această moştenire de întâmplarea unei clipe de izbândă, ci de înţelesul însuşi al istoriei sale. Aceasta i-a poruncit în interesul suprem al păcii şi liberei dezvoltări a tuturor, să părăsească ce era prea depărtat de bastionul său de dârză împotrivire, peste Nistru, dincolo de Dunăre etc...

Va veni o dată vremea în care se va putea vorbi şi despre sfârşitul lui, asemănător doar aceluia al lui Miron Costin... privind măcar odată desfăşurarea împrejurărilor deasupra consideraţiunilor oportuniste de loc şi de timp, în zilele întunecate ce i-au curmat firul vieţii, glasul lui Nicolae Iorga amuţise...

Părea că se abate din albia săpată de veacuri cursul, tradiţional şi firesc al istoriei românilor, după ce răsluiri samavolnice şi vitregi îi călcaseră dreptul şi hotarul..."

„ S-au deşteptat din nou, mai puternic decât toate foliile şi urgiile străine ce împărţiseră minţi şi suflete, sufletul adânc al gliei româneşti încălcate, al unităţii ei

prăbuşite."

Mergând pe aceeaşi linie de redeşteptare a conştiinţei naţionale, Gheorghe Brătianu va servi cauza partidelor democratice cu care se va confrunta ca dintr-un început, reuşind în ciuda tuturor opreliştilor să-şi conserve demnitatea.

Proiectata întâlnire între fruntaşi politici români şi unguri preconizată de Iuliu Maniu a avut loc pe 18 iunie 1943, când delegatul guvernului maghiar Bânffy Miklos a sosit la Bucureşti, lăsând impresia că o face la dorinţa lui Mihai Antonescu, care şi el solicitase o întrevedere pe chestiunea Ardealului.

Delegatul lui Mihai Antonescu a fost G.C. Mironescu, apropiat politic al lui Iuliu Maniu. într-o noapte târzie a avut loc întâlnirea cu Maniu, care urmărea să se pună de acord pentru a acţiona cât mai repede împreună pentru ieşirea din război. Bănffy i-a relatat lui Iuliu Maniu că părerea majorităţii membrilor guvernului maghiar este că nemţii au pierdut războiul. Bethlen Istvăn, în numele căruia venea Bânffy, socotea necesar să se ajungă la înţelegerea că împreună cu forţele româneşti potrivnice continuării războiului, să se poată acţiona. Problema Ardealului de Nod urma să se clarifice la sfârşitul războiului, principalul era ca ambele ţări să iasă din Axă în acelaşi timp. în principiu Maniu a fost de acord cu ieşirea concomitentă din Axă atrăgând atenţia că altfel situaţia Ungariei va fi catastrofală, dar a atras atenţia că România nu va recunoaşte niciodată Dictatul de la Viena, sfătuindu-i pe unguri să nu se mai cramponeze de graniţele din timpul Regelui Ştefan cel Sfânt şi a respins propunerea lui Bethlen de menţinere a statu-quo-ului.

Mihai Antonescu spera să aibă mai mult succes într-o înţelegere cu italienii, referitoare la ieşirea din război şi a plecat pe 27 iunie la Roma, cu Alexandru Marcu. A reuşit să-1 vadă şi pe Mussolini şi pe Papa Pius al XH-lea şi chiar pe Regele Victor Emanuel III. Propunea ca Roma să ia iniţiativa discuţiilor cu puterile occidentale pentru încheierea păcii. Se vedea că Mihai Antonescu acţionează sub imperiul fricii de consecinţe, fiindcă tot el a propus să se mai aştepte două luni pentru a lăsa impresia că Italia nu cedează ameninţărilor anglo-americane şi eventual să se aştepte o situaţie militară mai favorabilă pentru ca discuţiile să fie purtate de pe poziţii mai avantajoase.

Se vedea că nu este diplomat. Nu-şi dădea seama de hotărârea nestrămutată a Aliaţilor şi nici de faptul că Axa mergea spre înfrângere. Nu mai era nici o perspectivă de oprire a ofensivelor continui, peste tot.

Dovadă că numai la o săptămână după plecarea lui Mihai Antonescu în ţară, a început prăbuşirea Italiei.

Mihai Antonescu continua să fie privit în continuare cu neîncredere de către Berlin, care-i dorea cu orice preţ capul şi insista pe lângă Killinger să „aibă o atitudine de totală rezervă faţă de vicepremier, atât în raporturile de serviciu cât şi în societate" (3 mai 1943). După o lună şi jumătate, pe 19 iunie 1943, von Killinger îşi informa stăpânii: „Nu există nici un fel de indicii că Mareşalul Antonescu vrea să se despartă de Mihai Antonescu... "

Situaţia disperată a ţării, când feldmareşalul von Manstein venise la Bucureşti pentru obţinerea de ajutoare în vederea unei ofensive, în direcţia Kursk, îi face pe şefii partidelor de opoziţie, Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu, să mai lanseze un strigăt de alarmă mareşalului, pe 10 iulie 1943:

„ Socotelile dintre ţara noastră şi ţările cu care avem litigii nu sunt terminate. Cu ce le vom lichida însă dacă ne cheltuim toate forţele şi ne jertfim ultimele rezerve de tinereţe şi vigoare în Rusia, în Ucraina, în Crimeea şi în Caucaz, în loc să le păstrăm pentru hotarele noastre etnice?...

...vă cerem domnule mareşal:

- Să opriţi jertfele inutile şi să refaceţi armata ţării, întreaga ei armată înzestrată şi gata de a face faţă oricărei primejdii, în calea realizării aspiraţiilor ei proprii.

- Opinia publică românească admite o acţiune de apărare a graniţelor ei fireşti şi nicidecum o acţiune de cucerire. în acelaşi timp, România nu poate să rămână angajată într-o acţiune contra democraţiilor apusene, care au dat ajutor hotărâtor pentru crearea României Mari.

Vă rugăm, domnule Mareşal, să supuneţi unei revizuiri esenţiale politica domniei voastre, care nu s-a sprijinit pe asentimentul ţării şi ale cărei consecinţe noi vi le-am semnalat de la început... "

Acest apel, arată viziunea oamenilor politici din opoziţie şi era făcut chiar în ziua când războiul Aliaţilor se muta pe continentul nostru.