Preşedintele Partidului Naţional, Iuliu Maniu, a urmărit şi militat în politica externă pentru participarea României în cadrul organizaţiei Societăţii Naţiunilor, preconizată în punctul 14 din „Declaraţia preşedintelui american Wilson" prin care se spunea în ianuarie 1918 că o asociaţie generală a naţiunilor trebuie creată în scopul garantării mutuale a independenţei politice şi integrităţii teritoriale atât a statelor mari, cât şi a statelor mici. Pactul Societăţii naţiunilor a făcut parte integrantă din tratatele de la Paris şi la 16 ianuarie 1920 a avut loc prima reuniune a Consiliului celor 44 de state constitutive a Societăţii Naţiunilor, din care făcea parte şi România.
Iuliu Maniu a urmărit să armonizeze politica Ţării Româneşti cu politica marilor democraţii occidentale şi să promoveze bunele raporturi cu marii noştri aliaţi.
România intrase încă din 1920/21 într-o alianţă regională de state, cunoscută sub numele de „Mica înţelegere" şi care urmărea statu-quoul după Pacea de la Paris prin apărarea graniţelor. Caracterul era evident politico-militar influenţat de politica puterilor occidentale şi îndreptat împotriva pericolului rusesc şi german. Viabilitatea acestui pact va fi până la declararea celui de al doilea război mondial.
În contextul politicii europene, asistăm, în 1926, şi la crearea unui pact germano-sovietic ieşit din orchestrarea ministrului de externe sovietic Litvinov. Pe parcurs vom asista la manevrele acestui diplomat care va trata şi cu Franţa după 1932 reuşind să încheie pactul din 21 IX 1932 care a avut drept consecinţe: ieşirea Germaniei şi intrarea U.R.S.S.-ului în Societatea Naţiunilor, urmată de dublul asasinat, Louis Barthou (Franţa) şi regele Alexandru (Iugoslavia).
Guvernul prezidat de Iuliu Maniu vine la putere pe 10 noiembrie 1928 în preziua declanşării crizei economice
mondiale care va zgudui omenirea circa 4 ani. Şi în
această perioadă s-a ocupat de punerea în
aplicare a numeroaselor legi şi mai ales cu
caracter economico-social, dar n-a neglijat nici perspectiva politicii externe.
Iată cum prezintă Maniu această preocupare:
„De aceea din primul moment am fost de părere că realizându-se înfiinţarea Statelor naţionale Sud-Est Europene, ele vor trebui să înfăptuiască în scurtă vreme o puternică Confederaţiune Sud-Est Europeană cu scopul de a forma o forţă comună si de a crea un teritoriu economic unitar, păstrându-şi fiecare stat suveranitatea sa, pentru a-şi asigura desfacerea produselor lor în mod raţional. Mânat de convingerea acestei inexorabile necesităţi, în primăvara anului 1924, într-o conferinţă ţinută la Institutul social, am spus:
«Cred, din tot sufletul meu, că numai întronând în ţara noastră un sistem de legalitate, moralitate şi de libertate pentru toţi, ea va putea să dăinuiască. Cred, nestrămutat, că idealul naţional, prin întregirea între hotarele de astăzi, nu este încă împlinit. Vai de naţiunea care nu este în stare să-fi fixeze noi fi noi ţinte nobile, idealuri măreţe, tot mai desăvârşite, demne de frământări, de lupte, de jertfe şi de martiri. Viitorul este al unităţilor mari sociale fi economice, fie că ele se numesc State, Confederaţiuni, în materie politică, cooperative sau întovărăfii, în materia economică.
Statul român, mai curând sau mai târziu va trebui să facă parte din o astfel de unitate mare fi rolul lui în această perspectivă va depinde de modul cum a ştiut să se organizeze şi să se conducă până-n momentul acelei noi fi mari prefaceri. De la destoinicia sa de azi şi de la măsura în care va putea să-şi câştige autoritatea fi prestigiul, încrederea fi respectul vecinilor săi fi ai lumii civilizate în viitor, va depinde dacă Statul român va fi un obiect de târguiala, ori un factor hotărâtor, dacă va fi un centru al formaţiunii grandioase ce va veni, ori îşi va târî viaţa umilită - dacă o va mai avea - de pe o zi pe alta, din graţia altora fi servind pe alţii.
Cred, şi trebuie să creadă întreg neamul românesc, în măreaţa chemare a poporului românesc de a deveni în aceste părţi ale lumii, de-a lungul Dunării şi la Marea Neagră, centrul de gravitaţiune al unei formaţiuni puternice, mondiale, compusă din State fi popoare libere, în stare să-şi asigure existenţa lor naţională fi având forţe de a contribui la progresul culturii, ordinei şi propăşirii veşnic ascendente al civilizaţiei omeneşti...»".
Consecvent acestui principiu, Iuliu Maniu imediat după preluarea puterii, s-a întâlnit cu un alt ctitor al Statului vecin, Polonia. Legaţi de destinul istoric, să scoată din robie ţările lor, la interval de 10 zile, în acelaşi an 1918, Iuliu Maniu şi marşşalul losif Pilsudsky au discutat, la sfârşitul anului 1928, planul Confe-deraţiunii Sud-Est Europene, Maniu bucurându-se de simpatia şi atenţia vecinului polonez.
România ducea o politică de apropiere faţă de Polonia. în 1926 reînnoise alianţa militară cu această ţară, fapt ce nu era bine privit de către URSS, iar acum Maniu încerca să se apropie de Polonia şi pe alte planuri.
Problema româno-rusă pe chestiunea Basarabiei era
vie, cu toate că prin protocolul din 1920
Franţa şi Anglia recunoscuseră autodeterminarea
şi revenirea Basarabiei în sânul României. în schimb, Japonia şi Italia nu ratificaseră protocolul.
Pe 10 iunie 1926, Aristide Briand şi Diamandi (ministrul României la Paris) semnaseră tratatul de alianţă franco-român, în condiţiile în care preşedintele Raymond Poincare promisese acest lucru. Doar URSS era nemulţumită - tratatul încheiat confirma Basarabia ca pământ românesc - şi printr-o notă anunţa că aceasta putea conduce la- o ruptură a relaţiilor între Paris şi Moscova. în acest timp, România purta discuţii şi cu Italia în vederea încheierii unui tratat.
Anul 1926 fusese un an politic foarte agitat, mai ales prin cererea Germaniei de a fi primită în Societatea Naţiunilor. Fuseseră discuţii furtunoase, Brazilia se retrăsese şi până la urmă tot Briand a reuşit să pună lucrurile la punct. într-un discurs fulminant, în care arătase că în timp ce pământurile sunt încă îmbibate de sânge şi când popoarele care se înfruntaseră atât de crâncen erau pe cale să se întâlnească într-o adunare paşnică pentru a conlucra la desăvârşirea păcii, Briand se întreba cum este posibil să se pună obstacole? Şi încheia: „înapoi cu armele, cu mitralierele, cu tunurile şi să lăsăm loc discuţiilor, arbitrajului şi păcii".
Iuliu Maniu, o dată venit la putere, a căutat pe planul politicii externe să-facă politica ţării, nu una de partid. Această politică voia s-o continue şi s-o completeze în interesul integrării României în politica europeană. în declaraţia făcută după depunerea jurământului, Maniu a precizat:
„... Vom menţine şi vom întări alianţele existente, vom păstra şi vom cultiva legăturile de amiciţie actuale şi vom căuta a stabili relapuni de bună vecinătate cu statele dimprejur şi relaţii normale cu toate statele. Vom uita ceea ce ne-a despărţit în trecut şi vom ţine seama numai de ceea ce trebuie să ne unească în interesul păcii şi al propăşirii omenirii. Politica externă fiind o politică esenţialmente o politică de pace, România îşi pune speranţele cele mai bune în Liga Naţiunilor."
Şi, într-adevăr, primul act săvârşit de diplomaţii naţional ţărănişti a fost aderarea la pactul „Briand-Kellogg" semnat de 15 state la Paris pe data de 27 august 1928 şi prin care se prevedea:
„Marile puteri declară solemn în numele popoarelor că vor condamna recurgerea la război ca mijloc de a rezolva diferendele internaţionale... că reglementarea tuturor diferendelor sau conflictelor, indiferent de orice origine ar fi şi care ar izbucni între ele, vor fi rezolvate numai prin mijloace paşnice...".
Ministrul de externe, G. G. Mironescu, după indicaţiile PNŢ-ului, a semnat pe 9 februarie 1929 „Protocolul de la Moscova" în care URSS, România, Polonia, Estonia, Letonia şi Lituania se angajau să-şi rezolve diferendele pe cale paşnică. Iniţiativa a fost susţinută de toate partidele.
După semnarea acestui protocol, în februarie 1929, Preşedintele Consiliului de Miniştri s-a întreţinut cu Graig (ministrul ambasador al Angliei) şi cu Gabriel Puaux (ministru ambasador al Franţei) împreună cu ministrul de externe român, asupra unei acţiuni pe care intenţiona s-o inaugureze în vederea realizării unei Confederaţii Economice Sud-Est Europene. Ministrul Franţei îşi nota: „Iuliu Maniu m-a convins repede că iubea Franţa evocând figurile mareşalului Franchet d'Esperey şi a generalului Berthelot... era până în măduva oaselor un democrat ataşat unui ideal de libertate, nepunând nimic deasupra binelui public, al cărui simplu slujitor se socotea...".
Cele două ţări au dat răspunsuri favorabile, încurajându-l pe Iuliu Maniu în planurile pe care şi le propunea.
În cadrul Conferinţei Micii înţelegeri din 21 mai 1929 s-a încheiat „Actul general de conciliaţie, de arbitraj şi de reglementare juridică", socotit ca o nouă contribuţie în domeniul pacificării şi consolidării organizaţiei regionale. Începându-se agitaţia revizionistă, şefii Marilor State Majore ale ţărilor din Mica înţelegere au întocmit un plan de apărare militară în cazul în care Cehoslovacia ar fi atacată de Ungaria singură sau împreună cu Germania.
Urmarea vizitei mareşalului Iosif Pilsudski şi discuţiilor purtate cu Iuliu Maniu, în cursul lunii octombrie a sosit în România ministrul de externe polonez şi s-a semnat la Bucureşti „Tratatul de conciliaţiune şi arbitraj" prin care cele două ţări se supuneau procedurii hotărâte de Societatea Naţiunilor în caz de neînţelegeri. S-a mers şi mai departe cu strângerea relaţiilor între cele două ţări, încât, pe 27 martie 1931, la Geneva s-a semnat între Polonia şi România „Tratatul de garanţie" prin care îşi lua îndatorirea de a respecta şi menţine integritatea lor teritorială actuală şi independenţa politică în chip reciproc, în cazul în care s-ar vedea atacate fără provocare, dându-şi imediat ajutor şi sprijin.
Acest tratat era prelungirea celui din 1926 şi automat se prelungea în viitor dacă nu se da un preaviz cu un an înainte de expirare.
Datorită crizei economice mondiale, Iuliu Maniu s-a gândit să acţioneze pe plan internaţional şi iată ce a făcut (citat din Iuliu Maniu):
„Am şi ajuns de acord asupra unui plan de procedare, care deocamdată vrea să se mărginească la acţiuni de informapuni diplomatice fi la o propagandă ştiinţifică, socială si economică în opinia publică a tuturor statelor interesate. în scurtă vreme însă lucrurile s-au precipitat în aşa măsură încât n-a mai fost nevoie de această acţiune. S-au produs două evenimente de o extremă importanţă: publicarea Memorandum-ului d-lui Briand despre Confederaţiunea Statelor Europene si eruperea crizei economice în Europa, care a pus în discuţia oficială a statelor marea problemă a Confederaţiunii şi a necesităţii inexorabile a unei înţelegeri economice între Statele Sud-Est Europene şi în general între Statele agrare. Sub impresiunea acestei necesităţi s-au produs: Conferinţa vamală de la Geneva (ianuarie 1930), înţelegerea economică a Miniştrilor de externe ai Micii Antante (ţinută în Cehoslovacia), Conferinţa delegaţilor din Iugoslavia, din Ungaria şi din România (tot în 1930 la Bucureşti).
La scurt timp după asta, are loc Conferinţa Agrară de la Varşovia, la care în afară de statele susmenţionate iau parte: Bulgaria, Cehoslovacia, Letonia şi Estonia. La 24 octombrie 1930 s-au întrunit la Belgrad experţii exportului de cereale din Ungaria, Iugoslavia, Polonia, Bulgaria şi România, iar în noiembrie 1930 s-a întrunit Conferinţa economică de la Geneva şi mai târziu Conferinţa grâului de la Roma.
Toate acestea s-au ocupat de criza statelor agrare şi au găsit soluţii pentru asanarea ei. Aceste conferinţe în concluziunile lor nu s-au fixat asupra ideii unei confederaţiuni economice propriu-zise a statelor respective, ci s-au mărginit la precizarea unor puncte privitoare la un sistem preferenţial şi de contingentare, o foarte importantă colaborare a guvernului nostru şi în special a d-lui Madgearu. în această stare de lucruri am părăsit Preşedenţia Consiliului de Miniştri...
împrejurarea că între timp s-a ivit prin surprindere acţiunea Germaniei pentru realizarea Anschluss-ului cu Austria mi-a dat bun prilej, în primăvara anului 1931, să arăt domnilor Briand şi Tardieu, pe atunci Miniştrii activi, domnului Barthou, actualul ministru de externe, domnilor Chautemps şi Loucheur şi mai multor conducători ai vieţii politice din Franţa, efectele prejudicioase pe care le-ar putea avea Anschluss-ul în ceea ce priveşte România şi politica internaţională în Centrul şi în Sud-Estul Europei, şi de a ne arăta convingerea că este o profundă greşeală din partea Marilor Puteri de a lua o atitudine pur negativă faţă de Austria, ci este necesar să se inaugureze neîntârziat o acţiune pozitivă pentru salvarea economică şi financiară a Austriei, care nu mai poate rezista greutăţilor imense.
Am arătat că în special Franţa trebuie să ia imediat iniţiativa în privinţa aceasta. Am fost determinat în această direcţie şi de faptul că în timp de două luni, cât am stat la Viena, mi-am câştigat impresia hotărâtă că industriaşii, agricultorii, profesioniştii şi mare parte a intelectualilor din Austria nu erau aderenţii Anschluss-ului. Am arătat mai departe că, în afară de Austria toate statele din Sud-Estul Europei şi în special cele agrare, împreună cu Ungaria, vor ajunge din ce în ce mai mult în situaţiuni insuportabile economice şi financiare, sub povara cărora se vor găsi în imposibilitatea de a satisface îndatoririle lor financiare interne şi externe şi vor fi expuse la grave nelinişti interne.
Ca soluţie practică, am susţinut ideea Confederaţiei Economice Sud-Est Europene sau deocamdată a statelor din bazinul Dunării. Am putut constata cu satisfacţie că propunerile mele au găsit apreciere şi aprobare.
Ştiind însă foarte bine că o Confederaţie a Statelor Sud-Est Europene şi a Statelor Dunărene nu se poate face şi nu trebuieşte făcută fără asentimentul şi colaborarea activă a Italiei şi în urma unei sugestiuni primite prin d-l Madgearu, care se afla la Conferinţa grâului la Roma, m-am hotărât să plec de la Paris la Roma, pentru a cerceta pe d-l Musolini, a-i arăta vederile partidului nostru şi a-i câştiga eventual colaborarea în realizarea acestei idei în oarecare formă, în drum spre Roma, am fost surprins de ştirea că guvernul Mironescu, pe neaşteptate, a demisionat şi că sunt reclamat acasă.
Astfel, a trebuit să ia sfârşit acţiunea mea concretă pentru realizarea unei Confederaţiuni Sud-Est Europene sau Dunărene".
Situaţia din ţară s-a degradat din cauza numirii unui guvern personal al regelui Carol II, sub conducerea lui lorga-Argentoianu, care a făcut numai greşeli pe plan extern dar şi pe plan intern, mergând până acolo încât funcţionarii publici nu au fost plătiţi timp de nouă luni. Prima încercare a regelui de a guverna fără partide, ci prin aşa zise coaliţii hibride a eşuat, făcându-l până şi pe Argentoianu să ajungă la concluzia: „... că nu se poate clădi nimic I serios numai pe sprijinul coroanei" deşi acceptase punctul de vedere al acesteia de a conduce fără consultări politice şi fără negocieri spre a dovedi că este posibilă închiderea gurii partidelor politice. Experienţă dăunătoare pentru ţară, şi, spre nenorocire, Carol II nu a învăţat nimic, fiind preocupat de acum înainte numai, de această idee, de a găsi oameni care să accepte jugul lui.
Pe plan extern în această perioadă s-au început discuţii la Riga pentru încheierea unei înţelegeri româno-ruse pe chestiunea neagresiunii, fără rezultat însă, deoarece ambasadorul tomoniakov, diplomatul rus voia să se menţioneze cel puţin în preambulul acordului că problema Basarabiei nu va fi luată în discuţie. România nu a fost de acord socotind rezolvată problema basarabiei prin plebiscitul din 1918. Problema înfiinţării înţelegerii economice a statelor dunărene, evidenţiată după cum am văzut de Iuliu Maniu, a fost inclusă în jplanul Tardieu, preşedintele Consiliului de Miniştri al Franţei, dar a împotrivirea Italiei şi Germaniei.
Iuliu Maniu, readus la guvern în 20 octombrie 1932, relatează astfel:
„... Greutăţile imense ale tuturor statelor agrare şi în special ale celor din bazinul Dunării, au dăinuit mai departe şi Statele interesate au continuat opera lor de a găsi o soluţie oarecare... Ca urmare a acestei năzuinţi s-a convocat şi s-a ţinut conferinţa de la Stresa şi pe urmă Conferinţa Mondială de la Londra, care însă nu au putut avea alte rezultate decât stabilirea la Conferinţa de la Stresa, a unor principii şi directive foarte interesante, foarte utile, fără posibilitea însă de a putea fi puse până acum în aplicare. Drept urmare, criza economico-financiară în întreg Sud-Estul Europei continuă, simţind cu toţii, zi de zi, efectele ei sociale si economice dezastruoase.
Venind a doua oară la guvern în 1932, toamna, m-am decis a relua firul acţiunii pentru realizarea Confederaţiunii Economice. în acest scop am plănuit să iau contact, în cel mai scurt timp posibil cu statele interesate şi cu Guvernul Italiei. în vederea acestui plan, am fost de acord cu d-l Titulescu, care m-a onorat cu colaborarea sa atât de preţioasă ca Ministru de externe, ca acţiunea Micii înţelegeri să fie lipsită de orice nuanţă, cât de palidă, de ascunziş contra Italiei şi Conferinţa Micii înţelegeri de la Belgrad să aibă timbrul unor cât mai bune sentimente faţă de Italia, ceea ce s-a şi întâmplat.
Tot în vederea acestui scop am plănuit ca guvernul prezidat de mine, în timpul cel mai apropiat, să ia contact personal la Roma, fie prin d-l Titulescu, fie prin mine, cu şeful Guvernului italian. Nu am realizat acest plan, fiindcă, în ianuarie 1933, am fost nevoit din nou să mă retrag de la Preşedenţia Consiliului, iar realizarea lui ulterioară a fost îngreuiată de alte evenimente survenite nu din vina noastră..."
În guvernarea naţional ţărănistă, în ceea ce priveşte politica externă, Iuliu Maniu şi-a urmat drumul drept, de la începutul vieţii lui de a lupta alături de Puterile care au susţinut eliberarea de sub sistemul asupritor al imperialismului austro-ungar. A continuat după întregirea ţării să rămână alături de democraţiile occidentale şi a militat la guvernare pentru constituirea de confederaţiuni de State în care fiecare naţiune să-şi păstreze independenţa. Guvernul condus de el a dus tratative cu toate ţările din Centrul şi din Sud-Estul Europei, referitor la tot felul de probleme legate de dezvoltarea economico-socială şi împotriva celor ce urmăreau agresiune şi revizuirea frontierelor.
Politica sănătoasă, conformă cu interesele
poporului român, după guvernarea lui a
început să fie alterată de Statele ce s-au dovedit agresoare în scopul schimbării orânduirii existente şi care, şi-au găsit discipoli în sânul politicienilor români.
Alţii s-au aruncat în jocul dictaturii
personale începută de regele Carol II, joc de destrămare şi care a dus ţara la dezastru. După plecarea
lui Iuliu Maniu de la guvernare au început şi pe plan internaţional ciocniri i de interese în care oameni politici au fost asasinaţi,
ţări agresate şi state dezmembrate sub „lozinci"
demagogice de crearea unor noi ordini în
omenire, sub imperiul forţelor nimicitoare.
Cea mai mare
operă naţională de după război
Dacă Iuliu Maniu s-a înscris în istoria poporului român ca artizan minuţios al politicii externe şi al instaurării
democraţiei, Ion Mihalache a rămas
arhitectul politicii interne şi al imprimării dreptăţii
sociale peste durerile îngrămădite de veacuri în sufletul I ţăranului român. Această
simbioză, dintre cele doua feluri de viaţă ale aceluiaşi popor, despărţit de vitregia vremurilor s-a împlinit în Partidul Naţional-Ţărănesc, botezat cu sângele nevinovat din
tranşeele şi revoluţiile social-naţionale.
Asupra genezei acestei opere durabile, Ion Mihalache spunea la „Arenele
Romane" pe 31 mai 1936, în faţa a 150
000 de cămăşi albe:
„Ramura ardeleană, vechiul partid naţional, a luat forma
sa de organism politic conştient de sine şi de rolul său, pe Câmpia Libertăţii, primind botezul de sânge al revoluţiei lui Avram Iancu după ce
ţărănimea iobagă ardeleană încercase
emanciparea ei naţională, sub forma
de răscoale, cu cincizeci de ani mai înainte, sub Horia, Cloşca şi Crişan.
Partidul ţărănesc din Vechiul Regat a luat naştere în pântecele transeelor războiului de întregire. Primele sale începuturi - societăţi de demobilizaţi întorşi la vatră cu conştiinţa forţei şi rostului lor în noua ţară - dibuiau numai forme de viaţă politică.
Partidul ţărănesc din Basarabia şi Bucovina se născuseră în timpul revoluţiilor care declaraseră unirea cu Patria Mumă.
România Mare nu putea rămâne opera rezoluţiilor şi declaraţiilor înaltelor foruri oficiale. Trebuia sărbătorită până jos nunta sufletească a poporului român adunat laolaltă, după despărţirea de veacuri. Această operă a împlinit-o partidul naţional şi ţărănesc într-un singur organism politic, expresie a noilor nădejdi frământate de masele ţărăneşti ale poporului român de pretutindeni. Partidele lor luptaseră împreună în guvernul federaţiei şi în opoziţie, împotriva guvernelor liberale directe şi camuflate. Contopirea într-un singur organism era un comandament naţional. Realizarea lui a fost salutată de întreaga suflare românească, mai presus decât graniţele de partid.
Cea dintâi operă naţională, realizată prin fuziunea partidului naţional şi ţărănesc, a fost cimentarea sufletului românesc într-o unitate organică şi asigurarea unei conştiinţe naţionale unitare.
Veacuri întregi despărţiseră pe fraţi. Tradiţii, moravuri, legislaţii deosebite, stăteau în calea grabnicei lor înfrăţiri; iar stăpânirea păturilor dominante din Vechiul Regat, cu obiceiuri moştenite dintr-o lungă tradiţie de fanariotism, împiedica cimentarea sufletească.
A fost dat Partidului
Naţional-Ţărănesc să spargă cel dintâi
zidurile despărţitoare de suflete, şi, la flacăra unui ideal social şi naţional comun, să adune laolaltă naţiunea întreagă, reprezentată prin milioane de ţărani în frunte cu oamenii ei de încredere. Prin valorificarea politică a energiei ţărăneşti canalizată într-un organism
unitar, spiritul românesc si energia
naţională şi-au asigurat preponderenţa
lor legitimă, în provinciile unde minorităţile
favorizate de împrejurări istorice, avuseseră situaţiuni
economice, culturale şi politice privilegiate.
Conştiinţa naţională
şi-a destupat isvoarele adânci de la care se poate mereu adăpa viguros şi
curat. Fără de această fuziune,
echilibrul naţional în viaţa sufletească şi în viaţa politică a
Statului român ar fi întârziat, dacă nu
compromis.
Astfel importanţa
politică a fuziunii celor două partide depăşeşte
graniţele de partid şi îmbracă un caracter naţional
istoric."
În procesul înscenat
contra conducătorilor Partidului Naţional-Ţărănesc, de către URSS, prin agentura ei comunistă din România, între 29 octombrie şi 11 noiembrie 1947, în „Actul"
de trimitere în judecată citit de col.
Alexandru Georgescu (primul procuror al
Tribunalului militar Bucureşti) se spunea:
„Zilele cele mai
întunecoase din istoria României sunt legate de venirea
la putere a guvernanţilor naţional-ţărănişti
conduşi de Iuliu Maniu... care prin metodele de guvernare se diferenţiază foarte puţin de dictatura lui
Antonescu... Prin urmare, atunci când au venit la putere, guvernanţii naţional ţărănişti au dezvăluit, prin activitatea lor, caracterul anti-naponal
şi anti-democratic al partidului lui
Maniu, cu toate că trecuseră 15 ani de la
sfârşitul războiului... Contrar promisiunilor
demagogice pe care Maniu nu se sfiise să le facă pentru a înşela poporul ca să ajungă la putere; contrar asigurărilor pe care le făcuse, în timpul opoziţiei, că va asigura libertăţile... guvernul
naţional-ţărănesc a recurs la
măsuri severe politice şi economice contra
proletariatului din ţară în scopul restituirii împrumuturilor străine...
... De asemenea a fost PNŢ-ul ostil faţă de ţărănimea muncitoare... a fost lipsită ţărănimea de credite, a fost obligată să-şi vândă pământurile... Mihalache Ie-a aplicat principiul «selecţiei naturale» valabil celor de culoare, după cum ştim, era principiul de bază al ideologiei fasciste, plină de ură contra oamenilor... în această politică economică şi financiară, Partidul Naţional-Ţărănesc a subordonat economia ţării intereselor bancare şi monopolurilor străine... Astfel s-a deschis larg porţile invaziei coloniale în ţara noastră, a capitalului străin şi a reprezentanţilor săi, care au ocupat posturile cheie de comandă în ministere şi în instituţiile economice şi financiare ale ţării. în scopul atragerii capitalului străin în ţară, guvernul naţional ţărănesc a modificat legile ţării în sensul favorabil capitalului străin şi a scăzut mult taxele vamale. România a fost transformată într-o ţară dependentă de monopolurile străine... o parte a bogăţiilor naţionale a trecut în mâinile monopolurilor străine, guvernele naţional-ţărăniste au deschis drumul dictaturii fasciste în ţara noastră...".
Lungul şir al aberaţiilor este continuat de acest colonel Georgescu, ce a fost răsplătit, după proces, cu gradul de general.
Toate aceste zise acuzaţii se făceau după invadarea ţării de trupele ruseşti, după înlocuirea siguranţei şi Ministerului de interne cu agenţi ai NKVD-ului, după ce documentele şi cărţile ce atestau drepturile noastre istorice asupra ţinuturilor răpite, fuseseră furate sau arse, aşa cum făcuseră fasciştii, tovarăşii de pradă ai comuniştilor. Ţara fusese împânzită de Sovromuri, societăţi ce prefigurau o ţară pe drumul anexării ei, de către sora mai mare, o ţară căreia i se începuse rescrierea istoriei după normativele staliniste.
Dar până a ajunge acolo, merită să aruncăm o privire asupra celei mai prodigioase guvernări dintre cele două războaie mondiale, care a dat cele mai multe legi, cuprinzând întreaga situaţie socială, economică şi administrativă în vederea împlinirii unei dreptăţi sociale.
Merită, mai înainte de
a documenta perioada, să subliniez unele păreri
despre arhitectul politicii interne româneşti - Ion Mihalache - făcute de criticul politic Stere Diamandi, în „Gândul vremii" din 15 iunie 1934:
„(Ion Mihalache) e omul
care s-a ridicat la cea mai înaltă ierarhie
socială prin muncă si merit; e omul care s-a devotat trup fi suflet cauzei
ţărăneşti. N-a cunoscut alte bucurii si alte dureri decât
acelea ale partidului, întemeiat din
iniţiativa si cu truda sa. A dovedit în acţiunea întreprinsă, perseverenţă, dârzenie, devotament, pricepere, prudenţă, curaj si
îndemânare. Este unul dintre rarii
oameni politici care n-are ambiţia situaţiilor
personale. N-acceptă şefia decât în momentele
critice pentru partid când apare ca singurul om indicat să salveze
situaţia. Nu se dă însă înapoi să-şi asume
răspunderea în momentele cele mai critice pentru partid... Prin tactul şi spiritul lui de abnegaţie a reuşit să scoată
partidul din multe şi grele încurcături... A contribuit mai mult ca oricare altul la crearea celui de-al doilea partid de guvernământ, lucru pe care nu l-au putut face cele mai proeminente personalităţi politice dela noi... a creat partidul de guvernământ cel mai necesar şi cel mai viabil din România... Mihalache este astăzi omul care alături de Iuliu Maniu, deţine destinele acestui partid."
Partidul naţional
ţărănesc a venit la putere în urma falimentului financiar al partidului liberal care nu putea obţine credite în străinătate
pentru stabilizarea monetară, cu ajutorul unui mare împrumut extern.
Naţional ţărăniştii au anunţat politica „porţilor deschise" oferind posibilitatea pătrunderii nestingherite a capitalului străin în economia românească.
După mari manifestaţii în toată ţara împotriva guvernului liberal condus de Vintilă Brătianu, Iuliu Maniu a declarat ca îşi asumă întreaga răspundere a guvernării naţional-ţărăniste.
Liberalii au fost nevoiţi să demisioneze şi Maniu a primit mandatul formării guvernului depunând jurământul pe 10 noiembrie 1928 şi anunţând data alegerilor pe 12 decembrie.
Prima măsură a lui Maniu a fost ridicarea cenzurii şi a stării de asediu, pe 19 noiembrie.
Partidul Naţional-Ţărănesc a obţinut un procent de 77,76% din voturi în Camera deputaţilor (348 de deputaţi), în timp ce liberalii nu au luat decât 6,55% din voturi (13 deputaţi).
La mai puţin de un an de la marea victorie a naţional-ţărăniştilor, pe 24 octombrie 1929, a avut loc marele crah de la Bursa din New-York, care a declanşat criza mondială ce va avea repercursiuni timp de 4 ani de zile.
Guvernul a făcut un împrumut extern, pe timp de 30 de ani şi proiectul de stabilizare monetară a fost votat în unanimitate atât în Cameră, cât şi în Senat, reuşindu-se menţinerea stabilizării leului, convertibilitatea lui la bursa liberă de devize pe baza cererii şi a ofertei, refacerea finanţelor publice în vederea unui echilibru financiar, precum şi investiţii în domeniul lucrărilor publice pentru dezvoltarea economiei naţionale.
Partidul Naţional-Ţărănesc şi-a desfăşurat activitatea în toate sectoarele vieţii contribuind cu legi de organizare şi dezvoltare.
De la început a pornit cu dezvoltarea reţelei rutiere din România pentru a asigura circulaţia rapidă a mărfurilor şi aprovizionarea în toate colţurile ţării. În 1929 s-a montat postul de radio Bucureşti. Prin legea organizării administrative a ţării s-a accentuat asupra autonomiei locale şi a descentralizării administrative, creându-se 7 directorate (regiuni); iar prin legea organizării ministerelor, acestea au fost reduse la zece, având ca scop micşorarea sarcinilor economice din criza plină în care se găsea şi ţara.
Organizarea învăţământului a urmărit mărirea şcolilor primare cu încă 5 000 iar al învăţătorilor cu 11 000; de asemenea, s-a accentuat asupra extinderii şcolilor industriale, de comerţ şi a celor cu caracter agricol pentru formarea de specialişti pentru sectorul agricol (care trebuia organizat) şi în sprijinul căruia a venit cu:
-
revizuirea
împroprietăririlor; cu planul de reajustare a situaţiei datoriilor private, asanarea datoriilor agricole;
-
legea privind
cooperaţia şi înfiinţarea Oficiului Naţional al cooperaţiei şi a Băncii centrale a cooperaţiei (prin care s-a ajutat lumea satelor în plină criză, înfiinţându-se peste 5 200
bănci populare până la sfârşitul anului
1930);
-
s-au organizat: Banca
agriculturii româneşti, Creditul financiar rural,
Creditul Agricol, Creditul Agricol ipotecar...;
-
s-a reorganizat Casa
Rurală şi Camera Agricolă pentru a ocroti interesele
agricultorilor;
-
legea pentru
Administrarea pescăriilor şi exploatarea raţională, avându-se în vedere
ameliorarea zonei inundabile cuprinzând planuri
de desecări, amenajări funciare, irigaţii, dezvoltarea legumiculturii, a viticulturii, sericiculturii...;
-
pentru sate s-au
prevăzut de asemenea: ameliorarea terenurilor
degradate, înfiinţarea silozurilor, plantarea drumurilor publice, vânzarea pe credit a maşinilor industriale şi agricole...
Un alt capitol pentru exploatarea
bunurilor statului a constat în înfiinţarea
regiilor autonome pentru: C.F.R.; P.T.T., Conducte petrol, Gaz metan...
Lege pentru construcţia vagoanelor şi locomotivelor în ţară. Pentru îmbunătăţirea balanţei comerciale s-a trecut la accentuarea exportului şi limitarea importului, înfiinţându-se totodată Oficiul central de export şi Oficiul central al exportului de cereale.
Pentru protecţia ţăranilor şi muncitorilor s-au promulgat:
-
Legea contra cametei,
limitând abuzurile în perceperea dobânzilor şi
suspendarea execuţiilor silite.
-
Contracte colective de
muncă, prevăzându-se interzicerea denunţării
contractelor în caz de grevă, îngrădind abuzurile patronilor şi impunându-se concedii de odihnă plătite după vechimea în muncă.
-
Legea minelor şi
înfiinţarea Casei minerilor în scopul ajutorării
acţiunilor sociale în acest domeniu.
-
Casa Autonomă pentru
ocrotirea şi ajutorarea personalului CFR.
-
Protecţia muncii
indigene.
-
înfiinţarea de Oficii
de ocrotire sanitară în fiecare judeţ, cu ramificaţii mai departe spre periferie, prevăzând până şi înfiinţarea de
farmacii şi băi populare la sate...
Trecându-se la reorganizarea ministerelor s-au întocmit legi pentru organizarea: Justiţiei, Jandarmeriei, poliţiei, armatei cu măsuri de restructurare a tuturor sectoarelor de viaţă.
A militat pentru
egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii indiferent de naţionalitate, apărându-i împotriva abuzurilor statului, ocrotind drepturile omului în faţa legilor, a susţinut
afirmarea şi extinderea drepturilor şi
libertăţilor politice şi cetăţeneşti fundamentale.
Acesta a fost obiectivul Partidului Naţional-Ţărănesc.
Guvernarea
naţional-ţărănească s-a desfăşurat în contextul crizei economice mondiale care
a avut repercursiuni peste tot. Şi cu toate acestea a
fost recunoscută ca cea mai avansată guvernare
democratică din răsăritul Europei.
Iuliu Maniu, depozitarul ideologiei partidului, a acţionat totdeauna nu ca un politician de rând stăpânit de patime şi dorinţe personale, ci ca un adevărat om de stat preocupat numai de interesul ţării căreia îi jurase credinţă şi devotament.
Şi nu a ezitat să-i atragă atenţia şi celui ce se încoronase fără a-şi respecta cuvântul, că poporul este singurul suveran ce investeşte şi cere să fie respectat în năzuinţele lui.
Este semnificativ, în însemnările lui Ion Mihalache, momentul hotărâtor în care Maniu a cerut fiecăruia din conducere să se pronunţe cu privire la prinţul Carol: „Maniu a ţinut o cuvântare aproape plângând, în care arată că se împlinesc 39 de ani de când face politică fi că nu i s-a întâmplat să fie înfrânt, că el se supune, dar nu-fi ia răspunderea".
Despre împrejurările în care a avut loc restauraţia, Iuliu Maniu a spus că „a fost o necesitate în scopul unei guvernări liniftite care nu se putea face în absenţa unui pretendent la Tron susţinut pe baza drepturilor sale legitime de opinia publică a întregii ţări fi că d-na Lupescu nu trebuia să se întoarcă în ţară". în noaptea sosirii s-a înţeles cu Maniu că va intra în Regenţă, dar a doua zi a cerut lui Ion Mihalache şi Gr. lunian ca să fie rege.
Maniu, ca să legalizeze monarhia, a aranjat, cu acordul Regelui, ca pe 20 septembrie 1930 să fie încoronat la Alba Iulia împreună cu Alteţa Sa Regală Principesa mamă Elena şi în acest sens a început pregătirile. Dar la începutul lui august, revenind în ţară Lupeasca, totul s-a schimbat şi regele n-a mai ţinut cont de hotărârea luată.
Regele s-a înconjurat de o camarilă condusă de Puiu Dumitrescu şi Gabriel Marinescu neadmiţând schimbarea lor, fapt ce nu l-a admis Preşedintele Consiliul de Miniştri şi a dus la demisia acestuia.
De aici, văzându-se tendinţa regelui spre o guvernare personală prin elemente politice care să i se subordoneze, a început conflictul între Carol şi Maniu (care a durat până la înlăturarea regelui).
În această înfruntare, regele a recurs la manipularea oamenilor politici împotriva lui Maniu, la ruperea unor personalităţi ale partidului lui Maniu şi la înscenări, cum a fost afacerea Scoda. însă nimic nu l-a putut clinti pe Maniu în lupta deschisă începută cu tendinţele dictatoriale ale regelui.
Încă din vara anului 1932, Iuliu Maniu, în declaraţiile făcute pe perioada campaniei electorale, a subliniat că „nimic durabil nu se va putea realiza în România câtă vreme nu era lichidată camarila".
Iuliu Maniu n-a acceptat să facă compromisuri pe spatele ţării şi de dragul regelui de a conduce nerespectând constituţia. Datorită acestui fapt a ripostat împreună cu Ion Mihalache când oamenii din camarilă, generalii Dumitrescu şi Marinescu, au trecut peste autoritatea ministrului de interne, prin declaraţii jignitoare şi nesupunere.
Faţă de manevrele Palatului care urmărea să destrame partidul prin acapararea unor fruntaşi atraşi de mirajul puterii, Iuliu Maniu nu s-a angajat în lupte fratricide, ci a ştiut să se retragă evitând dizidente sau rupturi, lăsând pe alţii să navigheze în apele tulburate de Lupeasca, fiindcă ea era în miezul camarilei.
Pur şi simplu Maniu şi-a dat demisia
şi de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri
şi din a Partidului retrăgându-se în aşteptare la Bădăcin, spre exasperarea multora, care-l credeau decapitat. Dar el ştia să aştepte cu folos fiindcă deşi se plimbase
cu regii nu-şi pierduse simţul comun. Rămânea
mereu ataşat plebei, lorga, făcând aluzie la verticalitatea lui Maniu, spune: „nici
dracul nu-i vine de hac egumenului de la Bădăcin".
Stere Diamandi în „Gândul
vremii" din 15 martie 1934 analizându-l pe „sfinx"
spune:
„Maniu are grijă să-si stăpânească revolta, să înăbuşe durerea ca nu cumva sub imperiul mâniei de o clipă, să cârtească cu gândul sau cu vorba împotriva a ceea ce s-a înfăptuit după veacuri întregi de trudă, jertfe si necontenită aşteptare, Iuliu Maniu si-a făcut pe deplin datoria. Intră în caracterul lui să nu se hotărască decât pe raţiunile conştiinţei sale. în această privinţă, este unul dintre puţinii oameni politici pentru care conştiinţa e pe primul plan al preocupărilor sale. Cum de asemenea puţini sunt oamenii politici care să vadă ca Iuliu Maniu în morala creştină factorul hotărâtor al progresului nostru naţional. Pentru d-sa, religia creştină nu înseamnă o simplă nomenclatură istorică sau o reminiscenţă pitorească din anii copilăriei, ci o forţă activă inepuizabilă şi veşnic proaspătă. De aici şi tăria acestui om politic ca ţinută dârză şi neinfluenţat de contingentele mărunte ale vieţii."
Demisia lui Iuliu Maniu se producea într-un moment când situaţia internaţională se încurca prin venirea la putere a lui Hitler (pe 30 ianuarie, în Germania), iar pe plan intern se degrada datorită politicii nefaste a lui Carol II care făcea şi desfăcea guverne. începuse să se intensifice propaganda, atât din răsărit cât şi din apus, pe teritoriul României, provocându-se incidente din ce în ce mai grave, ce vor face să curgă sânge.
Sub guvernul Vaida Voievod asistăm la astfel de acte. El va fi şi cel căruia-i va plăcea să se mândrească cu denumirea de naş al „Gărzii de fier".
Manevrele „hidrei care s-a încuibat în jurul Palatului" (aşa era considerată camarila de Iuliu Maniu), au început sase accentueze după întoarcerea lui I. G. Duca din străinătate unde îşi luase angajamentul dizolvării Gărzii de fier, fiindcă se pronunţase pentru o alianţă cu Germania. Aşa că, actul de la 7 noiembrie 1933, prin care Duca era însărcinat cu noul guvern şi ţinerea de alegeri, nu a mai surprins pe nimeni; după cum nici dizolvarea „Gărzii de fier" din 9 decembrie 1933 n-a mai fost o surpriză.
Tragedia s-a petrecut pe 29 decembrie 1933 când, I. G. Duca, plecând de la Palat, a fost împuşcat pe peronul gării Sinaia de legionari. Aşa era asasinat un prim-ministru cu complicitatea regelui Carol II.
Tot el, Carol II, urmărea să asasineze politiceşte un alt prim-ministru, pe Iuliu Maniu, prin intermediul afacerii
Skoda, dar nu a feuşit. Partidul
Naţional-Ţărănesc a cerut o anchetă parlamentară care s-a format din 30 de deputaţi şi 23 de senatori, reprezentanţi ai tuturor partidelor, şi care l-au audiat pe Iuliu Maniu.
în faţa acestei Comisii, Iuliu Maniu a
dezvăluit toată înscenarea şi a prezentat actele originale şi pe cele falsificate. Adresându-se Comisiei, Preşedintele Iuliu Maniu a spus, printre altele, în iulie
1934:
„Domnilor, nu ştiu cine putea avea interesul
să încerce un asasinat moral contra unui fost
prim ministru al ţării. Eu înţeleg:
oamenii politici pot fi incomozi
multor persoane, se întâmplă; înţeleg ca aceşti oameni să fie trimişi pe cealaltă lume, se întâmplă, se poate explica prin interesul de stat;
dar ce interes de stat poate fi în aceea că, cu voie şi cu fals să
pecetluieşti ruşinea pe seama unui stat, că a avut un prim ministru care a fost un ticălos, aceasta n-o mai înţeleg!... Pe mine nu reuşesc să mă intimideze,
eu de la calea mea nu mă abat, eu de
la hotărârile mele nu mă schimb, eu
ce cred că este bine pentru ţară şi pentru
neam, asta fac".
Maniu, prezentând situaţia, a demonstrat că s-a falsificat un proces-verbal de către primul comisar regal, colonelul Pomponiu, şi că s-au făcut intervenţii pe lângă reprezentantul firmei Scoda, Seletzki, pentru a declara în defavoarea primului-ministru sub care s-a semnat contractul cu firma Scoda. Ion Scurtu în cartea „Din viaţa politică a României (1926-1947)", la pag. 317 prezintă
situaţia reală: „După ce a prezentat originalele, Iuliu Maniu a depus pe biroul Comisiei de anchetă parlamentară fotocopiile unor documente din care rezulta că regele Carol al ll-lea dăduse dispoziţia confidenţială pentru implicarea într-o formă oarecare a lui Maniu sau a anturajului său în afacerea Scoda. Documentele depuse erau un bilet scris de mâna lui Carol pentru colonelul Pomponiu si un proces-verbal scris de mâna grefierului militar Ilie, în care era consemnată depoziţia lui Bruno Seletzki; în acest proces-verbal colonelul Pompoiu intercalase cu mâna lui câteva corecturi şi o adăugire de cinci rânduri. Procesul-verbal de audiere, dactilografiat cu intercalările respective, a fost semnat de Seletzki, căruia, în prealabil, i se citise originalul nefalsificat, fără ca acesta să sesizeze denaturarea (din care rezulta un indiciu asupra unor comisioane de care ar fi profitat Romulus Boilă). Originalul procesului-verbal falsificat de Pomponiu fusese păstrat în seiful Procuraturii militare, de unde a fost sustras, împreună cu notiţa regelui, de doi subofiţeri grefieri, si vândut cu 100 000 de lei avocatului Rappaport, apărătorul lui Seletzki în proces, care l-a predat lui Iuliu Maniu."
Guvernul comunist care, la
dispoziţia Moscovei, a înscenat procesul
conducătorilor Partidului Naţional-Ţărănesc, s-a folosit şi de această falsă afacere pentru a crea „atmosferă",
subliniind-o în raportul de trimitere
în judecată, în felul următor:
„România a fost transformată într-o
ţară dependentă de monopolurile
internaţionale. Conducătorii naţional-ţărănisti
au fost amestecaţi în afacerea «Skoda»..."
Urmărind falsificarea istoriei, agenţii NKVD-ului din România de după 1945, vor acuza, după cum vom vedea, PNŢ-ul de pregătirea drumului fascismului, pentru a masca infiltraţiile comuniste din acea perioadă şi colaborările lor cu fasciştii, după cum vom vedea.
Sângele nevinovat începuse să curgă în Europa. După ce ţăranii, şi nu numai ei, fuseseră şi erau încă seceraţi de mitralierele lui Stalin, după ce infiltraţiile comuniste se simţeau peste tot, şi-n ţara noastră de asemenea, numai la un an de la venirea lui Hitler la putere, a fost asasinat Cancelarul Austriei - Dolffuss şi la şase luni diferenţă (în acelaşi an) au fost asasinaţi şi regele Alexandru al Iugoslaviei cu Louis Barthou (Ministrul de externe francez), Albert I regele Belgiei, Kurt von Schleicher (cancelar german)...
În acelaşi an, printre sutele de asasinaţi din URSS se numără şi tovarăşul de luptă al lui Stalin, Kirov, căzut la comanda călăului.
Kominternul nu se juca. îşi exportase agenţii şi la noi, unde ni exista un partid comunist, ci o secţie a Kominternului din România, având ca şef pe Eugen lacobovici, care, fiind în pericol cu descoperirea celor ce manevraseră Griviţa din 1933, a fost chemat la Moscova şi înlocuit cu Ana Pauker (cumnata lui), anunţată ca moartă (prin otrăvire) în URSS, dar, în realitate, prezentă pe plaiurile româneşti, sub numele de Măria Grigoraş, cu buletinul de populaţie nr. 34163/5732 din 15 octombrie 1934, eliberat de primăria din Piatra-Neamţ.
Fiind inapţi în munca de partid, comuniştii existau, în această perioadă, în URSS, şi sub denumirea partidului comunist din exterior. Am zis că existau atunci, fiindcă, până în 1937, Stalin a reuşit să-i lichideze, bineînţeles şi cu concursul Anei Pauker. Dar ea şi-a scăpat viaţa în temniţele româneşti, după ce trădase siguranţei legătura ce-i venise din URSS.
În iulie 1936, lotul
complotiştilor comunişti, ce lucrau la dispoziţia
Moscovei, a fost judecat la Craiova, iar rechizitoriul l-a făcut
Comisarul Regal, colonelul magistrat Popescu P. Cetate. Printre altele a spus:
„... Avem aici în boxă
unul dintre cele mai importante nuclee
comuniste din ţară, în frunte cu Ana Pauker,
«ambasadoarea» pentru România a Kominternului
rus... Comunismul este cancerul omenirii, iar
dictatura proletariatului e mai periculoasă ca despotismul antici... Care sunt rezultatele? La Kiev, Troţki, înainte de a fi mazilit, ţinea cândva un discurs.
Un lucrător, Efimov, a vorbit apoi
în contradictoriu. A venit la tribună
cu un baston si a zis: - Acest baston vă va povesti istoria revoluţiei ruse. înainte de revoluţie ţara era guvernată de aristocraţi, pe care vi-i
înfăţişează mânerul de fildeş al
acestui baston. Fierul de jos reprezintă pe
ocnaşi. Mijlocul bastonului pe muncitori şi ţărani. Lucrătorul tăcu o clipă.
învârti bastonul cu mânerul în jos.
„- Tovarăşi s-a făcut
revoluţia, s-a răsturnat situaţia. Acum
aristocraţii stau jos, ocnaşii sus, iar voi, muncitori şi ţărani tot unde vă găseaţi înainte! - Efimov a fost împuşcat...
E un lucru cunoscut că
peste tot pământul există mişcări intense,
în toate clasele sociale, care apar ca o stare de nemulţumire generală, provocate de revendicări pe care le înţelegem, dar şi de pofte şi dorinţe pe care demagogii le aţâţă spre a le specula şi pe care societatea nu le poate satisface. Trăim într-adevăr o epocă unde revoltele sunt peste tot, de război care ameninţă, de crize economice, griji politice,
turburări sufleteşti, dezlănţuiri de
patimi, friguri de arivism etc. însă,
dintre toate aceste stări, cele mai periculoase din toată omenirea şi civilizaţia sunt: dictatura proletariatului, comunismul, bolşevismul... Mentalitatea comunistă se caracterizează peste tot, printr-o ură contra tuturor superiorităţilor, fie a
bogăţiei, fie chiar a inteligenţei.
În aceste cuvinte
magice: dictatura proletariatului sau dictatura
maselor, toţi mediocrii şi neisprăviţii întrevăd o feudalitate nouă, unde subordonaţii să devină şefi, instituind o feudalitate nouă în profitul lor;
tocmai astăzi când în evoluţia actuală a lumii, rolul capacităţii a devenit mult mai
important ca altă dată. Mentalitatea şi curentele internaponaliste-comuniste încep să bată în retragere şi vor fi înfrânte de puterea inteligenţei, posedată de elita intelectuală şi morală a societăţii omeneşti. Dar, mai presus de orice, toate aceste pericole sociale vor fi dominate de forţa lucrurilor, cam
e superioară acestor doctrine
bolnăvicioase. Comunismul nu cunoaşte
nici sentimentul social, nici al onoarei, nici pe
cel moral sau patriotic.
Acestea sunt slăbiciuni burgheze. Scopul Kominternului este întronarea proletariatului, transformarea lumii într-un imperiu sovietic prin distrugerea statelor naţionale. Acest Komintern, văzând că vechile agitaţii de care se servesc agenţii comunişti pentru a produce dezorientarea, nu duceau la rezultatul visat, au dat ordin ca aceşti agenţi să formeze un front zis «popular» intitulat antifascist, în care să trâmbiţeze lupta contra războiului şi să pozeze ca apărători ai libertăţii maselor şi în care să pătrundă sub acele măşti mistificatoare de care am pomenit, spre a le răzvrăti, iar prin violenţă să schimbe actuala stare de lucruri."
În acelaşi an, 1936,
Ion Mihalache, Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc,
în discursul aniversării unui deceniu de la fuziune spunea:
„... Democraţia nu înseamnă însă demagogie şi anarhie, ci utilizarea politică a forţelor sociale şi naţionale, disciplinate în cadrul intereselor de Stat şi potrivit cu noile sale cerinţe şi în ritmul vremurilor. Democraţia nu înseamnă comunism. Comunismul înseamnă
dictatura minorităţii, ca si fascismul, ca si nazismul.
Democraţia este prin urmare, baraj comunismului,
baraj dictaturii, si albe si roşii."
Viaţa politică internă a României se degradează
datorită regelui Carol II, care, încercând să-şi deschidă drumul unei dictaturi personale, şi-a găsit o unealtă docilă,
capabilă de orice, în persoana lui Gută
Tătărăscu, şi, în acelaşi timp, urmăreşte fărâmiţarea celor două partide, PNL şi PNŢ, şi atragerea a cât mai mulţi
fruntaşi care să se alinieze politicii lui.
În ţară, în cursul anului 1934 îşi făcuse apariţia
şi Gestapoul (poliţia secretă de stat a lui
Hitler), având ca victimă tot sufletul poporului român,
iar patru prim-miniştri, până la sfârşitul anului 1940, vor fi
ciuruiţi de gloanţe: I.
G. Duca, Armând Călinescu, Nicolae
lorga şi generalul Gheorghe Argeşeanu. Vom fi un unicat, mai ales că alţi patru prim-miniştri vor fi
exterminaţi de comunişti după ce
Rusia îi va instala la putere.
Lupta pentru putere pe căi oculte devine preocuparea principală a multora, încurajaţi de camarila regelui.
Pe 25 februarie 1935 se înfiinţează Frontul românesc sub conducerea lui Alexandru Vaida Voievod (care vâ fi exclus din Partidul Naţional-Ţărănesc).
La mai puţin de o lună, pe 20 martie
1935, sub denumirea de „Partidul Totul pentru
Ţară", reapare Garda de fier,
de data aceasta având ca preşedinte pe
generalul Zizi Cantacuzino, despre care se
zice că generalul L. Barthou ar fi spus: „Este un om pe care trebuie să-l închizi pe timp de pace si să-l
eliberezi pe timp de război". Nicolae lorga într-un comentariu scrisese că generalul, mucalit şi cinic, afirmase: „Uitap-vă la
mine! S-a suit scroafa-n copac. Adică, din ordinul căpitanului meu am devenit şeful partidului - Totul pentru Ţară."