Viaţa politică şi procesul lui Iuliu Maniu

Maniu din nou la comandă

Pe 13 octombrie 1937 regele i-a cerut lui Ion Mihalache să colaboreze cu Vaida-Voievod într-un viitor guvern; iar după o lună reluată propunerea ca o condiţie „sine qua non" a primit în 24 de ore un răspuns negativ, după ce în Delegaţia permanentă majoritatea în frunte cu Ion Mihalache au refuzat sugestia regală, cu toate că pentru ea au pledat cu căldură Grigore Gafencu şi Armând Călinescu.

Pe 16 noiembrie, în ziarul „Dreptatea", într-un comentariu asupra acestei hotărâri, se spunea:

„... Dacă am fi acceptat o colaborare cu d. Vaida, ce ar fi putut crede ţara şi opinia publică despre sinceritatea şi seriozitatea Partidului Naţional Ţărănesc? Fireşte, fiecare ar fi fost în drept să spună că numai pofta de a veni la putere prin ori şi ce compromis ne-a îndemnat la aceasta... Partidul Naţional Ţărănesc este conştient de rolul şi răspunderile lui. El nu înţelege să renunţe la programul şi la demnitatea lui pentru scaune în ministere sau în parlament..."

Iar regelui, Ion Mihalache îi spusese cu ocazia propunerii făcute:

„... nu trebuie uitat că Partidul Naţional Ţărănesc s-a verificat încă odată ca o forţă si ca o funcţie politică, sub presiunile din ultimul timp. Noi n-am fost răsfăţaţii guvernului - ca partidele de dreapta, ci prigoniţi cu toate mijloacele si de toate grupările - si totuşi am ieşit biruitori. Nu ştiu ce ar fi făcut alte grupări sub astfel de prigoane. Asta înseamnă că el împlineşte un rol în viaţa publică"

În timp ce Iuliu Maniu se găsea plecat de la Bădăcin, în drum spre Bucureşti, prevederile lui se adevereau: „după Tătărăscu va veni tot Tătărăscu" dar cu guvern pentru ţinerea alegerilor. Imediat s-a încheiat un cartel electoral între Partidul Liberal şi Frontul Românesc al lui Alex. Vaida-Voievod.

Pe 19 noiembrie s-a hotărât dizolvarea parlamentului cu fixarea alegerilor pe 20 decembrie 1937, iar pe 21 noiembrie sosea la Bucureşti Iuliu Maniu chemat de urgenţă.

La Comitetul Central executiv din 23 noiembrie, după ce Ion Mihalache prezentând situaţia disperată a Ţării, din cauza regelui şi a guvernului tătărăscian, a declarat: „Regimul constituţional al ţării este astăzi la o răspântie istorică... şi suntem hotărâţi să rămânem la regimul sincer monarhic constituţional...". Lupta pe acest teren poate fi dusă „cu coeficienţi maximi, cu un potenţial politic şi moral sporit" numai de Iuliu Maniu care reprezintă „simbolul luptei constituţionale...", şi cu deosebită emoţie i s-a adresat: „Domnule Maniu, ia comanda şi dă porunca".

Cu aceeaşi emoţie, reţinută în fiziomonie, dar caldă în vorbire, a răspuns Iuliu Maniu:

„Domnule Preşedinte, Onorat Comitet, Aş vrea să am glasul arhanghelilor şi vocea figurii mitologice, despre care se spune că a fost în stare să mişte şi pietrele, ca prin el să te pot convinge peDumneata, Domnule Mihalache să nu părăseşti locul de comandă pe care l-ai ocupat cu atâta onoare şi în care lucrând ai făcut atâta bine ţării noastre şi partidului nostru... Ai văzut devotamentul cu care te-a înconjurat întreg partidul şi noi tpţi. Ai văzut devotamentul cu care ţi-am sărit în ajutor întru rezolvarea problemelor care cereau soluţionare. Ai văzut cum întreaga ţară a aplaudat atitudinea D-tale demnă, atitudinea morală, atitudinea bărbătească dezinteresată din ultima vreme. Ai simţit cât s-a înălţat autoritatea Dumitale şi cât s-a mărit dragostea ţării întregi faţă de D-ta în urma gestului mare, nobil, foarte rar în viaţa publică a ţării noastre, de a refuza puterea care ţi s-a dat în condiţiuni necorespunzătoare... Toate motivele obiective, toate împrejurările subiective care te înconjoară nu pot decât să te înduplece să stai mai departe în locul unde eşti. Dumneata ai dat o ultimă comandă. Să ocup locul dumitale!...

Dacă ascult această comandă din dragoste şi respect faţă de dumneata şi faţă de partidul nostru o fac cu inima îndurerată şi poate îndoită.

Cu inima îndurerată, fiindcă atât de mult ne-am obişnuit să te vedem în locul pe care-l ocupi şi cu inima îndoită fiindcă nu ştiu dacă voi putea răspunde aşteptărilor Dumneavoastră... Eu te rog să primeşti din partea mea şi din partea întregei obşti a Partidului naţional ţărănesc cele mai adânci şi cele mai sincere mulţumiri.

Ai binevoit a-mi spune că-mi dai o comandă.

Trebuie să spun că n-am crezut în viaţa mea că mi se va da o astfel de comandă şi n-am crezut niciodată că ţara românească va ajunge în aşa grea situaţie încât eu va trebui să primesc să satisfac unei comande atât de departe de gândul meu, de străduinţele mele.

După 12 ani de preşedinţie a acestui partid, la un moment dat, nu obosit, nu dezgustat, nu din indiferenţă.

Faţă de marile ţeluri pe care le urmăreşte partidul, nu din nesimţire faţă de soarta acestei ţări, nu că nu mă simţeam capabil de muncă, ci fiindcă credeam că altul poate face mai bine decât mine, fi că poate să aplice metode pe care eu nju le ştiu, pe care eu nu le pot aplica, - mi-am dat demisia din preşedinţia de partid. Atunci rugăminţile dumneavoastră au fost zadarnice, ca să nu duc la îndeplinire această hotărâre. Am dus-o. Am spus prietenilor mei: - Din tinereţe am fost în lupta politică. Am făcut tot ce omeneşte este posibil, după modestele mele puteri să satisfac îndatoririle impuse. Va judeca lumea şi istoria dacă va avea vreme să se ocupe de faptele mele, dacă am îndeplinit cu cinste misiunile încredinţate. Sunt hotărât să nu mai iau parte la viaţa politică şi în viaţa publică a statului român în nici un fel de calitate. Vreau ca liniştit, din depărtare, să mă delectez de felul cum înfloreşte ţara românească, naţiunea constituită într-un stat unitar, puternic şi frumos, realizat cu atâtea jertfe şi muncă uriaşe. Şi am spus: - Ferească Dumnezeu să vină ceasul în care eu voiu crede că ţara este în atâta de mare pericol încât să-mi pun din nou munca mea de om politic în serviciul partidului şi al Ţării mele.

Dacă comanda Dumitale, domnule Mihalache, astăzi o urmez, o fac din respect faţă de dumneata, din dragoste faţă de partid, din devotament faţă de ţară şi pentru că într*adevăr găsesc că a sosit un moment de suprem pericol pentru naţiune şi ţara română, a sosit momentul tragic când se pun în joc, în cumpănă toate rezultatele obţinute de generaţii şi de secole întru înfăptuirea unui mare ideal. Aşa fiind, fiecare trebuie să stea la locul unde este comanda de corporaţie de care este legat cu sufletul şi cu aceleaşi idealuri. Domnilor, urmez o comandă, o poruncă, care cred că se dă fiindcă cei ce o dau mă cunosc. Deci nu voi arăta programul meu politic, nici metodele mele de luptă.

Cunoaşteţi programul meu politic, cunoaşteţi metoda mea. Trăiesc şi mor cu ele. Am spus că m-am hotărât să primesc acest post de comandă pentrucă găsesc că ţara este la grea răspântie. Ţara noastră este scena unor contraziceri şi paradoxe revoltătoare, insuportabile ...Cele mai frumoase şi strălucitoare uniforme la armată... Serbări şi parade fără sfârşit. Dar oştirea neînarmată... Edificii insalubre pentru funcţionari; şcoli şi spitale care se dărâmă... Se spune: toate drepturile derivă de la naţiune. Trăim însă în realitate sub un regim dictatorial şi întreaga ţară se prezintă ca o cazarmă... Stăm sub stare de asediu, sub cenzură. Suntem conduşi cu decrete-legi... prin care se încheie contracte, se înstrăinează averea naţională şi bunuri ale statului... se înfiinţează servicii noi cu rang de ministere, care n-au nici un fel de răspundere faţă de naţiune... se fac deblocări revoltătoare, se dezorganizează servicii, oamenii vrednici sunt trimişi prea timpuriu la loc de odihnă... dictatura e declarată pe faţă fără nici un fel de rezervă... se dă curs liber unei serii întregi de guverne personale, în 8 ani s-au perindat 9 guverne... o bătaie de joc la adresa demnităţii naţionale... o ofensă adusă drepturilor politice şi cetăţeneşti ale poporului nostru...

Ce este de făcut în faţa acestei situaţii?

Trebuie în materie internă să căutăm înlăturarea acestor paradoxe, a acestor echivocuri şi punerea în fiinţă a unui sistem de guvernare sinceră, serioasă, categorică şi devotată intereselor superioare ale naţiunei şi ţării româneşti. Trebuesc înlăturate formele goale, trebue să năzuim a realiza esenţa şi înţelesul adânc al lucrurilor, trebuie înlăturat înainte de toate sistemul dictatorial care ne umileşte...

În materie externă trebuie să înlăturăm echivocul acesta insuportabil care pluteşte asupra ţării şi asupra naţiunii noastre şi acea neîncredere cu care este privită România în toate taberele, indiferent în ce cercuri de interese internaţionale se găsesc. Trebue ca manifestările noastre fi cu vorba, dar şi cu fapta si în suflet, dar si în toate semnele exterioare să fie sincere, adevărate, deschise, clare si fără echivocuri. Alianţele pe care le avem să fie păstrate cu sfiinţenie. Să susţinem pe faţă, franc, categoric şi fără posibilitate de răstălmăcire sistemele internaţionale care se întemeiază pe marile noastre prietene Franţa şi Anglia, care au ajutat să realizăm idealul nostru naţional şi ne-au ajutat acum ca să-l păstrăm... Să împrăştiem atmosfera ce pluteşte deasupra capului nostru că naţiunea noastră ar putea să lucreze în dos, infidelă şi cu surprinderi... politica externă să se caracterizeze pe sinceritate şi claritate, prin spirit activ... să contribuim în prima linie la rezolvarea marilor probleme de care depinde pacea lumii şi siguranţa Statelor mici din această parte a lumii... noi trebue să susţinem ideia naţională nu numai în forma exterioară că avem statul nostru naţional, ci să-i dăm şi conţinutul într-adevăr naţional şi prin acest conţinut să ridicăm poporul românesc care a suferit asupriri şi a rămas în urma altor popoare. Noi ştim ce înseamnă pentru ţara noastră regalitatea. Noi ştim ce servicii imense a adus dinastia noastră strălucită ţării noastre... îl rugăm pe regele Carol să înlăture din jurul său sfătuitorii şi apropiaţii nechemaţi care n-au nimic a face cu naţiunea. Şi-L rugăm să nu asculte de sfaturile lor false, ci să pună urechea pe inima poporului care grăieşte prin aleşii săi.

Eu sunt adânc convins că partidul acesta, în care m-am născut şi în care vreau să mor, are cele mai sănătoase şi cele mai potrivite vederi şi metode pentru a asigura prosperitatea ţării noastre şi veşnica ei dăinuire."

Prin discursul lui Maniu din 1937 retrăim situaţia creată de comunişti după 6 martie 1945 cu sprijinul aceluiaşi Tătărăscu împingând ţara tot spre dezastru.

Dacă Tătărăscu a rămas omul tuturor dictaturilor, Iuliu Maniu, după cum l-am văzut până acum, a fost adversarul tuturor dictaturilor şi aşa până la sfârşitul vieţii.

În faţa pericolului de atunci, din noiembrie 1937, Iuliu Maniu şi-a ales ca prim obiectiv torpilarea planurilor lui Carol II şi ale camarilei lui de a oficializa dictatura, iar în faţa pactului electoral încheiat de Tătărăscu cu Vaida i-a opus un alt pact de neagresiune electorală prin care a reuşit să doboare guvernul şi în plus, pentru prima dată, în istoria politică a ţării noastre, guvernul care a făcut alegerile, să le piardă.

După trei întrevederi, între Iuliu Maniu şi Codreanu, purtate în locuinţa doctorului D. Gerota, s-a semnat, pe 25 noiembrie, pactul de neagresiune electorală (pentru a preveni violenţele şi furturile electorale) neadmiţându-se listele comune. Maniu a propus colaborarea pe baza unor puncte nu de program, ci de principii constituţionale, pentru înlăturarea tuturor interpuşilor între Coroană şi ţară, şi obţinerea ridicării cenzurii şi a stării de asediu.

La acest acord semnat de Iuliu Maniu, Corneliu Zelea Codreanu şi Gheorghe Brătianu (în scopul apărării libertăţii şi a asigurării corectitudinii în alegeri) se menţiona că pactul de neagresiune însemna înconjurarea actelor şi limbajului de violenţă şi denigrare; dar nu împiedică afirmarea ideologiei proprii şi discuţia de bună credinţă. La apelul lansat (de aderare şi a altor formaţiuni politice), au răspuns, pe 27 noiembrie, Partidul Evreiesc şi Partidul Social Democrat, iar pe 28 noiembrie şi Partidul lui Constantin Argetoianu (acesta intrând ca informator al regelui, pentru a-l ţine la curent cuce se plănuieşte, spre a se lua măsuri de către camarilă; dar nefiind nimic de ascuns, Iuliu Maniu I-a acceptat).

Berlinul privea cu foarte mare atenţie desfăşurarea evenimentelor de la noi, iar ministrul Germaniei - W. Fabricius - la Bucureşti plecase, după audienţa de la rege, cu mărturisirea acestuia că „în curând un regim de autoritate va fi instaurat şi în România".

În exterior se lucra de asemenea şi, Parisul cu Londra, în faţa expansiunii imperialismului nazist şi musolinian spre statele din bazinul dunărean, aplicau tactica de „îmblânzire" în primul rând a lui Hitler şi începuseră tratative în această lună prin ambasadorul Halifax. Prin „îmblânzire" se înţelegea linişte în apus şi sfaturi ţărilor vizate din răsărit să manifeste prudenţă în relaţiile cu Axa, chiar soluţionarea anumitor cerinţe.

Pentru a lămuri complet această problemă, ridicată de unii tendenţios, redau depoziţia lui Iuliu Maniu în faţa Tribunalului pe data de 25 mai 1938:

La întrebarea lui Cornelia Z. Codreanul De ce s-a făcut între noi pactul de neagresiune, când ideologiile noastre sunt atât de diferite? La întrebare, Maniu, după ce face apologia democraţiei, răspunde:

„Garda de Fier este totalitară si în contra democraţiei. Partidul d-lui Codreanu este un partid antisemit, partidul nostru nu este antisemit. în afară de aceste deosebiri ideologice, este firească întrebarea: cum de am ajuns să încheiem o înţelegere electorală? Motivul este dublu. întâi un motiv personal. Nu l-am cunoscut pe d. Codreanu până am făcut pactul de neagresiune. Am urmărit însă cu atenţie activitatea fi atitudinile d-sale. Am putut constata, din partea d-sale sinceritate în acţiune, consecvenţă si tenacitate, calităţi cari se găsesc atât de rar în viaţa noastră politică si la conducătorii vieţii politice. Pentru aceste motive i-am întins mâna cu încredere si cu plăcere.

Afară de acest motiv cu caracter personal, au mai fost si motive de natură politică.

- Dl. Codreanu, ca si mine, crede că pentru viaţa sănătoasă naţională si de Stat, este absolut necesară respectarea demnităţii naţionale. Ori, prin numirea d-lui Tătărăscu ca prim ministru, s-a atins grav nu numai demnitatea naţională, dar si spiritul Constituţiei. De aceea a fost cazul să ne dăm mâna, pentru a face ca naţiunea să respingă această încercare de a isbi în demnitatea naţională. Am reuşit.

- Dl. Codreanu crede, ca si mine, că ideea naţională este factorul vital în propăşirea unei naţiuni. D-sa crede, ca si mine, că Statul cu toată puterea sa trebuie să perfecteze calităţile fără seamăn defrumoase ale poporului român, susţinător de Stat, si să-i dea posibilitatea ca, punându-i-se la dispoziţie mijloacele materiale, culturale si sociale, să-fi poată împlini misiunea pe care o are în această parte a lumii.

Adevărat că dl. Codreanu, precum am arătat, are în concepţiunea sa un element, acel al antisemitismului, pe care nu-l aprob dar ideea fundamentală este identică.

Afară de aceasta dl. Codreanu este de aceiaşi părere cu mine că fără a respecta regulele de corectitudine în viaţa particulară fi publică fi fără a ţine seama de morala creftină, nu se poate asigura dăinuirea unei naţiuni fi că părăsirea acestora ar . Însemna fi pentru poporul nostru, ceeace a însemnat fi pentru multe popoare din trecut: distrugere fi pieire. Pentru aceasta suntem de acord în tendinţa de a impune în viaţa particulară, socială fi publică, corectitudinea, onoarea fi morala creftină, pe care astăzi - durere - atâţia o calcă..."

„În privinţa aceasta am stabilit o deosebire de atitudine între noi: eu insistam ca drept rezultat al alegerilor, partidul nostru să vină imediat la putere, căci era dreptul nostru firesc fi găseam necesar pentru ţară, pe câtă vreme dl. Codreanu accentua în conţinu că nu este grăbit, că are vreme şi că momentul lui nu a sosit. In chestiunea externă am constatat că suntem adversari şi m-am silit să-l conving că singura politică externă este aceea îndreptată către Franţa, Anglia şi marile democraţii din occident. D-sa a contrazis, întreaga această discuţie a decurs pe tărâmul interesului obştesc şi naţional, fără a fi putut observa la dl. Codreanu vreun interes personal."

În timpul campaniei electorale, Tătărăscu personal l-a denunţat printr-un discurs ţinut la Radio, pe Iuliu Maniu drept „marele infractor... chinuit de dorul răzbunării", tocmai el, Tătărăscu, care a pactizat cu comuniştii şi-a fost părtaş la furturile din 19 noiembrie 1946. Dar până atunci Tătărăscu a acţionat prin Ministerul de Interne şi, în ziua de 12 decembrie 1937, în sala cinematografului Marna, la întâlnirea naţional ţărănistă, poliţia a făcut să explodeze o bombă lacrimogenă provocând şi un incendiu. La întrunire participau peste 20 000 de cetăţeni ai Capitalei, care s-au îndreptat spre Piaţa Amzei unde Iuliu Maniu, în discursul ţinut, a spus printre altele:

„...De şapte ani suferim de o putere ocultă, de o camarilă al cărei şef văzut şi simţit este o femeie, doamna Lupescu... Mi se pare comic ca oamenii să discute despre dreapta şi stânga, când ar trebui să vorbim cu toţii cum s-o scoatem pe d-na Lupescu din ţară, care a încurcat complet lucrurile şi care cât este în situaţia ei de astăzi, în fruntea camarilei, împiedică ori ce politică sănătoasă fie de dreapta, fie de stânga..."

Guvernul Tătărăscu, pentru a înăspri teroarea, a concentrat contingentele 1933 şi 1934, din jandarmerie. Abuzurile au fost generalizate pe tot cuprinsul ţării, la mii de alegători li s-au retras cărţile de alegător, numai în Sălaj, judeţul lui Maniu, s-au oprit 8 000 de cărţi de alegător; la Tg. Mureş au fost de asemenea opriţi de la vot 4-5 000 de alegători. Alte localităţi au fost declarate „contaminate şi nu li s-a permis să se deplaseze la vot (28 de sate din Sălaj, 27 sate din judeţul Satu Mare) iar în alte comune au fost trecuţi locuitorii de câte 2-3 ori şi chiar morţii au „înviat" în ziua alegerilor prin „fachirismul" lui Gută Tătărăscu. Alte măsuri de represiune ale guvernului au constat în masarea, în jurul secţiilor de votare, de unităţi militare de infanterie şi artilerie echipate cu ţinută de campanie, cu unităţi de foc, armament automat şi aparate TFF, pentru a sprijini detaşamentele de jandarmi care nu vor putea face faţă „cerinţelor". Autorităţile au primit ordin, atât cele administrative cât şi cele poliţieneşti, să sprijine falsificarea rezultatelor reale, prin modificarea tabelelor de totalizare a voturilor, confecţionarea de procese-verbale false, introducerea frauduloasă, în urne, de buletine ale Partidului Naţional Liberal ş.a. Nu au lipsit nici morţi şi nici răniţi în timpul campaniei.

În ciuda tuturor măsurilor represive şi de falsificare, pentru prima oară în viaţa politică a României, guvernul care a condus alegerile a ieşit înfrânt, nereuşind să câştige procentul de 40% pentru a beneficia de prima electorală ca să formeze cabinetul nou. Partidele ce alcătuiseră pactul de neagresiune obţinuseră împreună 43,93%, faţă de 35,92% voturi cât obţinuse cartelul Tătărăscu-Vaida. (Maniu singur obţinuse 20,40% iar Totul pentru ţară (legionarii) 15,58%.

La 23 decembrie 1937 când primele estimări semnificative au arătat căderea lui Tătărăscu, Carol al ll-lea l-a anunţat pe Armând Călinescu, prin Urdăreanu, că a hotărât să formeze un guvern cu Octavian Goga, care obţinuse numai 9,15% din voturi, şi pe care să-l completeze cu „centrişti" pe care să-i rupă din partidul lui Maniu. Imediat, Goga şi Călinescu, în noaptea de 23/24, au început să lucreze la întocmirea programului şi a listei de oameni posibili să-i racoleze. Regele a venit urgent de la Sinaia pe 26 decembrie şi, pe 28 decembrie, când Tătărăscu şi-a prezentat demisia, în aceeaşi zi, Octavian Goga a şi depus jurământul cu membrii guvernului pe care-l constituise în mare grabă, reuşind să rupă de la Maniu pe Armând Călinescu, Virgil Potârcă, Dinu Simian, V. Rădulescu-Mehedinţi (care în următoarele 24 de ore au şi fost excluşi din P.N.Ţ.).

Rezultatul alegerilor s-a publicat de abia la 20 decembrie. Lovitura dată de CaroJ lui Iuliu Maniu a fost fără efectul scontat, deoarece unii fruntaşi ai vieţii publice şi-au prezentat adeziunea la P.N.Ţ. Printre ei se numărau Constantin Vişoianu, Savel Rădulescu, Sergiu Nenişor şi Nicolae Titulescu. Acesta din urmă trimitea următoarea telegramă lui Iuliu Maniu:

În momentul când văd că unii fruntaşi ai Partidului naţional ţărănesc găsesc cu cale să părăsească partidul, cer ca o onoare înscrierea mea în partidul d-voastră ca simplu soldat şi fără condiţii."

În faţa manevrelor regale făcute printre oamenii lipsiţi de caracter, gata să renunţe la demnitate pentru un post, Iuliu Maniu a încercat continuarea luptei politice începută pe 25 noiembrie 1937, pentru răsturnarea camarilei şi a planurilor regeşti de instaurare a dictaturii personale, şi a propus lui Comeliu Codreanu prelungirea înţelegerii. Acesta însă a anunţat că îşi ia libertatea de acţiune şi se duce la Predeal să schieze. în faţa acestei atitudini neaşteptate, Iuliu Maniu i-a răspuns Căpitanului:

„Rău faci, acum nu-i timp de sport. Eu sunt de părere că duşmanul, ce-i drept este lovit crunt, dar nu este distrus. Trebuie deci continuată lupta. Trebuie să ieşim în stradă, să ocupăm Piaţa Palatului şi să nu ne retragem de acolo până ce regele nu se va da bătut."

Problema numirii guvernului Goga a avut imediat repercusiuni, în străinătate. Industriaşii englezi, francezi şi cehoslovaci au reacţionat prin retragerea comenzilor de armament (pe care România le făcuse în aceste ţări) iar reprezentantul Franţei la Bucureşti anunţa palatul că instalarea noului guvern nu este bine văzută la Paris. îngrijorare s-a manifestat şi în Cehoslovacia, care, ca şi noi, se vedea ameninţată pe două fronturi, ungar şi german, şi dorea cu orice preţ întărirea Micii înţelegeri.

Presiunile au mers şi mai departe. Prin regina Marioara a Iugoslaviei, sora regelui Carol, acestuia i s-a trimis o scrisoare atrăgându-i-se serios atenţia că în cazul - unor indicii - de promovare a unei politici de apropiere de Berlin şi Roma, atât Anglia, cât şi Franţa îşi vor retrage sprijinul acordat României.

Camarila intrată în panică i-a atras atenţia lui Goga care şi-a redus campania antisemită şi activitatea organizaţiei lui paramilitare.

Regele îşi da seama că are dificultăţi iar zilele guvernului sunt numărate şi trebuia să se gândească la altă formulă de a sugruma partidele politice, dezmembrându-le cât mai repede posibil, cu toate că acestea căutau să se regrupeze şi să reacţioneze.

Pe de altă parte liberalii şi-au strâns rândurile, reunindu-se în aceeaşi familie, lui Tătărăscu revenindu-i un rol de mâna a doua. Faptul a fost imediat salutat de Iuliu Maniu care era convins că într-un regim constituţional numai partidele politice temeinice pot prezenta garanţii şi să-şi asume răspunderea conducerii în stat.

Codreanu a reacţionat şi el, în faţa situaţiei ce se contura destul de sumbru din punct de vedere politic, declarând, pe 15 ianuarie 1938, în nr. 972 al „Pruncii Vremii": „Termin atrăgând atenţia celor care în nechibzuinţa lor încească să împingă Coroana spre o dictatură, că aceasta ar fi o nenorocire..."

Partidul Naţional Ţărănesc, imediat după nelegiuirea săvârşită prin numirea lui Goga ca prim ministru, şi-a convocat „Comitetul central executiv" în care Iuliu Maniu, analizând situaţia, a declarat printre altele:

„...Nu s-a întâmplat niciodată până acum ca în România, în.alegerile parlamentare un guvern să cadă... S-a întâmplat într-un mod surprinzător ca îndată după Crăciun Majestetea Sa în loc de a ţine seamă de indicaţiunile corpului electoral a dat guvernul d-lui Goga care în alegeri nu a avut decât 9% din totalul voturilor date... însărcinarea d-lui Goga dă guvernului român două caractere esenţiale: un caracter reacţionar si dictatorial, antidemocratic pe de o parte, iar pe de alta îi dă un caracter de schimbare a politicii externe, lucru pe care nu putem să-l tolerăm...

Situaţia era că Regele nu putea face altceva decât ca după o matură chibzuinţă să cheme partidul nostru la guvern. Nu era posibil ca Coroana să se decidă a chema pe dl. Goga la guvern dacă nu avea pretextul să spună: aici este o barcă de salvare, barca de salvare a trădării câtorva oameni din Partidul Naţional Ţărănesc până în aşa măsură încât foştii noştri prieteni să poată comite blasfemia, să spună că actul trădării dumnealor este o «colaborare a d-lui Goga» cu Partidul Naţional Ţărănesc... pe lângă actul de trădare revoltătoare, mai comit şi un şantaj faţă de opinia publică... Foarte mulţi care vor să parvină găsesc o treaptă foarte comodă de a parveni atacându-mă pe mine. De ce? Nu ştiu. Dar se refugiază şi ei la acest mijloc uşor..."

Guvernul Goga-Cuza deschide drumul dictaturii lui Carol al II-lea şi va servi drept sursă a unei politici de dreapta, cu un partid în cămăşi albastre, timp de circa 30 de luni. Dictatura va fi înlocuită prin alungarea regelui Carol al ll-lea, printr-o altă dreaptă, dar în cămăşi verzi, sub scutul unui general. Curios că şi Carol şi Antonescu nu mai erau mulţumiţi cu gradele din ierarhia militară legalizată, şi pretindeau să devină „căpitani" de legiune. Curioasă metamorfoză!

Încă de la începutul guvernării, guvernul Goga-Cuza a reintrodus starea de asediu, cenzura, trecând -la restrângerea drepturilor şi libertăţilor democratice. S-au luat măsuri împotriva evreilor, interzicerea liberei circulaţii pe C.F.R. a ziariştilor evrei, retragerea brevetelor de băuturi spirtoase, revizuirea cetăţeniei, înlocuirea personalului de origine străină, românizarea presei, toate aceste măsuri luate prin decrete, legi.

Faţă de nemulţumirile din ţară, pentru a-şi legaliza puterea, guvernul a cerut şi regele a aprobat, pe 18 ianuarie 1938, dizolvarea parlamentului, fixând alegeri pe 2 martie pentru Cameră şi „în zilele ce vor urma" pentru Senat (după cum vom vedea la calendele greceşti, fiindcă numai regele îşi cunoştea gândurile ascunse).

Prin noua lege electorală se urmărea ca partidelor, prin petiţii, să le atribuie, de Comisia Centrală Electorală, număr de ordine şi semn electoral corespunzător, valabil pe toată ţara şi constând din unul sau mai multe puncte, pentru a produce confuzii, intenţionându-se ca Partidul Liberal să aibă două puncte, pentru ca să fie şi mai mare confuzia. Restricţii s-au făcut şi în desfăşurarea campaniei electorale.

Situaţia devenise explozivă şi se conturau alte regrupări de forţe politice pentru alegerile de care se vorbea că se vor ţine.

O campanie electorală care n-a mai avut loc

Iuliu Maniu care vedea plutind în aer pericolul dictaturii şi intuind că altfel se vor face jocurile politice, în întâlnirea de la Cluj, de pe 27 ianuarie 1938, a declarat printre altele:

„...Sunt adânc întristat că pe chestiuni atât de mari cum este aceea a democraţiei fi a politicii externe franco-engleze, sunt în categorică contrarietate cu domnia sa (e vorba de C. Codreanu)... Este direct criminal acel român care, indirect sau direct vrea să ducă politica externă în orbita politicii germane. Căci aceasta este expansionistă, revizionistă şi primejdioasă pentru pacea mondială... ne periclitează menţinerea hotarelor noastre, ne aruncă în vâltoarea unui război... Vrem pace şi trebuie să mergem cu cei care vor, la rândul lor pacea..."

Situaţia se degrada pe zi ce trecea şi ţara intra în anarhie. în faţa acestei probleme grave Iuliu Maniu a prezentat regelui un Memoriu - amănunţit-, trecând în revistă toate necazurile ţării şi din care extragem:

„...Guvernul este obligat să recurgă la măsuri anticonstituţionale, sau ilegale. Astfel, a propus dizolvarea Corpurilor legiuitoare înainte de a se fi întrunit şi înainte de a fi încercat o grupare oarecare a trimişilor Naţiunii, ceea ce înseamnă în fond anularea alegerilor, o adâncă ofensă adusă corpului electoral, riscată tot din lipsă de autoritate şi energie a guvernului. Legiferează pe cale de decrete-legi, care nu sunt justificate nici de vreo delegaţie dată de Parlament -care n-a dat fostului guvern depline puteri decât în materie financiară - nici de un drept de necesitate de ordin naţional... Viaţa economică a Ţării se resimte încă de la început de această situaţie politică. Stagnarea este îngrijorătoare: industriile şi-au restrâns cumpărăturile dp materii prime şi au redus producţia, întreprinderile comerciale şi-au micşorat volumul de afaceri... Ţăranii nu mai găsesc cumpărători în târguri, iar preţul produselor agricole a scăzut. în schimb, la consumatori, viaţa s-a scumpit... Pe terenul financiar, situaţia este alarmantă. Sucursalele Băncii Naţionale, băncile particulare, Casa de Economii au trebuit să restituie depozite de circa două miliarde lei. De aproape o lună nu se mai fac depuneri la bănci. Piaţa schimburilor străine este îngrijorătoare... Nimeni nu mai are nici o încredere în ziua de mâine, şi reacţiunea populaţiei ţării se traduce în resemnare, desnădejde sau revoltă...

Până acum câţiva ani discriminarea între politica externă şi cea internă era posibilă. Astăzi, chiar marile puteri au părăsit-o. Regimurile totalitare nu se mai menţin între graniţele lor. Ele au devenit ca şi comunismul, forţe de expansiune în afară de propagandă internaţională şi imixtiune politică sau cu mâna armată în afacerile interne ale ţărilor mai mici. Crearea unui regim totalitar într-o ţară este pentru ele un succes diplomatic, care le dispensează de nevoia unui război victorios, mai ales acolo unde ele au o minoritate etnică de aceiaşi naţionalitate, pe care se pot sprijini.

Aceasta este pentru marile state totalitare o politică înţeleaptă. De ce ar vărsa sângele soldaţilor lor, dacă pe cale diplomatică sau a propagandei, pot realiza cuceriri cu consimţământul învinşilor? în războiul de ideologii de astăzi - uneori sângeros ca în China şi Spania, alteori fără sânge ca în alte ţări - statele mijlocii sau mici sunt sacrificate. înţelepciunea cere să se ferească cu grijă de a opta pentru orice ideologie, fie ea de extremă dreaptă, sau de extremă stângă."

„Nici în cazul când statele totalitare ne-ar oferi vreo garanţie pentru frontierele noastre, opţiunea pentru ideologia lor nu ar putea găsi o scuză. Dar ele nu ne oferă şi nu ne vor oferi nouă, care trăim pe baza tratatelor, nici un fel de garanţie, fiindcă esenţa politicii lor este revizionistă şi imperialistă. Chiar dacă nu ar implica mutilare materială a hotarelor noastre, ea ar însemna sfârşitul independenţei noastre politice şi economice.

Regimurile totalitare ale axei Roma-Berlin au nevoie de colonii în alte continente pentru politica lor de prestigiu. Dar au nevoie de expansiunea în Europa pentru necesităţile lor vitale, în caz de conflagraţie generală. Aşezată pe hotarul dintre cele două ideologii ostile, care frământă astăzi continentul, nici o ţară nu are o poziţie mai periculoasă de cât România. Bogată în materii prime, indispensabile păcii ca şi războiului, nici o ţară nu oferă o mai mare ispită ca România. A opta pentru una din ideologiile ireductibil duşmane, ar însemna pentru ţara noastră să stârnească primejdia de la apus, sau pe cea de la răsărit. Ori ce om de stat prevăzător trebuie să se cutremure la perspectiva unei Spânii româneşti, unde la adăpostul războiului civil, sau al conflagraţiei generale, ar trebui să se hotărască pe pământul stropit cu sângele strămoşilor, soarta conflictului dintre ideologia comunistă si anticomunistă... Politica noastră externă nu ne aparţine nouă. Ea este fi a înaintaşilor, care au făcut ţara cu jertfa lor, fi a urmafilor, cărora avem datoria să Ie-o păstrăm întreagă. Aceasta este politica externă a Majestăţii Voastre, este fi politica externă a Partidului Naţional Ţărănesc. Ar trebui să fie a tuturor românilor, dar din nefericire nu este cazul. Chiar unii dintre membrii cei mai importanţi ai actualului guvern, au afişat în declaraţii responsabile, făcute în străinătate fi cunoscute în ţară, o altă linie decât cea urmată până astăzi de România, în politica ei - externă. Aceftia nu pot avea prestigiu,'' nici faţă de vechii aliaţi - întrucât au susţinut altă politică - nici faţă de statele totalitare, cari constată azi că dau înapoi...

Situaţia critică, descrisă în acest memoriu fi răspunderea de fef de partid, justifică în deajuns necesitatea de a-lprezenta Majestăţii Voastre...

Mă socot mai dator decât oricine să intervin când văd că se apropie o catastrofă asupra ţării fi a domniei Majestăţii Voastre... Am socotit acest act ca o datorie faţă de Suveran, faţă de ţară, faţă de conftiinţă. El reprezintă adevărul trist de azi fi adevărul trist de mâine."

Iuliu Maniu i-a prezentat Regelui această magistrală lecţie de politică românească ce trebuia urmată în contextul politicii Europene în momentul când se vedea apropierea marii încleştări.

Şi Maniu nu se mulţumea numai să vorbească în interesul ţării, dar să şi acţioneze. Deja începuse consultările cu fruntaşii liberali, iar a doua zi, după înaintarea memoriului, pe 6 februarie, s-a întâlnit cu Constantin I. C. Brătianu şi au căzut de acord în vederea constituirii unui bloc al opoziţiei pe timpul campaniei electorale.

Tot în aceeaşi zi Partidul Social Democrat a hotărât să încheie un cartel electoral cu Partidul Naţional Ţărănesc.

Nimeni nu bănuia că regele, şi El, se hotărâse, în aceeaşi zi, să dea lovitura capitală partidelor politice, să-şi formeze partidul său, aducându-i în subordine pe toţi preşedinţii de partide, în afară de unul, şi să-i îmbrace în uniformă.

Primii care l-au ajutat în îndeplinirea diabolicului plan au fost Armând Călinescu şi Ion Gigurtu (care în noaptea de 7/8 februarie şi-au dat demisia pentru că nu pot colabora cu gruparea cuzistă). Şi, ca urmare, pe 8 februarie, Armând Călinescu a dat ordin la prefecturi şi oficiile telefonice ca să se păstreze secretul absolut asupra tuturor transmiterilor ce vor fi comunicate de Ministerul de Interne. De asemenea s-au luat măsuri de întărirea pazei la intrările în oraşe (măsurile vizau, evident, partizanii „militarizaţi" ai formaţiunilor de dreapta).

în seara de 9 februarie Octavian Goga s-a întâlnit cu Corneliu Codreanu în casa lui Ion Gigurtu de pe str. Nicolae lorga şi au stat de vorbă circa două ore, fără să se încheie vreun acord, dar se crede că înţelegerea ar fi fost ca legionarii să se retragă din alegeri şi să voteze Partidul Naţional Creştin. Dar lucrurile se precipitaseră încă de dimineaţă când Carol s-a întâlnit cu o serie de oameni de afaceri (Malaxa, Gigurtu, Bujoi şi alţii) care l-au asigurat de sprijinul lor financiar în situaţia grea în care se găsea ţara din cauza guvernării, situaţie pe care, de altfel, Iuliu Maniu o relatase în memoriul din 5 februarie.

Cu acest sprijin promis, Regele Carol împreună cu Armând Călinescu, Gută Tătărăscu şi Ernest Urdăreanu s-au apucat de lucru.

A doua zi, pe 10 februarie dimineaţa, Octavian Goga a fost chemat la Palat şi Regele Carol al ll-lea i-a cerut demisia, reproşându-i că s-a înţeles cu Codreanu, şi astfel s-a încheiat o guvernare de 44 de zile, ca într-un basm... a fost odată... şi ce va urma nu va fi bine.

Tot în aceeaşi zi a fost chemat la Palat şi Iuliu Maniu. Nu mai fusese în audienţă din 1933. Regele i-a afirmat că urmăreşte să formeze un guvern de uniune naţională care să-i asigure ordine... să revizuiască Constituţia şi se vedea nevoit să suspende temporar activitatea partidelor politice.

Iuliu Maniu i-a atras atenţia regelui că trebuie menţinut regimul parlamentar-constituţional, iar după relatarea lui Zaharia Boilă (din Memoriile aflate în Arhiva I.S.I.S.P. de pe lângă fostul C.C.), preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc ar fi spus:

„Majestate, faceţi o neiertată greşeală ale cărei consecinţe sunt incalculabile. Acum când se adună nori grei pe orizontul internaţional ar fi nevoie mai mult ca oricând să menţineţi sistemul democratic-parlamentar, lăsând răspunderea situaţiei integral partidelor politice. Asumând această răspundere personal, Maiestatea Voastră vă expuneţi inutil si riscaţi chiar Tronul."

La ieşirea de la Rege, Iuliu Maniu a declarat ziariştilor:

„Sunt singurul prim-ministru care nu am acceptat să fac parte din noul guvern." Ceilalţi prim-miniştri care mai erau în viaţă după 1916: mareşalul Alexandru Averescu, generalul Arthur Văitoianu, G. G. Mironescu, Nicolae lorga, Gheorghe Tătărăscu, Constantin Angelescu şi Alexandru Vaida Voievod au depus jurământ în frunte cu Patriarhul Miron Cristea şi au aşteptat liniştiţi să li se ia măsură pentru uniforme.

Ceea ce a reuşit Carol a fost înjosirea oamenilor politici, subordonarea Bisericii şi armatei, care sub sceptrul patriarhal să prohodească înmormântarea partidelor politice.

Comitetul Central Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc întrunit pe 1 februarie 1938, după ce a luat la cunoştinţă expunerea lui Iuliu Maniu asupra situaţiei grave ce se abătuse asupra ţării a hotărât printre altele următoarele:

„...Revizuirea Constituţiei prin Decret, înlăturarea Parlamentului si guvernarea la adăpostul stării de asediu si a cenzurii prin decrete-legi, fără nici un fel de control, precum şi suspendarea activităţii partidelor constituie o adevărată lovitură de stat împotriva căreia naţiunea trebuie să protesteze şi să acţioneze cu ultima energie...

Pentru greşelile săvârşite de un guvern nedorit şi neindicat de ţară, nu poate fi pedepsită o naţiune întreagă prin instaurarea unui regim în afară de lege şi pentru suspendarea pactului fundamental care asigură drepturile naţiunii şi ale cetăţenilor.

Ne găsim astfel în faţa unei dictaturi făţişe, sprijinită pe concursul ocult şi interesat al Partidului Naţional Liberal, încercând să târască pe panta politicii nu numai biserica ci şi armata, care întotdeauna a rămas şi trebuie să rămână şi în viitor scutul de apărare a statului român în faţa duşmanilor graniţelor noastre. Actualul guvern format din personalităţi care au încetat de mult de a reprezenta curente populare şi a căror grupări au fost sistematic respinse de Corpul electoral, nu poate constitui un Guvern de Uniune Naţională...

Constată că astfel s-a evidenţiat încă odată că nimic nu se poate clădi pe temeiuri imorale, pe lipsă de credinţă si trădare...;

Drept consecinţă, Comitetul Central Executiv aprobă în unanimitate atitudinea Preşedintelui, Dl. Iuliu Maniu, si hotărârea biroului Partidului de a refuza participarea la acest guvern.

Dă mandat d-lui Preşedinte Iuliu Maniu şi Biroului Partidului Naţional Ţărănesc să conducă acţiunea partidului pe căile şi în formele impuse de împrejurări, în spiritul menirei istorice, a ideologiei şi programului partidului în conformitate cu interesele permanente ale naţiunii.

Reînnoieşte deplinele puteri acordate d-lui Iuliu Maniu pentru conducerea mai departe a partidului în grelele împrejurări create spre biruinţa finală pentru binele şi fericirea ţării şi a poporului românesc."

Încă din ziua de 10 februarie, Iuliu Maniu avusese dreptate că „nori grei" se adunau pe orizontul internaţional şi aceasta se petrecea cu două zile înainte de întâlnirea dintre Hitler şi cancelarul Austriei, Schuschnigg, la Berchtesgaden, în care Austria a fost făcută vinovată de neretragerea din Societatea Naţiunilor şi i s-a impus deocamdată ca ministru de interne la Viena pe Seyss-Inquart, liderul naziştilor din Austria.

În ţara noastră ameninţările sub jurământ la Tg. Mureş, continuă şi Nicolae lorga face cunoscut că „Ai lui Codreanu mă înştiinţează că sunt lucrat", pe 15 februarie, şi aceasta numai la 5 zile după ce Patriarhul pus în fruntea Ţării îşi luase avant-postul în primire.

Iuliu Maniu în acţiunile întreprinse nu lucra niciodată cu jumătăţi de măsură şi urmărea eradicarea răului. Şi, în noua conjunctură, pe data de 16 februarie, s-a adresat Preşedintelui

Consiliului de Miniştri:

„Înalt Prea Sfinte Patriarh, Iubite Amice, prietenia şi amintirile comune de o aşa mare

importanţă, ce ne leagă, mă îndreptăţesc în zilele acestea de hotărâtoare răspântie pentru viitorul ţării, cari pot să distrugă tot ce s-a realizat prin munca noastră comună şi prin jertfa atâtor generaţii, să-ţi adresez câteva cuvinte a căror greutate n-aş dori să scape atenţiei Tale. Majestatea Sa Regele m-a rugat şi pe mine se intru în guvernul pe care-l prezidezi. Aflând scopul pt care i l-a fixat Majestatea Sa, am refuzat cu adâncă durere în suflet.

M. S. Regele mi-a comunicat că guvernul prezidat de Tine va înlătura Parlamentul, va guverna prin decrete-legi, va modifica Constituţia prin Decret şi va suspenda partidele. Nu aveam nici o îndoială că Majestatea Sa va proceda la înfăptuirea planului său urmărit de atâţia ani, de a institui o dictatură regală, care fireşte va putea trece, foarte uşor într-un despotism. Măsurile luate până acum de guvern, justifică întru toate prevederea mea şi sunt perfect informat, că opera catastrofală începută se va continua cu dramatică repeziciune. Sunt informat că proectul decretului pentru abolirea Constituţiei este gata şi se va promulga în zilele acestea. Cunosc şi dispoziţiile principale ale nouei orânduiri şi mă cutremur la gândul că drepturile Naţiunii Române, dobândite cu atâtea jertfe şi cu colaborarea atâtor slujitori ai Altarului, să fie distruse, cu colaborarea şi sub patronarea celui mai înalt Preot român; se săvârşeşte o lovitură de Stat, în urma căreia vor fi distruse valori sufleteşti, poate vieţi omeneşti, şi-mi cuprinde sufletul o adâncă tristeţe, că această schimbare de lucruri se întâmplă cu protecţiunea Patriarhului României, care este ardelean, un fost prieten politic, fiu de iobag, care a ajuns Patriarh, cu activa mea colaborare şi în urma acţiunii mele personale. Dă-mi voie să afirm, cu toată hotărârea, că, în calităţile expuse mai sus şi în urma legăturilor sufleteşti pe care le ai ca fiu al Ardealului cu tradiţiile acelei provincii şi ca unul care ai depus jurământ, alături de mine, pentru păstrarea drepturilor Ardealului şi Banatului, prin Actul de Unire din Alba Iulia şi care, la propunerea mea, ai predat împreună cu Comisia trimisă în acest scop, acel Act al Unirii, în Bucureşti, Regelui Ferdinand, să afirm că nu ai dreptul să dai lovitura de moarte prin colaborarea Ta, acelor drepturi şi să iei o răspundere istorică continuând opera Ta, ca Prezident de Consiliu, primită desigur cu bună credinţă, dar care duce la desminţirea întregilor tradiţii ardelene, a activităţii Tale din trecut, a colaborării noastre din acel trecut şi a jertfelor părinţilor şi strămoşilor Tăi.

Gândeşte-te că un fiu al Ardealului nu poate să prezideze opera de răpire a drepturilor ţăranilor din Vechiul Regat, care s-au jertfit cu sutele de mii pentru ca dezrobind pe ardeleni să se dezrobească şi pe ei.

Ai văzut rezoluţiile pe care Ie-a adus partidul nostru, din care ai făcut parte odată şi Tu. Ele sunt în completă conformitate cu părerile şi hotărârile mele. Cât mă priveşte, voiu lupta pentru apărarea vieţii constituţionale şi democratice a ţării şi pentru asigurarea hotărârilor de la Alba Iulia , cu suprema încordare, cu ori ce risc şi cu ori ce jertfe.

Nu sunt singur. Poporul Român, Ţara, sunt cu mine în această chestiune. Şi nu cred că Patriarhul României ar putea să patroneze o acţiune împotriva lor, o dictatură care nu este pusă în serviciul unei idei mari, generoase şi nu se întemeiază pe un curent popular, ci serveşte un cerc de interese condamnabile şi stat profund imorale, este dinainte condamnată şi că nu e permis să îngroape sub ruinele ei şi cea mai înaltă autoritate bisericească şi falnicele noastre tradiţii ardelene...

În faţa gravităţii problemei, mici consideraţiuni oportuniste, momentane, nu mai au loc, nu pot avea nici o importanţă.

Te rog să iei la dreaptă judecată situaţia Ta înaltă şi rolul Tău istoric, cu aceiaşi obiectivitate cu care Te rog să nu uiţi un moment că eşti Preot şi fiu de iobag din Ardeal..."

Mergându-se pe linia durităţii, guvernul Sfiinţiei Sale a dat pe 7 februarie 1938 Decretul nr. 870 cu următoarele dispoziţiuni:

- Funcţionarii Statului nu pot face politică, nu mai pot face parte din partide politice.

- Cei care nu sunt funcţionari, adică restul de cetăţeni, dacă aţionează politiceşte sunt sancţionaţi.

- Conducerea este sancţionată, dacă mai dă circulari, ordine, dispoziţii.

Iuliu Maniu, ca preşedinte şi Virgil Madgearu, ca secretar general, au trimis, pe 19 februarie, o scrisoare către preşedinţii organizaţiilor judeţene aducându-le la cunoştinţă următoarele:

„Formarea guvernului zis de Uniune naţională este de fapt intrarea într-un regim de dictatură regală. Partidele politice nu sunt dizolvate, dar, guvernul prin măsurile luate, urmăreşte să suspende orice activitate politică, făcând aproape imposibilă orice manifestare de partid.

Conştienţi de primejdia la care este expusă ţara, dacă acest regim ar dăinui, avem datoria să rezistăm şi să păstrăm intactă organizaţia partidului nostru pentru a fi în stare să ne luăm răspunderea, când se va face din nou apel la noi, ca să restabilim ordinea constituţională şi să salvăm ţara. Socotim că acest moment nu poate întârzia deoarece guvernul prin structura sa fi prin scopul urmărit cât fi prin metodele de guvernare anticonstituţionale fi ilegale, este condamnat la o existenţă efemeră. Avem datoria să rezistăm fi fiecare membru al partidului este obligat să continue a activa ca fi înainte. Veţi menţine deci cluburile fi casele de sfat. Fac excepţie, însă, cu acea categorie de membri, cari prin măsurile recente luate de guvern au fost pufi într-o situaţie dificilă.

Absolvim pe toţi funcţionarii publici (cu excepţia profesorilor universitari), membri ai partidului nostru, de obligaţiile faţă de partid, fi-i considerăm demisionaţi prin forţă majoră. Celor care îfi vor prezenta demisiunea în scris, le veţi da drept urmare certificarea cerută, spre a le servi de dovadă faţă de autorităţi.

Este de la sine înţeles, că dat fiind caracterul de forţă majoră a acestui act de demisiune, cei absolviţi nu sunt împiedecaţi să păstreze legătura sufletească cu partidul nostru.

Dacă intră în categoria prevăzută de decretul-lege, prefedintele, secretarul general, casierul precum fi ori care din şefii de sectoare, în locul lor se vor desemna suplinitori, celelalte locuri din comitetul judeţean sau delegaţia permanentă vor fi lăsate neocupate.

Comitetele îfi vor continua activitatea conform statutelor. Se recomandă chiar o extindere fi o intensificare a activităţii comitetelor locale fiind îndrumate a îndeplini toate atribuţiunile... Veţi primi ulterior instrucţiuni corespunzătoare."

Deoarece problema este foarte importantă, nu pentru a justifica, ci pentru a arăta generaţiilor viitoare atitudinea plină de demnitate a Partidului Naţional Ţărănesc şi în principal a Preşedintelui Iuliu Maniu, este nevoie să se redea cât mai documentat lupta împotriva dictaturii, fiind un model de luptă deschisă, fără şovăire. Pe data de 20 februarie, Iuliu Maniu a semnat următorul |comunicat:

„Astă noapte tipografiile din Capitală au cules Decretul referitor la o "nouă organizare a Statului Românesc.

Lovitura de Stat era afteptată fi anunţată.

Partidul Naţional Ţărănesc socotind ca atare zisul decret declară că nu-l consideră ca o Constituţie a ţării.

El are putere numai în măsura în care poate să-l impună puterea executivă.

Acest decret reprezintă o răpire a drepturilor poporului pentru care el a sângerat fi care i-au fost acordate în timpul când cu viaţa fi cu sângele lui, a făptuit Unirea tuturor românilor întru aceleafi hotare.

Partidul Naţional Ţărănesc protestează în contra farsei afa zisului plebiscit organizat la 4 zile după apariţia la Bucurefti a Decretului cu vot pe faţă, sub stare de asediu fi cenzură fi cu regimul de azi al presei, face imposibilă libera manifestare a voinţei populare.

Pentru acest Decret poartă răspunderea politică fi juridică Miniftrii care au cutezat să contrasemneze, călcându-fi jurământul făcut pe Evanghelie fi Sf. Cruce, ofensând adânc demnitatea naţională fi violând Constituţia ţării fi hotărârile de unire ale provinciilor.

Ei sunt cioclii libertăţii cetăţenefti fi ai drepturilor naţiunii. Partidul Naţional Ţărănesc decide ca membrii săi să nu ia parte la afa zisul plebiscit."

ss. Iuliu Maniu

Pe data de 21 februarie 1938, Corneliu Codreanu a dat următoarea Circulară nr. 148 - Către legionari, ziarişti, autorităţi şi publicul românesc - din conţinutul căreia extragem:

- „... Anunţăm pe membri, că începând cu data de astăzi 21 februarie 1938 «Partidul Totul Pentru Ţară» nu mai există. întreaga conducere a căzut de acord că raţiunea de existenţă a Partidului a încetat. Toţi cei legaţi până în prezent juridiceşte de acest partid, funcţionari de Stat, sau nefuncţionari sunt dezlegaţi de toate aceste legături, luându-şi complecta libertate de acţiune. Toate funcţiunile, Şefii de regiuni, de judeţe etc, sunt desfiinţate. Sediile se închid şi se dau proprietarilor. Motivele care ne-au determinat la această hotărâre sunt: Decretul 87o/17 Feb.

Deci suntem aruncaţi din raportul de Drept în raportul de Forţă. Pe acesta noi nu-l primim... Noi nu voim să întrebuinţăm forţa. Nu voim să întrebuinţăm violenţa... Generaţia noastră întreagă vede bine mânuşa, care i s-a aruncat. Mânuşa aruncată va rămâne jos. Noi refuzăm s-o ridicăm."

Pe data de 23 februarie, în interviul acordat ziaristului englez prin telefon, declara: „Am dizolvat întreaga mea organizaţie. Faţă de decretul regelui Carol, care declară Garda de Fier ca ilegală, nu mi-am putut continua opera... M-am decis să mă retrag. Politiceşte nu mai exist..."