PRĂBUŞIREA DICTATURII CARLISTE

După un deceniu de domnie haotică, cu oameni slugarnici, lipsiţi de cultură şi pricepere, de care s-a înconjurat Regele Carol II, ţara a ajuns izolată, lipsită de aliaţi şi prieteni, la discreţia a trei dictatori care au zdrenţuit-o cum au voit, sub ameninţarea forţei distrugătoare.

Dacă în Consiliul de Coroană se aprobase cedarea Basarabiei pe 27 iunie 1940 cu 20 de voturi din 26 prezenţi", deci numai 6 demnitari se împotriviseră (Nicolae Iorga, Silviu Dragomir, Traian Popp, Victor Iamandi, Ştefan Ciobanu şi Ernest Urdăreanu), acum, când se punea problema salvării leagănului poporului român, pe 30 august 1940, tot într-un Consiliu de Coroană s-au găsit numai 10 persoane să voteze contra dictatului de la Viena, în timp ce alţi 18 au fost pentru cedarea teritoriului, printre ei numărându-se şi Alexandru Vaida Voevod. Printre susţinătorii rezistenţei româneşti pentru apărarea Transilvaniei s-au numărat: I. C. Brătianu, mitropolitul de la Sibiu, Nicolae Bălan, Silviu Dragomir, Ion Mihalache, Mihai Popovici, Nicolae Iorga ş.a.

Lucrurile se precipitau.

Pe 30 august, Iuliu Maniu, primit în audienţă de Rege, i-a spus printre altele: ...,,Printr-o politică complet greşită, în interior şi în afară, din punct de vedere strategic şi tactic, aţi reuşit să pierdeţi patru provincii. în politică, greşelile se plătesc şi se sancţionează, ca şi în viaţa socială de toate zilele."

Concluzia reţinută de Rege şi confirmată de Iuliu Maniu a fost abdicarea.

Pe 31 august, de la Cluj, Onisifor Ghibu, în numele „Comitetului pentru afirmarea vrerilor Transilvaniei", creat de Iuliu Maniu, a trimis o telegramă Regelui:

„Intelectualii, muncitorii şi ţăranii români din Transilvania, adunaţi în sala festivă a Rezidenţei regale a Ţinutului Someş, reînnoind telegrama pe care v-am expediat-o ieri, cer să dispuneţi ca armata română, credincioasă misiunii ei, să nu părăsească poziţiile pe care le deţine pe frontul de vest, ci să apere cu viaţa ei pământul sfânt al ţării, în hotarele ei depănă acum. Nu vrem să ne plecăm în faţa dictatului de la Viena. Cerem demiterea imediată a guvernului care l-a acceptat şi formarea unui guvern de rezistenţă naţională care să reprezinte cu demnitate şi energie interesele patriei primejduite."

În baza acestui dictat, până la data de 15 septembrie 1940 urmau să intre sub ocupaţie ungurească 1.400.000 de români.

Ţara este în picioare şi peste tot au loc manifestaţii de protest. în ziarul „Universul" din 3 septembrie 1940 se scrie despre o mare manifestaţie care a avut loc la statuia lui Mihai Viteazul, de unde coloana s-a îndreptat spre locuinţa lui Iuliu Maniu unde fostul ministru Sever Bocu a spus, printre altele:

„...Toată populaţia Capitalei trebuie să arate Ţării întregi că nu se poate lăsa să dispară Ardealul, care este leagănul românismului... Treziţi-vă din letargie ca să salvăm Ardealul...

A fost destulă ruşinea care am suferit-o, că fără vărsare de sânge am dat Basarabia şi Bucovina."

De la locuinţa lui Iuliu Maniu manifestanţii s-au îndreptat spre legaţia Ungariei, unde au manifestat ostil.

Presiunile asupra României din partea Germaniei şi Italiei erau concertate cu ameninţările ruseşti. In timp ce la Viena se afla delegaţia României, avioanele ruseşti zburau deasupra teritoriului românesc şi atacau pichetele româneşti.

Era evident că Germania se afla în spatele acestui scenariu. El mai fusese jucat în faţa lui Carol II pe 27 iunie 1940 de către Manfred von Killinger, inspectorul diplomatic al Germaniei, care-i spusese Regelui:

„ Colosul rus vă va strivi. In consecinţă, veţi pierde nu numai Basarabia şi Bucovina, ci în mod sigur ceva mai mult. In acest proces, probabil petrolul va fi distrus. în acest fel o sursă de bogăţie a României va fi pierdută. Noi de asemenea vom avea de suferit dacă regiunea economică ar fi paralizată. în consecinţă eu va sfătuiesc să adoptaţi bunul simţ."

România intrase într-un joc al puterilor beligerante. Englezii sperau că românii vor apăra frontiera de vest chiar cu preţul unui război româno-ungar ce putea încurca livrările petroliere faţă de Germania. Anglia urmărea de aproape această problemă şi vom vedea că va încerca să facă impracticabil transportul pe Dunăre, prin blocarea Porţilor de Fier.

Regele Carol II era într-o situaţie disperată şi-1 eliberează pe generalul Ion Antonescu care se găsea în domiciliu obligatoriu la mănăstirea Bistriţa, din luna iulie. La 1 septembrie, acesta ajunsese la Bucureşti. Iuliu Maniu a avut o întâlnire cu generalul Ion Antonescu, pe 2 septembrie 1940, la Floreşti, lângă Ploieşti, şi ea ne este relatată de Corneliu Coposu în „Mărturisiri", la pag. 64.

„- Domnule general, Regele Carol II va abdica. Ca ultimă soluţie va recurge la oameni care să-i salveze tronul şi va recurge la dumneata.

-Nu, niciodată Regele Carol II nu va recurge la mine, deoarece cunoaşte opinia mea despre el şi ştie că nu se poate juca cu mine.

- Totuşi, ca ultimă soluţie, va recurge la dumneata, pentru că atât Brătianu cât şi eu am refuzat orice fel de discuţie în domeniul acesta; va recurge la un om cu mână tare, care să-i asigure continuitatea domniei.

- Nu cred.

- Domnule general, vreau să-ţi cer un angajament de onoare. Dacă Regele Carol va face apel la dumneata, dumneata vei refuza orice colaborare şi îi vei cere abdicarea.

- Asta se înţelege de la sine.

- Vreau să am angajamentul de onoare de la dumneata.

Aveţi cuvântul de onoare al generalului Antonescu. Dacă i-ar veni ideea să apeleze la mine, îi voi cere imediat abdicarea, şi n-am să accept din partea lui nici un mandat.

— Vă mulţumesc domnule general. "

În ţară au avut loc unele manifestaţii legionare la Braşov-Bod, la Constanţa, Bucureşti... La Bucureşti, pe 3 septembrie, s-a tras în Piaţa Palatului regal.

În ziua de 4 septembrie, la ora 12, generalul Ion Antonescu a fost chemat la Palat, unde, după discutarea situaţiei interne şi externe, i s-a încredinţat misiunea de a forma guvernul. Dar la orele 21, generalul Ion Antonescu se prezintă Regelui, îi prezintă situaţia consultărilor cu oamenii politici, comunicându-i că nu este posibilă nici o soluţie, deoarece întreaga opinie românească a pierdut complet orice legătură sufletească cu Regele şi îşi depune mandatul. Toată lumea cere abdicarea.

Vaier Pop insistă pe lângă Rege ca să i se dea puteri depline generalului Ion Antonescu şi în dimineaţa de 5 septembrie, prin înalt Decret Regal nr. 3052, i se acordă generalului Antonescu depline puteri:

„...Am decretat şi decretăm.

Art. 1. - Investim pe dl general Ion Antonescu, Preşedintele Consiliului de Miniştri cu depline puteri pentru conducerea statului român..."

Generalul I. Antonescu s-a adresat Ţării printr-o proclamaţie:

„Români...

Nu este un guvern nou, ci un regim nou.

Nu vorbe, ci acţiune...

Un trecut grav şi dureros s-a închis...

Dar azi trebuie să salvăm statul şi naţiunea...

Faţa lumii se schimbă. Naţiunea noastră să-şi dovedească prezenţa în istorie...

Voi constitui guvern pe baze noi...

Treptat vom proceda la reforma statului....

Preşedintele Consiliului de Miniştri:

General Ion Antonescu."

Tot pe data de 5 septembrie lucrurile se precipită. în jurul orei 21 se aud focuri de armă la preşedinţia Consiliului de Miniştri, în Piaţa Teatrului Naţional şi se încearcă să se ia cu asalt Prefectura Poliţiei Capitalei, iar unii manifestanţi se îndreaptă spre Palatul regal.

Antonescu s-a prezentat în audienţă la Rege la ora 21, 20 şi-i cere abdicarea, într-o discuţie ce a durat până la ora 23, după care i-a dat timp de gândit până la orele 4 dimineaţa şi posibilitatea de a se consulta cu cine doreşte.

Generalii Paul Teodorescu şi Gheorghe Mihail îl sfătuiesc pe Rege să nu abdice, în timp ce George Brătianu, A. C. Cuza, Mihail Manoilescu şi generalul David Popescu îi spun că singura soluţie este abdicarea.

Deoarece Regele Carol II ezita, generalul I. Antonescu a trimis pe lt. col. M. Elefterescu, la orele 4 fără zece cu o scrisoare şi ultimul termen la orele 6 dimineaţa, în ziua de 6 septembrie.

„Sire,

M-am angajat să apăr cu trecutul, cu cinstea şi cu viaţa mea, ţara şi tronul.

Încercările mele de a găsi oameni cu adevărat patrioţi şi pricepuţi cu care să fac o echipă nouă de redresare a statului şi de reînfrăţire a Majestăţii Tale cu ţara au eşuat.

Toţi cer abdicarea Majestăţii Tale. în faţa acestei situaţii şi a agitaţiilor pe care eu nu pot să le înec în valuri de sânge, pentru a arunca ţara într-un război civil şi a determina ocupaţia străină, mă simt dator să supun şi în scris Majestăţii Tale glasul ţării. Cine afirmă altfel face o crimă.

Atrag însă serios atenţia Majestăţii Tale, şi în privinţa răspunderilor grave care vor apăsa pe vecie asupra Majestăţii Tale dacă nu dă ascultare imediat şi fără ezitare cererii mele, care este a armatei şi a ţării.

6 Septembrie 1940

Ion Antonescu "

De data aceasta Carol s-a executat şi a dat un manifest către ţară:

„Români...

Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii.

Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru pământul în care am fost născut şi crescut, să le înlătur, trecând astăzi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei.

Lăsând poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toţi românii să-l înconjoare cu cea mai caldă şi mai desăvârşită credinţă şi dragoste, ca să poată găsi în ele reazemul de care are atâta nevoie în greaua răspundere ce de azi înainte apasă pe umerii săi fragezi.

Ţara mea să fie păzită de Dumnezeul părinţilor noştri, care să-i hărăzească un cât mai falnic viitor.

Carol."