Acţiunea de guvernare românească asupra Transilvaniei Integrate României Mari începe în paralel cu trecerea trupelor româneşti în Ardeal unde bandele ungureşti bolşevizate dirijate de pela Khun devastau satele şi ucideau pe bieţii ţărani, aceasta Cdincizând cu acţiunea întreprinsă de Rusia împotriva Basarabiei.
Când Iuliu Maniu, în calitate de Preşedinte al Consiliului Dirigent a hotărât ca trupele generalului Traian Moşoiu să pornească la alungarea bandelor bolşevice ce terorizau Transilvania, acestea la dispoziţia lui Bela Khun au luat în retragerea lor ca ostatice pe Clara Maniu şi Cornelia Maniu, mama şi sora lui Iuliu Maniu. După multe suferinţe le-au eliberat.
Dificultăţile au fost destul de mari din pricina armistiţiului încheiat la Belgrad prin care armatele regatului român nu puteau înainta decât până la Mureş, în rest teritoriul urma să fie ocupat de trupele franceze. în acelaşi timp funcţionarii unguri din Administraţie şi-au dat demisiile pentru a produce haos. Cu acea ocazie Iuliu Maniu a făcut apel la intelectualii români şi la toţi cei care aveau clase de liceu să se angajeze în locurile vacante. La scurt timp, mulţi învăţători şi preoţi au sărit în ajutor angajându-se în sprijinul gestiunii Consiliului Dirigent, mai ales că din Regat nu puteau veni prea multe cadre deoarece Basarabia avusese şi ea
aceleaşi nevoi.
Iuliu Maniu a militat consecvent pentru consolidarea Statului român în perioada de după Adunarea de la Alba Iulia împuternicind pe Alexandru Vaida Voievod să trateze la Conferinţa de Pace din partea Consiliului Dirigent. Şi acesta l-a dublat cu competenţă pe Ionel I. C. Brătianu, celălalt stâlp al ctitoriei româneşti din Regat în ceea ce priveşte încheierea păcii, Iuliu Maniu a declarat: „...trebuie să constat că prin Tratatul de la Trianon nu s-au atribuit din Ungaria pentru România teritorii maghiare şi că prin acel tratat Ungaria nu a fost spoliată, ci prin el s-a restabilit numai, după minuţioase examinări, dreptatea istorică si etnică atât de mult aşteptată de poporul român".
Şi tot Iuliu Maniu, în legătură cu Tratatele de Pace a mai făcut unele precizări foarte importante pentru a demonstra înţelegerea poporului român faţă de hotărârile internaţionale:
„... Conferinţa de Pace ne-a impus alte hotare decât acelea pe care le aşteptam, hotare cari exclud din ţara noastră multe sute şi zeci de mii de suflete şi teritorii româneşti importante, scumpe sufletului nostru şi necesare siguranţei noastre de Stat" (N.N. se referă la aproape două milioane de români rămaşi în nordul Maramureşului, în câmpia ungurească, în Banatul sârbesc, pe Valea Timocului şi în Bulgaria şi chiar în Transnistria.)
„... Dacă, cu durere în suflet, ne-am împăcat cu starea creată prin impunerea acestor hotare, am făcut-o de dragul bunei convieţuiri cu vecinii noştri şi mânaţi de un spirit de jertfă de a nu crea dificultăţi marilor noştri aliaţi şi a servi ideea păcii europene".
Lupta celor doi ctitori, Iuliu Maniu şi Ionel
Brătianu, rămâne ca un unicat în apărarea
drepturilor româneşti. în timp ce Brătianu, neputând apăra respectarea literei tratatului încheiat în 1916 cu Aliaţii, a părăsit Conferinţa de pace la începutul lunii
iulie, în acelaşi timp trupele române din
Transilvania, încurajate de preşedintele Consiliului
Dirigent, ignorând dispoziţiile Consiliului suprem aliat, au trecut la asalt împotriva bandelor comunisto-teroriste şi nu s-au oprit decât la Budapesta pe 3 august 1919, sub comanda generalului de cavalerie Rusecu, din armata generalului
Traian Moşoiu, extirpând flagelul comunist
din centrul Europei. Această ignorare a autorităţii Consiliului suprem aliat
era ca o răsplată a luptei îndârjite pe care o
dusese Ionel Brătianu la Conferinţa de pace
pentru apărarea integrantă a drepturilor Vbmâneşti
nesocotite de cei ce semnaseră angajamentul în vara lui 1916. Această perioadă de împlinire a
năzuinţelor de veacuri, în care figura cea mai
proeminentă a fost Iuliu Maniu, nu se poate încheia fără a sublinia aprecierile unuia dintre marii portretişti ai oamenilor politici, caracterizarea lui Sterie Diamandi,
din revista Gândul vremii", din 15 martie
1934, sub simplul titlu „Iuliu Maniu": „... Am săvârşi o mare greşeală, dacă ne-am încumeta să judecăm pe Iuliu Maniu, neţinând seama de împrejurările în care a fost silit să lupte. Nu
trebuie să pierdem o clipă din vedere că
în cea mai fragedă tinereţe se asvârle în
vâltoarea luptelor naţionale, participă din ce
în ce mai activ la memorabilile lupte din Ardeal, asumându-şi roluri din ce în ce mai importante în conducerea lor, până când sfârşeşte prin a lua comanda
supremă a Partidului Naţional. Având în faţa lui un adversar puternic cu reale calităţi sufleteşti cum este poporul ungur, fără
scrupule în lupta pentru desnaţionalizare şi înarmat cu
toate mijloacele pe care i le pune la
îndemână aparatul de stat ca şi
necesitatea de a lupta pe două fronturi, Viena şi Budapesta, fiecare cu tactica şi metoda de luptă, deosebită,
Iuliu Maniu care avea răspunderea istorică a marei bătălii, trebuia să-şi măsoare fiecare cuvânt, să cumpănească fiecare gest.
Cea mai mică imprudenţă putea să atragă după sine urmări din cele mai neplăcute. Şi erau în joc interesele vitale ale unui neam. Se cerea, prin urmare cârmaciului care avea să vâslească prin asprele vârtejuri ale apelor învolburate, prudenţă şi îndemânare. O vorbă necugetată sau un pas pripit erau de natură să primejduiască situaţia. Alţii puteau să agite fără mari riscuri flamura iredentistă, el însă trebuia să-si înăbuşe orice fel de expansiune, punând lacăt gurii şi frâu avânturilor năvalnice.
Cu mentalitatea noastră de adolescenţi, deprinşi să preţuiască gestul, în timpul războiului mondial noi liceenii găseam nepatriotică atitudinea lui Maniu şi aveam pentru dânsul numai cuvinte de blam. îl voiam autor de manifeste incendiare şi agent de răsvrătire. Spre marea noastră dezamăgire Iuliu Maniu nu ne oferea nimic din toate acestea. In loc să-l vedem cap al rebeliunei, târât prin temniţe sau în faţa plutonului de execuţie, noi îl vedem caporal în oastea drăguţului de împărat. Ni se părea o adevărată trădare de neam. Astăzi însă adolescenţii de pe vremuri care cârteau împotriva lui Maniu, în faţa evenimentelor care i-au dat dreptate, va trebui să recunoaştem că am greşit.
Astăzi, ne dăm seama cât de înţeleaptă a fost tactica întrebuinţată de dânsul. A ştiut să evite jertfe inutile. A ştiut să pândească momentul cel mai prielnic, când avea să dea o lovitură decisivă cu maximum de şansă. Şi momentul a venit. N-a fost atunci în Partidul Naţional din Ardeal om mai hotărât ca şovăielnicul Maniu. Propunerile guvernului revoluţionar de la Budapesta, ca şi tratativele de la Arad, erau de natură să provoace diversiuni în rândurile fruntaşilor ardeleni, în acele clipe hotărâtoare, în rândurile acestor fruntaşi au fost momente de şovăială, au fost intenţii de târguiala. Din capul locului, Maniu e acela care îşi dă foarte bine seama că sosise clipa decisivă, când şovăiala e nefastă, iar tocmeala echivala cu trădarea. Şeful îşi spusese atunci cuvântul lui autorizat, hotărât şi răspicat..."
Am arătat mai sus cât de hotărât a fost Maniu la Arad. Tot Maniu e acela care într-o şedinţă a comitetului naţional, la Budapesta, în anul 1912-1913, s-a declarat categoric împotriva oricărei înţelegeri cu ungurii: „Nu poate fi pace între noi şi unguri (a spus în acea şedinţă Iuliu Maniu), sau ei ne doboară pe noi sau noi îi doborâm pe dânşii". Acesta era limbajul pe care-l ţinea „şovăielincul" Maniu în momentele hotărâtoare.
Iuliu Maniu prin lupta lui a aparţinut poporului român iar după realizarea ţelului a intrat pentru veşnicie în galeria oamenilor politici europeni, şi atestările sunt enorm de multe. Merită subliniate câteva care vin din partea unor personalităţi, cu totul şi cu totul excepţionale:
„... Figura lui Maniu se înalţă ca una dintre cele mai mari, printre rezistenţii din Europa. El a fost unul dintre creatorii naţiunii române. El a luptat toată viaţa pentru dreptul popoarelor..." (Paul Reynaud, Preşedinte al Consiliului de miniştri francez, fost în lagărele de exterminare naziste).
„... Iuliu Maniu a murit în închisoare. Acest campion al reunificării pământului românesc, acest Bărbat de Stat fără teamă şi fără reproş îşi va sfârşi viaţa în nişte temniţe mai groaznice decât cele pe care le-a cunoscut la începutul acţiunii sale
politice..." ' (Georges Bidault, om
politic francez, de mai multe ori Preşedinte al
Consiliului de Miniştri, luptător în rezistenţa
franceză împotriva invadatorului nazist).
Când după 23 august 1944 i s-a permis Uniunii
Sovietice să strivească sub cizma ei o jumătate
de Europă, în visul ei de a stăpâni ieşirile
la cele două mări, Egee şi Adriatică, Stalin, călăul omenirii, a dat dispoziţie să se şteargă urmele trecutului şi noi istorii să se confecţioneze în ţările „eliberate".
În ianuarie 1945, Stalin şi-a chemat valetul la Moscova, pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi, înainte de Conferinţa de la Yalta, i-a dat dispoziţie să elimine din viaţa publică pe Iuliu Maniu.
La mai puţin de 2 luni, la începutul lui martie 1945, Vîşinski, după ce a bătut cu pumnul în masă regelui, strigând „eu sunt Yajta" şi-a adus reprezentanţii Cominformului cu planul de sovietizare al României, etapa primilor 5 ani, în care se preciza: „suprimarea partidelor istorice prin arestarea, uciderea şi răpirea membrilor ei..."
După toată teroarea dezlănţuită, după falsificările alegerilor din 1946, s-a dezlănţuit acţiunea de suprimare a lui Iuliu Maniu, concomitent cu a altor lideri politici din ţările ocupate de ruşi. Arestat în iulie 1947, lui Maniu i s-a înscenat un proces de înaltă trădare, judecat între 29 octombrie-11 noiembrie 1947.
În „actul de trimitere în judecată", primul procuror al Tribunalului militar al Regiunii a ll-a militare, colonel Georgescu Alexandru, a menţionat, printre acuzaţiile denaturate şi câteva referitoare la perioada făuririi României Mari de care ne-am ocupat mai sus:
„Crimele săvârşite împotriva poporului român de Maniu, Mihalache si ceilalţi... au încununat trădarea naţională care a caracterizat toată istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente originale ale trecutului dovedesc că încă din perioada imperiului austro-ungar, aşa zisul partid naţional din Transilvania, condus de Iuliu Maniu era un susţinător al monarhiei habsburgice care oprima poporul român... Declaraţiile conducătorilor Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu si Alexandru Vaida-Voievod confirmă faptul că aceşti vechi duşmani ai poporului român erau în serviciul imperiului austro-ungar care oprima si jefuia populaţia românească din Transilvania şi Banat.
Acestea sunt antecedentele unui aşa zis partid «istoric» ale Partidului Naţional Ţărănesc, care cu 40 de ani în urmă (1918) a trădat interesele naţionale cele mai vitale ale poporului român..."
Aceste acuzaţii au fost aduse de reprezentanţi iresponsabili ai justiţiei care s-au pus în slujba cotropitorului.
Viaţa şi lupta dezinteresată a lui Iuliu Maniu s-a oglindit în realizarea unităţii naţionale, iar procesul înscenat împotriva lui a fost procesul intentat în acelaşi timp împotriva neamului românesc, a desfiinţării Statului român în vederea sovietizării teritoriului.
Pentru a şterge urmele existenţei noastre, trădătorii puşi în slujba Moscovei au izgonit regele şi au trecut la exterminarea celor care au înfăptuit România Mare şi care ar mai fi fost în viaţă, indiferent de vârsta la care ajunseseră.
Pentru a aduce un omagiu acestor ctitori de ţară şi
a se arăta dimensiunea genocidului, prezentăm
lista, incompletă, a acelora dintre ei care au murit în temniţele comuniste,
majoritatea chiar fără procese înscenate.
Personalităţi care au înfăptuit unirea provinciilor cu România
Transilvania: Iuliu Maniu (Preşedinte de Consiliu de Miniştri), Traian Frentiu (Episcop), Iuliu Hossu (Cardinal),
Alexandru Rusu (Episcop), Aurel Baciu
(Ministru), Ion Flueraş (Membru în Consiliul Dirigent), Iosif Jumanca (Membru
în Consiliul Dirigent), Alexandru tapedatu
(Preşedintele Academiei Române), Ion Lapedatu (Profesor universitar), Lazăr Măglaşu (Fruntaş socialist), Teodor Roxin
(Deputat), Aurel Vlad (Ministru)...
Maramureş: Alexandru Filipaşcu (Profesor universitar)...
Banat: Sever Bocu (Ministru)...
Bucovina: Gheorghe Grigorovici (Profesor universitar), Ion Nistor (Profesor universitar şi Membru al Congresului, Ministru, a murit după eliberarea de la Sighet)...
Basarabia: Daniel Ciugureanu (Ministru), Ştefan Holban (Deputat în Sfatul ţării), Ion Gh. Pelivan (Deputat în Sfatul ţării, Ministru şi delegat la Conferinţa de Pace de la Paris),
Pantelimon Halippa (Ministru, răpit de NKVD şi
dus în Siberia)...
Personalităţi
din Regat care au luptat
şi au participat
în războiui de întregire
Aurel Aldea (General şi Ministru), Gheorghe Alexianu (Profesor universitar şi Guvernator al Transnistriei), Constantin Angelescu (Prim Ministru), Constantin Antohie (General), Constantin S. Anton (General), Ion Antonescu (Mareşal, căruia Regele Ferdinand i-a spus: „Maiorule Antonescu, numai Regele ţării ştie cât îţi datorează România Mare" şi care a pornit războiul de reîntregire a teritoriilor furate de URSS, în 1941), Ion Arbore (General), Constantin,Argetoianu (Prim Ministru), Virgil Ariton (Colonel, erou în primul război mondial), Gheorghe Avramescu (General de Armată).
Radu Bălădescu (General), Victor Bădulescu (Profesor universitar), Aurelian Bentoiu (Ministru), Zaharia Brăţescu (Ministru), Dinu Constantin Brătianu (Ministru), George Brătianu (Profesor universitar), Dragu Buricescu (General), Dumitru Burileanu (Guvernatorul BNR), Constantin Buşilă (Ministru), Jean Cămărăşescu, Gheorghe Calotescu (General, Guvernatorul
9Bucovinei), Mircea Cancicov (Ministru), Ion Carlaonţ (General), Dumitru Căpătâneanu (Ministru), Nicolae Ciupercă (General de Armată), Constantin Constantin (General, invalid de război).
Gheorghe Dobre (General), Aurel Dobrescu (Ministru), Constantin Eftimiu (General), Ion Enescu (Ministru), Constantin Gane (Ministru), Nicolae Gheneraru (General), Alexandru Gheorghieş (General), Stan Ghiţescu, Ion Gigurtu (Prim Ministru), Alexandru Glatz (General), Victor Gomoiu (Ministru), Modest Isopescu (General), Gheorghe Leon (Ministru, Profesor universitar), Alexandru Liciu (Preşedintele Curţii de Apel), Ion C. Lupescu (Erou din primul război mondial, deputat).
Nicolae Macici (General, Erou din primul război mondial), Ion Macovei (Ministru), Mihai Manoilescu (Ministru, profesor universitar), Strunga Manolescu (Ministru), Socrate Mardare (General), Gheorghe Marinescu (General), Istrate Micescu (Ministru, profesor universitar), Ion Mihalache (Ministru, întemeietorul Partidului ţărănesc din 1918), Gabriel Negrei (General), Constantin Pantazi (Ministru, General), Nicolae Păiş (Ministru, Amiral), Emil Pălăngeanu (General), Constantin Popescu-Corbu (General), Epure Popovici (General mort la 96 de ani), Dori Popovici (Ministru).
Mihai I. Racoviţă (General), Mihai Racoviţă-Cehanu, Ion Răducanu (Ministru), Andrei Rădulescu(Preşedintele Academiei Române), Aurelian Runceanu (General), Radu Roşculeţ (Ministru), Nicoale Samsonovici (General), Ion Sichitiu (General), Gheorghe Stavrescu (General), Gheorghe Strat (Ministru, Profesor universitar), Gheorghe Tască (Profesor universitar), Costel Tătăranu (Guvernatorul Băncii Naţionale), Alexandru Tătărescu (General), Constantin Treistoreanu (General).
Petre Vasilescu (General), Artur Văitoianu (General, Prim Ministru), Zadig (General, Comandantul trupelor ce au intrat în Bucovina s-o scape de teroarea comunistă, în 1918. A murit la 100 ani la Jilava), Vasile Zorzor (General), Anton Zwiedinek
(General, Mareşal al Palatului
Regal)... Mulţi alţi români, din toate straturile
sociale şi care au participat la lupta pentru înfăptuirea României Mari şi-au găsit sfârşitul în temniţele comuniste.
Politica lui Iuliu Maniu în contextul politicii româneşti de după 1919 s.-a manifestat pe două planuri: intern şi extern.
Pe plan intern a urmărit consolidarea Partidului în care se iviseră unele plecări ale unor oameni periferici din punt de vedere politic, ca Petru Groza şi Octavian Goga, atraşi de portofolii ministeriale, şi s-a preocupat de cristalizarea programului partidului în noua conjunctură.
La acest capitol susţinea problema reformei agrare pornind de la principiu că pământul trebuie să ajungă în mâna celor ce-l cultivă, cu excluderea oricărei rente fără muncă ţinând seama de cerinţele unei nivelări sociale sănătoase. Pe această problemă se apropia de programul Partidului ţărănesc al lui.Mihalache care sublinia că muncitorul „îşi reclamă întreg produsul muncii sale individuale şi exploatarea braţelor sale nu mai poate fi îngăduită, iar pământul trebuie considerat un mijloc determinat şi mărginit la plasare a muncii unei categorii de cetăţeni, care ca obişnuita lor ocupaţie munca pământului". Pământul rămânea izvorul de viaţă materială şi morală al celor ce trăiesc din cultura lui şi acest izvor trebuie să le aparţină lor în primul rând.
Programul lui Maniu în refacerea consolidării
economice cerea intervenţia statului pentru
reconstituirea regiunilor distruse de război şi
recunoaşterea păgubiţilor de război „dreptu de a pretinde de la stat rebonificarea daunelor cauzate de
război".
Din punctul de vedere financiar se prevedea revizuirea averilor făcute în timpul războiului, impozitul progresiv pe venit, urmărirea şi confiscarea averilor făcute prin fraudă şi abuz, scutiorea de impozit a minimului de existenţă, reforma Băncii Naţionale şi altele.
Programul de ocrotire socială preconiza crearea, organizarea şi consolidarea unor instituţii sociale care să aibă ca scop dezvoltarea şi prosperarea tuturor păturilor sociale şi reglementarea muncii pe principii fundamentale democratice asemănătoare cu cele din ţările democrat occidentale. Se propunea raportul dintre patron şi muncitor prin arbitrajul ca singurul mijloc de judecare a diferendelor ivite şi echilibrarea dintre capital şi muncă cu participarea muncitorului la beneficii în conformitate cu munca ce o presta şi priceperea de care da dovadă.
Din punct de vedere moral se accentua extinderea şi diversificarea învăţământului, iar fiecărui cetăţean i se recunoştea deplina libertate de conştiinţă subliniindu-se o deplină autonomie a confesiunilor, aici statul rezervându-şi dreptul la supraveghere şi confirmare a organelor conducătoare bisericeşti.
Iuliu Maniu a căutat să armonizeze politica României cu politica marilor democraţii occidentale urmărind să promoveze bunele raporturi cu marii noştri aliaţi, susţinând că diferendele dintre popoare trebuiesc rezolyate numai pe cale paşnică, prin supunerea lor judecăţii Societăţii Naţiunilor.
După dizolvarea Consiliului Dirigent, pe 4 aprilie 1920 s-a început întrepătrunderea vieţii politice de pe cele două versante ale Carpaţilor cu partidele politice, cu moravurile lor şi cu lupta concurentă spre putere. Cu calmul lui proverbial, Iuliu Maniu a asistat şi a privit la asaltul Patidului Naţional Liberal, în Ardeal, la simplele improvizaţii în organizaţiile judeţene şi mai ales la atragerea unei clientele politice prin crearea de sucursale ale Băncii Româneşti.
A asistat şi la încercările de fuziune între cele două partide dorite de unii prieteni din anturajul lui. l-a lăsat să se agite, să viseze, dar atât. Ruptura s-a produs în 1922 pentru doi senatori pe care liberalii îi cereau în plus, în Transilvania.
În 1920 toată lumea îşi dăduse seama că Iuliu Maniu era singura personalitate din Transilvania care putea să polarizeze masele. Era clar că lupta politică se dădea între Ionel Brătianu şi Iuliu Maniu. Faptele au dovedit-o. Ionel Brătianu era abil şi puternic, reuşind să „doboare" în lupta politică o serie de oameni de prestigiu ca: Titu Maiorescu, Petre Carp, Vasile Lascăr, generalul Alexandru Averescu, Constantin Stere, Take lonescu, Nicolae Lupu, Nicolae lorga, Constantin Argentoianu, Toma Stelian... dar numai pe „şi mai abilul" Iuliu Maniu n-a reuşit să-l clintească, fiindcă Maniu nu era de vânzare, nu avea preţ.
La orizontul vieţii politice se ivise Partidul Ţărănesc ieşit din tranşeele Mărăşeştiului sub flamura lui Ion Mihalache acoperit de „pelerina lui Mihai Viteazul". Acest autentic reprezentant al ţărănimii însetate de pământ şi dreptate va conduce cămăşile albe spre câştigarea drepturilor sugrumate şi le va striga durerile nu numai în parlament dar şi de pe banca ministerială. El a făcut să amuţească pe Ionel Brătianu la auzul frazelor izvorâte din adâncul suferinţei ţărăneşti revărsându-se ca sudoarea muncii lor peste parlamentul rămas şi el mut în faţa expunerii simple şi sincere presărate cu imagini şi comparaţii cunn numai Ion Mihalache ştia să facă.
Învăţătorul de la Topoloveni a rezistat tuturor tentaţiilor ce-i dădeau târcoale şi nu s-a lăsat sedus nici de seducătoarele perspective fluturate de I. G. Duca. în permanenţă a fost în opoziţie căutând să-şi consolideze partidul. Prin dârzenia ce-l caracteriza, Ion Mihalache se impusese ca o autoritate politică, fapt ce nu a trecut neobservat de transilvăneni şi mai cu seamă de Iuliu Maniu.
Ion Mihalache a reuşit astfel să-şi atragă alături de ţărănişti din Basarabia şi pe cei din Moldova consolidând poziţia ţărănească în opoziţia ce se înjghebase împotriva Partidului Liberal, împotriva ostilităţii oligarhiei liberale.
Alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache a fost cel de-al doilea om politic din România Mare care a avut curajul să-l înfrunte pe „teribilul" Ionel Brătianu, dictatorul politicii la acea vreme care a ameninţat adversarii politici cu Mărăşeştii interni. Ion Mihalache a fost singurul om politic care a avut curajul să-i răspundă prin renumitele declaraţii de la Craiova, în 1925, şi să-l facă să tacă pe versatul liberal.
Cei doi piloni ai democraţiei şi adversari ai sistemului autoritar liberal, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, s-au atras reciproc după multe tatonări şi observaţii şi au pus bazele celui mai solid partid, care după 26 octombrie 1926, va deveni apărătorul drepturilor româneşti în faţa tendinţelor totalitare care se vor dezlănţui cu o deosebită vigoare.
Iuliu Maniu va fi preşedintele partidului, iar Ion Mihalache vicepreşedinte.
Politica de destabilizare a
României după Marea Unire
prin agenţii comunişti
Unirea României s-a făcut cu duşmani la apus (imperiul austro-ungar), cu duşmani la răsărit (armatele bolşevice, foste aliate) şi cu infiltraţii comunişti în Transilvania, Bucovina, Basarabia şi vechiul Regat, urmărind prin acte de teroare şi manifestaţiile duşmănoase-ale unei infime minorităţi, să perturbeze procesul de redresare naţională ce se începuse după încheierea păcii.
Elementele perturbante, de numărul zecilor, s-au recrutat din rândurile unor străini de ţară şi ceva zişi socialişti, iar gruparea lor a fost anunţată de Cristian Rakovski în primul congres al Cominterului din 1919. Atunci, folosind munciuna, a anunţat că Partidul Socialist din România s-a transformat în partid comunist. Libertăţile constituţionale româneşti permiteau funcţionarea şi a formaţiunilor ce-şi propuneau răsturnarea ordinei sociale.
Atunci, la congresul de la Harkov, din 1919, acelaşi Rakovski, care împreună cu Bela Khun, instalase teroarea la Budapesta, din dispoziţia lui Lenin, a acuzat de oportunism pe social democraţii care participaseră la Unirea României (Gh. Grigorovici, Ion Flueraş, losif Jumanca) şi după arestarea lui Iuliu Maniu au fost şi ei exterminaţi prin închisorile comuniste.
Comitetul Internaţionalei a lll-a i-a acuzat pe social democraţii din România de oportunism pentru că purtau discuţii cu partidele autohtone făcându-i chiar trădători, deoarece se împotriveau mişcării clandestine în vederea pregătirii revoluţiei din România. Li se imputa social democraţilor români că nu cer restituirea Basarabiei către Rusia.
Întâlnirile şi congresele comuniste în URSS, mai ales, se ţineau destul de des şi la ele au participat şi români social-democraţi câştigaţi de comunişti, unii infiltraţi din ţară. Printre participanţi se numărau: Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Gheorghe Cristescu (închis şi el de tovarăşii lui după 1948), Elek Koblos, Al. Crişan, A. Dobrogeanu-Gherea, Ecaterina Arbore, H. Steinberg... Românilor participanţi la discuţii li s-a cerut ca în documentele partidului comunist din România să se popularizeze problema autodeterminării, accentuându-se chiar asupra dezmembrării unor provincii din statul român făurit cu atâta suferinţă şi jertfe.
Menţionarea acestui aspect are scopul de a demonstra reaua credinţă a comuniştilor şi minciuna permanentă în activitatea lor. Aruncând o privire asupra actului de trimitere în judecată a conducerii Partidului Naţional Ţărănesc din noiembrie 1947, constatăm că Maniu este acuzat de lupta de autodeterminare şi de „trădarea intereselor naţionale cele mai vitale ale poporului român", în 1918, tocmai de ministrul de Justiţie din România, Lucreţiu Pătrăşcanu, care fusese de faţă când Stalin Ie-a dat directiva în 1923 ca să popularizeze problema autodeterminării în vederea dezmembrării României. Şi tot sub Stalin şi sub aprobarea lui va fi împuşcat Pătrăşcanu, după 30 de ani, de data aceasta în România, nu ca ceilalţi trădători executaţi în Rusia în perioada 1937-38.
După ce V. I. Lenin în eseul intitulat „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului" socotea România, după Unirea din 1918, printre statele imperialiste din Europa (fiind un stat tipic format din mai multe naţiuni), iar în Conferinţa Federaţiei comuniste balcanice de la Berlin, din 1924 s-a pus direct în discuţie dezmembrarea României.
După moartea lui Lenin, Stalin însărcinase pe comuniştii din secţia română să treacă la subminarea statului român din interior, în timp ce el, prin partidul comunist din exterior, a pregătit o serie de treceri clandestine a unor terorişti ca să provoace răscoale.
În rezoluţiile celui de al V-lea Congres al Cominformului, partidul comunist român din exterior, în rezoluţia „Despre chestiunile naţionale în Europa centrală fi în Balcani", acceptase menţinerea următoarelor: „După Pacea de la Versailles au apărut (...) noi state mici imperialiste: Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România, întemeiate pe anexarea de teritorii considerabile populate cu alte naţionalităţi si constituind focare de oprimare naţională si reacţiune socială", cerându-se separarea popoarelor asuprite din aceste ţări.
În paragraful II al acestei rezoluţii, la Chestiunea ucraineană, se precizau sarcini partidelor comuniste din Polonia, Cehoslovacia, România, de a sprijini constituirea unei republici sovietice muncitoreşti şi ţărăneşti, prin includerea în graniţele noului stat a teritoriilor statelor menţionate mai sus.
Chestiunea maghiară, din capitolul VIII al rezoluţiei preciza: „Congresul apreciază că este indispensabil să se întărească activitatea comunistă printre ungurii din regiunile anexate de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Partidele comuniste din aceste ţări trebuie să revendice pentru ei dreptul de a dispune de ei înşişi, până la, şi inclusiv, separarea lor de statele care le-au anexat..."
Şi pentru că era vizat tot teritoriul României, prefigurând înţelegerea Hitler-Stalin (23 august 1939) şi cotropirea teritoriilor româneşti din 1940, la capitolul IX al sus-zisei rezoluţii „Problema Transilvaniei şi Dobrogei", se indica: „Congresul aprobă punerea de către Partidul comunist din România a lozincilor separării statale a Transilvaniei şi Dobrogei din componenţa României, în regiuni independente...".
Acestea nu au rămas simple indicaţii ci s-au transformat în acţiuni concrete urmărindu-se provocarea de revolte şi chiar atentate de către agenţii comunişti infiltraţi în România şi care cu concursul agenţilor comunişti interni (puţini la număr) plătiţi de internaţionala comunistă, urmăreau să servească scopurile expansioniste al U.R.S.S.-ului care de secole era preocupată, sub tot felul de pretexte mincinoase, să cucerească Peninsula Balcanică, pentru a-şi croi drum la Marea Mediterană prin Bosfor şi Dardanele.
În calea lor aveau ca obstacol România, iar după 1944 pe Maniu. De aceea au inventat şi acuzat pe Iuliu Maniu, de tot ce aveau ei de gând să facă pentru a dărâma stavila de neclintit.
Şi pentru atingerea acestui scop şi-au găsit iude nu numai printre mercenarii pregătiţi în şcolile teroriste şi de dezinformare ale KGB-ului, dar şi printre românii din România.